***

 IUBIRILE LUI EMIL CIORAN

Marele filosof originar din Răşinari, judeţul Sibiu, a trăit aproape jumătate de secol cu Simone Boue, o profesoară de limba engleză pe care a cunoscut-o când acesata era studentă. În amurgul vieţii, Cioran a trăit o pasiune adolescentină pentru Friedgard Thoma, o tânără de 35 de ani, pe care a numit-o ”blesmemul său indispensabil”.

Într-unul din extrem de puţinele sale interviuri, cel acordat în 1996 profesorului universitar Norbert Dodille, în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti, Simone vorbeşte despre cum l-a cunoscut pe Cioran şi cum a fost viaţa alături de el. Interviul a fost publicat integral în volumul Lectures de Cioran, Paris, L'Harmattan, 1997, şi tradus parţial şi adaptat în revista Formula AS, textul putând fi citit AICI. 

În interviu, Simone poveşteşte cum l-a cunoscut pe Cioran, la o cantină, în studenţie, cum s-au mutat împreună dar vorbeşte şi despre capriciile marelui filosof. ” Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteţi suporta pe Cioran?". Şi i-am zis: "Dar şi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio¬dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cumpărături”, a spus Simone, în interviu. 

În acelaşi interviu, Simone vorbeşte şi despre vacanţele petrecute împreună. ”Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului. Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate”, a mai spus Simone, în interviu. 

Friedgard şi cele mai frumoase scrisori de dragoste

În februarie 1981, Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui. “În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma. 

La momentul respectiv, Cioran avea 70 de ani şi trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare. Între cei doi s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. 

După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filozoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur. 

Fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”. 

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...” 

„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (...) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”. 

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...” 

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”. 

 „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”. 

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”. 

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

***

 MAREA IUBIRE A LUI OCTAVIAN GOGA

Strănepotul poetului şi omului politic Octavian Goga, profesorul Mircea Goga, afirmă, într-o carte, că a doua soţie a unchiului său a spionat pentru Hitler şi ar fi jucat un rol influent în timpul dictaturilor lui Carol al II-lea şi a lui Antonescu. Veturia Goga, cântăreaţă de operă, marea iubire a poetului, s-a bucurat de aprecierea lui Wagner, Enescu şi a capetelor regale ale Europei.

“Privighetoarea lui Hitler”, “Eminenţa cenuşie”, “Marea Doamnă a dictaturii antonesciene”, “gălăgioasa ilustră”, “Muza lui Antonescu” şi “un Rasputin à tout faire”, astfel a fost caracterizată a doua soţie a poetului Octavian Goga, despre care se spune că a fost marea sa iubire.

Cei care au descris-o pe Veturia Goga, o personalitate controversată despre care s-a scris mult, sunt Mircea Goga, strănepotul poetului Octavian Goga, George Marcu (coordonatorul “Dicţionarul personalităţilor feminine din România”) şi Constantin Argentoianu, om politic român şi fost prim-ministru în perioada 28 septembrie 1939 şi 23 noiembrie 1939.

Strănepotul lui Goga este născut la Bistriţa şi are un CV impresionant - scriitor, filolog, istoric literar, traducător, profesor de Limbă, Civilizaţie şi Cultură Română la Sorbona. Acesta a publicat, în 2007, o carte numită “Privighetoarea lui Hitler”, în care spunea cine a fost, în opinia sa, Veturia Goga, a doua soţie a unchiului său. Îi creionează un portret - al unei femei fără scrupule, avidă de putere şi faimă pentru care, zic unii, şi-ar fi otrăvit soţul şi trădat ţara.

În “Dicţionarul personalităţilor feminine din România”, Veturia Goga este descrisă astfel:

“Metamorfozată în "Privighetoarea lui Carol II", Eminenţa cenuşie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care "şi-a ciripit" propriul sot, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal (n.r. Ion Antonescu), ca, de altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus cu sârg la pierzanie.

A traversat "ciuma brună" (fascismul), "ciuma roşie" (comunismul) şi cinci dictaturi (hitleristă, carlistă, antonesciană, stalinistă şi româno-securisto-comunistă) "sans s'y laisser les plumes", a trădat doi soţi şi o ţară, iar, apoi, pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania şi Anglia, şi cu siguranţă ar fi trădat-o şi pe cea de-a treia, Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944, dacă ar fi venit înainte de 1979 americanii”.

700 de pagini despre un trecut tumultos

Mircea Goga povestea, într-un interviu acordat, în 2008, “Suplimentului de Cultură” că a scris cartea dintr-uun sentiment de datorie familială faţă de Octavian Goga şi al “necesităţii săvârşirii unui act de justiţie faţă de poporul român. (…) Am scris cartea mai ales dintr-un profund sentiment justiţiar: românii trebuie să înceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele săvârşite de văduva lui.

Nimic nu e acuză sau atac la adresa Veturiei Goga, ci pur şi simplu mărturia mea, relaţia mea cu misterul ei, într-o încercare de restabilire a adevărului, a normalităţii. N-am făcut decât să reconstitui puzzle-ul "Veturia Goga" din cioburile azvârlite în ochii martorilor existenţei ei. Sfânt rămâne faptul că în trăirea fiecăruia dintre mărturisitori ea a fost aşa cum se vede în carte”.

Povestea de dragoste dintre Octavian Goga şi Veturia Goga s-a înfiripat când ambii aveau 40 de ani şi când ambii erau căsătoriţi - poetul cu Hortensia Cosma, iar Veturia, cântăreaţă de operă cu Lazăr Triteanu.

“Pietro Mascagni, Siegfried Wagner, George Enescu, Tiberiu Brediceanu s.a. i-au aşternut pe frunte laurii gloriei muzicale. Capetele încoronate ale Europei, marii bărbaţi de stat ai lumii s-au înclinat în faţa ei, iar uşile palatelor, castelelor şi ale Consiliilor de Stat s-au deschis larg la intrările-i triumfale. A întâlnit, cunoscut şi s-a împrietenit cu cele mai mari spirite ale secolului XX. Ar fi putut să urce în lumină, dar a preferat să uneltească în umbră.

(…) Pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la începutul secolului trecut, recrutată în 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbră a nazismului

(…) o femeie cerebrală (…) „o femeie de o sălbatică vitalitate, care şi-a conspirat destinul anume pentru a culege laurii puterii”, spune Mircea Goga, în interviu.

Fiică de preot, cântăreaţă de operă

Veturia Goga (n. 30 mai 1883, Sebeş, judeţul Alba - d. 19 iulie 1979, Ciucea, judeţul Cluj) a fost fiica preotului Zevedei Mureşan. A avut o educaţie aleasă, în particular sau la pensionul săsesc din Sibiu. A cântat în germană, franceză, română şi maghiară şi a călătorit în capitale europene precum Paris, Berlin, Viena, Budapesta sau Roma.

A luat parte la manifestările A.S.T.R.A. din Sibiu şi la cele de la Bucureşti, organizate în cinstea împlinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I, în 1906.

Trei ani mai târziu, Carol I îi acordă Medalia „Bene Merenti” pentru realizările în cultura muzicală românească. În 1910 cântă la Oradea în opereta Şeherezada, de Tiberiu Brediceanu, care a fost un succes, iar în 1912 susţine mai multe concerte la Ateneul Român, acompaniată fiind de George Enescu sau Cella Delavrancea care o considera „o distinsă interpretă a muzicii lui Wagner şi … o artistă scânteietoare de temperament”.

Căsătorie versus scaun episcopal

În timpul războiului participă la mai multe evenimente organizate caritabile pentru Crucea Roşie. În ianuarie 1921 se căsătoreşte cu Octavian Goga – se ştie că poetul-politician „a negociat” cu protopopul Lazăr Triteanu, soţul Veturiei, divorţul în schimbul unui scaun episcopal. Cum Goga se ocupa mult de politică, Veturia începe să amenajeze, după bunul plac, domeniul de la Ciucea (judeţul Cluj), cumpărat în octombrie 1920 de la văduva poetului maghiar Ady Endre.

Despre Veturia se ştie că obişnuia să călătorească mult în străinătate, la Karlsbad, Marienbad, Franzensbad etc., unii spun că pentru tratarea sterilităţii.

Pe 7 mai 1938, Octavian Goga moare în urma unui atac cerebral (alţii spun că ar fi fost otrăvit), iar Veturia începe să ducă un trai retras. Botezată „gălăgioasa ilustră” de către Constantin Argetoianu, aceasta se apropie de familia Antonescu. Intră în grupul de interese care-l înconjura pe Mareşal, devenind „Muza lui Antonescu” (afirmaţie care îi aparţine lui Mircea Goga) sau „un Rasputin à tout faire” (afirmaţie care îi aparţine lui Constantin Argetoianu).

După ce vin comuniştii la putere, Veturia e acuzată de legături cu Occidentul şi i se impune domiciliu forţat pe domeniul Ciucea.

Brâncuşi şi “Mausoleul iubirii”

În 1938 îl roagă pe Constantin Brâncuşi să realizeze „Mausoleul Iubirii” de la Ciucea, unde este acum mormântul său şi al poetului. Însă cum Brâncuşi întârzia, văduva vorbeşte cu George Matei Cantacuzino pentru conceperea planului şi la Nora Steriade pentru realizarea decorurilor.

Construcţia a fost făcută de meşterul maramureşan Iosif Kuczka, în marmură şi mozaic de Murano. Se spune că placarea a fost efectuată chiar de Veturia Goga.

În 1966 donează întregul complex statului român care, din anul următor, îl transformă în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

***

 APOSTOL MĂRGĂRIT, AROMÂNUL CARE A APĂRAT LIMBA ROMÂNĂ ÎN IMPERIUL OTOMAN

Apostol Mărgărit s-a născut în 1834, în orășelul Avdela din Macedonia, într-o familie cu tradiție de conducere în comunitatea locală. Nu puțini au fost unchii săi care au ocupat poziția de primari în Avdela, ceea ce îi oferă o moștenire de responsabilitate civică și administrativă.

Educat în spiritul elenist la Ianina, Mărgărit a lucrat inițial ca învățător de limba greacă în comuna bulgărească Gorențî. Dar destinul avea să-l ducă mai aproape de casa sa, în comuna natală și mai apoi în orășelul Clisura. În 1860, în Clisura, Mărgărit a încercat să deschidă o școală aromânească. Datorită unor dispute cu notabilii locali, planurile i-au fost zădărnicite, și el s-a retras la Craiova.

“Nu era de mirare că o minte atât de ageră nu putea să nu se gândească la îmbunătățirea limbii vorbite în familia sa. De aceea, ca învățător de limba greacă ce era, tuturor lecțiilor li le explica elevilor în dulcea limbă a mamei, și aceasta este cauza pentru care copiii de la școala lui învățau foarte bine.

Arhiereul grec, aflând despre ceea ce făcea Apostol Mărgărit, nu i-a părut bine și l-a dat la o parte, pentru că acest lucru vroia să facă ca aromânii să-și cunoască națiunea lor, originea lor; voia ca ei să învețe și limba lor maternă. Dacă se trezeau toți aromânii atunci, nimeni nu i-ar fi mai comparat cu toiagul în mână, pentru că toată lumea știe că grecii nu se găsesc prin Macedonia, și cei care se numesc greci nu sunt decât români curați. Din acest motiv au început să-i pună bețe în roate.

În acel timp, Apostol Mărgărit, mergând în România pentru o moștenire, a făcut cunoștință cu mari patrioți români, care au început să se gândească la frații lor din Turcia. Atunci și-a spus că ceea ce îl trăgea era dorul și a fost angajat ca învățător aromân, mai întâi în Abela și apoi în Clisura, unde a făcut progrese atât de mari, încât numai datorită lui s-au realizat multe. Lui și regretatei sale fiice, eroina Evantia, li se datorează ridicarea în Clisura a Bisericii Sf. Nicolae și a școlii comunale“, scria ziarul Lumina la moartea sa, în 1903.

Apostol Mărgărit, membru al Academiei române

Ironia sorții a vrut ca tocmai atunci, în România, să se lucreze intens pentru răspândirea culturii și limbii române în comunitățile românești din Imperiul Otoman. În 1868, se reîntoarce ca „luminător al poporului” în Abela, apoi revine în Clisura unde, împreună cu Tuliu Tacit, reușește să înființeze mult dorita școală românească.

La câțiva ani după terminarea Războiului de Independență din 1877-1878, Mărgărit a fost numit inspector al școlilor române din Macedonia, un rol care i-a permis să insufle o nouă viață în educația în limba română din regiune. Sub auspiciile sale, numeroase școli românești au fost înființate și s-au dezvoltat, devenind bastioane ale culturii și identității românești.

În anul 1898, Apostol Mărgărit a fost trecut la pensie. Însă recunoașterea meritelor sale nu s-a oprit aici. Pentru contribuțiile sale literare și educaționale, a fost numit membru corespondent al Academiei Române la 3 aprilie 1889. Acesta a fost un om care a atras atât admiratia cât și ostilitatea – un martor al faptului fiind numeroasele atentate la care a scăpat în mod miraculos.

Cu toate că a avut numeroși dușmani și a traversat numeroase obstacole, Apostol Mărgărit rămâne o figură luminoasă în istoria românilor din Balcani. Moștenirea sa educațională și culturală persistă, exemplificând dedicarea și sacrificiul pentru cauza națională și identitară. El este un exemplu de reziliență și vizionarism, ale cărui eforturi au contribuit semnificativ la păstrarea și promovarea identității române într-un mediu adesea ostil și volatil.

Reușita sa: 104 școli românești

Iată una din consemnările faptelor sale: “În cei 25 de ani de inspectorat epocal în Macedonia, ajutat de pleiada dascălilor misionari, a înfiinţat 104 şcoli primare româneşti precum şi 4 şcoli secondare, pe cari le-a condus autoritar şi le-a apărat fanatic de inamici ca şi de amici. A cutreerat neobosit drumurile periculoase din Balcani, a răscolit toate comunele aromâneşti, iar în trei rânduri corpul lui a făcut să ricoşeze vârful pumnalului şi glonţul inamic bravând terorismul balcanic.

A pledat necontenit cauza şcoalei noastre, când la Bucureşti, când la Stambul, când înaintea autorităţilor otomane. A fost mereu atras în lupta înteţită cu diferitele obstacole ce le întâmpina şcoala cu care se identificase. De aceia a fost mereu hărţuit, dar a şi hărţuit pe adversari; a primit lovituri dureroase, dar a şi dat lovituri mortale, în special Patriarhiei Fanarului.

Pildă de energie neînfrântă şi de voinţă neşovăitoare, acest „paratrăznet, neînţeles, al Turciei europene” – cum l’a numit cineva – a fost pretutindeni cunoscut, cu titlul ce l’a purtat cu o mândrie notorie, de „inspectorul şcolar român Mărgărit”. De el se poate spune că a fost cu adevărat „omul Balcanilor” atât de util şcoalei noastre de acolo”.

***

 ULTIMELE CUVINTE ALE LUI IULIUS CAESAR

În anul 44 i.Hr. pe 15 martie, Iulius Caesar este ucis cu lovituri de cuțit de un grup de conspiratori, pe treptele Capitoliului. Printre ucigași se află fiul și protejatul său, Marcus Brutus. La vederea acestuia, Caesar, cuprins de mirare exclamă: Et tu Brute?!, adică “Și tu Brutus?!”. Cel puțin asta e povestea pe care o știe toată lumea. Și asta i-o datorăm imaginației lui William Shakespeare care în piesa Iulius Caesar pune aceste vorbe în gura personajului sau. Dar ce a zis, de fapt, Caesar?

Caesar nu a zis nimic

Potrivit istoricului roman, Suetonius, dictatorul roman a încercat să se apere, iar apoi să se acopere cu toga. A primit 23 de lovituri însă potrivit medicului, toate, cu excepția celei de a doua au fost neletale. Așadar, Caesar nu prea a mai avut timpul necesar să mai zică ceva.

“Îndată unul din cei doi Cassius îl răni pe la spate, ceva mai jos de gât, cu pumnalul. Caesar străpunse cu condeiul de scris brațul lui Cassius. Incercand să se ridice, fu împiedicat de altă lovitură. Când văzu că din toate părțile este amenințat de pumnale, își acoperi capul cu toga. În același timp, cu mâna stnga, își trase toga spre picioare, pentru ca să cadă decent având și partea de jos a corpului acoperită și căzu străpuns de 23 de lovituri de pumnale, scoțând numai la prima lovitură un geamăt fără vorbe…”

Caesar a vorbit în greacă

Tot Suetonius este cel care vine cu a doua ipoteza. După spusele unora, ne zice el “…i-ar fi adresat aceste cuvinte lui Marcus Brutus, care se repezise asupra lui: Kai su Teknon” Traduse, cuvintele lui Caesar, înseamnă “și tu fiul meu!”.

Era neobișnuit pentru cineva să vorbească greacă? Deloc. Greaca e un fel de limbă de cult. E “cool” să vorbești greacă, cam tot atât de “cool” precum era acum două secole și mai bine pentru boierii noștri, veniți de la Paris, să vorbească între ei franceză, deși nu era niciun francez de față.

Caesar l-a înjurat pe Brutus

În cartea sa “Brutus, nobilul conspirator”, Kathryn Tempest vine cu o teorie revoluționara. Citând dintr-un articol apărut în 1980, al istoricului James Russell, autoarea ajunge la concluzia că adevărata semnificație a cuvintelor “Kai su Teknon” nu este nici pe departe “Și tu copile?!” ci un fel de “Să te ia dracu, nemernicule”. Principlul argument pe care se fondează această teorie esteexistența unor tablete cu blesteme din acea epoca în care apare des formularea “kai su”.

Caesar a cerut îndurare în latină

Potrivit istoricului și lingvistului american Keith Massey, ultimele vorbe ale lui Caesar au sunat cu totul altfel. Pornind de la ideea că în fața morții oamenii au, de regulă, tendința de a vorbi în limba maternă și foarte probabil cer îndurare, cercetătorul s-a gândit că poate Caesar a spus ceva care sună asemănător lui “kai su teknon”. Și a găsit ceva ce sună aproape identic în latină: “quaeso te, non”. Înseamnă ceva de genul, “te rog, nu” sau “te implor, nu”. În fața morții, luat prin surprindere, poate că Caesar, cel călit în lupte, a spus asta înainte de a muri. Cele două fraze sună aproape identic. Mai mult, cercetătorul american a descoperit o construcție frazala identică într-una din operele lui Plaut, ceea ce arată că expresia era folosită.

***

 PROFEȚIILE ÎMPLINITE ALE MITROPOLITULUI VARLAAM

A fost unul dintre cei mai importanţi mitropoliţi ai Moldovei, care în anul 1639 s-a aflat între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Varlaam a fost mitropolit al Moldovei în perioada anilor 1632-1653, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. Pe numele său adevărat Vasile Moţoc, Varlaam s-a născut, la 1580 (după alţi istorici la 1585), într-o familie de răzeşi din Boloteşti, judeţul Putna, adică Vrancea de astăzi.

Numele de Moţoc era foarte răspândit în regiune, dar nu s-a aflat încă dacă era urmaş al vornicului Moţoc. Varlaam a avut doi fraţi şi două surori.

“Până la vârsta de zece ani, Vasile îşi va petrece copilăria, împreună cu fraţii şi surorile sale, pe lângă casa părintească. Aproape un copil, era potrivit la trup, cu chip îngeresc, faţa luminoasă şi ochii strălucitori, în care se citeau curăţenia inimii şi flacăra credinţei. În zilele în care părăsea curtea casei părinteşti, Vasile avea posibilitatea să intre în contact cu călugării de la Mănăstirea Neamţ, şi chiar cu feţe bisericeşti de la mănăstirile Agapia şi Secu, care veneau şi se îngrijeau de buna administrare a moşiilor pe care le deţineau. Agapia avea o moară chiar în centrul satului Boloteşti. În apropierea răzăşiei părinţilor săi, conform documentelor, se aflau o parte din moşiile celor două mănăstiri nemţene menţionate mai sus. La început, isteţul copil al familiei Moţoc, Vasile, a fost fascinat de ţinuta călugărilor, iar mai târziu, crescând, începe să pătrundă înţelesul vorbelor rostite de aceştia, când îi întâlnea”, spune profesorul Petre Abeaboeru, autor al unei cărţi monografice despre ţinutul în care s-a născut Varlaam.

Sihastru la Mănăstirea Secu

Potrivit acestuia, Varlaam s-a simţit atras de mic de chemarea duhovnicească, beneficiind şi de încurajările părinţilor săi, care şi-au dorit să aibă au fiu preot. Prin urmare, pe la vârsta de 10 ani i-a însoţit pe călugări la Mănăstirea Neamţ şi apoi face cunoştinţă cu modul de viaţă al sihaştrilor de pe valea pârâului Secu, unde învaţă carte în limba greacă şi slavonă, călugărindu-se mai apoi.

Aici a fost ctitorită în 1602 mănăstirea Secu, Varlaam devenit în 1610 stareţ al mănăstirii, vreme de mai bine de două decenii. Pentru viaţa sa curată şi preocupările cărturăreşti a fost ales în anul 1632, mitropolit al Moldovei, împotriva curentului vremii, obişnuindu-se ca cei care veneau în astfel de funcţii să provină din os domnesc şi nu fiu de ţăran.

Sfetnicul domnitorului Moldovei

“Ascensiunea lui Varlaam pare mai degrabă că ţine de voinţa lui Dumnezeu decât de interesele mai marilor locului. Varlaam a jucat un rol deosebit în viaţa politică şi culturală a Moldovei.În viaţa politică, Varlaam era "singurul său sfetnic de taină (n.n. sfetnicul lui Vasile Lupu) care îndrăzneşte să-l cheme la îndreptare şi să-l mustre." De altfel, zilnic îşi făcea simţită prezenţa la curte şi, din deciziile luate de domnitor în ceea ce priveşte viaţa bisericească, ne dăm seama de puternică influenţă a mitropolitului. Astfel se explică ctitoriile sale religioase, mănăstirea trei Ierarhi, refacerea bisericii Golia. Varlaam Însuşi a sfinţit Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, la 6 mai 1639 unde au fost aşezate moaştele Sfintei Paraschiva , la 13 iunie 1641, dăruite domnului moldovean de patriarhul ecumenic Partenie I”, spune istoricul Florentina Ontoiu. 

Varlaam este considerat unul dintre cei mai aprigi apărători ai Ortodoxiei, fiind cel care a condamnat în termeni foarte duri calvinismul, care se extindea tot mai mult în Ţările Române. El a combătut această dogmă cu lucrări de învăţătură creştină, venind în sprijinul românilor ortodocşi din Transilvania şi nu numai, care se confruntau cu o propagandă calvină.

Practic, activitatea cultural-tipografică a fost cea mai importanmtă din activităţile sale ca mitropolit, organizand prima tipografie la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, unde va tipări şi cărţile sale cele mai valoroase.

“Cazania” sau “Cartea românească de învăţătură” (1643) este cea mai însemnată lucrare a sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII.

“Este o lucrare masivă, cu 506 foi, cu numeroase gravuri în lemn, reprezentând scene biblice, vignete iniţiale înflorate, podoabe finale. Prin conţinut cât şi prin frumuseţea graiului întâlnit în cazaniile ei, "Cartea românească de învăţătură" din 1643, a cunoscut cea mai largă răspândire dintre vechile tipărituri. Această lucrare a avut ecouri peste timp şi în toate regiunile româneşti, mai ales În Transilvania, întărind credinţa ortodoxă şi conştiinţă de unitate naţională”, mai spune istoricul Florentina Ontoiu.

Candidat la scaunul de patriarh al Constantinopolului

A fost preţuit şi s-a bucurat de prestigiu, fiind ales printre cei trei candidaţi la scaunul patriarhal de la Constantinopol. Varlaam s-a retras la Mănăstirea Secu, în 1663, după ce domnitorul Vasile Lupu şi-a pierdut tronut, unde a şi murit, în 1667. A fost îngropat lângă zidul de sud al Bisericii Mănăstirii Secu. 330 de ani mai târziu, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a propus spre canonizare, care s-a realizat pe data de 30 august 2007.

 Lui Varlaam i se atribuie şi câteva profeţii.

Un document dat de Varlaam mitropolitului Macarie, patriarhul antiohiei, descoperit de Paul de Alep, călător şi ortodox sirian şi contemporan cu Varlaam, publicat sub titlul „Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei", aduce în atenţie câteva dintre prezicerile mitropolitului devenit sfânt.

Profeţiile lui Varlaam

“Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele”.

Varlaam avertizează şi ce se va întâmpla cu specia umană.

“Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci”.

“La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia”.

Mitropolitul Varlaam îi are în atenţie şi pe cei care prin legi dure, vor lua şi pielea de pe om prin impozitele pe care oamenii sunt obligaţi să le plătească.

“La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu”

În final, Varlaam anunţă când va veni apocalipsa.

“Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, că la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape”.

Aceste citate au fost adunate împreună cu alte profeţii şi incluse în volumele “Profetii si marturii pentru vremea de acum”.

***

 COLOSUL DIN RHODOS

Colosul din Rhodos a fost o statuie uriaşă din bronz aflată după toate probabilităţile la intrarea în portul Rhodos, insula ce aparţine Greciei din 1947. A fost ridicată între anii 292-280 i. Hr. de locuitori pentru a celebra o mare victorie.

Insula Rhodos, al cărei nume se traduce din greceşte rhodon – trandafir, a fost supranumită şi Insula Soarelui sau Insula Cavalerilor şi se află în Marea Egee în apropiere de Asia Mică (circa 25 km). Ea are o formă ovală, măsoară doar 1404 kmp şi dimensiunile maxime sunt de 30×70 km. Statuia considerată de către antici una dintre cele 7 minuni ale lumii îl înfăţişa pe zeul grec al Soarelui, Helios, protectorul insulei. Opera din care nu ni s-a mai păstrat nimic, îi aparţinea sculptorului Chares din Lindos, originar chiar din Rhodos.

Unde era amplasată statuia zeului Helios?

Referiri la statuie avem din izvoarele antice, în schimb nu s-a aflat niciodată locul exact al amplasării acesteia.

Cei mai mulţi istorici sunt de părere că statuia zeului soarelui se afla, fie la intrarea în portul Mandraki, fie în apropierea acestuia. Putea însă la fel de bine să se afle în oricare dintre cele patru porturi ale oraşului dat fiind faptul că ruine din epoca elenistică s-au descoperit în mai multe locaţii. Navele ce soseau în Rhodos treceau probabil printre picioarele lui Helios că în imagine. Mai trebuie totuşi spus că nu ni s-a păstrat nici o reprezentare a colosului aşa că toate reprezentările sale sunt simple supoziţii. Nu ştim nici măcar dacă statuia îl înfăţişa pe zeu în picioare. Alţii cred că zeul avea picioarele apropiate.

După alte surse însă statuia s-ar fi aflat în apropiere de Castelul cavalerilor şi nicidecum în port.

Colosul din Rhodos – date tehnice

Uriaşa statuie se afla pe un piedestal de 18 m realizat din stânci de marmură. Statuia măsura peste 35,2 m, cam cât un bloc de 10 etaje (datele diferă de la o lucrare consultată la altă). Opera a fost realizată într-un interval de 12 ani între 292 şi 280 i. Hr..

La construcţie s-a folosit bronz, fier şi marmură. Cronicile descriu statuia lu Helios că fiind realizată pe o structura din bare groase de fier. Cea mai mare parte a materialului necesar a fost obţinut după topirea prăzii de război obţinute de locuitorii insulei după distrugerea armatei lui Demetrius Poliorcetes, de către Ptolemeu I Soter.

În privinţa modului în care s-a realizat construcţia efectivă monumentului, părerile sunt împărţite. Pornind de la detaliile oferite de Plinius, se crede că pentru a ridica o construcţie de peste 30 m înălţime a fost necesară realizarea unei rampe uriaşe din pământ. În alte lucrări, se apreciază că grecii ar fi construit schele uriaşe. Poate că adevărul e că de obicei, undeva la mijloc.

Iată şi descrierea pe care autorul latin o lasă despre Colos în Istoria naturală:

“Stârnind admiraţia mai presus de toate celelalte era colosală Statuie a Soarelui din Rhodos. Această statuie avea o înălţime de 110 picioare şi a fost răsturnată de un cutremur la 56 de ani după înălţarea sa, dar chiar şi faptul că astăzi zace întinsă pe jos este o minune. Câţiva oameni pot să cuprindă cu braţele degetul mare al acestei statui şi degetele sale sunt mai mari decât cele mai mari dintre statui. Acolo unde au căzut braţele s-au căscat gropi imense, în timp ce în interior se văd mase mari de stanca, prin greutatea cărora artistul a vrut să o echilibreze atunci când a înălţat-o. S-a consemnat că înălţarea statuii a durat 12 ani şi a costat 300 de talanţi, bani obţinuţi din vânzarea maşinilor de război ce aparţinuseră regelui Demetrios, care le abandonase atunci când se plictisise de asediul îndelungat al insulei Rhodos.”scan0004

Dar să revenim la modul în care locuitorii Rhodosului au construit Colosul.

La începuturi, insula era împărţită între mici state-oraşe. Cele mai importante erau Ialysos, Kamiros şi Lindos şi purtau numele fiilor lui Cerhafos unul dintre fiii lui Helios. În anul 408 i. Hr. Ialysos, Kamiros şi Lindos au lăsat deoparte animozităţile dintre ele, s-au unit într-o confederaţie şi au construit o capitală: Rhodosul. Oraşul a prosperat rapid, numărând cam 60.000-80.000 de locuitori. În timpul lui Alexandru, au fost aliaţi ai macedonenilor. După moartea lui Alexandru Macedon şi împărţirea imperiului creat de el, principalul lor aliat avea să devină Egiptul condus de Ptolemeu I Soter.

Ptolemeu era unul dintre generalii lui Alexandru Macedon care va prelua alături de alţii ca el moştenirea lăsată de acesta contribuind la răspândirea culturii elenistice în întreaga lumea antică. El se află la conducerea Egiptului fiind de altfel şi la originea realizării unei ale minuni antice: Farul din Alexandria.

La conducerea Macedoniei, cândva centrul lumii lui Alexandru, se află dinastia antigonizilor, prin Antigonus, tatăl lui Demetrios Poliorcetes, adică Demetrios “Cuceritorul de cetăţi”. Între antigonizi şi ptolemei exista o mai veche rivalitate.

Atunci când macedonenii au încercat să distrugă alianţa ptolemeilor cu rhodienii, au asediat Rhodosul, în anul 305 i. Hr. În fruntea macedonenilor se afla Demetrios însoţit de 40.000 de soldaţi, 30.000 de lucrători , 200 de corăbii de război, 170 de nave de transport şi numeroase maşinării de război. Asediul a durat un an, însă apărătorii insulei nu dădeau semne că ar fi vrut să se predea. În plus, în ajutorul lor sosise şi Ptolemeu I cu o flota serioasă. Demetrius, poate la cererea tatălui sau, poate pentru că şi-a dat seama că toată campania e prea costisitoare, a decis să negocieze o pace avantajoasă pentru ambele părţi. A încheiat o alianţă cu Rhodosul care să nu afecteze relaţia acestora cu Egiptul şi le-a lăsat tot materialul său de asediu. Ptolemeu care în urma victoriei va primi supranumele de Soter (Salvatorul) va vinde o parte din prada astfel capturată. Anticii spun că ar fi obţinut 300 de talanţi, o suma uriaşă. Ca să va faceţi o idee cu privire la ce înseamnă un talant, ei bine aflaţi că pentru greci un talant însemna cam 26 kg de metal preţios, adică peste 350 de milioane de dolari în banii de azi. Acum faceţi o înmulţire: 300 de talanţi x 350 de milioane. Obţinem o cifra ameţitoare. Această suma a finanţat construirea colosului.

Şi că tot vorbim despre bani, o legendă spune că Chares din Lindos, elevul faimosului sculptor Lysip, ar fi pretins pentru construirea unei statui o sumă colosală. Locuitorii au acceptat cu condiţia ca aceasta să fie de două ori mai mare decât se plănuise. Într-un final, Colosul măsura de 8 ori mai mult decât era prevăzut iar arhitectul a fost nevoit să-şi pună toată averea la mezat că să o vadă terminată. La sfârşit, complet ruinat, s-a sinucis. O altă legendă spune atunci când şi-a terminat opera, un binevoitor i-ar fi arătat că are o imperfecţiune şi de necaz artistul şi-ar fi curmat zilele.

Cum s-a pierdut Colosul din Rhodos?

Colosul din Rhodos nu va dăinui prea multă vreme fiind dintre minunile lumii, cea cu existenţa cea mai scurtă. În anul 226 i. Hr. are loc un mare seism în urma căruia se va prăbuşi. Un alt mare istoric antic, Strabon ne oferă şi motivul producerii dezastrului. Colosul s-a frânt de la genunchi. Cetatea Rhodos este şi ea în bună măsură distrusă cu acest prilej.

Povestea spune că faima colosului era atât de mare încât s-au găsit imediat destui care să dorească refacerea sa. Printre aceştia era un urmaş al lui Ptolemeu I, Ptolemeu III, care era gata să pună la bătaie resurse importante.Oracolul din Delphi căruia anticii îi acordau o mare importantă ar fi arătat însă că Helios, zeul protector al oraşului nu ar fi fost de acord cu aceasta. Astfel, rămăşiţele colosului au rămas vreme de 800 de ani neatinse.

Ca şi în alte cazuri, vezi Biblioteca din Alexandria, tot arabii sunt cei care fac praf ce a mai rămas din opera lui Chares din Lindos. Cuceresc insula în 653 i. Hr. prin Muawiyah I şi vând resturile ei, după spusele cronicarului bizantin Theophanes Confessor, unui negustor evreu (după alte surse sirian) din Edessa. Acesta a sfărâmat metodic statuia şi a transportat-o cu ajutorul unei caravane formată din 900 de cămile. Aceeaşi relatare datând din secolul al XIII-lea ne-o lasă şi un istoric arab, Barhebraeus. Un calcul simplu, pornind de la greutatea aproximativă pe care o poate transporta o cămilă, ne duce la cantitatea de 300 de tone de bronz rezultate din tăierea statuii.

In loc de concluzie

După părerea mea, statuia nu avea cum să fie aşezată la intrarea într-unul dintre porturi, iar vasele nu aveau cum să intre printre picioarele ei!

Dacă s-ar fi aflat în port, în momentul prăbuşirii, corpul ar fi rămas pierdut definitiv în mare iar arabii nu ar mai fi avut ce vinde 8 secole mai tarziu. Unde mai pui că s-ar fi blocat cu totul intrarea în port. Cât priveşte faptul că zeul era reprezentat crăcănat, ei bine, la o înălţime de 35 m, deschiderea picioarelor ar fi fost de până la 10-12 m fapt ce ar fi îngreunat serios intrarea şi ieşirea vaselor din port.

Sursa:

(arh.) Chitulescu, Georgeta, (arh.) ChitulescuTraian, Şapte monumente celebre

***

 ELOGIU PORCULUI

Ador slăninuța, mirosul cefei la grătar, cârnații, toba, șoriciul și cam tot ce e legat de porc… de friptura de porc. Sunt atâtea mâncăruri delicioase la care porcul participa în calitate de prim protagonist și cu toate acestea, bietul porc nu beneficiază în conștiința noastră de o poziție prea onorantă. Aș zice, mai degrabă, că are parte de un dispreț profund. “Mănânci ca un porc!”. “Bei ca porcu’!”. “Râgâi ca porcu’”. “Dormi ca porcu!”. “Ești murdar ca un porc”. Și mă rog, o grămadă de alte insulte în care, bietul porc apare și el, tam nesam, într-o mulțime de ipostaze deloc ademenitoare. Oare de ce? De ce în mai toate culturile, nu se bucură și porcul de respectul pe care îl primește calul sau leul?

În primul rând, pe porc îl strică lăcomia cu care devorează tot ce prinde. Îmi amintesc o secvență din “Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica în care un porc devorează de-a lungul filmului un trabant. Voracitatea sa îl face să mănânce orice în cantități mari. Mâncarea destinată porcului, denumită lătură e sinonimă cu mâncarea multă și de calitate îndoielnică.

În al doilea rând, porcului îi place mizeria. Pentru că nu beneficiază decât de o pielicică rozalie, porcul se apară de soare și de muște acoperindu-se cu noroi. Porcul , spunea Buffon “este animalul cel mai ordinar; că toate obiceiurile sale sunt grosolane, toate gusturile sale spurcate”.

 Porcul spune sfântul Clement din Alexandria citându-l pe Heraclit, “își caută plăcere în noroi și gunoi. Folosirea acestei carni este rezervată celor care trăiesc senzual” (a se citi de dragul senzațiilor). Bietul porc nu scapă doar cu atât. Mai există și o parabolă evanghelică care sună cam așa: să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă. (Matei 7: 1-6) De regulă se citează doar o parte a expresiei, mai exact “Nolite mittere margaritas ante porcos”. Perlele adică lucrurile cu adevărat valoroase nu trebuie date proștilor, în cazul de față personificați de porci, pentru că ei le-ar calcă în picioare fără să le înțeleagă valoarea.

Și iată cum porcul din lacom, devine simbol al plăcerii deșănțate și sfârșește prin a fi asimilat prostiei și ignoranței.

E de notorietate faptul că porcul a fost interzis ca animal impur atât de religia ebraică cât și de către musulmani. Adevăratul motiv trebuie să fi fost legat de igienă căci deh, în căldurile de acolo, carnea se alterează repede.

Ai crede că doar creștinii au ceva ce porcul. Nu, nici anticii nu se dădeau în vânt după el. Homer povestește în Odiseea despre existența unei vrăjitoare, pe nume Circe, care trăia pe insula Aeaea. Sportul ei favorit era să ademenească marinarii pe care îi seducea cu farmecele ei, pentru ca apoi să îi transforme în tot soiul de lighioane, după chipul și asemănarea tendințelor, caracterului și naturii a interioare a fiecăruia dintre cei prinși în mrejele sale. Ulyse, eroul din Ithaca, aflat în drum spre casă după cucerirea Troiei este atras și el cu marinarii săi pe insula lui Circe. Ulyse va scăpa cu fața curată, dar oamenii săi sunt transformați în porci. Porcul cel lacom, desfrânat și ignorant devine și josnic, aflat pe ultima treaptă.

Și că tot a venit vorba de Homer și de războiul Troiei, aflați că după ce romanii au intrat în contact cu cultura greacă au preluat de la aceștia și unele obiceiuri culinare. Printre acestea, la loc de frunte în bucătăria romană s-a aflat “Porcul troian”. Sunt sigur că știți întâmplarea cu calul troian construit de Ulyse în care grecii s-au ascuns. Ei bine “Porcul troian” era un fel de mâncare foarte apreciat care consta într-un porc întreg umplut cu tot soiul de alte păsări.

În alte culturi, la kirghizi de pildă, se poate și mai rău. Porcul este simbol al perversității și răutății…

Câtă vreme civilizația occidentală nu s-a prea preocupat de igienă, omul și porcul au trăit în bună înțelegere. În Parisul medieval porcul zburda în voie pe străzi, așa cum vedem în zilele noastre vacile plimbându-se prin prin orașele Indiei. Totul s-a schimbat însă, în timpul lui Ludovic al VI-lea cel Gros (1081-1137). În ziua fatidică de 13 octombrie 1131 (ce de cifre 13…), fiul cel mai mare al regelui și moștenitorul de drept al tronului Franței, Filip care fusese încoronat și asociat la domnie trecea călare pe o stradă a Parisului. Un porc rătăcit s-a încurcat între picioarele calului regal, care s-a prăbușit. Bietul Filip, în vârstă de doar 15 ani a căzut, murind a doua zi, în mod stupid, schimbînd astfel istoria Franței. Pe tron a ajuns fratele său, Ludovic al VII-lea.

Credeați că porcii au încurcat-o? Nici pe departe. Ludovic cel Gros ar fi vrut să dispară de pe ulițe orice urmă de porc, dar nu a fost să fie. Mănăstirea Sfântul Anton a dorit să-și lase în continuare porcii să zburde liber și, cum pe vremea aia, era destul de nasol dacă nu te aveai bine cu biserica, porcii, aflați sub patronaj divin, au primit fiecare câte un clopoțel și dreptul de a hoinări liberi.

Să nu credeți că doar francezii aveau porci pe uliță. Și nemții aveau porcii lor maidanezi. Până în secolul al XVII-lea puteai întâlni porci dacă te plimbai prin Berlin. La parterul caselor locuiau porcii iar la etaj locuiau stăpânii. În Statele Unite porcii hoinăreau pe străzile din Manhattan în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cum pe vremea aia nu putea fi vorba de canalizare sau de gunoieri, porcii se dovedeau nu numai o excelentă sursă de carne dar și niște reciclatori extraordinari. Partea proastă cu ei era că disturbau traficul, își făceau nevoile pe te miri unde, atacau copiii și oripilau cucoanele pudice atunci îi vedeau imperechindu-se.

De unde putea să-i vină porcului reabilitarea dacă nu din China? Pe locul 1 în lume la numărul de porci (se apropie de o jumătate de miliard, adică un porc la doi oameni), chinezii sunt fanii declarați ai porcului. La chinezi și la vietnamezi porcul înseamnă belșug, de vină fiind cu siguranță imaginea scroafei asaltată de numeroșii ei purcei.

Dar de porcul sfânt, ce ziceți? La cât de mult îl desconsideră toți, nu ai crede că cineva ar putea să îl venereze. Ei bine, trebuie să știți că după știință mea, egiptenii erau singurul popor care îl priveau cu respect și venerație. Nut, zeița cerului și mama tuturor stelelor, figura pe amulete în chip de scroafă, alăptîndu-și purceii.

Sursa:

Chevalier Jean, Gherbrant Alain, Dicționar de simboluri