26 IUNIE
ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL
Tricolorul românesc ca simbol sacru al „rîvnei patrioticeşti” adoptat şi perpetuat de la 1834, din timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica.
Valeria. BĂLESCU
Să ne amintim mai întâi că domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1796–1862) a fost fiul lui Dimitrie Alexandru Grica şi fratele domnului Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domn pământean în Ţara Românească după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Alexandru Dimitrie Ghica a domnit în Ţara Românescă între 14 octombrie 1834 şi 7 octombrie 1842, fiind şi caimacan al Munteniei între 1856-1858.
În 1834, în condiţiile creşterii conştiinţei naţionale în Principatele Române, a afirmării dezideratele de libertate şi unitate naţională, domnitorul Alexandru Ghica a obţinut de la Imperiul Otoman dreptul „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii”. Steagul pentru corăbii avea două culori (galben şi roşu), iar cel pentru oştire avea, dispuse orizontal, cele trei culori: roşu, galben şi albastru, cu un vultur la mijloc.
Faptul marca momentul adoptării oficiale a Tricolorului pe pământ românesc.
Este drept că în legătură cu aceasta avem o mărturie a lui Jean Alexandre Vaillant, stabilit în Muntenia în 1830. Devenit profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti, el mărturisea că la 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic– jud. Prahova), a fluturat pentru prima dată tricolorul. Am fi tentaţi să credem afirmaţia unui martor al vremii, dacă o altă sursă documentară, mai credibilă, nu l-ar contrazice. Bunăoară colonelul P.V. Năsturel, în lucrarea sa de referinţă în domeniu, „Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofeele” face următoarea menţiune: „Steagul oştirii ni s-a păstrat în Anuarul Prinţipatului Ţerii-Rumîneşti tipărit în Bucuresci la anul 1842 sub domnia lui Ales. Ghica […]” (pp. 50-51).
În continuare adăuga că între paginile 118 şi 119 ale respectivei lucrări se afla o planşă „foarte bine executată în culori”, în care se vorbea despre „Oştirea pămîntească”, fiind redat şi un steag, care, după expresia sa, „trebuia să reproducă în mod identic pe acelea ce se aflau în mânele trupelor şi care au fost distribuite de Domnitor Oştirii în anul suirii sele pe tron”. Ceea ce-l făcea să conchidă aceasta, erau argumentele următoare: „1.) Cartea era oficială; 2.) ea arăta colorile şi dispoziţiunile uniformelor oştirii; 3.) că suliţele cavaleriei sunt conforme cu «Regulamentul Organic» în privinţa colorilor steguleţelor: galben şi albastru şi, în fine, 4.) pentru că aquila din vîrful hampei este identică cu aceea ce am descris mai sus la steagurile care se află la Arsenal. Steagul era der, la 1834, tricolor, bandele dispuse orizontral având roşul d’asupra, galbenul la mijloc şi albastrul jos. De jur împrejurul pânzei nisce franjuri de fir de aur” (idem fotografia nr. 2).
În legătură cu sfinţirea acestor steaguri ale oştirii, din timpul lui Alexandru D. Ghica, ni s-a păstrat o lucrare-document în care este redată cuvântarea pregătită pentru a fi rostită la eveniment, în prezenţa domnitorului, de către Radu Teampe, „duhovnicul şi V. Protopopul Braşovului, de viţă grecească ne-unită”, cum se definea el însuşi. Lucrarea a fost tipărită chiar în 1834, cu titlul: „Cuvânt la Sfinţirea steagurilor Ţării Româneşti” (tradus și redat „in extenso” la fotografia domnitorului Al. Ghica). Prin conţinutul de idei a acesteia lucrarea reprezintă chintesenţa gândirii patriotice a epocii, făcându-ne să înțelegem ceea ce însemna atunci Tricolorul şi jurământul militar rostit sub flamurile sale și care trebuia înțeles ca o garanţie de apărare a Ţării. Printr-un asemenea înțeles, Tricolorul dă sens trecutului milenar al înaintașilor noștri, care întotdeauna, indiferent de vitregiile vremurilor, au creat posibilitatea revenirii la matca Patriei Mamă, înţelegând astfel, mai bine, ceea ce înseamnă credinţa în dăinuirea Ţării, patriotismul şi eroismul – pînă la jertfa supremă.
*
Succesorul lui Alexandru D. Ghica la conducerea Munteniei, domnitorul George Bibescu (1842-1848), chiar dacă a întărit sistemul militar, se pare că şi-a făcut alte steaguri pentru armată, pânza acestora fiind un fond roşu, pe care erau aplicate celelalte însemne heraldice, asupra cărora nu zăbovim, nefiind obiectul acestei expuneri.
Revoluţia de la 1848 a readus în prim plan Tricolorul. Printre primele decrete ale guvernului provizoriu a fost şi cel care statua steagul ţării. Astfel, Decretul din 14 iunie 1848 preciza: „steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben şi roşu. Deviza română, care va fi scrisă atât pe steaguri, cât şi pe monumentele şi decretele publice se va compune din două cuvinte: «DREPTATE – FRĂŢIE»”. Faptul a fost menţionat şi în presa vremii, „Pruncul român” (nr.2), din 17 iunie 1848, consemnînd că la 15 iunie 1848, pe Câmpia Libertăţii (Filaret), au fost sfinţite steagurile tricolore. Este de remarcat că tricolorul respectiv, cel mai reprezentativ însemn naţional al tuturor românilor, purta, deci, deviza „dreptate, frăţie” (Col. P.V. Năsturel, op. cit., p. 54).
Dintr-o lucrare a vremii (Adolphe Billecocq Djenableri, „Album Moldo-Valaque ou guide politicque et pittoresque à travers les Principatés du Danube”, Paris, 24 Septembre 1848) se distinge şi dispunerea celor trei culori. Cu începere de la hampă, pe verticală, erau: albastru, galben şi roşu, deci „stegurile tricolore distribuite gardei orăşeneşti la 1848 aveau tricolorul identic cu cel stabilit, mai târziu, în 1867, pentru România întregită” (Col. P.V. Năsturel, op. cit., p. 57). Prin iconografia imaginii (foto nr. 3) autorul a dorit să reliefeze „înfrăţirea franco-română” dar şi originea latină a celor două popoare, prin prezentarea în mijloc a unui steag roman.
În perioada de pregătire a Unirii Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească, sub Cuza-Vodă, în acord cu prevederile „Convenţiei de la Paris”, din 1858, corpurile de armată ale celor două ţări urmau să se unească într-unul singur, după cum, Art. 45, în privinţa steagului, prevedea: „Miliţiile ambelor ţări vor păstra drapelurile lor în fiinţă, dar aceste drapeluri vor avea în viitor o panglică de culoare albastră, potrivită cu modelul alăturat la această convenţie” („Convenția....”, 1859, pp. 99-100).
Referitor la continuitatea Tricolorului în această perioadă, pînă la unirea din 1859, colonelul Năsturel ne dă explicaţii lămuritoare. El spune că mai nimerit a fost pentru Moldova a se adapta Convenţiei, pentru că steagurile acestui principat erau deja în culorile roşu şi albastru (v. foto nr. 5), ori, pentru Valahia, după drapele descoperite la Arsenalul Armatei, deducea că şi în timpul lui Barbu Ştirbei (1849-1956) s-au păstrat drapele tricolore ale unor arme anterioare domniei sale, pe unele chiar preluîndu-le (v. foto nr. 4), diferind de la o perioadă la alta doar dispunerea culorilor. Acest lucru era ilustrat şi prin litografiile lui A. Biltz, din „Albumul oştirii”, editat în timpul lui Barbu Ştirbei.
Perioada Unirii Principatelor Române, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin dubla sa alegere, la 5/24 ianuarie 1859, s-a desfăşurat sub semnul Tricolorului. Nu mult de la urcarea sa pe tron, cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, prin Decretul domnesc din 24 mai 1860, dat în Bucureşti, domnul promulga legea prin care dorea recompensarea luptătorilor din 13 septembrie 1848. La art. 3 (trei) al legii se specifica: „Ostaşilor de ori-ce grad, care au participat în dzisa luptă, să li se dea câte uă medalie comemorativă spre a o purta ataşată printr-uă cordelă tricoloră” („Monitorul oastei”, Nr. 20, An I, 1860, p. 305). Deci, se făcea trimitere la Tricolorul din 1848. Şi în privinţa drapelului oştirii şi al ţării, după patru ani de aşteptări, după suirea pe tronul Principatelor Unite, în urma decretelor din 1860 şi 1863, se adopta Tricolorul. În urma unui raport la domn, al ministrului de război (col. I. Ghica), din 1860, se dorea înlăturarea prevederilor Convenţiei din 1858 referitoare la steagurile oştirii. În urma acestui demers, prin Ordinul de Zi nr. 505/15 septembrie 1860, pe toată oştirea, se specifica că se vor da regimentelor „noi stindarde, cu marca Principatelor Unite” (Col. P.V. Năsturel, op. cit., p. 72). Dar aceasta nu se va întîmpla decât la 1 septembrie 1863, în cadrul unei ceremonii „imposantă şi frumoasă”, prezidată de însuşi Cuza-Vodă.
Prin Înaltul „Ordin de Zi” dat cu acel prilej, el se adresa:
„Oficeri, sub-oficeri, caporali şi soldaţi,
Ziua de azi se va socoti printre cele mai mari în analele noastre.
Drapelele cele vechi ne reaminteau suveniri triste, fiind-că arătau Principatele despărţite.
Azi, primiţi din mîinile Mele drapelul care reunesce colorile provinciilor-surori, după cum voinţa unanină a Romînilor a unit pe capul Meu coronele ambelor Ţeri.
Vechile voastre steguri au fost totuşi martorele unor evenimente pe care doresc să le văd păstrîndu-se. Ele se vor depune la Arsenal. Primind nouele drapele, reamintiţi-vă pururi că v-Am încredinţat onoarea Ţării.
Drapelul este România, acest pămênt bine-cuvêntat al Patriei, udat cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. Este familia, căminul fiă-căruia, casa în care s’au născut părinţii voştri şi în care se vor nasce fiii voştri.
Drapelul este încă simbolul devotamentului, al fidelităţii, al ordinei şi al disciplinei pe care o represintă armata.
Drapelul este în acelaşi timp trecutul, presintele şi viitorul: este Istoria întreagă a Romîniei.
Cu un cuvânt, drapelul represintă tote îndatoririle şi tote virtuţile militare coprinse în aceste două cuvinte gravate pe aquilele române: Onore şi Patrie.
Oficeri, sub-oficeri, caporali şi soldaţi,
Juraţi de a păstra cu cinste şi fără pată drapelele voastre ca să corespundeţi încrederii şi speranţei ce Am pus, împreună cu Ţara întreagă, în armată.
Juraţi de a-l apăra în ori-ce ocasiune, ca pe un deposit sacru, încredinţat vitejiei şi patriotismului vostru” (Col. P.V. Năsturel, op. cit., pp. 78-79).
Tricolorul model 1863 avea dimensiunile de 0,900 m lăţime şi 1,100 m lungime, de jur împrejur cu franjuri aurite, iar culorile erau dispuse pe orizontală, începând din partea superioară cu: roşu, galben şi albastru (v. foto nr.6). Central era gravată stema unită a celor două principate – acvila cruciată şi capul de bour, prin care se certifica, heraldic, noul statut politic al ţărilor române. Este de menţionat că până la acea dată, pe însemnele heraldice ale domniei lui Cuza apărea gravat în dextra (partea mai importantă) bourul moldav, ca fapt al desemnării sale mai întâi domn al Moldovei (5 ianurie 1859), şi în senestra pajura, însemnul Valahiei, unde fusese desemnat la 24 ianuarie 1859. Cele două steme reunite erau înconjurate de o eşarfă, cu înscrisul: „HONOR ET PATRIA”, iar în colţuri, în mijlocul unei ghirlande din frunze de măslin se afla semnul „A” – „cifra” sau „cifrul” domnitorului.
Am redat „în extenso” cuvântul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pentru că l-am considerat expresia deplină a semnificaţiei ce-o poartă Tricolorul românesc, deziderate pe care le regăsim şi înainte vreme, relevate de altminteri în textul prezentat de la 1834, cât şi după perioada domniei lui Cuza-Vodă.
Esenţa semnificaţiei acestui stindard, al libertăţii şi unităţii naţionale, se poate exprima şi prin înţelesul culorilor sale:
Roşul – sângele cu care înaintaşii noştri au sfinţit pământul românesc de-a lungul veacurilor, îndemnând generaţiile viitoare să menţină aprinsă flacăra dragostei faţă de neam şi ţară;
Galbenul – arată neasemuita bogăţie a grânelor de pe pământul României, sursa de hrană şi statornicie a locuitorilor ţării, de păstrare a virtuţilor neamului românesc;
Albastrul – semnifică cerul pur sub care România este binecuvântată de Dumnezeu, seninul cugetului şi gândirii neamului românesc, cel care-i dă credinţa şi puterea dăinuirii.
După abdicarea silită a lui Cuza, la 11 februarie 1866, şi suirea pe tronul României a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, prin Constituţia României adoptarea la 30 iunie 1866, se fixau şi culorile Tricolorului (la titlul IV), astfel: „Colorile Principatelor–Unite urmează a fi albastru, galben, roşu” (Art. 123), fără a specifica sensul şi ordinea dispunerii – de la hampă (Col. P.V. Năsturel, op. cit., p. 92). Această lipsă va fi reglementată special prin legile din 1867 şi 1872.
De pildă, reglementarea din 26 martie 1867 stipula, la art. 6: „Drapelul Domnului, ca şi acela al armatei, va avea dispuse colorile naţionale în modul următor: albastru perpendicular şi alături cu hampa (lemnul stindardului), galbenul la mijloc, roşul la margine flotînd. În mijloc vor fi armele Ţerii”. Apoi, la art. 7, referitor la gardele orăşeneşti, înfiinţate ca o consecinţă a evenimentelor din 1866, se specifica: „Drapelul guardei orăşeneşti va fi întocmai ca al armatei, păstrînd în locul armelor ţării însemnele oraşului respectiv şi Nr. legiunii” (v. foto nr. 7) ş.a. („Monitorul oficial” nr. 75, 1867).
Aceste reglementări erau întărite şi prin legea promulgată de „domnul românilor” Carol I, la 11/23 martie 1872 (v. foto. nr. 8).
În acest fel Tricolorul românesc s-a păstrat pînă în zilele noastre, excepţie fiind stema şi însemnele regale. Modul de dispunere a culorilor era pe verticală, cu începere de la hampă: albastru, galben şi roşu.
Sub cutele acestui Tricolor stămoşii noştri au purtat apoi luptele pentru neatârnarea ţării, în 1877-1878, dobândindu-şi independenţa faţă de Imperiul Otoman, au săvîrşit Marea Unire la 1 decembrie 1918, în urma sutelor de mii de jerfe româneşti din primului război mondial, şi au luptat pentru menţinerea acesteia, în cel de-al doilea război mondial, chiar dacă Ţara ne-a fost sfărtecată.
Drapelul Naţional este şi simbolul sub care românii au luptat pentru democraţie în decembrie 1989 şi sub care militarii români au participat la misiunile din teatrele de operaţii, împotriva terorismului, şi acţionează în prezent pentru asigurarea stabilităţii şi păcii.
Prin cinstirea Tricolorului ne manifestăm datoria de a nu uita trecutul glorios al poporului român şi de a ne respecta eroii. De aceea, Tricolorului, expresia supremă a luptei poporului român pentru libertate şi neatârnare, pentru unitate şi suveranitate, prin Legea nr. 96, din 20 mai 1998, i s-a stabilit o zi specială, ziua de 26 iunie devenind Ziua Drapelului Naţional, în amintirea zilei victoriei Revoluţiei de la 1848.
În anul 2015, din respect pentru jertfa supremă a numeroşilor eroi care au căzut pe câmpurile de luptă de-a lungul timpului, pentru dăinuirea neamului românesc, militarii voluntari din echipa „Invictus România” au lansat provocarea naţională sub deviza: „Pentru Eroul meu!”, prin care fiecare cetăţean al României a putut să-şi exprime sentimentul de onoare faţă de eroii Ţării.
Prin redarea celor de mai sus, putem nădăjdui că prin Tricolor demonstrăm continuitatea şi unitatea, că Tricolorul va străjui de-a pururi destinul României, iar jurământul depus de generaţiile de militari ai ţării pe flamurile tricolore ne asigură garanţia păcii şi securităţii naţionale.
* Pe larg studiul este prezentat în: Valeria Bălescu, „Adoptarea Tricolorului ca simbol sacru al «râvnei patrioticeşti» la 1834 — sub Alexandru Dimitrie Ghica — şi perpetuarea sa; Cuvinte rostite la sfinţirea şi dăruirea Tricolorului drept steag ostăşesc”, în: „Sfinţi, Eroi şi Martiri”, Colecţia Studii, de la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice, Ediţia I, Mânăstirea „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus, 9-13 Septembrie 2015, coord. conf. univ. dr. Olimpiu Manuel Glodarenco, prof. univ. dr. Paul Bocănete, Editura Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Bucureşti, şi Editura SITECH (editură clasificată la Panelul 4, de CNCS/CNATDCU), Craiova, 2015, pp. 73-95. ISBN 978-606-93572-8-6, ISBN 978-606-11-4839-4.
