Cine au fost cu adevărat părinții lui Ion Creangă
Catagrafia(recensământul) anului 1829 îl înregistrează pe Ștefan sin(fiul lui) Petrea Ciubotarul și pe Smaranda Creangă, având 15 ani și respectiv, 11 ani. Șase ani mai târziu, în mitrica (condica) referitoare la născuți, căsătoriți sau decedați pe 1835 consemnează că Ștefan avea la data căsătoriei cu Smaranda… 29 de ani! În 1839, conform actelor, Ștefan ar fi avut 30 de ani, iar Smaranda 28 de ani. Eroarea se explică prin neglijența preotului care vedea o corvoadă în plus dispoziția Mitropoliei Moldovei din 1829, potrivit căreia slujitorul bisericii trebuia să completeze cu regularitate mitricile, singura, pe atunci, formă de înregistrare a datelor de stare civilă.
Ștefan, neștiutor de carte, se căsătorește destul de târziu pentru vremea aceea însă era pregătit să intre ”în rândul oamenilor” și putea să își întrețină soția și copiii. Pe locul dăruit de părintele lui și-a construit o casă pe care a așezat-o cu spatele la uliță pentru a fi feriți de privirile indiscrete. Locuința era acoperită cu șindrilă după obiceiul locului, avea o tindă și o cameră încăpătoare, cu două ferestre înguste spre a feri interiorul de firgul iernii. În tindă, după rânduiala vremii, a ridicat un cuptor mare, din care o parte trecea în odaia cea mare. De jur împrejurul pereților ca și pe lângă cuptor, se aflau lăiți și paturi. După nuntă, Smaranda și-a adus în gospodărie zestrea: războiul de țesut, roata de tors, alte lucruri necesare vieții comune și desigur, vite. Ștefan a priceput că nu poate trăi exclusiv din munca pământului, dar nici meseria tatălui nu îl atrăgea. Erau mulți ciubotari în Humulești pentru că sătenii părăseau opincile și încălțau ciubote. Nică însuși purta asemena încălțări pe care Ștefan prefera să i le cumpere decât să le facă singur. Fără a lăsa deoparte agricultura se apucă de negustorie. La 1845 era trecut ca negustor de sumane, plătea patentă și era scutit de bir și clacă.
Cumpăra din satele de munte postav pe care îl vindea lunea la târg în Neamț unde umbla mereu ”cu cotul la subsuoară”, adică o vergea de lemn sau metal de 0, 637 m pentru a măsura materialul. Nu numai vindea materie primă, ci mai și cumpăra sumane gata făcute și apoi joia se duce la Agapia și Văratec unde ducea maicilor lăicere(covoare) și scoarțe înflorate(tot un tip covoare), ștergare de borangic și alte mărunțișuri. Uneori se ducea la iarmarocul din Fălticeni împreună cu soția. Postav țesea aceasta și în casă, tot ea corind și cosind sumanele. Ion Creangă își amintește că aproape de „Sânt-Ilie”, 20 iulie, când se deschidea marele târg de la Fălticeni, Smaranda nu mai prididea cu treburile manufacturii casnice. O parte a postavului urma să fie scos din stative, alta trebuia năvădită- adică trase firele urzelii prin ițe și spată, în ordinea cerută de modelul țesăturii- în vreme ce „un teanc de sumane croite, înalt până-n grindă aștepta cusutul”. Datorită hărniciei Smarandei și priceperii lui Ștefan în afaceri, negustoria aduce familiei un câștig însemnat, iar casa a fost înfloritoare pentru aproape două decenii. ”Lemne la trunchi sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului”
Ograda era plină de păsări, în grădină semănau păpușoi și tot porumb aveau pe ogorul de la Valea-Seacă, unde angajau oameni pentru prășit. Altă bucată de pământ era semănată cu ovăz, pe care uneori îl cosea Ștefan singur. Într-un an a întârziat cositul și ovăzul începuse să se scuture ceea ce dovedește că alerga mereu cu terburile negustoriei, dar nu voia sau nu-și putea permite să tocmească mereu cosași. Avea oi, miei, vite, cai însă în statistica economică a satului din 1849 Ștefan a Petrei apare doar cu o vacă și zece oi. Probabil din spaima ancestrală a țăranului față de aparatul administrativ omul nu declarase toate animalele, cum probabil făcuseră și ceilalți 180 de birnici ai Humuleștiului. Toamna, familia lui Creangă făcea vin în cantitate apreciabilă deoarece în iulie încă mai aveau. Sub raportul structurii caracteriale, Ștefan avea dârzenia de a învinge greutățile vieții și mândria de a fi om liber.
Era răbdător la suferință, dar avea o inimă ușoară și îi plăceau muzica și veselia. De câte ori încheia o afacere mergea cu prietenii în crâșmă ”la băut adălmașul” și alături de Smaranda nu lipsea de la nicio nuntă. Prețuia mângâierile iubirii și uneori întârzia în câte o casă străină. Adesea soția îi reproșa că își risipește astfel banii: ”șustei lui Valică și Măriucăi lui Onofrei găsești să le dai și să le răsdai? Știu eu, să nu crezi că doarme Smaranda”.
În adâncul sufletului Smaranda suferea cumplit. Muncea de dimineața până seara, îngăduindu-și rar câte o clipă de răgaz, ca atunci când o invită pe cumnata ei, Măriuca la masă. În restul timpului, existența femeii se desfășura în nesfârșite activități rutiniere: gospodăria zilnică, deloc ușoară, îngrijirea copiilor, munca la țesutul postavului și confecționarea sumanelor. Smaranda ”era plină de minunății”: ”închega apa numai cu două picioare de vacă de se curcea lumea de mirare”, prepara mâncăruri variate și gustoase: alivenci, poale-n brâu, pui la frigare stropiți cu unt, avea totdeauna oalele pline cu lapte. În postul din ajunul sărbătorilor, gătea bob fiert, găluște, turte cu jufă(garnitură din semnințe de cânepă) și vărzare(plăcintă umplută cu varză, ceapă și mărar). De Crăciun pe masă se iveau „costițe de porc afumate, chiște(tobă umplută cu carne tocată și păsat sau orez) și bufte umplute (tobă făcută doar cu tocătură de carne), trandafiri(cârnați de porc), usturoieși și slănină de cea subțire, făcută în casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie și cu mămăligă caldă”.
Deseori reactualiza felurite momente ale spiritualității arhaice, crezând efectiv în forța ritualului străvechi. Mama, spune fiul, ”alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfingând toporul în pământ, afară, dinaintea uşi”.
Cu anii s-a manifestat însă dezechilibrul nevrotic moștenit de la mama ei, Nastasia. Cu timpul va avea reacții din ce în ce mai necontrolate aparent din nimic și copiii vor fi trăit clipe de spaimă, neînțelegând de ce, pentru greșeli mărunte, care altădată nu stârniseră supărarea mamei, primeau corecții severe. După 1855 va suferi de ”pedepsie”, cuvânt prin care contemporanii desemnau crizele de epilepsie, maladie a encefalului, apărută, probabil în urma unei tumori sau a unui traumatism. Cu siguranță nu a ajutat nici faptul că ea va deveni încredințată că nu se mai bucură de toată dragostea soțului ei. Se aprindea spontan un foc ce mocnea de mult sub cenușă. Se apuca să înșire toate păcatele bărbatului, într-o revărsare de vorbe căreia lui Ștefan îi era peste putință să se opună. Asculta doar resemnat și probabil cu un sentiment de vinovăție. Nu se apăra, nu respingea reproșurile soției, doar o mustra că își „îmbălorează gura pe bărbat degeaba”. Nu bănuia însă fragilitatea psihică a femeii care era în fața sa.
Nu este greu de imaginat că suferința Smarandei i-a creat acesteia un sentiment de inferioritate socială. Teama de a nu avea crize în public, spaima de a nu afla satul au determinat-o să se izoleze tot mai mult. Ieșea tot mai rar din ogradă și pe măsură ce se scurgeau anii devenea tot mai anxioasă. După 1855 a început declinul economic al familiei. Scriitorul face o referire indirectă la acest lucru, evocând belșugul de dinainte: „…mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor”. Boala Smarandei a împiedicat-o să se ocupe de gospodărie cu tenacitatea de odinioară. Lui Ștefan nu-i mai mergea atât de bine deoarece fabricile de postav îi făceau concurență. Nu își mai permitea să angajeze oameni astfel încât pe moșia Făcăuții, în 28 iunie 1858, pe Ștefan a Petrii ”l-a întâmpinat neștiutul ceas al morții”. Nu se cunoaște cauza morții, el nefiind bolnăvicios, dar munca din ce în ce mai grea, amărăciunile acumulate, l-au răpus înainte de vreme.
Pentru familie moartea lui Ștefan a însemnat o mare pierdere sufletească, dar și materială. Smaranda avea de crescut șapte copii, toți nevârstnici. Fiindcă se stinsese dincolo de hotarele satului, familia nu era scutită de plata patentei pe anul în curs. Mai mult, avea o datorie de peste 1500 de lei rezultată din taxele școlare ale lui Ion, împrumuturi pentru afacere poate chiar și pe la vreun crâșmar. Smaranda plătește parțial mai întâi taxa de patentă pentru 1858, prin ”cea mai extremă muncă a mâinilor mele”. Apoi înaintează Ministerului de Finanțe o ”lăcărămătoare suplică”, redactată de fiul ei, împreună cu adeverința morții lui Ștefan și raportul prefectului de Neamț. Cererii îi anexează patenta nr. 37 purtată de soțul ei, și îi roagă să fie scutită „de darea acestei patenți, nemaifiind în stare de a o purta din cauza marei lipse, fiind încă și bolnavă”. Este dintâia oară când se aude vocea Smarandei în lume! Prin munca ei, și probabil cu ajutorul primit de la frați, îndeosebi de la preotul Gheorghe Creangă, a plătit datoriile soțului.
Numele Smarandei, ”văduva soție a lui Ștefan a Petrei” cum va fi numită în documente, se mai întâlnește în catagrafia credincioșilor din Humulești, spovediți și împărtășiți în anul 1863. După aceea, despre Smaranda, documentele nu mai pomenesc nimic. În 1865, Creangă amintea de moartea mamei sale ca de un fapt recent.
”Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la “baba-oarba”, ne ridica în grindă, zicând: “‘tâta mare!” şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi.”
Elena Moraru
12 ore · Iași, Județul Iași ·
CONSTANTIN CREANGĂ (1860-1918), unicul fiu al lui Ion Creangă, a urmat şcoala de ofiţeri din Iaşi.
Părăsit de mamă şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a fost înscris la şcoala militară într-un moment de mare cumpănă din viaţa scriitorului. Ion Creangă tocmai fusese dat afară din rândul clerului şi din învăţământ. Ca să supravieţuiască fusese nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit ajuns să fie administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.
Şcoala militară avea avantajul că era gratuită şi promitea pentru micul Constantin o carieră profesională respectabilă, lipsită de grija zilei de mâine, în rândurile Armatei Române. Mult timp mai târziu, băiatul avea să povestească felul deloc democratic în care tatăl său hotărâse să-l înscrie aici: "Militar am fost pentru că aşa a voit tata. (…) Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind încă inventate pe-atunci. Şi-apoi, la drept vorbind, şi mie îmi sfârâia inima după tesac şi epoleţi".
Zgomotul armelor a continuat să-l seducă pe Constantin şi dincolo de vârsta copilăriei, după ce se familiarizase bine cu educaţia militară. În timpul Războiului de Independenţă – când tatăl său scria basmul "Harap Alb" şi suferea una dintre primele crize de epilepsie – Constantin a mers să lupte pe frontul româno-ruso-turc, fără să spună nimic acasă, deşi era minor şi nu putea hotărî înrolarea pentru el însuşi. Aflând, într-un târziu, de iniţiativa fiului său, speriat, Creangă a apelat la unul dintre prietenii săi de la Junimea, Petre Carp, care, intervenind pe lângă primul ministru Ion Brătianu, a reuşit să-i demobilizeze băiatul.
Constantin Creangă a absolvit şcoala de ofiţeri în 1879, cu gradul de sublocotenent. Între 1883 şi 1885, graţie sprijinului acordat de tată, a ajuns să înveţe la Viena şi la Bruxelles, la Şcoala Superioară de Geniu şi la Şcoala de Stat-Major. Pe vremea când încă era elev la Bucureşti, Ioan Slavici îi urmărea îndeaproape situaţia şcolară şi primea aceste rânduri de la Ion Creangă: "Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă sau se lasă pe-o ureche".
Pradă viselor întreaga tinereţe, Constantin avusese planuri de înscriere la Facultatea de Arhitectură din Viena, voia să breveteze dispozitive mecanice, se îndrăgostea până peste cap, se detaşa cu uşurinţă de femeile pe care le iubea şi avea, drept singură constantă a vieţii sale labirintice, lipsa acută de bani.
Obişnuind să se plângă de avariţia tatălui, în decembrie 1878, Constantin l-a determinat pe Eminescu să-i scrie aceste rânduri lui Creangă: "Nu ştiu dacă ai cauze deosebite de nemulţămire împotriva lui fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le treci cu vederea şi să-i trimiţi din când în când parale pentru trebuinţele lui estraordinare". E unica scrisoare care s-a păstrat dintre cele trimise de Mihai Eminescu lui Ion Creangă şi ea vorbeşte despre tensiunea financiară dintre tată şi fiu.
Deşi adolescenţa lui Constantin a fost marcată de cereri disperate de bani, în momentul morţii tatălui, fiul a dat dovadă de o generozitate pe care purtarea lui de până atunci nu o anticipase. A donat toate economiile găsite în casa povestitorului, 30.000 de lei, unui comitet editorial care s-a ocupat de publicarea primei ediţii a operelor complete ale lui Ion Creangă – ale lui Ioan Creangă, mai precis - carte apărută în 1892.
Nora lui Ion Creangă era aromâncă. Când tatăl lui încă mai trăia, în 1884, uitând cu desăvârşire pasiunea pentru celelalte femei, Constantin s-a îndrăgostit de domnişoara Olga Pătru, o fată cu zece ani mai tânără decât el. Aceasta era fiica unor macedo-români care imigraseră din Salonic, trăiau în Brăila şi ajunseseră să atingă prosperitatea datorită comerţului cu mărfuri coloniale care le soseau cu vaporaşul pe Dunăre. Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în 1886, când mireasa avea 16 ani, iar doi ani mai târziu, în 1888, a venit pe lume primul nepot al lui Ion Creangă, Laetitia - născută în Italia, la Torino, şi botezată după o prinţesă a Casei de Savoia.
A fost singurul nepot pe care Creangă, murind în 1889, a apucat să-l vadă şi să-l ţină în braţe. Laetitiei i-au urmat Horia (n. 1892), Silvia (n. 1894) şi Ion (n. 1898), alintat de familie Ionel.
Catagrafia(recensământul) anului 1829 îl înregistrează pe Ștefan sin(fiul lui) Petrea Ciubotarul și pe Smaranda Creangă, având 15 ani și respectiv, 11 ani. Șase ani mai târziu, în mitrica (condica) referitoare la născuți, căsătoriți sau decedați pe 1835 consemnează că Ștefan avea la data căsătoriei cu Smaranda… 29 de ani! În 1839, conform actelor, Ștefan ar fi avut 30 de ani, iar Smaranda 28 de ani. Eroarea se explică prin neglijența preotului care vedea o corvoadă în plus dispoziția Mitropoliei Moldovei din 1829, potrivit căreia slujitorul bisericii trebuia să completeze cu regularitate mitricile, singura, pe atunci, formă de înregistrare a datelor de stare civilă.
Ștefan, neștiutor de carte, se căsătorește destul de târziu pentru vremea aceea însă era pregătit să intre ”în rândul oamenilor” și putea să își întrețină soția și copiii. Pe locul dăruit de părintele lui și-a construit o casă pe care a așezat-o cu spatele la uliță pentru a fi feriți de privirile indiscrete. Locuința era acoperită cu șindrilă după obiceiul locului, avea o tindă și o cameră încăpătoare, cu două ferestre înguste spre a feri interiorul de firgul iernii. În tindă, după rânduiala vremii, a ridicat un cuptor mare, din care o parte trecea în odaia cea mare. De jur împrejurul pereților ca și pe lângă cuptor, se aflau lăiți și paturi. După nuntă, Smaranda și-a adus în gospodărie zestrea: războiul de țesut, roata de tors, alte lucruri necesare vieții comune și desigur, vite. Ștefan a priceput că nu poate trăi exclusiv din munca pământului, dar nici meseria tatălui nu îl atrăgea. Erau mulți ciubotari în Humulești pentru că sătenii părăseau opincile și încălțau ciubote. Nică însuși purta asemena încălțări pe care Ștefan prefera să i le cumpere decât să le facă singur. Fără a lăsa deoparte agricultura se apucă de negustorie. La 1845 era trecut ca negustor de sumane, plătea patentă și era scutit de bir și clacă.
Cumpăra din satele de munte postav pe care îl vindea lunea la târg în Neamț unde umbla mereu ”cu cotul la subsuoară”, adică o vergea de lemn sau metal de 0, 637 m pentru a măsura materialul. Nu numai vindea materie primă, ci mai și cumpăra sumane gata făcute și apoi joia se duce la Agapia și Văratec unde ducea maicilor lăicere(covoare) și scoarțe înflorate(tot un tip covoare), ștergare de borangic și alte mărunțișuri. Uneori se ducea la iarmarocul din Fălticeni împreună cu soția. Postav țesea aceasta și în casă, tot ea corind și cosind sumanele. Ion Creangă își amintește că aproape de „Sânt-Ilie”, 20 iulie, când se deschidea marele târg de la Fălticeni, Smaranda nu mai prididea cu treburile manufacturii casnice. O parte a postavului urma să fie scos din stative, alta trebuia năvădită- adică trase firele urzelii prin ițe și spată, în ordinea cerută de modelul țesăturii- în vreme ce „un teanc de sumane croite, înalt până-n grindă aștepta cusutul”. Datorită hărniciei Smarandei și priceperii lui Ștefan în afaceri, negustoria aduce familiei un câștig însemnat, iar casa a fost înfloritoare pentru aproape două decenii. ”Lemne la trunchi sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului”
Ograda era plină de păsări, în grădină semănau păpușoi și tot porumb aveau pe ogorul de la Valea-Seacă, unde angajau oameni pentru prășit. Altă bucată de pământ era semănată cu ovăz, pe care uneori îl cosea Ștefan singur. Într-un an a întârziat cositul și ovăzul începuse să se scuture ceea ce dovedește că alerga mereu cu terburile negustoriei, dar nu voia sau nu-și putea permite să tocmească mereu cosași. Avea oi, miei, vite, cai însă în statistica economică a satului din 1849 Ștefan a Petrei apare doar cu o vacă și zece oi. Probabil din spaima ancestrală a țăranului față de aparatul administrativ omul nu declarase toate animalele, cum probabil făcuseră și ceilalți 180 de birnici ai Humuleștiului. Toamna, familia lui Creangă făcea vin în cantitate apreciabilă deoarece în iulie încă mai aveau. Sub raportul structurii caracteriale, Ștefan avea dârzenia de a învinge greutățile vieții și mândria de a fi om liber.
Era răbdător la suferință, dar avea o inimă ușoară și îi plăceau muzica și veselia. De câte ori încheia o afacere mergea cu prietenii în crâșmă ”la băut adălmașul” și alături de Smaranda nu lipsea de la nicio nuntă. Prețuia mângâierile iubirii și uneori întârzia în câte o casă străină. Adesea soția îi reproșa că își risipește astfel banii: ”șustei lui Valică și Măriucăi lui Onofrei găsești să le dai și să le răsdai? Știu eu, să nu crezi că doarme Smaranda”.
În adâncul sufletului Smaranda suferea cumplit. Muncea de dimineața până seara, îngăduindu-și rar câte o clipă de răgaz, ca atunci când o invită pe cumnata ei, Măriuca la masă. În restul timpului, existența femeii se desfășura în nesfârșite activități rutiniere: gospodăria zilnică, deloc ușoară, îngrijirea copiilor, munca la țesutul postavului și confecționarea sumanelor. Smaranda ”era plină de minunății”: ”închega apa numai cu două picioare de vacă de se curcea lumea de mirare”, prepara mâncăruri variate și gustoase: alivenci, poale-n brâu, pui la frigare stropiți cu unt, avea totdeauna oalele pline cu lapte. În postul din ajunul sărbătorilor, gătea bob fiert, găluște, turte cu jufă(garnitură din semnințe de cânepă) și vărzare(plăcintă umplută cu varză, ceapă și mărar). De Crăciun pe masă se iveau „costițe de porc afumate, chiște(tobă umplută cu carne tocată și păsat sau orez) și bufte umplute (tobă făcută doar cu tocătură de carne), trandafiri(cârnați de porc), usturoieși și slănină de cea subțire, făcută în casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie și cu mămăligă caldă”.
Deseori reactualiza felurite momente ale spiritualității arhaice, crezând efectiv în forța ritualului străvechi. Mama, spune fiul, ”alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfingând toporul în pământ, afară, dinaintea uşi”.
Cu anii s-a manifestat însă dezechilibrul nevrotic moștenit de la mama ei, Nastasia. Cu timpul va avea reacții din ce în ce mai necontrolate aparent din nimic și copiii vor fi trăit clipe de spaimă, neînțelegând de ce, pentru greșeli mărunte, care altădată nu stârniseră supărarea mamei, primeau corecții severe. După 1855 va suferi de ”pedepsie”, cuvânt prin care contemporanii desemnau crizele de epilepsie, maladie a encefalului, apărută, probabil în urma unei tumori sau a unui traumatism. Cu siguranță nu a ajutat nici faptul că ea va deveni încredințată că nu se mai bucură de toată dragostea soțului ei. Se aprindea spontan un foc ce mocnea de mult sub cenușă. Se apuca să înșire toate păcatele bărbatului, într-o revărsare de vorbe căreia lui Ștefan îi era peste putință să se opună. Asculta doar resemnat și probabil cu un sentiment de vinovăție. Nu se apăra, nu respingea reproșurile soției, doar o mustra că își „îmbălorează gura pe bărbat degeaba”. Nu bănuia însă fragilitatea psihică a femeii care era în fața sa.
Nu este greu de imaginat că suferința Smarandei i-a creat acesteia un sentiment de inferioritate socială. Teama de a nu avea crize în public, spaima de a nu afla satul au determinat-o să se izoleze tot mai mult. Ieșea tot mai rar din ogradă și pe măsură ce se scurgeau anii devenea tot mai anxioasă. După 1855 a început declinul economic al familiei. Scriitorul face o referire indirectă la acest lucru, evocând belșugul de dinainte: „…mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor”. Boala Smarandei a împiedicat-o să se ocupe de gospodărie cu tenacitatea de odinioară. Lui Ștefan nu-i mai mergea atât de bine deoarece fabricile de postav îi făceau concurență. Nu își mai permitea să angajeze oameni astfel încât pe moșia Făcăuții, în 28 iunie 1858, pe Ștefan a Petrii ”l-a întâmpinat neștiutul ceas al morții”. Nu se cunoaște cauza morții, el nefiind bolnăvicios, dar munca din ce în ce mai grea, amărăciunile acumulate, l-au răpus înainte de vreme.
Pentru familie moartea lui Ștefan a însemnat o mare pierdere sufletească, dar și materială. Smaranda avea de crescut șapte copii, toți nevârstnici. Fiindcă se stinsese dincolo de hotarele satului, familia nu era scutită de plata patentei pe anul în curs. Mai mult, avea o datorie de peste 1500 de lei rezultată din taxele școlare ale lui Ion, împrumuturi pentru afacere poate chiar și pe la vreun crâșmar. Smaranda plătește parțial mai întâi taxa de patentă pentru 1858, prin ”cea mai extremă muncă a mâinilor mele”. Apoi înaintează Ministerului de Finanțe o ”lăcărămătoare suplică”, redactată de fiul ei, împreună cu adeverința morții lui Ștefan și raportul prefectului de Neamț. Cererii îi anexează patenta nr. 37 purtată de soțul ei, și îi roagă să fie scutită „de darea acestei patenți, nemaifiind în stare de a o purta din cauza marei lipse, fiind încă și bolnavă”. Este dintâia oară când se aude vocea Smarandei în lume! Prin munca ei, și probabil cu ajutorul primit de la frați, îndeosebi de la preotul Gheorghe Creangă, a plătit datoriile soțului.
Numele Smarandei, ”văduva soție a lui Ștefan a Petrei” cum va fi numită în documente, se mai întâlnește în catagrafia credincioșilor din Humulești, spovediți și împărtășiți în anul 1863. După aceea, despre Smaranda, documentele nu mai pomenesc nimic. În 1865, Creangă amintea de moartea mamei sale ca de un fapt recent.
”Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la “baba-oarba”, ne ridica în grindă, zicând: “‘tâta mare!” şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi.”
Elena Moraru
12 ore · Iași, Județul Iași ·
CONSTANTIN CREANGĂ (1860-1918), unicul fiu al lui Ion Creangă, a urmat şcoala de ofiţeri din Iaşi.
Părăsit de mamă şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a fost înscris la şcoala militară într-un moment de mare cumpănă din viaţa scriitorului. Ion Creangă tocmai fusese dat afară din rândul clerului şi din învăţământ. Ca să supravieţuiască fusese nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit ajuns să fie administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.
Şcoala militară avea avantajul că era gratuită şi promitea pentru micul Constantin o carieră profesională respectabilă, lipsită de grija zilei de mâine, în rândurile Armatei Române. Mult timp mai târziu, băiatul avea să povestească felul deloc democratic în care tatăl său hotărâse să-l înscrie aici: "Militar am fost pentru că aşa a voit tata. (…) Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind încă inventate pe-atunci. Şi-apoi, la drept vorbind, şi mie îmi sfârâia inima după tesac şi epoleţi".
Zgomotul armelor a continuat să-l seducă pe Constantin şi dincolo de vârsta copilăriei, după ce se familiarizase bine cu educaţia militară. În timpul Războiului de Independenţă – când tatăl său scria basmul "Harap Alb" şi suferea una dintre primele crize de epilepsie – Constantin a mers să lupte pe frontul româno-ruso-turc, fără să spună nimic acasă, deşi era minor şi nu putea hotărî înrolarea pentru el însuşi. Aflând, într-un târziu, de iniţiativa fiului său, speriat, Creangă a apelat la unul dintre prietenii săi de la Junimea, Petre Carp, care, intervenind pe lângă primul ministru Ion Brătianu, a reuşit să-i demobilizeze băiatul.
Constantin Creangă a absolvit şcoala de ofiţeri în 1879, cu gradul de sublocotenent. Între 1883 şi 1885, graţie sprijinului acordat de tată, a ajuns să înveţe la Viena şi la Bruxelles, la Şcoala Superioară de Geniu şi la Şcoala de Stat-Major. Pe vremea când încă era elev la Bucureşti, Ioan Slavici îi urmărea îndeaproape situaţia şcolară şi primea aceste rânduri de la Ion Creangă: "Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă sau se lasă pe-o ureche".
Pradă viselor întreaga tinereţe, Constantin avusese planuri de înscriere la Facultatea de Arhitectură din Viena, voia să breveteze dispozitive mecanice, se îndrăgostea până peste cap, se detaşa cu uşurinţă de femeile pe care le iubea şi avea, drept singură constantă a vieţii sale labirintice, lipsa acută de bani.
Obişnuind să se plângă de avariţia tatălui, în decembrie 1878, Constantin l-a determinat pe Eminescu să-i scrie aceste rânduri lui Creangă: "Nu ştiu dacă ai cauze deosebite de nemulţămire împotriva lui fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le treci cu vederea şi să-i trimiţi din când în când parale pentru trebuinţele lui estraordinare". E unica scrisoare care s-a păstrat dintre cele trimise de Mihai Eminescu lui Ion Creangă şi ea vorbeşte despre tensiunea financiară dintre tată şi fiu.
Deşi adolescenţa lui Constantin a fost marcată de cereri disperate de bani, în momentul morţii tatălui, fiul a dat dovadă de o generozitate pe care purtarea lui de până atunci nu o anticipase. A donat toate economiile găsite în casa povestitorului, 30.000 de lei, unui comitet editorial care s-a ocupat de publicarea primei ediţii a operelor complete ale lui Ion Creangă – ale lui Ioan Creangă, mai precis - carte apărută în 1892.
Nora lui Ion Creangă era aromâncă. Când tatăl lui încă mai trăia, în 1884, uitând cu desăvârşire pasiunea pentru celelalte femei, Constantin s-a îndrăgostit de domnişoara Olga Pătru, o fată cu zece ani mai tânără decât el. Aceasta era fiica unor macedo-români care imigraseră din Salonic, trăiau în Brăila şi ajunseseră să atingă prosperitatea datorită comerţului cu mărfuri coloniale care le soseau cu vaporaşul pe Dunăre. Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în 1886, când mireasa avea 16 ani, iar doi ani mai târziu, în 1888, a venit pe lume primul nepot al lui Ion Creangă, Laetitia - născută în Italia, la Torino, şi botezată după o prinţesă a Casei de Savoia.
A fost singurul nepot pe care Creangă, murind în 1889, a apucat să-l vadă şi să-l ţină în braţe. Laetitiei i-au urmat Horia (n. 1892), Silvia (n. 1894) şi Ion (n. 1898), alintat de familie Ionel.
