$$$

 „O PREA MARE IUBIRE UCIDE"

ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ & IRINEL LICIU 

 25 mai

Era ora unsprezece noaptea când ea s-a ridicat de lângă patul lui gol.

S-a îmbrăcat de ieșit — elegant, cu grijă, ca pentru o premieră. A trecut puțin machiaj peste ridurile vârstei, și-a prins părul în spate, cum îl purtase toată viața, ca o balerină. Apoi s-a așezat la biroul lui. Biroul lui. Nu al ei. Niciodată al ei. A luat o foaie din teancul de pagini neterminate lăsate de poet și a scris câteva cuvinte.

„Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide."  

A luat un pumn de somnifere, s-a întins pe pat și nu s-a mai ridicat niciodată.

25 mai 2002. La Spitalul Fundeni, în acea seară, se stinsese Ștefan Augustin Doinaș — poet, eseist, traducător, academician. Inima îi cedase în timpul operației de cancer, după ce bătuse artistic 80 de ani.  Irinel Liciu, soția lui, s-a întors de la spital și a plecat după omul ei drag, la doar 74 de ani.  

Menajera a găsit-o dimineața. Frumoasă, aranjată, ca adormită.

  ~Mărul tăiat în două~

Poate cea mai frumoasă și mai tragică poveste de iubire din cultura română a pornit cu o poezie scrisă pe un măr.  

Irinel Liciu — pe numele ei adevărat Silvia Lia Voicu — și Ștefan Augustin Doinaș — pe numele lui adevărat Ștefan Popa — s-au întâlnit în 1955, când poetul renunță la o carieră pedagogică în Cluj și vine în București.  

Ea era deja o legendă. Prim-solistă a baletului Operei Române, prietenă cu fiicele lui Gheorghiu-Dej, Tanți și Lica, și se pare că îi făceau curte chiar Maurer și Emil Bodnăraș, corifeii comunismului proaspăt instalat în România.   El era nimeni. Un poet fără nume, fiu de țărani din Ardeal, cu buzunarele goale și cu versuri în cap.

La prima întâlnire, tânărul poet vrăjit de balerina-vedetă i-a scris un poem pe un măr, pe care l-a tăiat apoi în două — ca un simbol al jumătății unei iubiri ce se voia întreagă. Gestul a cucerit-o pe Irinel și așa a început o poveste de dragoste pe care nici moartea nu a reușit să o despartă.  

Au plătit iubirea aceasta cu ani grei.

Doinaș a primit interdicție de a publica și toate ușile i s-au închis. „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinț consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din București, pur și simplu m-a întreținut. Am trăit pe spinarea ei. Mergeam să îmi aștept soția la Operă, după repetiții, iar portarul mă striga «domnul Irinel»", povestea Doinaș într-un interviu.  

El — poetul interzis care trăia din gloria soției. Ea — vedeta care arunca o carieră strălucitoare la picioarele unui om pe care statul îl voia uitat.

Contextul revoluției ungare l-a aruncat pe Doinaș în arest. „Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine. Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț", povestea poetul.  

Irinel, care s-a folosit de notorietatea ei publică, a cerut audiență la adjunctul ministrului Culturii și a amenințat că va abandona cariera de balerină dacă Doinaș nu este eliberat. Ținând cont de popularitatea spectacolelor ei, era o amenințare reală.   L-a salvat. Și el s-a întors acasă la ea.

Cel mai dureros sacrificiu al ei nu a fost pentru el — ci din el.

Contextul retragerii sale de pe scenă are legătură cu plecarea din țară a partenerului ei de dans, Gabriel Popescu, balerinul cu care făcuse o pereche senzațională. Tras într-un scandal legat de homosexualitate, anchetat, bătut de oamenii Securității, a plecat într-un turneu în Franța și nu s-a mai întors niciodată.  

„Eu am fost ca o mănușă pentru Irinel. O mănușă pe care o pui pe o mână fină. Extraordinar ne-am înțeles și de aceea am făcut o performanță extraordinară. Succesul era absolut. Venea Gheorghiu-Dej, venea Tito, veneau șefi de state", povestea Gabriel Popescu într-un interviu după 1990, când s-a întors în țară.  

După acest episod, Irinel a renunțat definitiv la scenă, a ars toate fotografiile din spectacole și s-a dedicat cu toată ființa vieții casnice, iubitului ei soț.  A ars tot ce fusese ea înainte de el. Ca să rămână numai el.

„Ore în șir îl asista pe scriitorul, pe traducătorul lui Goethe… Nu era soția unui mare scriitor, era mai mult decât soția unui mare scriitor. Era Irinel Liciu", povestește Emil Hurezeanu.  

Promisiunea

Prietenii știau. Unii dintre ei auziseră chiar din gura ei.

Gabriel Liiceanu notează în jurnalul său  o seară la ei acasă în care Irinel, râzând, le spune celor de față: „Am hotărât cu Doinaș că, dacă unul din noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaș, fiind bărbat, adică laș, nu o să fie în stare s-o facă." Și a râs din nou, cu poftă.  

Râsese. Ca și cum era o glumă.

Nu era.

Liiceanu continuă: „Aflu că Irinel s-a sinucis astă-noapte. A plecat de la spital de îndată ce infarctul a survenit și Doinaș a murit."  O promisiune ținută cu o fidelitate care lasă fără cuvinte.

Mormântul comun de la Bellu

Pentru prima dată în istorie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a făcut o excepție canonică — a dat dezlegare ca Irinel Liciu să fie înmormântată alături de soțul ei la Bellu. Cei doi soți au fost decorați post-mortem: Doinaș cu Ordinul Național pentru Merit în Grad de Mare Cruce, și Irinel cu Ordinul Național Serviciul Credincioșilor. Au fost coborâți împreună în același mormânt.  

Împreună. Până la urmă, împreună.

Ea scrisese că o prea mare iubire ucide.

Dar poate că o prea mare iubire e singurul lucru care nu moare niciodată cu adevărat — pentru că noi, cei care le citim povestea azi, la 25 mai, simțim ceva strângându-ne în piept, ceva ce nu știm exact cum să numim.

Și nu e tristețe.

Ștefan Augustin Doinaș s-a stins în seara de 25 mai 2002. Irinel Liciu a murit în noaptea aceleași zile. Au fost găsiți la distanță de câteva ore unul de altul — el pe masa de operație, ea în patul lor d e acasă.

Respect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI