$$$

 VARLAAM MOȚOC

Viata

Mitropolitul Varlaam Motoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane, din intreaga sa istorie. S-a nascut in judetul Vrancea, in anul 1580, dintr-o familie de tarani razesi foarte iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat sa slujeasca Biserica lui Hristos si primind o educatie aleasa, din copilarie a intrat in obstea Manastirii Neamt. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui Zosima si de petrecerea sihastrilor de pe valea paraului Secu, tanarul Vasile Motoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a fost intru toate ascultator dascalului sau, egumenul Dosoftei, deprinzand de la el dragostea de Dumnezeu si multa cunostinta de carte.

In anul 1606, egumenul Dosoftei se muta din viata aceasta, iar in anul 1608, ieromonahul Varlaam este ales egumen al Manastirii Secu. In toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit si asezat mitropolit al Moldovei in locul inaintasului sau Atanasie, atunci raposat, pastorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.

Apasat de batranete, in anul 1653 se retrage la metanie, iar in 1657, la 19 decembrie, se muta din viata aceasta si este inmormantat alaturi de biserica.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Acest vas ales al lui Hristos a fost din pruncie umbrit de darul Duhului Sfant si inzestrat cu multa intelepciune si ravna spre cele dumnezeiesti. Caci neavand parinti bogati si invatati, s-a facut parinte luminat al Moldovei, invatand pe toti frica de Dumnezeu si dreapta credinta ortodoxa.

2. In Schitul lui Zosima, tanarul Varlaam intrecea pe ceilalti parinti cu blandetea, cu ascultarea si cu sfintenia vietii lui, incat de toti era iubit si cinstit ca un adevarat calugar si parinte duhovnicesc. Se mai spunea despre dansul ca mereu cerceta pe marii sihastri ce se nevoiau atunci pe valea Secului, anume: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon si Chiriac, ca si pe cei din muntii Sihlei si Agapiei, invatand de la fiecare dragostea de Dumnezeu, rugaciunea lui Iisus, bunacredinta si savarsirea a toata fapta buna.

3. Dogmele credintei ortodoxe, invataturile Sfintilor Parinti si adancul teologiei, ieromonahul Varlaam le-a deprins de la dascalul sau, egumenul Dosoftei, si de la episcopul de Roman, Mitrofan, cu metania din Secu. De la dansii a invatat inca limbile greaca si slavona si a luat binecuvantare sa traduca si sa scrie carti in limba noastra romaneasca.

4. Ca egumen al Manastirii Secu, arhimandritul Varlaam a povatuit cu multa intelepciune duhovniceasca aceasta obste timp de 24 de ani, reusind sa creasca multi fii sufletesti si sa formeze pe valea Secului o adevarata lavra monahala, vestita in toata Moldova, Manastirea Secu devenind o vatra isihasta de rugaciune, de gandire si de traire ortodoxa. Prin anii 1625-1630, Manastirea Secu se numara alaturi de marile manastiri: Neamt, Slatina, Putna, Bistrita, Agapia, Probota, Moldovita si Dragomirna.

5. In obstea sa, egumenul Varlaam respecta intru totul asezamantul ctitorului fondator, Nestor Ureche, care era foarte apropiat de tipicul Muntelui Athos. Dupa slujbele bisericesti, monahii se indeletniceau cu ascultarea in obste si cu lucrul mainilor la chilii. Iar citirea Sfintilor Parinti si rugaciunea lui Iisus erau obligatorii pentru toti fiii sai duhovnicesti.

6. Una din indeletnicirile marelui staret era si traducerea operelor Sfintilor Parinti din limbile greaca si slavona in grai romanesc, ca sa fie pe intelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce din slavona, impreuna cu cativa ucenici, "Scara" Sfantului Ioan Scararul, precum si alte scrieri, ce se citeau zilnic la biserica, la trapeza si la chilii. Prin aceasta, egumenul Varlaam facea in Moldova primii pasi de inlocuire a limbilor straine, greaca si slavona, cu limba vorbita a poporului. Leastvita (Scara) Sfantului Ioan Scararul este printre primele opere patristice filocalice traduse in limba romana si dovedeste preocuparea duhovniceasca a monahilor nostri pentru cunoasterea si imitarea Sfintilor Parinti.

7. Acest smerit egumen ducea o viata duhovniceasca atat de aleasa, incat in putini ani se facuse cunoscut peste tot, prin manastiri, prin sate si targuri, la dregatori, la episcopi si chiar la insusi domnul tarii, Miron Barnovschi (1626-1629), care il avea de duhovnic. Zilnic alergau la el tarani, sihastri, egumeni si boieri pentru sfat si spovedanie, caci era povatuitor iscusit si cautat de toti. De asemenea, veneau la chilia lui saraci si vaduve de prin sate pentru milostenie, iar el ii ospata la trapeza cu multa dragoste, ii mangaia parinteste si ii libera cu pace.

8. Aceeasi grija parinteasca avea egumenul Varlaam si de numerosii sihastri ce se nevoiau in Muntii Neamtului si mai ales pe valea Secului, la Sihla si la Sihastria. Caci prin aceste locuri straluceau pustnici mari si foarte sporiti in bunatati, cum erau Cuviosii Rafail si Partenie de la Agapia, Pahomie, Serghie si Ioan, Visarion si Stefan, pustnici din Poiana Trapezei si mai ales vestitul duhovnic Atanasie de pe "Valea Sihastrilor". Pe toti acestia ii cerceta egumenul Varlaam, le ducea cele de nevoie si cerea de la ei binecuvantare si cuvant de folos.

9. Vestea intelepciunii sale atragea la Manastirea Secu numerosi ucenici. Unii dintre ei au ajuns mai tarziu calugari iscusiti, buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici cautati de multa lume, traducatori de carti in grai romanesc, egumeni si incepatori de obste si chiar episcopi in eparhiile Moldovei. Dintre acestia pot fi amintiti: mitropolitul Ghedeon, mai intai episcop la Husi, intre anii 1645-1653, apoi mitropolit al Moldovei, intre anii 1653-1659 si 1664-1671, si mitropolitul Sava, fost episcop la Husi, Radauti si Roman, intre anii 1653-1660, apoi mitropolit, intre anii 1660-1664. Iar dintre egumeni, ucenici ai staretului Varlaam, se pot aminti ieromonahii Efrem, Ghedeon, Teodorit, Paisie, Gheorghe, Ghenadie si altii.

10. Pentru sfintenia vietii sale si pentru intelepciunea cu care era inzestrat de Dumnezeu, arhimandritul Varlaam, egumenul Manastirii Secu, a fost ales de tot poporul mitropolit si pastor duhovnicesc al Moldovei, in toamna anului 1632. La 23 septembrie acelasi an a fost hirotonit arhiereu si asezat la carma Bisericii in prezenta a mii de credinciosi, calugari, egumeni si dregatori de la Iasi, in frunte cu domnul si toti arhiereii. Si a fost mare bucuria atunci peste toata Tara Moldovei, caci toti se foloseau de blandetea, de smerenia si de cuvintele lui cele pline de intelepciune.

11. Cea dintai grija a marelui ierarh a fost sa-si hraneasca poporul cu carti de slujba si de invatatura crestineasca in limba romaneasca. De aceea a intemeiat la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi prima tipografie din Moldova. Aici a tiparit mitropolitul Varlaam, in romaneste, trei carti din cele mai importante pentru acele timpuri, scrise de el in cinstea Preasfintei Treimi, si anume:

12. Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice imparatesti si la sfintii mari de pe tot anul, tiparita in anul 1643 cu numele de "Carte romaneasca de invatatura". In popor a fost numita cel mai obisnuit "Cazania lui Varlaam", cu 75 de predici in 500 de file;

13. Sapte Taine ale Bisericii, tiparita la Iasi in anul 1644, cu 339 file;

14. Raspunsul la Catehismul calvinesc, tiparita tot la Iasi, in anul 1647. Prin aceste trei carti, mitropolitul Varlaam s-a dovedit a fi, pentru toti credinciosii romani, un bun cunoscator si exeget al Sfintei Scripturi, un adevarat dascal de morala si profund catehet si un mare ierarh aparator al Ortodoxiei romanesti, renumit pana in zilele noastre.

15. Vazand pastorul cel bun al lui Hristos ca turma sa nu intelege slujbele Bisericii facute in limbi straine, s-a nevoit sa talmaceasca toate evangheliile de peste an, pe intelesul credinciosilor, intr-o frumoasa si curata limba romaneasca. Caci se gandea nu numai la credinciosii din Moldova, ci si la cei din Tara Romaneasca si mai ales din Transilvania, care erau de secole sub jug strain si mereu siliti sa renunte la credinta ortodoxa si la limba stramosilor nostri. Tocmai de aceea, inteleptul ierarh si-a intitulat Cazania "Carte romaneasca de invatatura", caci era adresata "la toata semintia romaneasca" cu scopul de a-i uni pe toti sub aceeasi credinta si limba parinteasca.

16. Cazania mitropolitului Varlaam este cea mai importanta carte veche de invatatura duhovniceasca, alaturi de Biblia lui Serban din anul 1688. Datorita limbii sale atat de curgatoare si invataturii ei datatoare de viata, aceasta carte a avut cea mai larga raspandire pe pamantul tarii noastre, mai ales in Transilvania, unde se mai pastreaza astazi peste 350 de exemplare in manuscris. Setea de Hristos ca si unitatea de credinta, de limba si de simtire au facut pe multi credinciosi din Transilvania sa o scrie cu mana, pentru a circula mai usor si a fi citita din casa in casa. Cazania de la Iasi a fost multa vreme pentru romani cea dintai carte de religie, de citire, de invatatura si de mangaiere duhovniceasca, pe limba si intelesul tuturor.

17. Auzind marele ierarh ca in Transilvania se raspandea calvinismul, care schimba dogmele credintei ortodoxe si nu marturisea cele sapte Taine si intelegand ca unii romani ardeleni sunt atrasi la calvinism, a scris o carte de invatatura ortodoxa intitulata "Sapte Taine ale Bisericii". Prin aceasta carte, mitropolitul Varlaam explica pe intelesul poporului cele sapte Taine intemeiate de Hristos si lasate Bisericii Sale. Totodata, apara sfintenia si rolul Bisericii si indemna pe toti la pocainta, binestiind ca indepartarea de la dreapta credinta si de la faptele bune duce la pierderea mantuirii si la dezbinarea neamului.

18. Ajungand mitropolitul Varlaam cu solie de pace in Tara Romaneasca si afland ca la Alba Iulia se tiparise in anul 1640 un catehism calvinesc "plin de otrava de moarte sufleteasca", s-a aprins cu mare ravna pentru apararea credintei ortodoxe. Deci, intorcandu-se in Moldova, a scris o carte de aparare a Ortodoxiei intitulata "Raspunsul la Catehismul calvinesc". Apoi a adunat la Iasi, in anul 1645, sinod de ierarhi romani din ambele tari, care au aprobat "Raspunsul" scris de mitropolitul Varlaam si au condamnat Catehismul calvinesc, declarandu-l "plin de otrava de moarte sufleteasca". Astfel, mitropolitul Varlaam s-a dovedit primul apologet al Bisericii Ortodoxe Romane si cel dintai ierarh, care convoaca un sinod local pe pamantul tarii noastre.

19. In "Raspunsul la Catehismul calvinesc", marele ierarh combatea cu multa indrazneala invataturile reformatorului Calvin, inlocuindu-le cu dogmele credintei ortodoxe, dovedind din Sfintele Scripturi ca adevarul se afla numai in Biserica Ortodoxa intemeiata de Hristos. Prin aceasta, mitropolitul Varlaam s-a aratat un mare teolog ortodox si un bun cunoscator al invataturii protestante, facandu-se vestit, atat in Tarile Romane, cat si in intreaga Ortodoxie.

20. Acest mare mitropolit era numit pe drept cuvant parinte duhovnicesc al tuturor romanilor, caci era iubit de toti si se ingrijea, dupa a sa putere, pentru mantuirea si unirea lor prin marturisirea aceleiasi credinte in Iisus Hristos si pastrarea fiintei noastre strabune. Cele trei carti ale sale au fost scrise indeosebi pentru romanii din Transilvania, unde s-au si raspandit cel mai mult. Mitropolitul Varlaam s-a dovedit, astfel, cel dintai ierarh care a luptat pentru unitatea tarilor romane si unul din principalii fauritori ai limbii scrise romanesti.

21. Inteleptul pastor al Moldovei, la rugamintea mitropolitului Petru Movila al Kievului, a organizat la Iasi, in trapeza Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, in anul 1642, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greaca, rusa si romana, in vederea aprobarii Marturisirii Ortodoxe. Timp de 43 de zile, membrii celor trei Biserici, sub conducerea mitropolitului Varlaam, au discutat punct cu punct, au indreptat si au aprobat Marturisirea de Credinta, scrisa de mitropolitul moldovean Petru Movila. Astfel, prin grija bunului pastor al Moldovei, a avut loc, pentru prima data, in istorie un sinod inter-ortodox pe pamantul tarii noastre.

22. La indemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu a zidit in Iasi una din cele mai frumoase biserici din tara, biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, pe care o sfinteste cu multi clerici in ziua de 6 mai, 1639. In aceasta obste se nevoiau ca la o suta de monahi din cei mai invatati si alesi traitori si lucratori ai rugaciunii, slujitori, duhovnici, cateheti, psalti, tipografi si traducatori de carti. Aici, marele mitropolit a infiintat prima tipografie din Moldova, precum si o vestita scoala duhovniceasca, cu ajutorul mitropolitului Petru Movila, unde se faceau cursuri in greaca, slavona si latina. Aceasta scoala a functionat 20 de ani.

23. Platindu-se din vistieria tarii toate datoriile Bisericii din Constantino- pol, patriarhul si sinodul daruiesc Moldovei moastele Cuvioasei Parascheva, spre mangaierea poporului binecredincios. Sfintele moaste au fost aduse in tara cu mult alai, insotite de mare multime de clerici, calugari si zeci de mii de credinciosi cu faclii aprinse in maini. In intampinarea lor au iesit la locul numit "Valea Vladicai" insusi domnul si mitropolitul Varlaam cu toata suita tarii. Iar in ziua de 13 iunie, 1641, au intrat in Iasi cu mult popor, in sunet de clopote si le-au asezat cu mare cinste in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi. De atunci se face in fiecare an pelerinaj la moastele Cuvioasei Parascheva, in ziua de 14 octombrie.

24. Mitropolitul Varlaam 1-a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca si alte manastiri si biserici, precum: Manastirea Agapia Noua (1644), prin dania hatmanului Gavril, fratele domnului; Manastirea Hlincea-Iasi, Manastirea Golia-Iasi, biserica Sfantul Ioan Botezatorul din Iasi, biserica Sfantul Atanasie din Copou-Iasi, biserica din satul Serbesti-Neamt, biserica Stelea din Targoviste, biserica Sfanta Parascheva din Liov si numeroase danii la celelalte manastiri. Pe toate aceste lacasuri le-a sfintit bunul pastor al Moldovei si le-a impodobit cu calugari si cu aleasa viata duhovniceasca.

25. Sub pastoria acestui mare ierarh, manastirile din Moldova au trait o epoca de mare pace si inflorire duhovniceasca. Peste tot a randuit egumeni luminati si duhovnici buni, facand astfel sa sporeasca numarul monahilor in viata de obste, ca si al sihastrilor din schituri si paduri. Manastirile cu cea mai inalta viata duhovniceasca, sub mitropolitul Varlaam, erau: Sfintii Trei Ierarhi, Putna, Slatina, Moldovita, Voronet, Dragomirna, Neamt, Secu, Agapia, Probota, Tazlau si mai ales Bisericani, singura manastire din tara cu regula de viata achimita (neadormita), dupa modelul Manastirii Studion din Constantinopol. In toate manastirile functionau adevarate scoli duhovnicesti de caligrafi, traducatori, miniaturisti si zugravi de icoane. Iar "muntii fosneau de pustnici", in vremea sa.

26. Auzindu-se pana la Constantinopol de petrecerea si intelepciunea mitropolitului Varlaam, precum si de inflorirea Bisericii din Moldova sub pastoria sa, Sinodul Marii Biserici 1-a propus, in anul 1639, printre cei trei candidati, de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima si ultima data cand un ierarh roman candideaza la scaunul de patriarh ecumenic.

27. Acest venerabil pastor duhovnicesc al Moldovei s-a dovedit a fi, de asemenea, si un iscusit facator de pace, dupa cuvantul Mantuitorului Hristos, Care zice: Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Inca pe cand era egumen la Secu, a fost trimis de Miron Barnovschi si mitropolitul Anastasie Crimca in fruntea unei solii la tarul Rusiei si la mitropolitul moldovean Petru Movila de la Kiev. In anul 1632 s-a dus iarasi in fruntea unei solii de pace la Constantinopol, mijlocind pentru un domn pamantean pe scaunul Moldovei.

28. In anul 1644 este trimis de Vasile Lupu, in fruntea unei alte solii de pace, la domnul muntean Matei Basarab, cu care era de mult in neintelegere. Astfel, blandul mitropolit Varlaam a reusit sa impace pentru totdeauna pe cei doi domni si Bisericile Ortodoxe surori, aducand in mijloc numele lui Iisus Hristos, Care se numeste Domn al pacii si amintind ca si unii si altii sunt frati de o credinta, de o limba si de un neam. Ca semn al impacarii, mitropolitul Varlaam a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca biserica Stelea din Targoviste, iar pe Matei Basarab, sa zideasca biserica Manastirii Soveja in tinutul Vrancei, numita multa vreme Manastirea "Dobromira", adica "Buna pace".

29. Grija marelui ierarh pentru mantuirea turmei sale era tot asa de mare ca si grija pentru luminarea "semintiei romanesti" cu carti de invatatura crestineasca pe limba poporului. In cei 21 de ani de rodnica pastorie s-a straduit, dupa a sa putere, sa zideasca numeroase biserici prin sate si orase si sa faca tot felul de danii si inzestrari la schituri si manastiri. In cele trei scaune episcopale a pus episcopi dintre cei mai evlaviosi, iar la parohii a hirotonit preoti invatati, plini de frica de Dumnezeu, care in fiecare sarbatoare citeau predica zilei din cazanie, pe intelesul credinciosilor. In felul acesta, calugarii, preotii si ierarhii aparau dreapta credinta, invatau poporul sa duca o viata morala si-l tineau unit si strans legat de Hristos, de Biserica si de parinti.

30. Asa a pastorit mitropolitul Varlaam Biserica Moldovei timp de 21 de ani, jertfindu-se, dupa a sa putere, pentru intarirea si apararea credintei ortodoxe in tarile romane, pentru mantuirea turmei incredintate lui de Hristos si pentru unitatea si luminarea poporului prin carti scrise in grai limpede romanesc. Apoi, ajungand la batranete si dorind sa se pregateasca de obstescul sfarsit, in anul 1653 s-a retras din scaun la Manastirea Secu, metania sa.

31. Vechile documente marturisesc ca mitropolitul Varlaam a avut intotdeauna o deosebita grija de manastirea sa de metanie, unde a crescut si s-a format duhovniceste. Ca "orice agonisita dobandea, o daruia Manastirii Secu". A mai daruit obstii de aici un frumos sacos arhieresc in fir de argint, carti de cult, vase si alte obiecte bisericesti. La fel si sora sa dupa trup, Ecaterina, fratele sau si nepotul sau, preotul Ursul din satul Cofetesti, tinutul Putnei, au facut pretioase danii Manastirii Secu, intru pomenirea lor si a marelui mitropolit.

32. In traditia locului se spune ca mitropolitul Varlaam, cat a trait la Secu, nu statea fara lucru, ci mereu se ruga, mergea la biserica, citea, traducea si scria carti ziditoare de suflet. Intrucat cunostea pe multi sihastri si calugari cu viata imbunatatita, se spune in traditie ca mitropolitul a scris si un pateric cu numeroase vieti de cuviosi parinti, traitori in codrii si manastirile Moldovei. Acest pateric al mitropolitului Varlaam s-a pastrat un timp in manuscris in biblioteca Manastirii Secu. Mai tarziu, un calugar aghiorit l-a instrainat, ducandu-l in Muntele Athos, unde apoi s-a pierdut.

33. In toamna anului 1657, marele ierarh si parinte al Moldovei, mitropolitul Varlaam, simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a impartit toata averea sa, a chemat la sine pe duhovnicul Dosoftei, egumenul Manastirii Neamt, si a primit Preacuratele Taine. Apoi, dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma, si-a dat sufletul in bratele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, impacat cu sine, cu Biserica si cu neamul sau. Asa a trait si asa s-a nevoit pentru mantuirea turmei sale mitropolitul Varlaam!

$$$

 VALHALLA

Valhalla („Sala Celor Uciși”) este tărâmul vieții de apoi din mitologia nordică pentru eroii căzuți, aleși de Valkyria lui Odin pentru a deveni membri ai armatei ce va lupta împotriva forțelor haosului la Ragnarök . Conceptul de Săli ale lui Odin pare să se fi dezvoltat dintr-o viziune anterioară a vieții de apoi a unui războinic ca un câmp de luptă.

Numele Valhalla provine din cuvântul nordic Valholl, unde holl se referea inițial la o stâncă, stânci sau munți, nu la o sală, și era înțeles ca Stânca celor Uciși. În această viziune anterioară, Valkiriile erau înțelese ca demoni ai morții care duceau sufletele războinicilor căzuți pe un fel de câmp de luptă etern presărat cu pietre sau unul sub un lanț muntos. Nu este clar când Valholl s-a schimbat în familiarul Valhalla, o sală a eroilor și regilor serviți de Valkiriile, dar această imagine a fost stabilită până în secolul al X-lea în poemul Grímnismál .

Grímnismál a fost adunată împreună cu alte lucrări în Edda Poetică în secolul al XIII-lea, iar această carte, împreună cu Edda în proză (scrisă în același timp de mitograful Snorri Sturluson, l. 1179-1241), sunt cele două surse principale ale conceptului de Valhalla. Imaginea Sălii Eroilor a lui Odin este printre cele mai cunoscute din mitologia nordică și apare frecvent în artă, filme, muzică și jocuri video. Deși adesea menționată ca „viața de apoi nordică”, era doar unul dintre cele cinci (și posibil mai multe) tărâmuri ale morților, dar este cel mai clar descris și cel mai des menționat ca o viziune grandioasă a destinației eroilor căzuți.

Tradiție orală și surse

Mitologia, legendele și istoria nordică au fost transmise oral de generații în generație până la sosirea și acceptarea creștinismului în jurul anului 1000. Alfabetul runic al țărilor scandinave era folosit doar pentru pietre memoriale sau pentru transmiterea de mesaje scurte; runele nu erau destinate textelor lungi. Poveștile zeilor și eroilor care alcătuiesc mitologia nordică erau memorate de poeți ( skalds ), care le cântau pentru public și le învățau protejaților care le cântau pentru generația următoare.

Edda în proză a lui Sturluson este opera la care se face cel mai des referire în prezent pentru mitologia nordică în general și pentru Valhalla în special.

Până în secolul al XIII-lea, scribii creștini începuseră să noteze unele dintre aceste versete, acestea fiind adunate în lucrarea cunoscută sub numele de Edda poetică, care prezintă povești scrise începând cu secolul al X-lea. Savantul și mitograful islandez Sturluson s-a bazat pe aceste lucrări, pe altele care nu mai există, și pe tradiția orală pentru a-și crea Edda în proză , lucrarea la care se face cel mai des referire în prezent pentru mitologia nordică în general și pentru Valhalla în special.

Se crede că Sturluson a adăugat propriile sale înflorituri poetice poveștilor anterioare și este responsabil pentru concepția greșită populară conform căreia Valhalla este „viața de apoi nordică”, deoarece îi dedică detalii considerabile. Valhalla este, așa cum s-a menționat, menționată în lucrările anterioare, iar acestea au adesea legătură cu moartea unui erou sau cu poveștile despre Odin și venirea lui Ragnarök, dar existau și alte tărâmuri pentru sufletele morților - chiar și pentru cei care au murit în luptă - pe lângă Sala lui Odin.

Tărâmurile nordice ale vieții de apoi

Existau cinci tărâmuri în care călătoreau sufletele morților după moarte și, în unele cazuri, nu exista un motiv clar pentru care mergeau într-unul în loc de altul:

Pe lângă aceste cinci, există un altul la care se face aluzie în unele poezii, cunoscut sub numele de Glæsisvellir („Câmpiile Strălucitoare”), menționat și ca Ódáinsakr („Câmpul Ne-Morților”), care pare să fi fost o livadă sau o parte a unei livezi lângă Sala lui Odin. Era condusă de un rege înțelept pe nume Gudmund. Tărâmul este descris în Saga Hervarar , citată aici de savantul HR Ellis Davidson:

Gudmund și oamenii lui au trăit vieți de nenumărate ori și, din această cauză, păgânii cred că în regatul său se afla Câmpul Nemorților și că toți cei care veneau acolo întorceau spatele bolii și bătrâneții și nu voiau să moară. După moartea lui Gudmund, oamenii lui îl venerau și îl numeau zeu . Cei care intrau în tărâmul lui Gudmund erau întâmpinați de fiicele sale ca iubite, astfel încât țara sa putea fi descrisă pe bună dreptate drept Țara Femeilor . ( Mituri și Simboluri , 185)

Glæsisvellir ar fi putut fi o versiune timpurie a lui Fólkvangr („tărâmul oamenilor”) unde, se pare, călătoreau sufletele celor care mureau de moarte naturală. Totuși, Freyja aduse acolo și războinici pentru a-i umple sala Sessrúmnir („camera cu multe locuri”) și, probabil, pentru a aștepta venirea lui Ragnarök, la fel cum făceau eroii din Valhalla. Se spunea că valkiriile lui Odin luau jumătate din eroii oricărei bătălii, iar Freyja cealaltă jumătate, dar nu se oferă niciun motiv pentru care cele două zeități le-au ales pe cele pe care le-au ales. S-ar putea ca Freyja, din familia zeilor Vanir, să prețuiască un alt tip de erou decât Odin, din familia asgardiană, sau pur și simplu că au fost de acord să-i împartă pe cei căzuți în jumătate. Fólkvangr este descris ca o lume frumoasă cu câmpuri, flori și pâraie, dar nu este clar de ce un suflet a ajuns acolo în loc să ajungă în Hel.

Hel era în primul rând pentru cei care mureau de boală sau de bătrânețe, dar se pare că oricine, chiar și un zeu, putea ajunge acolo. Nu era un tărâm al pedepsei, ci un tărâm rece al întunericului și ceții, prezidat de jötunn-ul (cineva din Jotunheim) Hel, fiica lui Loki , care a fost mai mult sau mai puțin închis acolo de Odin ca Regină a Morților. Spiritul zeului Baldr merge la Hel după ce este ucis de fratele său Hodr, care este păcălit de Loki în crimă. Soția lui Baldr, Nanna, merge și ea la Hel, la fel ca Hodr după ce este ucis de Váli. Niciunul dintre acești zei nu moare de bătrânețe sau de boală, așa că, în mod clar, Hel era deschis către o serie de tipuri diferite de suflete care, se pare, ar fi putut la fel de ușor să meargă în Fólkvangr sau chiar în Valhalla.

Tărâmul Ran se afla adânc sub mare, în caverne întunecate, unde sufletele celor înecați își petreceau viața de apoi. Ran, soția zeului mării Aegir, lua sufletele marinarilor luate de pe corăbiile lor și le ducea în lumea ei, unde avea grijă de ele. Nu se menționează că aceste suflete ar fi părăsit vreodată tărâmul lui Ran, nici măcar la Ragnarök, deși peșterile ei subacvatice au fost cel mai probabil distruse în acel eveniment, împreună cu tot ce se afla în Cele Nouă Tărâmuri ale cosmologiei nordice .

Sufletul putea, de asemenea, să se stabilească în propriul mormânt sau cavou după moarte și să-și trăiască viața de apoi în pace sau, dacă era înclinat, să terorizeze cartierul și să provoace probleme. Movila funerară ca destinație finală a cuiva pare să fi fost printre cele mai vechi credințe și ar fi putut da naștere conceptului de Valhalla, în care un războinic era înmormântat cu arme, armură, uneori un cal sau un câine și alte bunuri funerare considerate necesare în viața următoare. În timp, această înțelegere a unui războinic complet echipat pentru a continua lupta a încurajat viziunea unui tărâm în care mulți războinici trăiau într-o sală mare unde li se furnizau tot ce le trebuia și practicau arte marțiale zilnic.

Valhalla

Este posibil să fi existat și alte tărâmuri ale vieții de apoi sau doar cinci care au fost denumite cu nume diferite. Glæsisvellir ar fi putut fi o versiune a lui Fólkvangr, așa cum s-a menționat, dar, deoarece era asociat cu Odin, ar fi putut fi și o versiune a lui Valhalla. Davidson notează:

Cu siguranță, nu pare să existe niciun temei pentru presupunerea că a existat vreodată o credință într-un tărâm universal al morților, în care toți călătoresc după moarte. Se fac în mod continuu contraste între tărâmurile lumii supranaturale, iar noi avem zei și giganți , giganți frumoși și giganți de gheață... Astfel de imagini contrastante pot fi fragmentare și confuze, dar pot fi și de o vechime considerabilă. Un factor important care a determinat soarta oamenilor după moarte a fost rangul lor pe pământ. ( Mituri și simboluri , 188)

Această considerație este cea care, cel mai probabil, a încurajat dezvoltarea Ragnarök-ului dintr-un câmp al celor uciși în Sala Eroilor a lui Odin. Deși un rege sau un mare războinic ar fi putut crede la început că s-a mulțumit să-și petreacă viața de apoi în mormânt, în cele din urmă li s-a dat marea sală, acoperită cu scuturi de aur și susținută de mânerele sulițelor, mai potrivită poziției lor în viață și sacrificiului în luptă. Arme strălucitoare de zale serveau drept perne pe bănci în loc de fân, iar camera avea mese lungi la care războinicii se ospătau după o zi lungă de luptă, moarte și înviere.

Eroii din Valhalla au fost aleși în mod intenționat ca armata care urma să fie condusă de Odin la Ragnarök și, prin urmare, se credea că se angajează într-un antrenament perpetuu pentru marea bătălie de la sfârșitul timpurilor. Sala avea 540 de uși - cel puțin una cu un lup ca gardian și un vultur zburând deasupra - prin care 800 de războinici puteau mărșălui simultan, iar în timpul zilei, practicau arta războiului , ucigând și fiind uciși, doar pentru a deveni din nou întregi seara și a ospăta împreună. Războinicii din Valhalla erau cunoscuți sub numele de einherjar („armata unuia singur”), înțeleși ca cineva care putea gestiona orice situație dată, dar care totuși își perfecționa abilitățile în pregătirea pentru Ragnarök, așa cum este descris în capitolul 41 din Gylfaginning din Edda în proză :

În fiecare zi, de îndată ce sunt îmbrăcați, își pun imediat armura și ies în curte, se luptă și se înving unii pe alții. Acesta este jocul lor; iar când se apropie timpul cinei, călăresc acasă în Valhalla și se așază să bea, așa cum se spune aici: Toți einherjarii din curtea lui Odin / Îi dau lovituri în fiecare zi / Pe cei uciși îi aleg și îi îndepărtează de luptă / Mai târziu stau împreună îndrăgostiți.

Nu ducea lipsă de mâncare și băutură, deoarece Bucătarul Zeilor, Andhrimnir, îl prăjea pe marea bestie Saerimnir (uneori numită mistreț) la o flacără neîncetat arzătoare, iar în fiecare seară Saerimnir se regenera pentru a oferi carne pentru ziua următoare. Capra Heidrun furnizează mied nesfârșit din ugerul său, în timp ce cerbul Eikthyrnir picură apă rece din coarne, care oferă Valhallei și tuturor tărâmurilor ape curate și limpezi.

Odin stă pe tronul său în mijlocul sufletelor regilor și eroilor, cu cei doi corbi ai săi - Huginn și Muninn - pe umeri. Corbii zboară prin lume în fiecare zi și îi aduc vești lui Odin la cină, așa că el știe tot ce se întâmplă în Cele Nouă Tărâmuri în orice moment. Odin însuși nu mănâncă cu ceilalți, ci bea doar vin - își dă porția de carne celor doi lupi ai săi, Geri și Freki - în timp ce Valkiriile care au adus sufletele în sală le servesc acum la mesele lor.

Ragnarök

Nu există niciun concept de timp atașat tărâmului Valhalla – acesta nu corespunde niciunui eveniment pământesc – și nu se știe cât timp luptă și se ospătează războinicii unii cu alții, dar se înțelege că acesta nu este un tărâm etern. În capitolul 38 din Gylfaginning, se precizează clar că „toți acei oameni care au căzut în luptă de la începutul lumii au venit acum la Odin în Valhalla”, iar Gylfaginning afirmă ulterior că vor rămâne acolo doar până la Ragnarök, când vor muri a doua oară alături de Odin, Thor și alți zei.

Zeii nordici nu erau nemuritori. Ei erau menținuți tineri și puternici prin zeița Idunn și merele ei magice, din care trebuiau să mănânce periodic pentru a alunga bătrânețea și moartea. La Ragnarök, erau la fel de vulnerabili la orice armă sau pericol ca și muritorii, iar unii dintre ei, împreună cu marii campioni ai Valhallei, aveau să cadă în fața forțelor haosului conduse de Loki, copiii săi Fenrir , Jörmungandr și Hel, și a armatei morților, giganții focului sub conducerea lui Surtr și a altora.

Povestea Ragnarök sugerează că războinicii căzuți sunt aleși nu doar de Odin și Freyja, ci și de Hel pentru armata ei de morți, așa cum se spune în capitolul 51 din Gylfaginning : „toți campionii din Hel îl urmează pe Loki”, iar „campioni” este același termen folosit pentru einherjarul din Valhalla. Oricât de mult timp ar fi stat einherjarul în Sala lui Odin, muritorii din epoca vikingă (cca. 790 - cca. 1100) înțelegeau că evenimentul care anunța sfârșitul zilelor - moartea frumosului zeu Baldr - se întâmplase deja și că numărătoarea inversă până la Ragnarök începuse deja. Oamenii aveau să știe de apropierea sa iminentă prin semne precum schimbările climatice și o prăbușire a valorilor și obiceiurilor de mult timp.

Într-un moment dat, rânduit de Soartă (cunoscute sub numele de Norne ), forțele haosului aveau să rupă legăturile în care zeii le ținuseră și să atace lumea ordonată. Capitolul 51 din Gylfaginning descrie adunarea armatelor pe câmpul de luptă de la Vigrid:

Când aceste vești se vor împlini, atunci Heimdall se va ridica și va sufla puternic în Cornul Gjallar și îi va trezi pe zei, iar aceștia vor ține sfat împreună. Atunci Odin va călări la Fântâna lui Mimir și va cere sfatul lui Mimir pentru el și oastea sa. Atunci frasinul lui Yggdrasil va tremura și nimic nu va fi atunci lipsit de frică în cer sau pe pământ. Atunci Aesiri își vor pune hainele de război și toți Campionii și vor înainta pe câmpul de luptă. Odin va călări primul cu casca de aur și sulița sa care se numește Gungnir. El va înainta împotriva [lui Fenrir], iar Thor va sta în față de cealaltă parte a lui.

Odin este ucis de Fenrir, care este apoi ucis de fiul lui Odin, Vidarr, în timp ce Thor îl ucide pe Jörmungandr, Șarpele Midgard , dar moare ulterior din cauza otravei acestuia. Loki și Heimdall se ucid reciproc, în timp ce zeul Freyr este ucis de gigantul focului Surtr, înainte ca Surtr să dea foc lumii, iar Cele Nouă Tărâmuri să fie distruse. Se presupune că eroii din Valhalla cad în flăcările lumii pe care au cunoscut-o dintotdeauna slujindu-i Domnului lor Odin și, deși nu sunt menționate, se crede că Valkyriile care le-au selectat și apoi le-au slujit au pierit și ele la Ragnarök.

Concluzie

Deși eroii sunt uciși a doua oară, ei cad luptând cu curaj pentru cauza ordinii și sunt în cele din urmă victorioși, chiar și în înfrângere, pe măsură ce zeii triumfă asupra haosului și o lume nouă se ridică din distrugerea celei vechi. Cu toate acestea, unii cercetători au susținut că această viziune a sfârșitului lumii și a renașterii este o contribuție creștină la un ciclu mitic mai vechi care s-a încheiat cu moartea zeilor și distrugerea Celor Nouă Tărâmuri, lipsindu-i speranța de înviere. Davidson, de exemplu, observă cum referințele timpurii la Valhalla indică faptul că nu era nimic mai mult decât un alt termen pentru tărâmul morților:

Valhalla, în loc de un paradis luminos al războinicilor, pare într-adevăr a fi un sinonim pentru moarte și mormânt, descrisă imaginativ în poeme și parțial raționalizată de Snorri. Această lume a condus-o Odin ca Zeul Morților [și] din moment ce cei care cădeau în luptă ajungeau să-i fie dedicați de către închinătorii săi, aspectul războinic avea să fie în mod natural accentuat. ( Zei și mituri , 153)

Savantul Daniel McCoy observă, de asemenea, cum credințele scandinave precreștine nu par să susțină conceptul de renaștere, ci să sublinieze în schimb o moarte glorioasă, care va fi amintită în cântecele poeților. Deși această afirmație merită luată în considerare, este aproape imposibil de știut care erau credințele scandinave precreștine, deoarece nu există nicio înregistrare scrisă a acestora. Cu toate acestea, dovezile arheologice și scrierile ulterioare sugerează cu tărie o credință în viața de apoi și într-un fel de renaștere într-un tărâm după moartea cuiva.

Se pare probabil că Valhalla a fost odată concepută doar ca un câmp de luptă pentru cei uciși, dar s-a dezvoltat în ceva mai mult, fie înainte, fie după apariția creștinismului, deoarece nu satisfăcea nevoile oamenilor. Cei care cădeau cu curaj pentru o cauză ar fi fost considerați că merită mai mult în viața de apoi decât să rătăcească pe un câmp de cadavre, sulițe rupte și căști zdrobite. Cei vii simțeau în mod clar că merită o sală cu acoperiș aurit, cu ospățuri nesfârșite și miez de paie nemărginit, înconjurată de frumoase scutiere, în compania regelui zeilor însuși. Această viziune oferea consolare celor rămași în urmă și speranță celor care se riscau în mod regulat în luptă. Oricare ar fi fost Valhalla inițial, nevoia oamenilor de o viziune mai măreață a făcut-o faimoasă ca Sala Eroilor, care onorează pe cei căzuți și care se vor ridica pentru a lupta din nou.

$$_

 VALERIA MESSALINA

Ea avea în jur de 15 ani și era frumoasă, în timp ce el avea peste 50 de ani și era viitorul împărat al Imperiului Roman . În anul 38 d.Hr. (datele variază), Tiberius Claudius Caesar Augustus — cunoscut în istorie sub numele de Claudius — s-a căsătorit cu verișoara sa de gradul doi, Valeria Messalina. Aceasta nu a fost o căsătorie făcută în rai; unii chiar susțin că ea s-a căsătorit cu el doar pentru a se alinia uneia dintre cele mai puternice familii din imperiu . Oricare ar fi motivul ei, istoria și-l va aminti ca împăratul care saliva și se bâlbâia, iar pe ea ca una dintre cele mai autoritare, viclene și ambițioase femei din întreaga istorie.

Tinereţe

Se știu puține lucruri despre Messalina înainte de a se căsători cu Claudius. S-a născut în jurul anilor 20-22 d.Hr., fiind al doilea copil și prima fiică a unei familii romane destul de reputate . Era înrudită cu împăratul Augustus - de fapt sora sa Octavia - atât prin tată, cât și prin mamă. Mama ei a fost Domitia Lepida Minor, nepoata lui Marc Antoniu, în timp ce tatăl ei (vărul primar al mamei sale) a fost Valerius Messalla Barbetos, consul și membru de încredere al casei împăratului Caligula .

Viitorul soț al Mesalinei a fost cineva despre care mulți credeau că nu va ajunge niciodată la nimic - propria sa mamă l-a numit monstru. Fusese căsătorit de două ori înainte de a se căsători cu Messalina, mai întâi cu Plantia Urgulanilla (divorțată din cauza unui presupus adulter) și apoi cu Aelia Paetina (divorțată pentru a se căsători cu Messalina). Noua sa mireasă avea să-i nască doi copii: în 39 d.Hr. Claudia Octavia (ea avea să se căsătorească în cele din urmă cu fiul vitreg și moștenitorul lui Claudius, Nero ) și în 41 d.Hr. Tiberius Claudius Germanicus , mai cunoscut sub numele de Britannicus , născut cu doar trei săptămâni înainte ca Claudius să fie găsit tremurând în spatele unei perdele și numit împărat. A primit numele de Britannicus după victoria lui Claudius în Britania . Nașterea sa i-a oferit Messalinei un control suplimentar asupra lui Claudius, deoarece i-a oferit un moștenitor. Din păcate, Britannicus avea să fie otrăvit de fratele său vitreg, Nero, în 55 d.Hr.

Relația cu Claudius

Controlul Mesalinei asupra adesea credulului Claudius a devenit evident la scurt timp după ce împăratul a ordonat întoarcerea nepoatelor sale din exilul din Portia - fiicele fratelui lui Claudius, Germanicus - Agrippina (care avea să devină soția numărul patru a lui Claudius) și Julia Livilla. Ambele fuseseră exilate de fratele lor Caligula după ani de abuz. La întoarcerea lor la Roma , Claudius le-a returnat atât moșiile, cât și banii. Messalina a devenit geloasă, în special pe frumoasa Julia, care se îndrăgise de împărat; unii cred că Messalina se temea că cele două surori și soții lor ar putea revendica tronul, înlăturându-l atât pe Claudius, cât și pe soția sa. Messalina a adus acuzații, printre altele, împotriva Juliei și l-a convins pe Claudius să o exileze. Julia avea să moară în cele din urmă în exil de foame. Soțul ei, Marcus Vinicius, a fost, de asemenea, executat sub acuzația de adulter. Agrippina a rămas cu înțelepciune în umbră. Utilizarea acuzațiilor inventate, precum cele împotriva Juliei, nu s-a limitat la ea; Messalina a adus acuzații - de obicei un complot suspect de a-l răsturna pe Claudius - împotriva oricui i se opunea, iar timidul Claudius nu a putut sau nu a vrut să i se opună.

Unul dintre numeroasele defecte ale Mesalinei - și cel mai adesea asociat cu ea - a fost lipsa de fidelitate față de soțul ei. De asemenea, ai milă de oricine s-a îndrăgostit. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens a fost cel al propriului ei tată vitreg. După moartea soțului ei , mama Messalinei s-a căsătorit cu Appius Silanus, guvernatorul estului Spaniei. Din păcate pentru Silanus, Messalina s-a îndrăgostit de noul ei tată vitreg; cu toate acestea, acesta i-a respins avansurile repetate. În anul 42 d.Hr., ca răzbunare pentru această respingere, împărăteasa l-a convins pe prietenul ei Narcis , secretarul lui Claudius, să susțină că a avut o viziune în care Silanus l-a înjunghiat pe împărat. Pentru a-l influența și mai mult pe împărat, Messalina a susținut că a avut un vis similar. Claudius, un ferm susținător al unor astfel de prevestiri, l-a executat pe Silanus. Pasiunile ei, fie că este vorba de Mnester dansatorul, fie de tatăl ei vitreg, au fost subiect de zvonuri și bârfe timp de generații. Aceste zvonuri includ presupusele seri în care lucra deghizată la un bordel local.

O „represiune” a conspirațiilor reale sau imaginare a urmat execuției lui Silanus, cu numeroase morți și, bineînțeles, confiscarea averilor. Insațiabilă Messalina nu și-a limitat pasiunea doar la răzbunare. De asemenea, se bucura de achiziționarea de obiecte. Un bun exemplu în acest sens a fost atunci când și-a îndreptat atenția către frumoasele Grădini ale lui Lucullus, deținute de Valerius Asiaticus. Desigur, ca întotdeauna, le dorea și știa cum să le obțină. Ca și în cazul altora, Valerius a fost acuzat de o conspirație împotriva împăratului și a fost programat pentru execuție, dar în loc să fie executat, i s-a permis să se sinucidă. Grădinile erau acum ale ei. Mulți dintre senatorii mai perspicace au câștigat favoarea lacomei Messaline, folosindu-i influența asupra lui Claudius în propriul lor avantaj.

Căderea

Până în anul 48 d.Hr., stilul de viață al Mesalinei și lipsa flagrantă de respect pentru reputația soțului ei și valorile romane nu au putut continua la nesfârșit. Căderea ei a venit când a întâlnit un senator roman pe nume Gaius Silius care, în ciuda respingerii inițiale, a căzut pradă farmecelor Mesalinei. În acest moment, Claudius devenea de râsul multora care știau de adulterele Mesalinei, dar se temeau să se apropie de împărat. Istoricii discută dacă Claudius știa de indiscrețiile soției sale sau pur și simplu a ales să le ignore. Dragostea Mesalinei pentru Gaius a determinat-o să formuleze un plan prin care ea și el să-l răstoarne pe Claudius (el l-ar adopta pe Britannicus) și să conducă imperiul împreună. În timp ce Claudius era plecat din oraș , ea l-a forțat pe Gaius să divorțeze de soția sa, Junia Silius, și să se căsătorească cu ea într-o ceremonie simplă. Messalina a mutat chiar și mobilă din palat în casa lui.

Narcis, care fusese martor la nuntă, și-a dat seama de posibilele consecințe ale acțiunilor Mesalinei și l-a informat pe Claudius, implorându-i iertare pentru propria participare. S-a răspândit rapid vestea că Claudius era „hotărât să se răzbune”. Realizând că Claudius ar putea ezita și o ierta pe Mesalina, s-au luat măsuri pentru a împiedica întâlnirea lor. În cele din urmă, Messalina a înțeles că mersese prea departe și a încercat să-l convingă pe împărat trimițându-i pe Octavia și Britannicus să-l convingă pe Claudius să o ierte pe mama lor. Messalina a fost trimisă în „grădina” ei; Claudius avea să o vadă a doua zi dimineață. Istoricul Tacitus a scris:

Deși pericolul i-a luat orice putere de gândire, Messalina s-a hotărât imediat să-și întâlnească soțul și să-l înfrunte, o cale în care găsise adesea siguranță; în timp ce le-a poruncit lui Britannicus și Octaviei să se grăbească să-și îmbrățișeze tatăl. [...] Între timp, Messalina, în grădinile lui Lucullus, se lupta pentru viață și scria scrisori de rugăminte, alternând între speranță și furie.

Gaius și mulți dintre ceilalți invitați la nuntă au fost executați imediat. Tacitus a scris: „Ceilalți invitați fugeau în toate direcțiile când au apărut centurionii și i-au pus pe toți în lanțuri unde i-au găsit, fie pe străzile publice, fie ascunși.” Un curier a fost trimis la Messalina cu ordinul ca aceasta să se sinucidă; însă, când acest lucru a eșuat, mesagerul însuși a înjunghiat-o. Tacitus a spus despre sinucidere: „...ea și-a înțeles soarta și și-a pus mâna pe pumnal. În teroarea ei, îl aplica fără succes la gât și la piept, când o lovitură a tribunului a străpuns-o.” După ce a aflat de moartea soției sale, Claudius nu a mai manifestat nicio emoție, „niciun semn de ură, bucurie, furie sau tristețe”. În lucrarea sa Cei doisprezece Cezari, Suetonius a menționat foarte puțin despre Messalina, afirmând doar:

S-a dovedit că nu numai că era vinovată de alte crime rușinoase, dar mersese până acolo încât să comită bigamie cu Gaius Silius și chiar să semneze un contract de căsătorie formal în fața martorilor, așa că Claudius a executat-o...

După Messalina, Claudius a susținut că va rămâne celibatar. Din păcate, a apărut Agrippina — soția numărul patru — și, la fel ca celelalte alegeri ale sale pentru o soție, aceasta nu avea să fie mai bună, deoarece singura ei ambiție era să-și pună fiul Nero pe tron.

$$$

 UN GENIU AL SUFERINȚEI

Cel mai subestimat scriitor al Rusiei, Vsevelod Garșin (1855-1888), și-a fascinat contemporanii. O personalitate cult, ale cărui lecturi publice suscitau reacții extatice, carismaticul Garșin a fost descris de o tânără ca „modelul perfect pentru o icoană a Mântuitorului. Ochii săi mari, întunecați și profunzi mă priveau… cu o asemenea blândețe melancolică de parcă mi-ar fi cerut mie, o simplă adolescentă, să am milă de el și de întreaga lumea”. Cel mai mare pictor al epocii, Ilia Repin, l-a portretizat stând la birou, uitându-se spre privitor cu ochii săi adânci, vii, din care se revarsă mila.

Născut într-o familie de aristocrați scăpătați, Garșin a crescut printre niște oameni care cu greu ar fi putut eșua în a-i trezi interesul pentru suferință, cruzime și compătimire. Bunicul din partea tatălui, Egor Akhipovici, era faimos pentru răutatea pe care o manifesta față de iobagi și adesea se prevala de „dreptul” său de a îndepărta în noaptea nunții mirele de mireasă. Îngrozit de aceste nenorociri, tatăl lui Garșin, Mihail Egorovici, a evadat în armată, unde, în contrast absolut față de Egor Akhipovici, refuza să aplice până și cele mai elementare pedepse pentru soldații țărani ca să-i disciplineze. Mama lui Garșin, Ekaterina Stepanova Akimova, a fost, în cuvintele lui Garșin „o femeie excepțional de bine educată”. Tatăl lui Garșin s-a împrietenit cu socrul său, un om atât de bun încât și-a ipotecat moșia pentru a-și hrăni țăranii înfometați. Vecinii îl considerau nebun.

Când mama lui Garșin a fugit de acasă cu amantul, un revoluționar, nu s-a mai întors ani buni la copilul ei. Se pare că acest abandon a stimulat melancolia profundă de care Garșin va suferi pentru tot restul vieții. „Expresia de tristețe de pe fața mea probabil că a început în această perioadă”, avea să explice el. În timpul gimnaziului avea să sufere prima cădere psihică. Nu l-a ajutat nici vestea că fratele său mai mare s-a sinucis. „O, mamă, cât de deznădăjduit sunt! Nici nu pot să plâng: nu am un locșor al meu”.

S-a înscris într-un institut minier, dar și-a dat seama rapid că își dorește să devină scriitor și s-a bucurat când i-a fost publicată prima povestire: „M-am simțit la fel ca eroul meu favorit, David Copperfield, când mi-a fost acceptat articolul”.

Operele complete ale lui Garșin încap într-un singur volum. A fost un maestru al conciziei, la fel ca Cehov și Isaac Babel. Povestirile sale, care ridică probleme morale și filosofice profunde în doar câteva pagini, sunt aproape insuportabil de tulburătoare. Nu ai nicio greutate în a identifica autorul cu personajul din portretul lui Repin.

„Acest martir al spiritului suferea de o boală din care e imoral să îți revii”, susținea un contemporan despre Garșin. Unii cititori, ca replică la dubiile unora legate de figuri foarte idealizate ca Alioșa Karamazov al lui Dostoievski, îl dădeau drept contraexemplu pe Garșin.

Alioșa Karamazov trece printr-o criză spirituală din care iese ca un adevărat „campion” capabil să înfrunte provocările vieții, dar pentru Garșin răul și suferința nu puteau fi îndurate, drept pentru care a suferit mai multe căderi psihice, iar în cele din urmă s-a sinucis.

Cehov, care adora povestirile lui Garșin, a contribuit la un volum de povestiri închinat memoriei scriitorului, cu una din cele mai bune scrieri ale sale „O cădere nervoasă”. Compasiunea reprezenta valoarea supremă pentru Cehov, iar povestirile sale descriu suferința și ratarea inutilă rezultate din eșecul oamenilor de a se pune în locul celorlalți. Garșin pare să demonstreze pericolul unei compasiuni prea mari (…)

Deși se opunea oricărei forme de violență, Garșin s-a înrolat ca soldat la începutul războiului cu Turcia. A mers la război nu pentru a ucide, ci pentru a trăi suferința soldaților simpli. „E mai moral să stai acasă, cu mâinile în sân, în timp ce soldatul moare pentru noi?”, se întreba el.

Tema principală a lui Garșin o reprezintă dezamăgirea care rezultă invariabil când idealurile naive se lovesc de realitate. În poveștile sale, consecința este dezgustul.

Succesul povestirilor lui Garșin provine din abilitatea lui de a surprinde patosul experienței idealistului în același timp în care transmite aparența lui celorlalți. Cititorii simt o apropiere de perspectiva internă fără să uite că reprezintă o formă de boală.

Perspectiva aceasta dublă era specifică lui Garșin. Spre deosebire de mulți populiști, el nu se putea dedica în totalitate, astfel încât poetul revoluționar Yakubovici l-a descris drept un „Hamlet al vremurilor noastre”. În eseul său celebru „Hamlet și Don Quijote”, Turgheniev a identificat două tipuri rusești: un idealist incorigibil, imun la contraargumente și dovezi, celălalt un sceptic paralizat întotdeauna de îndoială. Garșin se regăsea în amândoi.

Istoria culturală rusă oferă un număr de idealiști care sfârșesc prin a face mai mult rău decât bine. Lecția experienței rusești este probabil aceea că nimic nu face mai mult rău decât încercarea a aboli cu totul răul. A învăța această lecție nu duce la cinism. Adevăratul înțelept descoperă cum să aline suferința fără să presupună că simplul impuls spre asta garantează o îmbunătățire reală.

$$$

 15 curiozități despre Paris pe care poate nu le cunoști

Istorie și locuri ascunse

1. Stațiile fantomă ale metroului

Parisul are mai multe stații de metrou abandonate sau niciodată deschise publicului. Arsenal a fost închisă în 1939 din lipsă de trafic, iar altele, precum Saint-Martin și Champ de Mars, sunt inaccesibile, dar ocazional folosite pentru filmări sau evenimente speciale. Stația Porte Molitor, de exemplu, nu a fost folosită niciodată pentru transport public, ci doar pentru trenurile care intră și ies din depouri.

2. Apartamentul lui Gustave Eiffel

Situat în vârful Turnului Eiffel, apartamentul a fost folosit de inginer pentru întâlniri private. Spre deosebire de restul turnului, era decorat elegant, cu mobilier din lemn și pereți acoperiți cu tapet. Eiffel l-a folosit pentru a primi invitați celebri, inclusiv pe Thomas Edison, care i-a oferit un fonograf ca dar de apreciere.

3. Clos Montmartre, vița-de-vie ascunsă

Această mică podgorie de pe colina Montmartre datează din anii ’30 și produce vin anual în cantități limitate. Se cultivă aproximativ 1.800 de butuci de viță-de-vie, iar vinul este vândut pentru a sprijini acțiuni caritabile. În fiecare octombrie are loc un festival al recoltei (Fête des Vendanges), unde localnicii și turiștii pot degusta vinul produs aici.

4. Cea mai veche casă din Paris

Casa de la nr. 51 pe Rue de Montmorency, construită în 1407, este legată de alchimistul Nicolas Flamel, care a devenit faimos datorită legendelor despre crearea pietrei filosofale. Deși el nu a locuit efectiv acolo, casa a fost un han unde erau găzduiți călătorii săraci. Astăzi, clădirea este bine conservată și adăpostește un restaurant.

5. Turnul Jean-sans-Peur

Construit între 1409 și 1411 de ducele Jean-sans-Peur, turnul este una dintre puținele structuri medievale intacte din Paris. Se află în arondismentul al doilea și poate fi vizitat. La interior, scara spiralată și decorurile originale încă impresionează vizitatorii.

6. Place de la Concorde și execuțiile Revoluției

Această piață grandioasă este faimoasă pentru ghilotinările publice din timpul Revoluției Franceze. Regele Ludovic al XVI-lea a fost executat aici în 1793, urmat de Maria Antoaneta și mulți alți aristocrați. În total, peste 1.200 de persoane au fost ghilotinate în acest loc.

7. Campagne à Paris, cartierul idilic

Situat în arondismentul 20, acest mic cartier oferă o atmosferă rurală în mijlocul Parisului. Străduțele pavate, casele cu grădini și aerul liniștit contrastează puternic cu restul orașului. A fost construit la începutul secolului XX pentru muncitorii din oraș, dar astăzi este o zonă rezidențială exclusivistă.

8. Rue des Degrés, cea mai scurtă stradă din Paris

Această stradă neobișnuită are doar 5,75 metri lungime și este alcătuită exclusiv dintr-o scară care leagă Rue de Cléry de Rue Beauregard. Nu are nicio casă sau magazin, fiind practic doar o trecere pietonală.

9. Canalul Saint-Martin, parțial acoperit

Construit în secolul XIX pentru a aduce apă potabilă în Paris, canalul are o parte vizibilă, dar și o secțiune subterană care trece pe sub străzi și clădiri. Plimbările cu barca pe acest canal sunt populare, iar ecluzele care reglează nivelul apei creează un spectacol interesant.

10. Râul Bièvre, dispărut sub oraș

Odinioară un afluent important al Senei, râul Bièvre a fost treptat acoperit din cauza poluării industriale. Astăzi, el curge complet pe sub Paris, dar în unele zone s-a propus redeschiderea unor segmente pentru a readuce o parte din vechiul său farmec.

11. Lacul subteran al Operei Garnier

Sub clădirea Operei Garnier se află o acumulare de apă naturală, folosită inițial pentru a stabiliza fundația. Inginerii au construit un bazin pentru a controla nivelul apei. Acest lac subteran a inspirat romanul Fantoma de la Operă de Gaston Leroux, unde personajul principal folosea tunelurile de sub operă pentru a se deplasa.

12. Ascensorul secret al Arcului de Triumf

Deși vizitatorii urcă de obicei cele 284 de trepte pentru a ajunge la platforma panoramică, în interiorul unuia dintre pilonii monumentului există un ascensor ascuns, folosit inițial pentru oficiali sau persoane cu mobilitate redusă.

13. Le Procope, cea mai veche cafenea din Paris

Fondată în 1686, această cafenea istorică a fost un loc de întâlnire pentru mari personalități ale Iluminismului. Voltaire era cunoscut pentru pasiunea sa pentru cafeaua servită aici, iar Revoluționarii Francezi se întâlneau adesea la mesele sale. Astăzi, cafeneaua își păstrează farmecul de epocă și oferă preparate inspirate din bucătăria clasică franceză.

14. Pont des Arts, podul artiștilor

În trecut, podul era un loc preferat de pictori, care veneau aici pentru a surprinde peisajele fluviului Sena și ale orașului. Mai recent, podul a devenit celebru pentru "lacătele iubirii", dar acestea au fost îndepărtate în 2015 pentru a proteja structura podului.

15. Candelaria, barul speakeasy ascuns

Situat în cartierul Le Marais, Candelaria pare la prima vedere un simplu magazin de tacos. Însă, printr-o ușă discretă în spate, se intră într-un bar de tip speakeasy, unde atmosfera este intimă, iar cocktailurile sunt renumite. Acest tip de local ascuns reamintește de perioada prohibiției din SUA, când barurile ilegale funcționau în spatele unor afaceri aparent banale.

#ParisSecret #IstorieAscunsă #OrașulLuminilor #DescoperăParisul #PoveștiNevăzute

Tu ai vrea să vezi Parisul turistic… sau pe cel ascuns, pe care puțini îl cunosc?

30 de ani de FRISOMAT, un podcast/interviu TV cu buget nelimitat

 

Tocmai vroiam să mă dezvolt ca și creator de conținut și altfel decât ca blogger. Deja eram activă în rețelele sociale (Instagram, acum Facebook) și încă mai sunt. Și totuși parcă lipsește ceva.

Desigur vor apărea mereu diverse forme de comunicare. Dar trebuie să recunosc că nici pe cele existente deja nu le-am experimentat în întregime. Așa că mă gândeam să încerc ceva nou: podcastul, ca și formă de interviu.

Pentru început am căutat diverși interlocutori printre prieteni. Și printre primii care a acceptat a fost un amic proaspăt privatizat; și la nivelul la care se află chiar are ceva succes.

Norocul meu că am reușit să-l găsesc și să realizez interviul a fost cel care m-a și sponsorizat din plin: Frisomat România.

- Îți dau mână liberă în realizarea interviului atâta timp cât îl faci bine, m-a încurajat sponsorul meu. Dar nu uita să mă pui și pe mine în evidență.

- De acord: https://vimeo.com/1016061431?fl=pl&fe=cm

Și odată amicul meu ajuns la locul interviului am și început...

- Cum de ți-a venit în minte să-ți faci o afacere pe cont propriu?

- Știi că de mic îmi plăcea grădinăritul și creșterea animalelor. Părinții au fost oameni ai satului și produceau de-ale gurii. Evident în primul rând pentru nevoile familiei, dar ceea ce prisosea vindeau și altora. Așa că, continuând activitatea familiei, făceam ceea ce îmi plăcea și continuam o activitate deja începută, deci nu porneam de la nimic .

- Și cum de te-ai gândit să te dezvolți?

- Păi în primul rând vroiam să fiu propriul meu șef. Să îmi organizez programul și activitatea așa cum îmi doresc și am nevoie. In plus singur sunt mult mai dinamic, mă mișc mult mai repede.

- Și cum a decurs totul?

- Am început cu proiectul. Cu logistica. M-am gândit la tot ceea ce aș avea nevoie in timp. Mai întâi am găsit locația potrivită. Știam ce vreau, așa că am structurat în minte totul. Am organizat locația atât ca teren liber cât și ca construcții sub formă de hale cu destinația adăpost pentru animale și ateliere de lucru. Și am și început să ridic construcțiile sub formă de hale metalice: sunt mult mai ușor de construit, mult mai ușor de întreținut și de reparat, fiind standardizate. Și mult mai fiabile.

- De ce spui asta?

- Halele metalice sunt ușoare și rezistente. Aceste calități sunt date atât de materialele folosite cât și de arhitectura structurilor. Chestie de inginerie modernă. Le poți face mai mari sau mai mici în funcție de necesitățile afacerii

- Sunt și ușor de întreținut. Așa spuneai...

- Da. Materialele sunt extrem de ușor de fabricat. Și sunt standardizate, pot fi folosite oriunde oricând fără prea multe ajustări. Ceea ce este un avantaj enorm, neexistând practic efortul legat de adaptarea la diferite forme și dimensiuni, practic de adaptarea arhitecturii la diferite necesități. In plus pot fi adaptate la diferite dimensiuni și forme fără prea multe ajustări.

- Halele sunt preformare sau le construiești pe loc?

- Sunt și corpuri deja construite din start, dar fie se pot ajusta oricând cu modificări minime fie se pot construi de la zero dar după proiecte dinainte stabilite sau care pot fi modificate rapid. Se pot adapta oricând oricărui teren, oricărei destinații și se pot modifica aproape instant.

- Ai vrea să te extinzi?

- Aș vrea să mă extind. Și mă pot extinde oricând fără prea mare efort, după cum îmi pot restrânge activitatea atunci când nu pot face față situației din realitatea obiectivă. Mă refer la rezervele de bani, la posibilitățile de vinderea pe piață a produselor pe care le fabric.

- Copiii tăi îți urmează drumul?

- Deocamdată sunt mici și nu le pot impune ce să facă. Vor urma drumul care li se potrivește, vor face ceea ce le place. Deocamdată văd că le place, în parte, ceea ce fac eu. Deci speranțe există... Dar, repet, nu le impun eu ceea ce vor face pe viitor cu viața și timpul lor.

- Ce le recomanzi celor care vor sa îți urmeze exemplul și să pornească pe același drum?

- În primul rând să aibă încredere în ei înșiși și în puterea lor de muncă. În al doilea rând să își aleagă resursele potrivite activității pe care vor să o desfășoare. Și să își aleagă atât furnizorii potriviți cât și partenerii în care să poată avea încredere pe deplin.

Interviul acesta este fictiv.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2026

$__$$$

 S-a întâmplat în 30 martie 1392: La această dată, avea loc prima atestare documentară a oraşului Roman, în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei. Romanul a fost consemnat în Letopiseţul Novgorodului (datat în perioada 1387-1392). Considerat unul dintre cele mai importante centre medievale din Moldova, Romanul este menţionat întâia oară într-un document intern, fiind vorba despre un hrisov de danie către Ionaş Viteazul, care a fost scris „în cetatea noastră, a lui Roman voievod”. Roman, domn al Moldovei (1392-1394), se intitula „marele şi singurul stăpânitor” al Moldovei – „cu mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare” (Marea Neagră, desigur).

Se pare că numele oraşului ar fi fost preluat de la numele voievodului Roman I Muşat (1392-1394), considerat de unii cercetători ca fiind întemeietorul acestuia, deşi există probe materiale care să ateste existenţa curţii de la Roman dinainte, adică încă de pe vremea lui Petru I Muşatinul. Destinată unor scopuri defensive, cetatea a oferit protecţie meşteşugarilor şi negustorilor urbei, activitatea acestora ducând la afirmarea oraşului ca important centru, atât economic, cât şi cultural. Oraşul Roman este unul din puţinele oraşe din Moldova care se poate mândri cu existenţa a două cetăţi: Cetatea Muşatinilor, cea mai sudică fortificaţie moldovenească de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi Cetatea Nouă a Romanului construită de Ştefan cel Mare (domn al Moldovei în perioada 1457-1504) la locul de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret.

Municipiul Roman este situat în centrul regiunii istorico-geografice Moldova, într-o arie unde converg mai multe căi de comunicație de importanță europeană, națională și regională, din punct de vedere feroviar făcând parte din magistrala Bucureşti – Dorneşti – Cernăuţi – Varşovia, iar rutier aflându-se pe axul expres de interes european E85, care leagă Polonia şi Ucraina, Rusia şi Republica Moldova, prin România de Bulgaria, Grecia, Turcia și Orientul Apropiat. Legat de traficul aerian, cel mai apropiat aeroport se află în Bacău,conexiunea cu acesta putând fi realizată fie pe drumul european E85, fie pe magistrala de cale ferată.Vatra oraşului este situată în Podişul Moldovenesc, la confluenţa râurilor Moldova şi Siret, ocupând o suprafaţă totală de 2.983 ha, din care 1.617 ha intravilan. Localizarea în partea centrală a Moldovei poate determina transformarea municipiului Roman într-o adevărată „placă turnantă” a transporturilor din această arie, pe direcția nord-sud, vest-est, dar și nord-est – sud-vest.Dacă guvernanţii, oricare ar fi aceştia, vor avea în vedere acest lucru, fireşte!

Între secolele XV – XVI, oraşul era cunoscut sub numele de „Târgul de Jos”, acesta fiind şi reşedinţa „Ţării de Jos”. Tot atunci, Episcopia din Roman devine o a doua mitropolie a „Ţării de Jos”. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Romanul ocupa primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori. În 1834 oraşul devine capitala judeţului Roman. În anul 1845, Romanul figura printre primele cinci oraşe importante ale Moldovei. Ulterior, Unirea Principatelor Române a imprimat oraşului o activitate febrilă, Romanul fiind un puternic centru unionist. Oraşul şi judeţul Roman de atunci au adus o contribuţie însemnată și la războiul pentru independenţă din 1877 – 1878. În preajma primului război mondial s-a înfiinţat un atelier pentru reparaţii cu caracter militar, transformat ulterior în Arsenalul Armatei.

În 1950, Romanul a căpătat statut de oraș regional și a devenit reședință a raionului Roman din regiunea Bacău (între 1952-1956, din Regiunea Iași). Reforma administrativă din 1968 nu a reînființat județul Roman, orașul primind statut de municipiu și trecând la județul Neamț. Printre personalitățile al căror nume este legat de orașul Roman pot fi menționate: cronicarul Miron Costin (1633-1691), prozatorul Cezar Petrescu (1892-1961), poeta Otilia Cazimir (1894-1967), prozatorul și publicistul Garabet Ibrăileanu (1871-1936), scriitorul Haralamb Zincă (Hary Isac Zilberman, 1923-2008), muzicologul și compozitorul Mihail Jora (1901-1971), dirijorul și compozitorul Dumitru D. Botez (1904-1988), celebrul dirijor Sergiu Celibidache (1912-1996), Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) — primul inginer agronom român.

Între monumentele de interes turistic se numără ruinele cetății din secolele XIV-XVII; Catedrala episcopală având hramul „Cuvioasa Parascheva” (sau „Sfânta Vineri”), ctitorie din 1542 a a domnului Petru Rareș; biserica cu hramul „Precista Mare” sau „Adormirea Maicii Domnului”, construită între 1568-1569 prin grija Doamnei Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu; biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1609 și restaurată în 1868, care păstrează un evangheliar scris în 1265 ș.a. De amintit sunt și Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă, Muzeul de Științele Naturii din Roman și Casa Celibidache.

Surse:

https://primariaroman.ro/prezentare-municipiul-roman/

http://www.muzeu-neamt.ro/component/content/article/50-evenimente/740-ziua-orasului-roman-627-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara-mir-30-martie-2019.html

https://zch.ro/neamt-30-martie-1392-prima-atestare-documentara-a-romanului/

http://www.neamt.ro/Date_gen/Roman/roman_2.html

https://www.ziarpiatraneamt.ro/ziua-orasului-roman-626-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie1633: În această zi, s-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, el fiind cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691). 

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul al XVII-lea, Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633. Deja în anul1634, Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvându-şi viaţa de mânia turcilor. Aici ei au obţinut cetăţenia polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul şederii sale în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină. 

Se întoarce în Moldova abia la începutul anilor ’50, unde în scurtă vreme urcă pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 până la sfârşitul anului 1683, când se retrage din politică. Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrângerea oastei otomane, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă o-a pus la dispoziţie unul din castelele sale de lângă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. 

După ce i s-a permis repatrierea, Miron Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, cel care, printr-o învinuire neîntemeiată, l-a condamnat la moarte în 1691. 

Miron Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche, vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mântuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni„. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite „zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. 

La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, „Despre originea şi căderea transilvănenilor”, P. Piaseţki „Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)”, A. Guagnini, „Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începând cu evenimentele din 1633, Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătând aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. O altă operă este „Cronica Moldovei şi a Munteniei”, scrisă în 1677. În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”.Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. 

Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice. Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. 

„De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătând dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca „Viaţa lumii”, „Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei” etc. Miron Costin a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti. 

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/119-miron-costin-1633-1691

https://adevarul.ro/locale/suceava/cum-fost-decapitat-cronicarulmiron-costin-urma-zvonuri-lansate-fratele-sau-trimite-deprinde-frate-sau-miron-logofatul-de-l-omoara-1_5af8157adf52022f75eb64a5/index.html

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/04/miron-costin-de-neamul-moldovenilor-din-ce-tara-au-iesit-stramosii-lor/

https://1md.online/ro/moldova/personalitati/miron-costin-cronicar

http://biografii.famouswhy.ro/miron_costin/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie1746: În această zi, s-a născut pictorul spaniol Francisco de Goya. Francisco José de Goya y Lucientes (n. Fuendetodos/Aragon - d. 16 aprilie 1828, Bordeaux/Franţa) a fost un important pictor şi creator de gravuri spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Francisco de Goya, despre care Charles Baudelaire spunea, în „Curiosites esthetique", „că nimeni n-a îndrăznit mai mult ca el în sensul absurdului posibil", s-a născut la 30 martie 1746, în Fuendetodos, Spania, iar în anii 1770 și-a început studiile, la Zaragoza, cu Luzan y Martinez, un artist local format la Napoli. A continuat să studieze la Madrid, fiind elev al pictorului curții regale, Francisco Bayeu, cu a cărui soră avea să se căsătorească în 1773. 

În 1770, a ajuns la Roma, de unde s-a întors cu influențe neoclasice, ilustrate în pictura „Hanibal vencedor contempla por primera vez Italia desde los Alpes" („Hanibal trecând Alpii"). Întors în Spania, în 1771, Goya avea să primească primele comenzi importante pentru fresce în catedrale, la car avea să lucreze cu întreruperi în următorii zece ani. Împreună cu alte picturi religioase timpurii făcute la Zaragoza, acestea fac parte din stilul baroc-rococo, la modă în epocă în Spania, în care se observă influențe ale pictorului venețian Giovanni Battista Tiepolo. Perioada 1776-1792 a fost cea a ascensiunii sociale a lui Francisco de Goya. Oficial, cariera lui la Curtea regală a început în 1775, prin pictarea unei serii de 60 de cartoane (picturi pregătitoare) pentru Fabrica Regală de Tapiserii din Santa Barbara. Acest gen de pictură, reprezentând scene din viața contemporană, precum activitățile din timpul liber ale aristocrației, au fost realizate sub îndrumarea unuia dintre cei mai influenți artiști de la Curtea regală, Anton Raphael Mengs, exponent important al neoclasicismului. 

Cu lucrarea „Hristos pe cruce" („Cristo crucificado"), inspirată de pictura cu același nume a lui Diego Velazquez, avea să fie ales membru al Academiei Regale din San Fernando, în 1780. Cinci ani mai târziu, a devenit director-adjunct al secției de pictură a Academiei, iar în 1786 a devenit pictorul Regelui Carol al III-lea. În timpul noului Rege al Spaniei, Carol al IV-lea, Goya a fost menținut pictor al Curții, fiind numit director al Academiei (1795-1797) și pictor principal al Curții (1799). Ca urmare a unei boli care l-a lăsat fără auz în 1792, lucrările din perioada 1792-1800 sunt caracterizate de o nouă dimensiune, care exprimă mai liber observațiile introspecțiilor sale și care cultivă un nou stil, cu accente de realism exagerat, caricatură și satiră. Această perioadă a debutat cu seria de tablouri cunoscute sub numele de „divertismente naționale" și a continuat cu „Casa de locos" („Casa de nebuni", 1794).

Din aceeași perioadă datează și „Los Caprichos" („Capriciile"), o serie de 80 de gravuri, publicate în 1799, în care Goya a atacat abuzurile politice, sociale și religioase ale epocii, însușindu-și în același timp imagistica populară caricaturii pe care a ameliorate-o prin mijloace personale de desen și gravură. Goya a fost amenințat de Inchiziție și, în 1803, a depus lucrările în fața Regelui, în schimbul unei indemnizații pentru fiul său.În toată această perioadă (1792-1800), Goya a continuat să picteze pentru Curtea regală, îmbinând stilul convențional și conformist în tradiția lui Tiepolo, cu cel realist și lipsit de măgulire: „La familia de Carlos IV" („Familia lui Carol IV", 1800), „Retrato de la Duquesa de Alba" („Portertul Ducesei de Alba", 1797). Trecând la un cu totul alt registru, Goya a terminat, în 1805, celebrele „Maja îmbrăcată" („La maja vestida") și „Maja dezbrăcată" („La maja desnuda"), prima imitând-o pe a doua, fiind primele nuduri din Spania de la „Venus în oglindă" (1650) a lui Velazquez.Artistul spaniol a pictat cele două pânze celebre pentru premierul Manuel Godoy Alvarez de Faria, presupunându-se că amanta sa a servit drept model. Chiar și pentru un artist foarte bine văzut la curte, acest gen de pictură licențioasă nu putea fi decât condamnată în epocă. Astfel, după plecarea premierului pentru care fusese făcută pictura, Goya a fost chemat în fața Inchiziției, în 1814, în timp ce pictura a fost confiscată.

Extinderea războaielor napoleoniene în Spania, în 1808, îl inspiră pe Goya să picteze seria intitulată „Dezastrele războiului" și „El dos de mayo" și „El tres de mayo" (1814), care tratează rezistența opusă de spanioli, fiind compoziții de un realism dramatic, realizate în stil impresionist. În câteva portrete ale lui Fredinand VII, pictate după restaurarea acestuia, în 1814, Goya a evocat, mai puternic decât în oricare alte lucrări, personalitatea tiranului crud, a cărui domnie opresivă i-a trimis pe majoritatea prietenilor săi în exil. Absolutismul lui Ferdinand VII l-a determinat pe Goya să părăsească Spania, astfel încât în 1824, s-a instalat la Bordeaux unde, trăind printre exilații spanioli, a realizat numeroase portrete și s-a familiarizat cu litografia. A mai făcut încă două scurte sejururi la Madrid (1826 și 1827) și, cu puțin timp înainte de moarte, a realizat celebra sa pictură „Lăptăreasa din Bordeaux", după o tehnică reînnoită. Ultimele tablouri includ câteva portrete ale prietenilor în exil — Don Juan Bautista de Muguiro, Leandro Fernandez de Moratin și Don Jose Pio de Molina, care conturează orientarea finală a stilului său către o sinteză a formei și caracterului în ceea ce privește luminile și umbrele, fără contur sau detalii și cu minimum de culoare. 

Cea mai mare parte a operei lui Goya se află în prezent în Spania, la Museo Nacional del Prado, Academia de Arte Frumoase din San Fernando și în palatele regale. Restul colecției este repartizată în principalele muzee ale lumii, în Franța (Luvru, Muzeul Goya), Regatul Unit (National Gallery), Statele Unite (National Gallery of Art, Metropolitan Museum of Art) etc.În secolul al XIX-lea, pictorul spaniol a fost omagiat de Charles Baudelaire, în „Les fleurs du mal", iar în secolul XX, în 1987, s-au instituit Premiile Goya, premii anuale ale Academiei de Arte și Științe Cinematografice din Spania, care recompensează cele mai bune producții spaniole ale anului. Ca premiu a fost ales un bust de bronz care îl reprezintă pe pictorul spaniol Francisco de Goya.

Surse:

http://www.franciscogoya.com/

https://www.britannica.com/biography/Francisco-Goya

http://www.galeriadearta.com/pictura/goya-516.htm

https://destepti.ro/pictorul-francisco-goya-un-reprezentant-important-al-romantismului

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2016/03/30/documentar-270-de-ani-de-la-nasterea-marelui-pictor-spaniol-francisco-de-goya-07-34-33

$__$$

 S-a întâmplat în 30 martie1874: În această zi, s-a născut Nicolae Rădescu, militar de carieră şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România (1944-1945). A avut o ascensiune rapidă în ierarhia militară însă a demisionat pentru a se implica în viaţa politică. A activat în formaţiunea politică a mareşalului Alexandru Averescu, dar şi într-o disidenţă a Mişcării Legionare. 

După actul de la 23 august 1944, Rădescu, a fost este reactivat în armată şi numit şef al Marelui Stat Major. Mandatul său la conducerea Consiliului de miniştri a fost umbrit de criza politică generată de Partidul Comunist şi sateliţii săi pentru acapararea întregii puteri în stat. Din cauza presiunilor exercitate de A. I. Vâşinski asupra regelui Mihai pentru a numi un guvern comunist la putere, generalul Rădescu şi-a depus mandatul. După un an reuşeşte să fugă în străinătate şi este pentru o scurtă perioadă preşedinte al Comitetului Naţional Român, un organism format în exil, care avea drept scop apărarea intereselor româneşti în Occident.

Generalul Nicolae Bădescu s-a născut la 30 martie 1874 la Călimăneşti, judeţul Vâlcea. A urmat cursurile Şcolii de ofiţeri, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1898. Doi ani mai târziu devine absolvent al Şcolii speciale de cavalerie, după care este avansat la gradul de locotenent. Între 1904 - 1906, Rădescu studiază la Şcoala superioară de Război, iar în 1909 este avansat căpitan. Ca „ofiţer adjutant” în comandamentul Diviziei 1 Cavalerie, a participat, în timpul celui de-al doilea război balcanic, la campania din Bulgaria (1913). A participat la luptele din primul război mondial. Se distinge la comanda de divizion din Regimentul 5 Călăraşi, în luptele de pe valea Topologului, de la Sălătruc. Maior de la 1 aprilie 1916, Nicolae Rădescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Decretul Regal din 10 ianuarie 1917) „pentru vitejia şi priceperea cu care a contribuit la succesul operaţiunilor diviziei” . În 1917, este numit şef de stat major la Divizia 2 Cavalerie şi la Inspectoratul Jandarmeriei (1918). La 1 aprilie 1919 este avansat la gradul de colonel. 

În perioada interbelică, între anii 1920 - 1926, este adjutant regal, apoi efectuează un stagiu ca ataşat militar la Londra (1926 - 1928). După acest stagiu este avansat general de brigadă (25 martie 1928) şi numit comandant al Brigăzii 4 Roşiori (1928 - 1929). A fost ajutor al comandantului Inspectoratului General al Cavaleriei (1929 - 1931) şi comandant al Diviziei 1 Cavalerie (1931 - 1933). Rădescu a demisionat din cadrele active ale armatei la 5 februarie 1933 şi a fost repartizat ca ofiţer de rezervă la Corpul 4 Armată.În februarie 1933, Rădescu devine membru al Partidului Poporului, iar un an mai târziu activează şi în „Cruciada românismului”, fondată de Mihail Stelescu, dizident din Mişcarea Lgionară. La 7 septembrie 1941, Rădescu trimite o scrisoare de protest ambasadorului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, ca răspuns la un discurs ostil ţinut de acesta la Sala „ARO” în faţa coloniei germane din Capitală. Scrisoarea a fost difuzată de BBC și în aceasta, generalul afirma, o dată în plus, că nu este de acord cu trecerea armatei române dincolo de Nistru...Ca urmare a acestei scrisori, la 22 octombrie 1941, Rădescu este trimis în lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu, unde va rămâne până la 29 septembrie 1942. 

După revenirea în Capitală, Rădescu ţine legături tot mai strânse cu o serie de liderii politici, fiind adeptul încheierii cât mai grabnice a armistiţiului. Deşi fruntaşii politici, care doreau ca armistiţiul să fie încheiat de un guvern condus de un militar, luau în calcul numirea generalului Rădescu în funcţia de prim-ministru, numele acestuia nu apare în documente cu ocazia evenimentelor din 23 august 1944. O explicaţie a acestei situaţii a fost oferită chiar de general, într-una din însemnările sale despre aceste evenimente: „Din ceea ce mi se aducea la cunoştinţă, încă cu două-trei luni înainte, de către un devotat al meu aflat în Serviciul Siguranţei, ştiam că la S.S. condus de Cristescu se găsesc note informative în care se arată că în cercurile Palatului se vorbeşte de o eventuală aducere a mea în fruntea guvernului ce se va forma după răsturnarea lui Antonescu. În apropierea datei de 23 august 1944 însă numele meu fusese înlocuit cu al generalului Sănătescu” .

La 14 octombrie 1944, el a fost rechemat în cadrele active ale armatei române, fiind numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general de corp de armată. Din cauza ameninţărilor şi presiunilor venite din partea Comisiei Aliate de Control (adică a sovieticilor din aceasta), la 26 octombrie 1944 a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul ţării să fie redusă la trei divizii a câte 3.000 de oameni, cu condiţia ataşării unei note în care se preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei”. Criza politică generată de Frontul Naţional Democrat, o coaliţie formată de PCR, PSD şi sateliţii lor, a determinat căderea guvernului Constantin Sănătescu. Pe 6 decembrie 1944, regele Mihai îl numeşte preşedinte al Consiliului de miniştri pe generalul Nicolae Rădescu, iar din guvern făceau parte PNL, PNŢ şi FND. Încă din prima zi de mandat, generalul şi-a expus programul de guvernare în faţa ziariştilor. Principalele obiective erau: strângerea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, îndeplinirea integrală a condiţiilor Armistiţiului, restabilirea ordinii în ţară. FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca „Vrem guvern FND!”. În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu. 

La Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie, „Marile Puteri” au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor. Pe 24 februarie 1945, manifestaţia antiguvernamentală organizată de FND în Piaţa Palatului din Bucureşti, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanţi şi, deşi rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” şi înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. România se afla într-o mare criză politică.

În ziua de 26 februarie 1945, a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. În faţa acestor atacuri, la 28 februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu îşi prezintă demisia regelui, care a fost nevoit să o accepte. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”! . 

Drept urmare, pe 2 martie, regele Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România” . În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar cinci portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova. Printre primele măsuri luate de Petru Groza, la 7 martie 1945 generalului Rădescu i se fixează domiciliu obligatoriu şi nu i se permite să primească nici un fel de vizite. Comisarul Block a fost însărcinat cu îndeplinirea ordinului şi aducerea lui la cunoştinţa generalului. Datorită intervenţiei lui Constantin Vişoianu, generalului Nicolae Rădescu i s-a oferit protecţia englezilor, astfel că fostul prim-ministru s-a refugiat la Legaţia Marii Britanii din Bucureşti cu puţin timp înainte ca agenţii poliţiei să ajungă la domiciliul său. Va rămâne acolo până la jumătatea lunii aprilie, când autorităţile române s-au angajat să-i ofere protecţia şi garantarea libertăţii. Cu toate asigurările autorităţilor comuniste, Rădescu a continuat să aibă domiciliu obligatoriu în casa nepotului său, Nicolae Şerbănescu, până în momentul în care s-a hotărât să părăsească ţara, la 15 iunie 1946. Timp de nouă luni de zile, a stat în lagărul de refugiaţi de la Fammagusta, Cipru, de unde a evadat cu un avion pilotat de Matei Ghica Cantacuzino. Apoi, după câteva luni petrecute la Lisabona, iar apoi la Paris, s-a stabilit în Statele Unite, la New York. 

Generalul a încercat să unifice vocile mult prea disparate ale exilului românesc, reuşind să creeze Consiliul Naţional Român, al cărui preşedinte a fost un an de zile, renunţând la funcţie din cauza neînţelegerilor în legătură cu gestionarea Fondului Naţional Român. Nu a abandonat încercarea de a ajuta din exil pe cei rămaşi acasă şi a creat Liga Românilor Liberi. Generalul Nicolae Rădescu a murit de tuberculoză pe 16 mai 1953, la vârsta de 79 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Calvary din New York. Trupul său s-a repatriat la 23 noiembrie 2000 şi a fost depus la Cimitirul Bellu ortodox din Bucureşti. 

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007,pp. 609-

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://romanialibera.ro/aldine/history/generalul-radescu--ultimul-scut-anticomunist---55-de-ani-de-la-moarte-127639

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/inceputul_comunismului/generalul_radescu_s-a_intors_acasa/923/pagina-6/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie1946: La această dată, a trecut în eternitate Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile” teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit” (18 februarie1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore.

Dramaturg, caricaturist, regizor, Victor Ion Popa s-a născut la Bârlad, la 29 iulie 1895. Unele surse indică locul naşterii ca fiind Călmățui, din fostul judeţ Tutova. A fost student al Facultății de Drept a Universității din Iași, dar a urmat în paralel și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică și, pentru scurtă vreme, Școala de Belle Arte. A fost profesor la Academia de Artă Cinematografică din București (din 1926), apoi director de scenă al Teatrului popular, al Teatrului Național din Cernăuți, al Teatrului „Maria Ventura". A fost președinte al Comitetului de direcție al Oficiului Național Cinematografic. A debutat foarte devreme cu versuri (1912) și, simultan, și-a văzut tipărite primele desene și caricaturi. Fiind un desenator talentat a colaborat la ilustrarea mai multor periodice („Revista vremii") și cărți.Tot atunci și-a descoperit vocația pentru teatru, debutând cu spectacolul după „Ciuta'', care a avut premiera în 1923, avându-i ca interpreți pe Getta Kernbach, Ana Luca, Ion Sîrbu, Ion Tâlvan și N. Soreanu. Autorului piesei i-a fost decernat Premiul Caragiale al Teatrului Național.

S-a afirmat și ca eseist și publicist, reflecțiile sale despre teatru reprezentând un capitol important în acest domeniu. A fost redactor la „Revista copiilor și a tinerimii'' din București (1920-1924). De asemenea, a colaborat la „Gândirea'' (al cărei co-fondator a fost), „Hiena'', „Ora'', „Revista vremii'', „Sburătorul'', fiind în paralel cronicar artistic, desenator și regizor.Anii 1922-1932 constituie perioada cea mai fertilă și cea mai agitată a activității sale: a scris piese de teatru, a lucrat ca regizor la mai multe teatre din țară, a întemeiat un teatru popular și primul teatru pentru copii. Victor Ion Popa și-a adus din plin contribuția la succesul teatrului radiofonic, reușind să facă din emisiunile de teatru radiofonic adevărate opere cultural-artistice. Dintre actorii care au colaborat cu Victor Ion Popa: Jules Cazaban, Coco Danielescu, Maria Mohor, Tudor Călin, Ilie Cernea, Getta Kernbach-Popa, Irina Nădejde, Sonia Cluceru, Florica Teodoru, Eugenia Popovici etc.

Pentru o scurtă perioadă s-a retras din viața teatrală pentru a se ocupa de literatură, dar a rămas fidel teatrului până la sfârșitul vieții, care l-a surprins în plină activitate regizorală. A scris piese interesante, deosebite în istoria teatrului românesc, dar inegale ca valoare, Victor Ion Popa fiind cunoscut mai ales prin: „Ciuta" (1922) — dramă puternică, de intensitate ibseniană; comediile „blajine", cum sunt apreciate de critică, „Mușcata din fereastră" (1929, cu peste 50 de reprezentanții) și „Take, Ianke și Cadîr" (1932) — ambele pe tema conflictului dintre generații, ultima, o comedie savuroasă,care se bucură și astăzi de un real succes. Pe lângă acestea se mai află „Acord familial" și drame, care nu au reușit să se impună.

Prozatorul Victor Ion Popa a atins cel mai înalt nivel al talentului său prin romanul, inspirat din mediul rural, „Velerim și Veler Doamne" (1933, Premiul Societății Scriitorilor Români-1934), care a fost și ecranizat: „Osânda" (1976, în regia lui Sergiu Nicolaescu), în care a jucat un rol fabulos Amza Pellea. Opera sa se împarte egal între dramaturgie („Ciuta'', 1923; „Păpușa cu piciorul rupt'', 1926; „Mușcata din fereastră'', 1930- Premiul Academiei Române; „Vicleimul'', 1934; „Acord familiar'', 1934- Premiul Societății Autorilor Dramatici; „Cuiul lui Pepelea'', 1935; „Plata birului. Deșteapta pământului. Cățelul sau așa ceva'', 1937; „Take, lanke și Cadîr'', 1938; „Mironosițele'', 1938 etc., rămase în manuscris) și proză (nuvele și povestiri: „Povestiri cu prunci și moșnegi'', 1936; „Ghicește-mi în cafea'', 1938; „Bătaia'', 1942; romane: „'Velerim și Veler Doamne'', 1933 — Premiul Societății Scriitorilor Români; „Sfârlează cu fofează'', 1936; „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu'', 1939; amintiri romanțate din război: „Floare de oțel'', 1930). Victor Ion Popa a murit la 30 martie 1946.

Surse:

http://jurnaluldedrajna.ro/victor-ion-popa-om-de-teatru-si-literat-polivalent/

http://www.migl.ro/cladiri/Ivesti/Victor%20Ion%20Popa.html

http://www.autorii.com/scriitori/victor-ion-popa/

https://www.artline.ro/Victor-Ion-Popa-30331-1-n.html

http://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-victor-ion-popa-114-ani-nastere-29-07-2009

https://adevarul.ro/locale/vaslui/vicii-l-au-ucis-autorul-piesei-take-ianke-cadar-maestrul-radu-beligan-ucenicul-dramaturgului-scris-despre-lucruri-1_54eb988e448e03c0fdeaa6af/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie 2004: În această zi, a murit actorul Aurel Giurumia. Aurel Giurumia s-a născut în Cernăuţi, la data de 14 martie 1931. El a absolvit, în anul1954, Institutul de Teatru din Cluj şi a jucat pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca din 1954 până în 1968. A jucat în zeci de spectacole ca: Lacuna de Eugen Ionesco, Mirele furat de Ştefan Haralamb, Stela Neagu, Nota zero la purtare de Octavian Sava, Virgil Stoenescu, Clubul împuşcaţilor de Jean - Paul Sartre, Nopţile tăcerii de Teofil Busecan, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Vacanţa fratelui mai mic de Gunars Priede, Maria Stuart de Friedrich Schiller, Conştiinţa furată de Teofil Busecan, Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Măsură pentru măsură de William Shakespeare, Ultimul tren de Gyorgy Kovacs, Eugen Mirea, Romeo şi Julieta la Mizil de George Ranetti, Mirandolina de Carlo Goldoni, Scrisori de dragoste de Virgil Stoenescu, etc.

Din 1968, el devenea actor al Teatrului de Comedie din Bucuresti şi a jucat pe această scenă până în 1989. Ultimul rol a fost Chenneviette din Scaiul de Feydeau. A mai jucat în Cher Antoine de Jean Anouilh, Mutter Courage de Bertolt Brecht, Jocul dragostei şi al întâmplării de Marivaux, Livada de vişini de A. P. Cehov, Concurs de Frumuseţe de Tudor Popescu etc. Debutul în film a avut loc în 1958, cu serialul de televiziune Alo?...aţi greşit numărul!. A mai jucat în ecranizarea pentru televiziune a piesei Viforul de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, rolul lui Moghilă, Doi băieţi ca pâinea caldă (1962), Vacanţă la mare (1962), Aşteptarea (1970), Căpitanul Val-Vârtej (1971), Drum în penumbră (1972), Pistruiatul (1973), Capcana (1974), Piraţii din Pacific (1975), Oraşul văzut de sus (1975), Amiciţie (1976), Un text cu bucluc (1976), Zile fierbinţi (1976), Toate pânzele sus (1976), Gloria nu cântă (1976), Premiera (1976), Roşcovanul (1976), Eu, tu şi Ovidiu (1977), Acţiunea Autobuzul (1977), Totul pentru fotbal (1978), Cianura şi picătura de ploaie (1978), Melodii, melodii (1978), Expresul de Buftea (1978), Audienţa (1979), Fiul munţilor (1980), Ana şi hoţul (1981), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Grăbeşte-te încet (1981), Saltimbancii (1981), Un saltimbanc la Polul Nord (1982), Fram (1983), Eroii n-au vârstă (1984), Căsătorie cu repetiţie (1985), Vară sentimentală (1985), Promisiuni (1985), Liceenii (1986), Duminica în familie (1987), pînă la Campioana (1990).

Actorul Aurel Giurumia a murit în 2004, la 30 martie. El a fost unul dintre maeștrii comediei româneşti, a jucat in zeci de spectacole de teatru şi în filme. A slujit scena Teatrului de Comedie din capitală peste 20 de ani, a încântat publicul cu roluri de film ca Moghilă din Viforul lui Delavrancea, Agop din Toate pânzele sus, Gruia din Pistruiatul, Năsălie din Acţiunea Autobuzul ş.a.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/aurel-giurumia-3668/

http://aarc.ro/personalitate/view/aurel-giurumia

https://adevarul.ro/cultura/istorie/aurel-giurumia-incetat-viata-1_50ba00fd7c42d5a663af31e9/index.html

http://biografii.famouswhy.ro/aurel_giurumia/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie…

- 239 î. Hr.: Prima menţionare a trecerii cometei Halley într-o cronică de Wen Hsien Thung Khao, un astronom antic japonez 

– 1135: S-a născut Moise Maimonide, filosof, medic și teolog din Evul Mediu, născut în Spania și stabilit în Egipt (d. 1204).

- 1392: Prima atestare documentară a oraşului Roman în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei. Roman, domn al Moldovei (1392-1394), se intitula „marele şi singurul stăpânitor” al Moldovei – „cu mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare” (Marea Neagră)

– 1559: A murit matematicianul german Adam Ries; a scris o serie de cărţi şi manuale în care sunt descrise diferite metode de calcul (n. 1492)

- 1633:S-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691) 

- 1746: S-a născut pictorul spaniol Francisco de Goya (m. 1828) .

– 1764: A murit Pietro Locatelli, violonist şi compozitor italian; reprezentant de seamă al barocului târziu (n. 1695)

- 1820: S-a născut scriitoarea britanică Anna Sewell, cunoscută la noi prin romanul pentru copii („Black Beauty" ((„Negruţ") (m. 1878)

- 1821: Întâlnirea dintre Tudor Vladimirescu, conducător al revoluţiei din Țara Românească, şi Alexandru Ipsilanti, liderul Eteriei. În ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia judeţele dinspre munte trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor.

- 1830, 30.III / 11.IV: S-au încheiat lucrările de elaborare a Regulamentelor Organice, considerate a fi primele acte constituţionale pe teritoriul ţării noastre; acestea au pus bazele unei noi organizări interne în Moldova şi Ţara Românească, după terminarea regimului fanariot; pentru redactarea Regulamentelor au fost numite două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, sub preşedinţia consulului general rus Matvei Minciaki; Regulamentele Organice au însemnat pentru Principatele Române modernizarea societăţii, pe de o parte, iar pe de alta, consolidarea puterii politice şi economice a marii boierimi şi a protectoratului Rusiei

- 1842: Medicul american Crawford Long (1815-1878) folosea pentru prima dată eterul ca anestezic pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale. El nu şi-a comunicat rezultatele, astfel încât, inventatorul anesteziei cu eter este considerat dentistul William T.G. Morton (1819 – 1868), care este autorul primei comunicări pe data de 16 octombrie 1846. Primul anestezist profilat este considerat englezul John Snow (1813 – 1858), care a funcţionat ca („anestezist şef” al Londrei. El este autorul unei lucrări (“Despre inhalarea eterului în intervenţiile chirurgicale”), în care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter la om. Ulterior a renunţat la eter, administrând peste 4000 de anestezii cu cloroform, fără niciun deces

- 1844: S-a născut poetul francez Paul Verlaine, unul dintre precursorii simbolismului. Paul Verlaine (d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparţine curentului simbolist şi este unul dintre cei mai citiţi dintre poeţii francezi. Este privit de simboliştii francezi ca şef al curentului. A dus o viaţă de boem, de („ poet blestemat”, ce contrastează în planul creaţiei cu aspiraţia spre puritate şi candoare. Versurile de început ((„Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscenţe din parnasieni şi din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinaţia către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, aşa cum o demonstrează volumele sale: („Romanţe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, („Înţelepciune” (1881), („Odinioară şi altădată” (1885), („Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuţi şi formulează, în versurile celebre din („Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: („Muzica înainte de toate”; („Suceşte gâtul elocinţei”; („Nuanţă, nicidecum culoare”.

-1853: S-a născut Vincent Van Gogh, pictor, desenator şi gravor olandez.Vincent Willem van Gogh (n. Groot Zundert, Țările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franţa) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influenţă profundă asupra artei secolului XIX pentru culorile vii şi impactul emoţional. El a suferit de boli mintale, boli care au cauzat sinuciderea lui cu un pistol la vâsta de 37 ani.El a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi şi 1100 de desene şi schiţe. Astăzi, multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje şi picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute şi cele mai scumpe din lume. Puţin apreciat în timpul vieţii sale, faima sa a crescut în anii de după moartea sa. Astăzi, el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi pictori din istorie

- 1856: Se semnează Tratatul de la Paris; sfârşitul Războiului din Crimeea 

- 1858: Americanul Hyman Lipman din Philadephia înregistrează patentul creionului cu gumă de şters, la 88 de ani după ce inginerul englez Edward Nairne l-a realizat pentru prima dată 

- 1866: Locotenenţa domnească publică Proclamaţia către popor, prin care recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu drept de moştenire şi sub numele de Carol I. Guvernul Ghica dă publicităţii un manifest, la 2 aprilie 1866, cu acelaşi sens. 

- 1867: SUA au cumpărat Alaska şi insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari  

- 1874: S-a născut Nicolae Rădescu, militar de carieră şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România (1944-1945)..

- 1894: S-a născut Serghei Iliuşin, cunoscut constructor rus de avioane; în 1931 a fondat firma care-i poartă numele, unde a proiectat şi construit peste 50 de modele de avioane militare şi civile (m. 1977)

- 1899: George Bacovia debutează în revista „Literatorul" din Bucureşti cu poezia „Şi toate", sub semnătura V. George 

- 1899: A murit Lascăr Catargiu, om politic, prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României.

–1901: S-a născut astronomul, seismologul şi profesorul Ioan Curea, considerat pionierul seismologiei moderne din România (m. 1977)

– 1901: S-a născut Grigore Scorpan, filolog şi istoric literar, reputat eminoscolog (m. 1953)

- 1912: A murit scriitorul german Karl May. Karl Friedrich May (sau mai corect Carl Friedrich May) (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi şi mai citiţi, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA şi a lMexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.

- 1913: S-a născut inginerul agronom Marcu Botzan, autor al unor importante cercetări care fundamentează dezvoltarea şi rolul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe teritoriul României; membru corespondent al Academiei Române

- 1923: S-a născut Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical şi lexicograf

– 1924: S-a născut George Guţiu, arhiepiscop emerit greco-catolic de Cluj-Gherla în perioada 1990-2002, primul episcop titular al acestei Eparhii după cardinalul Iuliu Hossu; în anul 1994 a primit, din partea Papei Ioan-Paul al II-lea, titlul de arhiepiscop ad-personam (m. 2011)

– 1924: S-a născut dirijorul George Vintilă; în perioada 1955-1959 a activat ca dirijor titular la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca şi ca lector la clasa de dirijat a Conservatorului Gh. Dima. Din 1959 s-a stabilit la Iaşi, desfăşurându-şi activitatea pe mai multe planuri: dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Moldova, până în anul 1986, când s-a pensionat; director al aceleiaşi instituţii până în 1968, profesor de muzică de cameră şi orchestră la Liceul de Arte Octav Băncilă, profesor la clasa de orchestră şi dirijat a Conservatorului George Enescu, colaborator la Opera de Stat (m. 2015)

– 1925: A murit Rudolf Steiner, filosof, artist, pedagog şi gânditor social austriac; fondator, printre altele, al antroposofiei şi pedagogiei Waldorf (n. 1861)

– 1928: A murit Ion Gorun (pseudonimul lui Alexandru I. Hodoş), prozator de factură sămănătoristă, poet şi traducător (n. 1863)

- 1929: S-a născut soprana Magda Ianculescu (m. 1995)

- 1929: Este dată în funcţiune linia telefonică directă Bucureşti - Budapesta 

-1937:S-a născut Warren Beatty, actor, regizor, scenarist şi producător american de film

- 1945: Al doilea război mondial: Forţele sovietice intră in Austria  

- 1945: S-a născut Eric Clapton, chitarist, cântăreţ şi compozitor de muzică rock britanic

- 1946: Apare Decretul-lege de înfiinţare a Operei Române din Timişoara 

- 1946: A murit Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile" teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit" (18.II.1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore (n. 1895). 

-1951: UNIVAC 1 (Universal Automatic Computer 1), primul computer comercial din lume, este livrat de firma Remington Rand (autori J. Eckert şi J. Mauchly) Oficiului de Recensămînt al SUA 

–1953: S-a născut interpreta de muzică uşoară Olimpia Panciu, soţia cantautorului Mircea Romcescu

- 1959: S-a născut clarinetista germană Sabine Meyer 

- 1959: Marea Adunare Naţională a adoptat Decretul prin care ţăranii înstăriţi erau forţaţi fie să se înscrie în gospodăriile colective, fie să cedeze pământul statului, ei urmând să nu mai fie socotiţi chiaburi de către regimul comunist

- 1960: Intră în funcţiune prima staţie meteorologică automată din România concepută şi realizată în cadrul Institutului Meteorologic al României. Instalată la Observatorul de Fizica Atmosferei de la Afumaţi, din 1961 a fost mutată pe vârful muntos Cozia

- 1964: S-a născut Carmen Poenaru, pictoriţă româncă 

- 1968: S-a născut cântăreaţa canadiană Céline Dion

- 1973: A murit matematicianul Mendel I. Haimovici; profesor (din 1945) la Catedra de Mecanică a Universităţii din Iaşi, unde a predat pentru prima oară cursuri de mecanică teoretică; în 1950 a organizat Institutul de Matematică din Iaşi al Academiei Române, pe care l-a condus până în 1973; membru titular al Academiei Române din 1963 (n. 1906).

- 1979: S-a născut Norah Jones (numele real: Geethali Norah Jones Shankar), cantautoare de jazz americană (cu rădăcini în Anglia şi Bengal)

- 1983: Preşedintele american Ronald Reagan face cunoscută propunerea adresată sovieticilor, potrivit căreia SUA şi-ar limita instalarea de rachete de croazieră Pershing dacă URSS ar face o mişcare asemănătoare. 

- 1987 - Tabloul „Floarea-soarelui " al lui Vincent Van Gogh s-a vândut cu 39,85 milione de lire sterline 

- 1989: A murit Nicolae Steinhardt (prenumele la naştere: Nicu-Aureliu), eseist, prozator, autor de eseuri şi predici de religie creştină ortodoxă; arestat în ianuarie 1960, alături de grupul de intelectuali („Noica-Pilat", pentru infracţiunea („de uneltire contra ordinii sociale", va fi eliberat în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici din România), după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla; de origine evreu, s-a creştinat în închisoare, la 15 martie 1960 fiind botezat ortodox, în celula de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu; după două decenii s-a călugărit, ultimii nouă ani din viaţă petrecându-i la Mănăstirea Rohia din Maramureş (n. 1912).      

- 1990: A murit chimistul american Joseph O. Hirschfelder, figură reprezentativă a chimiei teoretice mondiale; unul dintre („părinţii" bombei atomice (n. 1911)

- 1991: A murit inginerul chimist Emilian Bratu; de numele său se leagă fondarea şi dezvoltarea şcolii de inginerie chimică din România; membru al Academiei Române (n. 1904) 

– 1993: A murit Edgar Papu, eseist şi istoric al artelor şi culturii, comparatist (n. 1908)

- 1995: A murit chimistul Petru George Spacu; lucrări în domeniul chimiei anorganice, al combinaţiilor complexe şi al chimiei analitice; membru al Academiei Române (n. 1906)

- 1998: La reuniunea de la Bruxelles a miniştrilor de externe din ţările membre şi asociate (printre care şi România) la Uniunea Europeană, a avut loc lansarea oficială a procesului de lărgire a UE („Europa 26”). Bucureştiul înaintează Programul Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar, instrument bilateral principal al strategiei consolidate de preaderare, împreună cu examenul analitic al Acquis-ului Comunitar. România începea, la această dată, alături de celelalte ţări asociate, procesul efectiv de aderare la UE (a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007)

– 2002: A murit Lady Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon, mama reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, numită şi Regina-Mamă, devenită un adevărat simbol al Casei regale britanice (n. 1900) – 15 ani

- 2003: A murit (la Bucureşti) actriţa Vasilica Tastaman, stabilită în Suedia din anul 1982 (n. 1933)

- 2004: A murit actorul Aurel Giurumia (n. 1931)

– 2004: A murit Alistair Cooke, faimos crainic britanic de radio, stabilit (în 1941) în SUA; veteran al postului de radio BBC, o adevărată legendă vie, Cooke le-a vorbit, timp de 58 de ani, ascultătorilor postului în cadrul rubricii „Letter from America” (Scrisoare din America); rubrica sa a fost cea mai longevivă emisiune de radio cu prezentator, fiind ascultată de oameni din întreaga lume (n. 1908)

– 2011: A murit actriţa de film rusă Ludmila Gurcenko, populară interpretă a filmului sovietic din anii ’70-‘80 ai secolului XX (n. 1935)

– 2012: A murit sculptorul şi profesorul universitar Paul Vasilescu (n. 1936)

– 2014: A murit actriţa britanică Kate O’Mara, cunoscută pentru rolul Cassandra din serialul anilor 1980 „Dinastia” (n. 1939)