$$$

 Petru Bogdan – omul care a adus rigoarea științei moderne în chimia românească

Petru Bogdan s-a născut la 29 ianuarie 1873, într-un sat modest din județul Iași, Cozmești, într-o familie de oameni simpli, dar demni, iar copilăria sa a fost marcată devreme de pierderea tatălui, Vasile Bogdan, căzut în Războiul de Independență, o experiență care i-a întărit probabil caracterul și l-a învățat de timpuriu ce înseamnă responsabilitatea, disciplina și datoria față de țară și comunitate.

Drumul său intelectual a început la Liceul Național din Iași, continuând apoi la Școala Normală Superioară, unde a intrat în contact cu spirite remarcabile ale culturii române, precum George Ibrăileanu și Constantin Stere, formându-se într-un mediu în care ideile, dezbaterile și setea de cunoaștere erau la ordinea zilei, iar această efervescență intelectuală avea să-l însoțească întreaga viață.

După absolvirea Facultății de Științe a Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Petru Bogdan a ales calea grea, dar fertilă, a perfecționării în marile centre universitare europene, ajungând la Berlin, unde a studiat sub îndrumarea unor titani ai chimiei și științei moderne, precum Jacobus Henricus van ’t Hoff și Emil Fischer, iar teza sa de doctorat despre migrarea ionilor, susținută în 1901 cu calificativul magna cum laude, l-a consacrat ca un cercetător riguros și profund.

Anii petrecuți în laboratoarele din Berlin și Leipzig, alături de savanți precum Wilhelm Ostwald și Max Bodenstein, au fost decisivi pentru orientarea sa spre chimia fizică, un domeniu aflat atunci la început, dar care avea să devină esențial pentru înțelegerea materiei, iar Bogdan a înțeles că adevărata sa misiune nu era doar cercetarea, ci și aducerea acestei științe moderne în România.

Întors la Iași în 1903, a început să predea cu răbdare și exigență, iar în 1913 a înființat prima catedră de chimie fizică din România, punând bazele unei școli științifice solide, care a format generații întregi de cercetători, dintre care se remarcă nume precum Horia Hulubei sau Raluca Ripan, oameni care aveau să ducă mai departe spiritul său de rigoare și seriozitate.

Activitatea sa universitară s-a împletit firesc cu cea administrativă, devenind decan, rector și prorector al Universității din Iași, contribuind decisiv la modernizarea instituției și la extinderea ei, într-o perioadă în care educația superioară era privită ca un pilon fundamental al progresului național.

Recunoașterea valorii sale a depășit granițele țării, fiind ales membru titular al Academia Română și primind titlul de doctor honoris causa al Universității din Nancy, iar lucrările sale, de la tratatele de chimie fizică până la studiile despre radioactivitate și structura materiei, au reprezentat repere esențiale pentru dezvoltarea științei românești.

Dincolo de laborator și amfiteatru, Petru Bogdan a crezut că știința trebuie să slujească societatea, motiv pentru care s-a implicat și în viața publică, fiind primar al Iașului și director al Fundației Regale Ferdinand I, rămânând până la sfârșitul vieții un exemplu de intelectual angajat, echilibrat și profund responsabil.

Moștenirea sa nu se regăsește doar în cărți, instituții sau titluri, ci mai ales în modul în care a înțeles să unească rigoarea științifică, educația și spiritul civic, demonstrând că adevărata valoare a unui savant se măsoară nu doar în descoperiri, ci și în oamenii pe care îi formează și în binele pe care îl lasă în urmă.

Câți dintre cei care schimbă cu adevărat direcția unei țări o fac fără zgomot, prin muncă tăcută, răbdare și credință în puterea educației?

#PetruBogdan #ChimieFizică #ȘtiințaRomânească #Iași #ModeleDeViață

$$$

 Muntele Everest – acolo unde cerul, pământul și limitele omului se întâlnesc

Muntele Everest nu este doar cel mai înalt munte al lumii, ci și unul dintre cele mai tulburătoare simboluri ale relației dintre om și natură, un loc în care măreția peisajului se împletește cu fragilitatea vieții, ridicându-se la 8.848,86 metri deasupra nivelului mării, pe lanțul Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet, într-un spațiu unde aerul devine rar, frigul mușcă necruțător, iar fiecare pas este o luptă cu propriul trup.

Everestul nu este o structură inertă, ci un munte viu, care continuă să crească cu câțiva milimetri pe an din cauza mișcărilor tectonice, ca și cum ar încerca necontenit să atingă cerul, iar acest detaliu aproape imperceptibil ne amintește că planeta este într-o continuă transformare, indiferent de dorințele sau ambițiile noastre.

Istoria sa modernă a fost marcată definitiv la 29 mai 1953, când Sir Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay au reușit prima ascensiune confirmată până pe vârf, un moment care a schimbat pentru totdeauna percepția omenirii asupra limitelor posibilului, deschizând drumul pentru mii de alpiniști care aveau să încerce, fiecare în felul său, să cucerească acest colos de gheață și piatră.

Drumul spre Everest nu începe însă pe vârf, ci mult mai jos, pentru mulți la celebrul traseu către Tabăra de Bază, aflată la peste cinci mii de metri altitudine, un pelerinaj al efortului și al răbdării, care traversează sate montane, poduri suspendate, mănăstiri budiste și peisaje care par desprinse din altă lume, transformând călătoria într-o experiență spirituală la fel de intensă ca una fizică.

Dincolo de frumusețe, Everestul ascunde un pericol constant, pentru că temperaturile pot coborî până la minus șaizeci de grade, vânturile pot atinge viteze amețitoare, iar peste pragul de opt mii de metri începe așa-numita Zonă a Morții, unde oxigenul este atât de puțin încât organismul uman începe, încet și inevitabil, să cedeze, forțând alpiniștii să depindă de butelii de oxigen și de o disciplină extremă.

Accidentele și tragediile fac parte din istoria muntelui, peste trei sute de oameni pierzându-și viața în încercarea de a ajunge pe vârf, unii răpuși de furtuni neașteptate, alții de avalanșe sau de epuizare, iar trupurile multora dintre ei au rămas pe munte, transformându-se în repere tăcute ale riscului suprem, pentru că recuperarea lor este adesea imposibilă.

Pentru localnici, Everestul nu este un trofeu, ci un loc sacru, cunoscut sub numele de Chomolungma, Zeița Mamă a Munților, sau Sagarmatha, Fruntea Cerului, o prezență divină care cere respect, nu cucerire, iar steagurile de rugăciune lăsate pe creste nu sunt semne de victorie, ci gesturi de smerenie în fața unei forțe care depășește cu mult puterea omului.

Astfel, Everestul rămâne o oglindă a ambiției umane, dar și un avertisment tăcut, pentru că el nu promite glorie, ci cere pregătire, sacrificiu și respect, iar fiecare pas făcut pe pantele sale este o lecție despre limite, curaj și fragilitate.

Ce ne împinge, oare, să urcăm tot mai sus, chiar și atunci când știm că muntele nu iartă?

#Everest #Himalaya #ZonaMorții #SpiritDeAventură #RespectPentruNatură

_$$

 Temperaturile de la Polul Nord sunt oficial peste punctul de topire. Și este mijlocul iernii acolo. Oamenii de știință avertizează că prima pierdere completă a unui peisaj major este acum la orizont. Într-o abatere alarmantă de la normele istorice, temperaturile din apropierea Polului Nord au crescut recent cu peste 36°F (20°C) peste medie, împingând părți din Arctica înghețată peste punctul de topire în plină iarnă. Termometrele au înregistrat temperaturi peste zero în regiuni care ar trebui să fie blocate în întuneric sub-zero. Impulsată de un sistem de presiune joasă puternic și de apele record de calde ale Atlanticului, această caniculă reflectă o realitate terifiantă: Arctica se încălzește acum aproape de patru ori mai repede decât media globală din 1979. Această transformare rapidă poartă consecințe care se extind mult dincolo de cercul polar. Pe măsură ce gheața reflectorizantă dispare, este înlocuită de apa întunecată a oceanului care absoarbe mai multă radiație solară, creând un ciclu de feedback auto-susținut care destabilizează și mai mult climatul global.

$$$

 Temperaturile de la Polul Nord sunt oficial peste punctul de topire. Și este mijlocul iernii acolo. Oamenii de știință avertizează că prima pierdere completă a unui peisaj major este acum la orizont. Într-o abatere alarmantă de la normele istorice, temperaturile din apropierea Polului Nord au crescut recent cu peste 36°F (20°C) peste medie, împingând părți din Arctica înghețată peste punctul de topire în plină iarnă. Termometrele au înregistrat temperaturi peste zero în regiuni care ar trebui să fie blocate în întuneric sub-zero. Impulsată de un sistem de presiune joasă puternic și de apele record de calde ale Atlanticului, această caniculă reflectă o realitate terifiantă: Arctica se încălzește acum aproape de patru ori mai repede decât media globală din 1979. Această transformare rapidă poartă consecințe care se extind mult dincolo de cercul polar. Pe măsură ce gheața reflectorizantă dispare, este înlocuită de apa întunecată a oceanului care absoarbe mai multă radiație solară, creând un ciclu de feedback auto-susținut care destabilizează și mai mult climatul global.

_$$$

 Termenul de sindrom Stockholm a intrat în limbajul comun pentru a descrie o reacție psihologică paradoxală, însă puțini cunosc evenimentele dramatice care au dus la nașterea acestui concept în luna august a anului 1973. Totul a început la banca Kreditbanken din Stockholm, Suedia, când un evadat pe nume Jan-Erik Olsson a intrat în sediul băncii înarmat cu un pistol-mitralieră și a luat patru ostatici. Ceea ce trebuia să fie un jaf rapid s-a transformat într-o criză de șase zile, timp în care lumea a asistat la o transformare psihologică uluitoare. În loc să manifeste ură sau frică față de răpitorul lor, ostaticii au început să dezvolte o legătură emoțională neașteptată cu acesta și cu complicele său, ajungând să îi vadă pe polițiști drept adevărații dușmani.

Pe parcursul celor peste 130 de ore petrecute în seiful băncii, dinamica dintre agresor și victime s-a schimbat radical din cauza izolării și a fricii constante de moarte. Jan-Erik Olsson a alternat actele de amenințare cu gesturi de o bunătate calculată, oferind haine ostaticilor sau permițându-le să iasă din seif pentru scurte perioade, ceea ce a creat o dependență emoțională profundă. Una dintre ostatice, Kristin Enmark, a devenit vocea acestui fenomen, declarând în timpul unei convorbiri telefonice cu premierul Suediei că are încredere deplină în răpitori și că se teme că un asalt al poliției le-ar pune tuturor viața în pericol. Această inversare a loialității a șocat autoritățile și publicul, marcând momentul în care supraviețuirea a început să fie legată de bunăvoința agresorului.

După ce poliția a reușit în cele din urmă să neutralizeze răpitorii folosind gaze lacrimogene, comportamentul ostaticilor a continuat să sfideze logica obișnuită a victimizării. Aceștia au refuzat să depună mărturie împotriva lui Olsson și a complicelui său în timpul procesului, ba mai mult, au început să strângă bani pentru a le plăti avocații și cheltuielile de judecată. Kristin Enmark a menținut o corespondență de lungă durată cu Olsson, explicând mai târziu că legătura creată în seif nu a fost una de dragoste, ci o formă disperată de adaptare la o situație limită unde singura speranță de viață venea de la cel care deținea controlul absolut. Această loialitate post-traumatică a pus bazele studiilor psihologice asupra modului în care creierul uman procesează frica prin identificarea cu agresorul.

Criminologul și psihiatrul Nils Bejerot a fost cel care a folosit pentru prima dată denumirea de sindromul Stockholm pentru a descrie aceste reacții, deși în ultimii ani conceptul a fost intens dezbătut și criticat de mulți experți. Unii specialiști susțin că termenul a fost folosit inițial pentru a discredita criticile ostaticilor la adresa modului defectuos în care poliția a gestionat criza, transformând o reacție rațională de supraviețuire într-o patologie mentală. Indiferent de controversele medicale, evenimentele din anul 1973 au rămas un punct de referință în psihologia criminală, demonstrând că în condiții de stres extrem, granițele dintre victimă și călău se pot estompa într-un mod imprevizibil.

Sindromul Stockholm ne învață că mintea noastră are mecanisme de protecție uimitoare, capabile să rescrie realitatea emoțională pentru a asigura continuitatea vieții chiar și în cele mai ostile circumstanțe. Povestea celor patru ostatici care s-au pus scut în fața răpitorilor lor rămâne o lecție despre complexitatea naturii umane și despre modul în care izolarea și frica pot reprograma busola morală a unui individ, transformând un seif de bancă într-un laborator al psihicului uman sub presiune.

       Știai asta?

$$$

 Dan Deșliu în două ipostaze

Cazul lui Dan Deșliu este unic în istoria disidenței românești pentru că reprezintă traseul invers al oportunismului: de la un fanatism comunist sincer și premiat, la o revoltă morală devastatoare. Născut în anul 1927, Deșliu nu a fost o victimă a regimului de la început, ci, dimpotrivă, a fost unul dintre „stâlpii” culturali ai acestuia în anii '50. Autor al celebrelor poeme de propagandă stalinistă „Lazăr de la Rusca” și „Minerii din Maramureș”, el a fost răsfățatul Partidului, tirajele cărților sale depășind milioane de exemplare. A fost periculos pentru sistem tocmai din acest motiv: când un om care a construit mitologia regimului se întoarce împotriva lui, lovitura de imagine este mult mai puternică decât critica venită din partea unui „dușman” clasic. Deșliu a fost dovada vie că utopia comunistă a eșuat atât de grav, încât și-a scârbit propriii profeți.

1. Gloria deșartă a realismului socialist În tinerețe, Dan Deșliu a crezut cu o naivitate oarbă în idealurile comuniste. Era talentat, dar și-a pus talentul în slujba minciunii, descriind o Românie fericită care nu exista. Pentru serviciile sale, a primit Premiul de Stat, bani și funcții. Era vedeta literară a epocii Gheorghiu-Dej. Însă, spre deosebire de alți oportuniști care mimau credința pentru avantaje, Deșliu a fost un credincios care, treptat, a început să vadă fisurile. Vizitele în teren, contactul cu realitatea mizeră a minerilor și țăranilor pe care îi cânta în versuri, l-au trezit la realitate. Anii '70 au marcat ruptura. A început să refuze compromisurile, să se retragă din viața publică și să își renege propria operă de tinerețe, considerând-o o „rușine”. A fost un proces dureros de penitență, în care fostul poet oficial a ales să devină un paria.

2. Scrisoarea care a înghețat apele în 1989 Momentul său de maxim curaj a fost luna martie a anului 1989. Într-o perioadă în care teroarea securistă era la paroxism, iar Nicolae Ceaușescu părea de neclintit, Dan Deșliu a trimis o scrisoare deschisă către Europa Liberă. Textul era un rechizitoriu violent la adresa dictatorului, numindu-l „un stăpân fără Dumnezeu” care a transformat România într-un cavou. Mai mult, Deșliu a făcut ceva ce puțini au îndrăznit: a intrat în greva foamei în propria casă, cerând respectarea drepturilor omului. Gestul său a creat panică la vârful PCR. Cum să îl arestezi pe autorul lui „Lazăr de la Rusca”? Ar fi fost o recunoaștere a falimentului ideologic. Așa că regimul a ales varianta arestului la domiciliu. Timp de luni de zile, blocul său din București a fost păzit de ofițeri de Securitate, iar el a fost izolat complet, devenind un simbol al rezistenței solitare.

3. Moartea suspectă din valurile mării Dan Deșliu a supraviețuit regimului pe care l-a contestat, dar nu a supraviețuit mult timp în democrație. Moartea sa, survenită la data de 4 septembrie 1992, rămâne unul dintre marile semne de întrebare ale tranziției. A fost găsit înecat în Marea Neagră, în stațiunea Olimp (sau Neptun), într-o zi în care marea era liniștită, iar el era un înotător excelent. Ancheta a fost superficială, concluzionând rapid că a fost un accident. Totuși, contextul politic era tulbure: Deșliu continua să fie o voce incomodă, criticând noua putere instalată după 1989 (pe care o vedea ca o continuare a vechilor structuri comuniste). Mulți apropiați sunt convinși că a fost vorba de o „lichidare” operată de foști securiști care nu i-au iertat trădarea din 1989 și vehemența ulterioară. Poetul care a început prin a scrie minciuni a murit apărând adevărul, lăsând în urmă o lecție despre puterea conștiinței de a se regenera.

Sursa: Istoria la culcare

$$$

 Când bunătatea devine legendă

În 1983, pe aeroportul din Nisa, un băiat de șapte ani stătea cu bunicul său la poarta de îmbarcare când l-a zărit pe el, pe adevăratul James Bond, așezat liniștit și citind un ziar, iar pentru micuțul Marc Haynes acel moment a fost ca o explozie de magie, pentru că nu în fiecare zi vezi un erou de film la câțiva pași distanță. Bunicul, care nu știa nimic despre cinema sau celebrități, l-a dus pur și simplu până la actor și i-a spus că nepotul lui crede că este faimos și ar vrea un autograf, iar Roger Moore a zâmbit cald, l-a întrebat pe copil cum îl cheamă și a scris un mesaj frumos pe spatele biletului de avion.

Entuziasmul s-a transformat însă rapid în dezamăgire, pentru că semnătura nu spunea „James Bond”, ci „Roger Moore”, un nume care pentru Marc nu însemna nimic, iar cu inima frântă i-a spus bunicului că omul a greșit și a semnat cu alt nume. Bunicul s-a întors la actor cu biletul, explicând situația, iar atunci s-a întâmplat ceva care a transformat un autograf banal într-o amintire pentru o viață. Roger Moore l-a chemat pe băiat mai aproape, s-a uitat conspirativ în stânga și în dreapta, a ridicat celebra sprânceană și i-a șoptit că trebuie să semneze cu numele lui adevărat, altfel Blofeld ar putea afla unde se află, rugându-l să păstreze secretul că tocmai l-a întâlnit pe James Bond.

Marc s-a întors la locul lui cu sufletul vibrând de bucurie, iar când bunicul l-a întrebat dacă a primit semnătura corectă, băiatul a răspuns serios că el a greșit, pentru că acum nu mai era doar un fan, ci un aliat care proteja o misiune secretă.

Anii au trecut, iar Marc Haynes a devenit scenarist, iar într-o zi, la o filmare pentru UNICEF, s-a întâlnit din nou cu Roger Moore, care era ambasador al organizației. Marc i-a povestit, în treacăt, despre întâlnirea lor din copilărie, iar actorul a râs și a spus că nu-și amintește, dar că se bucură că l-a cunoscut pe James Bond, un schimb plăcut, aparent încheiat.

Dar adevărata magie a venit după aceea, când, plecând pe coridor, Roger Moore s-a oprit lângă Marc, s-a uitat din nou în stânga și în dreapta, a ridicat sprânceana și i-a șoptit că, desigur, își amintește întâlnirea de la Nisa, dar nu putea spune nimic în fața cameramanilor, pentru că oricare dintre ei ar fi putut lucra pentru Blofeld. În acel moment, Marc a simțit la 30 de ani aceeași bucurie pură pe care o simțise la 7, realizând că nu fusese un gest întâmplător, ci felul de a fi al unui om care știa cât de mult poate însemna o clipă de atenție.

Aceasta este diferența dintre a juca un erou și a fi unul, pentru că Roger Moore nu s-a limitat la a interpreta personaje pe ecran, ci a ales, de fiecare dată, să transforme confuzia unui copil în miracol, să mențină o iluzie frumoasă și să dovedească faptul că bunătatea, deși cere puțin, poate lăsa urme care durează o viață întreagă.

Asmarandi Alexandra

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie1838: În această zi, s-a născut Nicolae Gane, scriitor şi politician român, membru (1908) al Academiei Române (d. 1916) Nicolae Gane s-a născut în oraşul Fălticeni, fiind descendent al unei vechi familii boiereşti, fiind fiul postelnicului Matei Gane şi al Ruxandrei Văsescu. A urmat şcoala primară la Fălticeni cu părintele Neofit Scriban, apoi se înscrie la pensionul francez al lui Louis Jordan din Iaşi, după care urmează ştiinţele juridice la Paris. După revenirea în țară, Nicolae Gane a fost angajat secretar-translator al directorului general al închisorilor din Moldova (1857). În același an este numit ca judecător la Tribunalul Suceava, de unde este destituit din cauza manifestărilor prounioniste.

După Unirea Principatelor Române din anul 1859, revine în magistratură unde îndeplinește mai multe funcții: președinte al Tribunalului Suceava, membru al Curții de Întărituri Iași (1861), prefect al județului Suceava (1863) și ulterior al Dorohoiului, trece în anul 1864 ca judecător la Curtea de Apel din Focșani, de unde se transferă, în anul 1865, la instituția similară din Iași. Nicolae Gane devine membru al societății „Junimea” din Iași, publicând nuvele și poezii lirice în revista „Convorbiri literare”. În anul 1867, Nicolae Gane este numit președinte de secție la Curtea de Apel Focșani, dar demisionează și se stabilește la Iași, unde încearcă să practice avocatura pentru care nu avea însă vocație. În anul 1868, este numit pentru o scurtă perioadă în funcția de procuror general pe lângă Curtea de Apel din Iași.Intră în activitatea politică, fiind ales în anul 1870 ca deputat din partea grupării „junimiste” și prefect al județului Iași. Este ales de cinci ori primar al orașului Iași.Nicolae Gane a scris proză cu tonalităţi romantice care evocă trecutul, viaţa patriarhală şi aventurile cinegetice. 

Printre lucrările publicate de Nicolae Gane:Domniţa Ruxandra, Fluierul lui Ştefan, Piatra lui Osman, Comoara de pe Rarău, Privighetoarea Socolei, Vânătoarea, Aliuţă, Hatmanul Baltag, Şanta, Astronomul şi doftorul, Duduca Bălaşa, Petru Rareş, Andrei Florea, Curcanul, Cânele bălan. În vacanţe, Sfântul Andrei, Stejarul din Borzeşti, Ion Urdilă, Petrea dascălul, Agatocle Leuştean, Două zile la Slănic, Catrinţaş, Ciubucul logofătului Manole Buhuş.

Surse:

Ion Mamina, Ion Bulei - Guverne și guvernanți (1866-1916) (Ed. Silex, București, 1994)

http://mnlr.ro/nicolae-gane/

https://www.ziarulmetropolis.ro/unsprezece-fragmente-din-viata-lui-nicolae-gane-povestite-de-iulian-ciocan/

http://curierul-iasi.ro/nicolae-gane-primarul-vizionar-4247

_$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie1848: În această zi, s-a născut Sava Henţia, pictor român (d. 1904). Sava Henţia a văzut lumina zilei la Sebeşel, judetul Alba. Povestea familiei sale este una deosebită, pentru că Sava Henția a fost al optulea din cei paisprezece copii din familia preotului Ilie Henția și ai Anei Dănilă, care a supraviețuit. După absolvirea școlii primare în 1862, Sava Henția se stabilește la București, fiind adus aici de unchiul său dinspre mamă, fotograful Zaharia Dănciulescu. Anul 1863 a fost unul sumbru pentru tânărul pictor Sava Henția. În acest an viața lui s-a schimbat radical, marcându-i întreaga existență. În acest an, artistul aflat la început de drum s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și, din cauza tratamentului cu chinină, a rămas surd pe viață. Din cauza acestei întâmplări nefaste, la școală, tânărul artist era scutit de multe alte materii, în afara celor de specialitate, având această scutire din partea administrației școlii, datorită talentului său absolut remarcabil.

În perioada în care a studiat la București, tânărul Sava a fost elevul lui Theodor Aman, pictorul, graficianul, pedagogul și academicianul român care este considerat primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului. După adâncirea în tainele picturii la București, artistul obține o bursă de studii la Paris, unde s-a înscris la „Académie des Beaux-Arts”, devenind elevul pictorului Alexandre Cabanel. La terminarea studiilor, tânărul Pictor revine la București, unde este numit în 1873 profesor de desen și caligrafie la Azilul de Orfane „Elena Doamna”. Participând la Războiul de Independenţă (1877-1878), fiind martor oculat al acelor scene sângeroase, artistul pictează numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevătrat reporter de război care a așezat pe pânză istoria României. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziţii executate în acuarelă şi ulei, între care se reliefează lucrările Întâlnirea şi Transport de provizii pe front.

      Perioada Războiului de Independență i-a marcat cariera artistică, definitivându-i stilul ce a lăsat amprente semnificative pe manuscrisele istorice ale picturii românești.Urmându-și vocația, Sava Henția a dăruit și altor discipoli din harul său artistic, fiind primul profesor al pictoriţei Ottilia Michail Oteteleşanu (între 1899 si 1903). Fiind și un împătimit al picturii murale, Sava Henția i-a parte între anii 1901-1902 la lucrările de restaurare din Mănăstirea de la Brebu, participând la refacerea picturii altarului.De asemenea, în interiorul bisericii ortodoxe de zid a cimitirului (sec. XVIII) din Sebeș există lucrări ale lui Sava Henția.Și în pronaosul Mănăstirii Cernica se găsesc portretele ctitorilor acestei biserici, operă a pictorului.

Moștenirea sa artistică cuprinde peste 500 lucrări, atât compoziții mitologic – alegorizante, opere de inspirație mitologică și istorică, portrete, șcene de război, vânătoare, natură statică și pictură murală.Patrimoniul său artistic este expus astăzi în mai multe muzee, printre care se numără: Muzeul Colecțiilor de Artă din București, Muzeul Orășenesc „Ioan Raica” din Sebeș, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea, Muzeul de Artă din Constanța, Muzeul „Teohari Antonescu” din Giurgiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă județean Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

La 21 februarie 1904 artistul s-a stins din viaţă, iar memoria lui s-a vrut să fie păstrată vie în localitatea sa natală, Sebeșel, acolo unde a existat Casa memorială „Sava Henția”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Însă, din nefericire, casa s-a degradat continuu, iar în noaptea de 23/24 septembrie 2001 s-a dărâmat acoperișul casei. Din casa în care spiritul său s-a păstrat intact nu a mai rămas decât o parte din zidul exterior. Ca rezultat, Casa Memorială a fost scoasă de pe lista monumentelor istorice din județul Alba.Totuși, memoria acestui mare înaintaş al picturii românești rămâne să ocupe o pagină importantă în marea carte a culturii neamului.

Surse:

https://www.edusoft.ro/sava-hentia-pictor-al-independentei-si-filosof-al-picturii/

http://www.artnet.de/k%C3%BCnstler/sava-hentia/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr69/sava.htm 

https://www.cclbsebes.ro/centrul-cultural-lucian-blaga-evenimente/sava-hentia-din-nou-acasa-170-ani-de-la-nasterea-artistului.html

http://artindex.ro/2012/05/16/hentia-sava-2/

https://g1b2i3.wordpress.com/2010/02/01/picturile-lui-sava-hentia/

$$$

 S-a întâmplat în 1/13 februarie 1861: La această dată, începeau să funcţioneze, la Bucureşti, mici ateliere pentru fabricarea muniţiilor si materialelor de artilerie, care vor forma Arsenalul Armatei. După Unirea Principatelor, în Muntenia și Moldova existau doar prăfării în care era fabricat praful de pușcă necesar armatei. Aceste stabilimente echipate rudimentar nu erau capabile de a aproviziona eficient o armată modernă. În anul 1860, ministrul de război de la vremea respectivă, generalul Ioan Emanoil Florescu, a decis să-l trimită în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pe căpitanul de artilerie Enric Herkt pentru a studia procesul de fabricație a muniției, în vederea înființării unei fabrici similare în Principatele Unite.

În 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect privind construirea unei capsulării. Acesta a fost aprobat de domnitorul Cuza, care a decis înființarea „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”. Avansat în grad, maiorul Herkt a ocupat funcția de director în cadrul acestei instituții. La 23 noiembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a aprobat construcția Direcției stabilimentelor de material de artilerie, precum și organizarea acesteia în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.Inițial, Direcția stabilimentelor de material de artilerie trebuia să fie amplasată în clădirile de la Malmaison (Calea Plevnei în prezent), însă Pirotehnia și Arsenalul au fost mutate în Dealul Spirii deoarece la Malmaison a fost înființată o cazarmă.Fabrica de pulbere a fost înființată la Târgușor, lângă Ploiești, unde se afla deja o prăfărie.

În luna iulie a anului 1862, când domnitorul Cuza a vizitat fabricile de armament din Dealul Spirii, aici erau fabricate tuburi metalice, erau încărcate cartușe și proiectile, șrapnele și artificii. În luna octombrie a aceluiași an, două cazane au fost achiziționate din Belgia în vederea construirii unei „Manufacturi de arme” (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt a fost trimis din nou în Belgia pentru a studia procesul de fabricație. Întors în țară după 14 luni petrecute la Manufactura de arme din Liège, Herkt a achiziționat și utilajele necesare fabricării în masă a armamentului portativ.În anul 1865, fabricarea gloanțelor se realiza în mod automat. Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esenţiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei şapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”.În ciuda unor inerente greşeli pe care orice act de guvernare le cunoaşte, asumate şi/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forţată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea naţională.

Fiecare pas politic şi/sau militar a fost bine cântărit, scopul fiind unul singur, promovarea intereselor naţionale şi lărgirea autonomiei ţării. Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”, în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. O armată naţională, bine echipată şi bine instruită reprezenta condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea luptei pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor. Iniţiatorul reformelor şi al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului militar era dictată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenţia militară la nordul Dunării.

Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei şi a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (lângă Ploieşti), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza.Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o singură ţară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat naşterea sentimentului de demnitate şi valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul ţării. După experienţa de la Floreşti, în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison, Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în 1863 la Cotroceni unde a fost amenajat şi un mare şi modern poligon de tragere. Noua armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie şi de o conducere unică. La 12 noiembrie 1859 s-a înfiinţat Statul Major General în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secţii: lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi lucrările publice care reveneau armatei.În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de război fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”.Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui invăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine, forţă, noilor structuri militare. Ca verigi intermediare între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare dislocate pe teritoriul ţării, în 1863 au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la Bucureşti, pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt, la Iaşi, pentru unităţile dislocate în Moldova, şi la Craiova, pentru trupele dispuse dincolo de Olt.

S-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata ţării să fie formată pe baza principiului înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor şi gloatele care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. Armata permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859, a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutaţii de ordin calitativ şi cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a ţării.

Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19.000 de combatanţi cărora li se alăturau mai bine de 24.500 cît numărau trupele teritoriale. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme. Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripţie, înrolări de bună voie şi reangajări. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie ce se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.

La sfârşitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi navele respective). În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, constituiţi în escadroane şi batalioane, erau dispuşi în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte. De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.

Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii au fost create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administraţie în întreaga oştire etc. Această armată trebuia să beneficieze de o instrucţie de nivel european.Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc. O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi dotării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.

Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii miltare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent. Aşadar, acum se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.

 Pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele moderne. S-a acţionat pe două planuri, unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare, celălalt, dezvoltarea bunelor relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia şi Franţa. În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată.Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi Arsenalul din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor , lângă Ploieşti. În 1863 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte, ulterior fiind transformată în depozit. La Brăila, pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.

Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.

La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumând circa 20.000 de ostaşi, la care se adauga 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită.Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării stabilind relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşti, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene.

Fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţial, progresist. Mutaţiile survenite în dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne.

Surse:

* Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987

Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989

Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

https://www.defense.ro/1861

http://www.romania-actualitati.ro/unirea_principatelor_romane_si_infiintarea_armatei_nationale-123212

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-timpul-lui-cuza

https://www.forter.ro/content/artileria

http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm

$$$

 S-a întâmplat în 1/13 februarie 1861: La această dată, începeau să funcţioneze, la Bucureşti, mici ateliere pentru fabricarea muniţiilor si materialelor de artilerie, care vor forma Arsenalul Armatei. După Unirea Principatelor, în Muntenia și Moldova existau doar prăfării în care era fabricat praful de pușcă necesar armatei. Aceste stabilimente echipate rudimentar nu erau capabile de a aproviziona eficient o armată modernă. În anul 1860, ministrul de război de la vremea respectivă, generalul Ioan Emanoil Florescu, a decis să-l trimită în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pe căpitanul de artilerie Enric Herkt pentru a studia procesul de fabricație a muniției, în vederea înființării unei fabrici similare în Principatele Unite.

În 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect privind construirea unei capsulării. Acesta a fost aprobat de domnitorul Cuza, care a decis înființarea „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”. Avansat în grad, maiorul Herkt a ocupat funcția de director în cadrul acestei instituții. La 23 noiembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a aprobat construcția Direcției stabilimentelor de material de artilerie, precum și organizarea acesteia în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.Inițial, Direcția stabilimentelor de material de artilerie trebuia să fie amplasată în clădirile de la Malmaison (Calea Plevnei în prezent), însă Pirotehnia și Arsenalul au fost mutate în Dealul Spirii deoarece la Malmaison a fost înființată o cazarmă.Fabrica de pulbere a fost înființată la Târgușor, lângă Ploiești, unde se afla deja o prăfărie.

În luna iulie a anului 1862, când domnitorul Cuza a vizitat fabricile de armament din Dealul Spirii, aici erau fabricate tuburi metalice, erau încărcate cartușe și proiectile, șrapnele și artificii. În luna octombrie a aceluiași an, două cazane au fost achiziționate din Belgia în vederea construirii unei „Manufacturi de arme” (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt a fost trimis din nou în Belgia pentru a studia procesul de fabricație. Întors în țară după 14 luni petrecute la Manufactura de arme din Liège, Herkt a achiziționat și utilajele necesare fabricării în masă a armamentului portativ.În anul 1865, fabricarea gloanțelor se realiza în mod automat. Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esenţiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei şapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”.În ciuda unor inerente greşeli pe care orice act de guvernare le cunoaşte, asumate şi/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forţată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea naţională.

Fiecare pas politic şi/sau militar a fost bine cântărit, scopul fiind unul singur, promovarea intereselor naţionale şi lărgirea autonomiei ţării. Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”, în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. O armată naţională, bine echipată şi bine instruită reprezenta condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea luptei pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor. Iniţiatorul reformelor şi al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului militar era dictată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenţia militară la nordul Dunării.

Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei şi a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (lângă Ploieşti), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza.Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o singură ţară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat naşterea sentimentului de demnitate şi valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul ţării. După experienţa de la Floreşti, în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison, Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în 1863 la Cotroceni unde a fost amenajat şi un mare şi modern poligon de tragere. Noua armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie şi de o conducere unică. La 12 noiembrie 1859 s-a înfiinţat Statul Major General în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secţii: lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi lucrările publice care reveneau armatei.În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de război fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”.Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui invăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine, forţă, noilor structuri militare. Ca verigi intermediare între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare dislocate pe teritoriul ţării, în 1863 au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la Bucureşti, pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt, la Iaşi, pentru unităţile dislocate în Moldova, şi la Craiova, pentru trupele dispuse dincolo de Olt.

S-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata ţării să fie formată pe baza principiului înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor şi gloatele care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. Armata permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859, a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutaţii de ordin calitativ şi cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a ţării.

Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19.000 de combatanţi cărora li se alăturau mai bine de 24.500 cît numărau trupele teritoriale. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme. Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripţie, înrolări de bună voie şi reangajări. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie ce se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.

La sfârşitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi navele respective). În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, constituiţi în escadroane şi batalioane, erau dispuşi în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte. De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.

Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii au fost create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administraţie în întreaga oştire etc. Această armată trebuia să beneficieze de o instrucţie de nivel european.Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc. O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi dotării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.

Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii miltare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent. Aşadar, acum se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.

 Pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele moderne. S-a acţionat pe două planuri, unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare, celălalt, dezvoltarea bunelor relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia şi Franţa. În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată.Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi Arsenalul din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor , lângă Ploieşti. În 1863 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte, ulterior fiind transformată în depozit. La Brăila, pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.

Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.

La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumând circa 20.000 de ostaşi, la care se adauga 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită.Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării stabilind relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşti, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene.

Fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţial, progresist. Mutaţiile survenite în dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne.

Surse:

* Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987

Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989

Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

https://www.defense.ro/1861

http://www.romania-actualitati.ro/unirea_principatelor_romane_si_infiintarea_armatei_nationale-123212

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-timpul-lui-cuza

https://www.forter.ro/content/artileria

http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie1868: În această zi, s-a născut pictorul Ştefan Luchian; membru post-mortem al Academiei Române. Ştefan Luchian (n. Ştefăneşti, Botoşani - d. 28 iunie 1916, Bucureşti), pictor român, denumit poetul plastic al florilor. s-a născut la Ştefăneşti, un sat (azi oraş) din Botoşani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu.Vocaţia viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873 familia se mută la Bucureşti.

Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Maestru i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian va găsi încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii. În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase şi execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în ţară în 1890 şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian şi cunoaşte, în muzee şi expoziţii, viaţa artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influenţa evidentă a lui Manet şi Degas, dar şi ecoul unor predilecţii mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme şi la Bucureşti.

Revenit la Bucureşti, va fi, în 1896, principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi", care se va deschide chiar în faţa Salonului Oficial.Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iaşi, de la care se retrage însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia Universală" de la Paris. În acelaşi an apar primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieţii. Soarta îi este potrivnică, boala şi sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziţii. Prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori şi prieteni îl aclamă, condiţia sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.

Din 1909 până la sfârşitul vieţii va fi ţintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce „florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm Anemonele - adevărate capodopere. Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârşitul vieţii nu mai putea ţine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârşea, în flacăra unei pasiuni pentru arta sa, viaţa unui mare pictor.

Surse:

https://stefanluchian.ro/pictorul/

https://www.ro.biography.name/pictori/105-romania/707-stefan-luchian-1868-1916

http://www.rador.ro/2018/02/01/portret-stefan-luchian-pictorul-splendorilor-scanteietoare-ale-sufletului-romanesc/

https://www.artmark.ro/stiri/tag/%C8%99tefan-luchian/

http://www.dozadebine.ro/stefan-luchian-poetul-plastic-al-florilor/

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie 1958: La această dată, primul satelit al Americii era lansat cu succes în Cosmos. Plasat pe o orbită terestră de o rachetă Jupiter-C, Explorer 1 este destinat să transmită semnale pe Pământ, prin cele 2 emiţătoare, de la o distanţă variind între 340 şi 2900 km. Explorer 1 este primul satelit artificial care a fost lansat de SUA, fiind al treilea pe glob după sateliţii sovietici Sputnik 1 şi 2. Explorer 1 a fost primul satelit integrat într-un program de explorare, fiind dotat cu sonde de explorare spaţială, care au furnizat date cu privire la ionosfera din regiunea polară. Această acţiune a fost accelerată de lansarea sateliţilor sovietici, căutându-se reluarea întrecerii din perioada Războiului Rece dintre cele două mari puteri. 

Lansarea satelitului a avut loc la 1 februarie 1958 ora 3:48 UTC de la rampa de lansare Cape Canaveral Air Force Station. Conform planificării, satelitul trebuia să fi fost lansat cu două zile mai devreme, amânarea s-a datorat vremii nefavorabile. Chiar în ziua lansării persistau îndoieli că lansarea va avea loc, din cauza vântului. Rampa de lansare se afla în apropiere de coasta Cape Canaveral, din statul Florida de pe coasta Atlanticului. Explorer consta dintr-un cilindru metalic cu lungimea de 205 cm şi diametrul de 16 cm. Satelitul a avut o orbită eliptică cu o înălţime care a variat între 360 - 2.530 km. Masa totală a rachetei la lansare a fost de 13,9 kg, din care greutatea treptelor era de 8,3 kg.

Surse:

https://stiintasitehnica.com/startul-american/

https://www.nasa.gov/mission_pages/explorer/index.html

https://history.nasa.gov/sputnik/expinfo.html

https://rum.sciences-world.com/explorer-1-beginning-american-space-science-74951

http://solarsystem.nasa.gov/missions/explorer01

$$$

 1 februarie -„Ziua intendenţei militare a Armatei României". Prin Înaltul Ordin nr. 29, emis la 1 februarie 1861, s-a consfinţit înfiinţarea intendenţei militare. Intendenţa militară a reprezentat dintotdeauna un serviciu care se îngrijea de aprovizionarea armatei cu mijloace materiale, alimente, furaje etc. Intendența militară a fost oficializată în România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până la înfăptuirea Unirii celor două Principate, încă de pe timpul Regulamentelor Organice, în Ministerele de Război ale Moldovei și Munteniei funcționa câte o secție de intendență, însă atribuțiile acestora nu erau clar definite. Unirea Principatelor Române a accelerat consacrarea intendenței ca specialitate distinctă și indispensabilă a Armatei Române, prin Decretul nr. 417 din 30 august 1860, hotărându-se întrunirea administrațiilor militare și a intendențelor într-o singură administrație, sub ordinele Ministerului de Război din București.

Prin Înaltul Ordin de Zi nr.29 din 1 februarie 1861, Alexandru Ioan Cuza a consfințit înființarea Corpului de Intendență Militară. Acesta era alcătuit din intendentul general al armatei (asimilat gradului de general de brigadă) și subordonat ministrului de Război, un subintendent clasa I (asimilat gradului de colonel), doi subintendenți clasa a II-a (locotenent-colonel), doi adjuncți clasa I (asimilați gradului de comandanți de batalion — maior) și șase adjuncți clasa a II-a (căpitan). Prin Raportul înaintat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ministrul de Război, colonelul Ioan Ghica, argumenta necesitatea aprobării unui regulament propriu intendenței. Astfel, prin „Instrucțiunile asupra funcțiilor Intendenței Militare'', publicate în Monitorul Oastei nr.11 din 16 februarie 1861, se preciza expres că intendenții militari erau numiți de guvern pe lângă trupe „ca să înlocuiască vegherea ministrului în treburile interioare ale armatei'' — solda și subzistența, îngrijirea îmbrăcăminții, a locuinței, sănătății și înlesnirea mișcărilor. 

Din inițiativa ministrului de Război, generalul Ion Emanoil Florescu, în 1862 a fost adoptată „Legea privind întreținerea armatei'', care ulterior a cunoscut o serie de îmbunătățiri.Legea reglementa pensiile militarilor, rațiile alimentare, retragerea din serviciu, standardul de viață în corpuri, transportul și recompensele pentru merite deosebite.În același an au apărut noi reglementări în domeniu. Prin Înaltul Ordin de Zi nr.219 din 16 octombrie 1862, s-a constituit Corpul ofițerilor de administrație, însărcinat cu executarea tuturor serviciilor administrative. Nu se poate concepe o acţiune militară fără existenta suportului material, fără implicarea cu responsabilitate a ofiţerului de intendenţă, in soluţionarea sarcinilor complexe, de asigurare oportună a efectivelor cu tehnică și materiale de resort, în condiţii deloc ușoare, cu un cadru legislativ restrictiv și bugete de austeritate. Chiar în aceste condiţii, intendentul, ofiţerul, subofiţerul sau personalul civil contractual care asigură utilizarea eficientă și eficace a fiecărui leu alocat prin buget pentru întreţinerea zilnică a efectivelor, întotdeauna a găsit resursele necesare îndeplinirii în timp și în condiţii optimecât mai bune a sarcinilor incredinţate. După cum se ştie, nu se poate desfășura nici un fel de activitate pe terenul de instrucţie, în tabere, exerciţii, în operaţii în afara teritoriului naţional sau în cazarmă, fără ca personalul din intendenţă să nu-și probeze priceperea. De aceea, în ultimele decenii, intendenţa a cunoscut profunde mutaţii și perfecţionări, acestea ţinând pasul cu transformările survenite in structurile militare.

Procesele reformei și restructurării au vizat atât structura diferitelor eșaloane militare, cât și structurile de intendenţă. Începând cu anul 1990, sistemul de aprovizionare al armatei cu tehnică și materiale de resortul intendenţei a cunoscut, cum era și firesc, mutaţii considerabile. În sfera relaţiilor, acestea s-au aplicat corespunzător, organele și formaţiunile implicate În aprovizionare, pentru indeplinirea atribuţiilor funcţionale, au intrat în contact cu un număr mare de structuri militare și civile, unele care nu au existat inainte de 1990. Au apărut sarcini noi pentru organele de intendenţă in ceea ce priveşte achiziţia, contractarea, negocierea preţului și decontarea tehnicii și materialelor de resort, potrivit cerinţelor economiei de piaţă iar prin aplicarea sistemului de piaţă descentralizat a crescut ponderea activităţilor de recepţie calitativă a bunurilor și efectuarea decontărilor de către fiecare unitate achizitoare, fapt ce a impus şi perfecţionarea continuă a pregătirii structurilor de intendenţă existente în compunerea diverselor structuri militare. Evoluția ulterioară a intendenței militare a confirmat utilitatea sa pentru bunul mers al oștirii, logistica din zilele noastre preluând multe dintre tradițiile și atributele sale. În aceste momente aniversare pentru intendenţa Armatei României, gândul bun se îndreaptă spre acei repreuentanţi ai intendenţei militare care au dăruire, profesionalism, competenţă, patriotism şi multă dragoste de lucru făcut cu bun simţ şi care, prin pasiune şi muncă, o aşează la locul cuvenit şi respectat de ceilalţi militari.La mulţi ani tuturor celor ce lucrează sau au activat în acest domeniu!...

Surse:

https://www.mapn.ro/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/02/01/ziua-intendentei-militare--46566

http://www.rador.ro/2016/02/01/ziua-intendentei-militare/

http://www.ajabcmrr.ro/Documente/intendenta_2013.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie 2003: În această zi, naveta americană „Columbia" se dezintegrează la reintrarea în atmosferă, la altitudinea de 63 km. Naveta, lansată la 12 aprilie 1981, se afla la a 28-a misiune. Şi-au pierdut viaţa șapte astronauţi (șase americani şi unul israelian). Accidentul s-a petrecut cu puțin timp înainte de terminarea celei de-a 28-a misiuni a navetei, STS-107.

Pierderea navetei Columbia a fost rezultatul avariilor suferite în timpul lansării, când o parte din izolație, de mărimea unei serviete mici, s-a desprins din rezervorul principal exterior al navetei sub acțiunea forțelor aerodinamice. Resturile au lovit muchia frontală a aripii stângi, avariind sistemul de protecție termică (TPS), care o protejează de căldura generată de frecarea cu atmosfera la reintrarea în aceasta. Deși Columbia a rămas pe orbită, unii ingineri au suspectat că există probleme, dar managerii NASA au restrâns investigația, pe motiv că nu se pot face prea multe, chiar dacă se găsesc probleme.

Regulamentele de securitatea operării navetelor NASA stipulau că spuma de izolație a rezervorului exterior și lovirea navetei de către aceasta erau probleme de securitate ce trebuiau să fie rezolvate înainte de primirea permisiunii de lansare, dar adesea se dădea undă verde lansărilor chiar dacă inginerii ce studiau problema desprinderii de spumă izolatoare nu ajungeau la o concluzie favorabilă. Majoritatea lansărilor de navete înregistrau asemenea desprinderi de spumă și zgârieturi ale învelișului termic, evenimente ce încălcau regulamentele de securitate.În timpul reintrării după misiunea STS-107, suprafața avariată a permis gazelor fierbinți să pătrundă și să distrugă structura internă a aripii, cu rapiditate, ceea ce a determinat dezmembrarea vehiculului în timpul zborului. O operațiune masivă de căutare efectuată în Texas, Louisiana și Arkansas a dus la recuperarea rămășițelor echipajului și a numeroase fragmente din vehicul.Misiunea STS-107 a fost cea de-a 113-a lansare de navetă spațială. Ea a fost amânată de 18 ori de-a lungul a doi ani de la data planificată inițial, 11 ianuarie 2001, fiind lansată efectiv la 16 ianuarie 2003. (STS-113 a fost lansată înaintea ei). O întârziere cauzată de crăpături în sistemul de distribuție a combustibilului avusese loc cu o lună înainte de una dintre datele planificate, 19 iulie 2002. Comisia de Investigare a accidentului Columbiei a determinat că această întârziere nu a avut nimic de-a face cu defectarea catastrofală ce a avut loc șase luni mai târziu.

Recomandările Comisiei de Investigare a accidentului Columbiei au tratat atât probleme tehnice, cât și probleme organizatorice. Accidentul a dus la oprirea operării navetelor spațiale timp de doi ani, așa cum s-a întâmplat și după dezastrul Challenger. Construcția Stației Spațiale Internaționale a fost oprită, și, timp de 29 de luni, stația s-a bazat exclusiv pe Agenția Spațială Federală Rusă pentru reaprovizionare și pentru rotația echipajului până când zborurile navetelor spațiale americane s-au reluat cu misiunea STS-114.

Surse:

https://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/accidentul-suferit-de-columbia-acum-10-ani-inceputul-sfarsitului-pentru-navetele-spatiale-americane-10535266

http://www.ziare.com/international/stiri-externe/dezintegrarea-navetei-columbia-5-ani-de-la-dezastru-228247

http://www.romania-actualitati.ro/25_de_ani_de_la_tragedia_navetei_challenger-24855

https://www.descopera.ro/dnews/10537720-a-fost-dezvaluita-povestea-nestiuta-a-celui-mai-dramatic-moment-din-istoria-recenta-a-nasa

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie…

- Ziua intendenţei militare; prin Înaltul Ordin nr. 29, emis la 1.II.1861, s-a consfinţit înfiinţarea intendenţei militare; pe baza acestuia s-a format corpul ofiţerilor de intendenţă militară, condus de intendentul general al Armatei (asimilat cu gradul de general de brigadă) şi subordonat Ministerului de Război 

- 1587: Regina Elisabeta I a Angliei (1558-1603) a semnat ordinul de execuţie a Mariei Stuart a Scoţiei.

- 1671: S-a născut, la Cremona, lutierul italian Francesco Stradivarius (m.1743).Apreciate în lumea întreagă, viorile construite de familia Stradivarius se disting prin perfecţiunea contururilor şi prin sonoritatea de o excepţională nobleţe. 

- 1690: S-a născut compozitorul italian Francesco Maria Veracini (m. 1768)Francesco Maria Veracini n. Florenţa – d. 31 octombrie 1768, Pisa), violonist şi compozitor italian; virtuoz renumit al vremii, şi-a desfăşurat activitatea la Londra, Dresda şi Praga.A compus opere, cantate, concerte şi sonate pentru violă.

- 1789: A fost ales primul preşedinte al S.U.A. – George Washington (1732-1799).În perioada 1789-1797 cât a fost preşedinte, a promovat o politică internă conservatoare şi centralistă.În politica externă a fost adept al izolaţionismului. 

- 1801: S-a născut, la Paris, Maximilian Paul Emile Littré (m.1884), medic, filolog, scriitor, filosof şi om politic francez.Membru al Academiei Franceze. A tradus, în franceză, în 10 volume, operele lui Hipocrate, un dicţionar de medicină, de chirurgie şi de farmacie, precum şi alte lucrări. 

- 1823, 1/13: Vornicul Mihai Sturdza, reprezentant al marii boierimi moldovene, foloseşte într-un memoriu, pentru prima dată în viaţa politică a Ţărilor Române, noţiunea de conservator, pentru a desemna tendinţele marii boierimi de a păstra vechile stări de lucruri 

- 1838: S-a născut Nicolae Gane, scriitor şi politician român, membru (1908) al Academiei Române (d. 1916)

- 1847: Se inaugurează Teatrul de la Copou din Iaşi cu „Bătălia moldovenilor cu cavalerii teutoni la Marienburg", tablou vivant de Gheorghe Asachi, şi "Vicontele de Letorier", vodevil de Bayard şi Dumanoir 

- 1848: S-a născut Sava Henţia, pictor român (d. 1904) 

- 1851: A murit scriitoarea britanică Mary Shelley (n. 1797) ..

- 1860: S-a născut filologul german Gustav Weigand (m. 1930)

- 1861: Începe să funcţioneze, la Bucureşti, Arsenalul Armatei 

- 1868: S-a născut pictorul Ştefan Luchian; membru post-mortem al Academiei Române (1948) (m. 1916).

- 1876: S-a născut Octavian C. Tăslăuanu, critic literar, memorialist, publicist şi om politic; aflat la conducerea „Luceafărului" între anii 1903 şi 1919, a jucat, prin poziţia deţinută la cea mai de seamă revistă culturală a românilor transilvăneni, un rol deosebit de important în lupta dusă pe tărâm cultural pentru realizarea dezideratului de desăvârşire a unităţii naţionale (m. 1942) 

- 1882: S-a născut Márie Majerová (m.1967), prozatoare cehă. Dintre romanele publicate, cităm: O lume mai frumoasă (1923), Bariera (1933), Sirena (1935) – capodopera sa etc. 

- 1884: A fost publicată prima ediţie a Oxford English Dictionary 

- 1893: A apărut la Iaşi, până la 26 oct. 1943, cu intermitenţe, ziarul naţional liberal Evenimentul.Fondatori au fost George A. Scorţescu şi Albert C. Honigman.În perioada 1919-1920 a fost redactor şef publicistul Rudolf Şuţu. La 20 ian. 1900 a fuzionat cu ziarul Opinia din Iaşi. Un cotidian cu acelaşi nume apare la Iaşi din anul 1990. 

- 1894: S-a născut pictorul Lucian Grigorescu. Lucian Grigorescu (n. Medgidia - d. 28 octombrie 1965, Bucureşti) a fost un pictor român post-impresionist.Studiază pictura cu G.D. Mirea şi Gabriel Popescu între 1912 şi 1915 la Academia de Belle Arte din Bucureşti.După întreruperea cauzată de război, reia studiile în anii 1918-1920. Îşi continuă formaţia artistică la Roma (1921-1923) şi Paris (1924), unde frecventează atelierele de la „Grande Chaumière" şi „Académie Ranson", în atelierul lui Roger Bissière. Pe un drum urmat adesea de artişti, începând cu repezentanţii impresionismului, călătoreşte spre sudul Franţei, lucrând, între 1927-1939 la Cassis, fascinat de lumina intensă, de culorile proaspete ale regiunii. Participă la saloanele oficiale din România, la expoziţii organizate de „Tinerimea Artistică", „Grupul nostru", „Arta" etc. Pictorul, pe care criticul N. Argintescu-Amza îl considera, în monografia ce i-a consacrat-o, „unul dintre cei mai interesanţi, mai complecşi şi mai personali postimpresionişti în cadre mondiale", rămâne credincios elanurilor sale din tinereţe, dăruindu-se cu o nedisimulată plăcere lucrului în „plain-air" (Peisaj la Martigne, Mogoşoaia).Lucian Grigorescu a fost înainte de toate un pictor al naturii, dar aici trebuie adăugată şi natura umană. Cele mai multe portrete aparţin perioadei târzii a artistului, totuşi şi în tinereţe a realizat unele portrete semnificative. Realitatea este respectată, transfigurată însă de o puternică sensibilitate personală.În 1948, Lucian Grigorescu a fost ale membru corespondent al Academiei Române.

- 1895: S-a născut regizorul american John Ford (m.1973), unul dintre maeştrii westernului. 

- 1896: Premiera mondială a operei „Boema" de Puccini, la Torino 

- 1901: S-a născut actorul american de film Clark Gable (m. 1960). 

- 1903: A murit George Stokes, matematician şi fizician irlandez (d. 1819).Sir George Gabriel Stokes a fost un matematician şi fizician irlandez, care, lucrând la Cambridge, a adus importante contribuţii în domeniile dinamicii fluidelor (inclusiv ecuaţiile Navier-Stokes), opticii, şi fizicii matematice (inclusiv Teorema lui Stokes).A fost secretar şi ulterior preşedinte al Royal Society.

- 1905: A apărut, la Bucureşti, „Viaţa nouă", publicaţie lunară, sub direcţia lui Ovid Densusianu; revista a devenit principalul organ de presă al mişcării simboliste de la noi 

- 1905: S-a născut Emilio Gino Segrè, fizician italian, laureat al Premiului Nobel..Emilio Gino Segrè (n. Tivoli, Italia - 22 aprilie 1989, Lafayette, California, SUA) a fost un fizician italian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1959, împreună cu Owen Chamberlain, pentru descoperirea antiprotonului.A emigrat în Statele Unite datorită legilor rasiale promulgate în Italia în 1938, după modelul german.Acolo şi-a continuat activitatea de cercetare la Universitatea Berkeley din California.Împreună cu Corson şi Mackenzie, a descoperit elementul astatin, iar în colaborare cu Kennedy, Seaborg, şi Wahl, izotopul plutoniu-239 şi proprietăţile acestuia. În 1944 i s-a acordat cetăţenia americană.Între 1943 şi 1946 a participat la proiectul Manhattan al Laboratorului Los Alamos de realizare a primei bombe atomice.În 1946 s-a reîntors la Universitatea Berkeley la postul de profesor, continuând studiile în domeniul fisiunii spontane şi mai apoi în domeniul fizicii particulelor elementare.

- 1918: S-a născut Ludmila Ghiţescu, poetă şi prozatoare (m.2.I.1991)  

- 1920: S-a înfiinţat Institutul de Istorie Naţională din Cluj-Napoca; fondat din iniţiativa şi cu sprijinul material al regelui Ferdinand I, Institutul a funcţionat în cadrul Universităţii din Cluj, fiind condus de Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu

- 1922: S-a născut cântăreaţa italiană de operă (soprană) Renata Tebaldi (m. 2004)

- 1926: S-a născut istoricul Dumitru Protase; în activitatea de cercetare s-a aplecat îndeosebi asupra istoriei Daciei romane şi postromane; membru de onoare al Academiei Române 

- 1926: S-a născut Leslie Nielsen, actor canadian, veteran al cinematografiei, cu peste 60 de filme la activ si peste 1500 de aparitii în show-uri TV („Kojak”, „Cine este şeful?”) (d.28.11.2010)

- 1928: S-a născut Octavian Sava, scenarist, dramaturg, autor de texte umoristice; redactor la Radio (1949-1964) şi apoi la Televiziune  

- 1931: S-a născut Boris Elţîn, om politic rus, primul preşedinte al Federaţiei Ruse (12.VI.1991 - 31.XII.1999) (m. 2007) 

- 1934: S-a născut scriitorul Nicolae Breban; membru al Academiei Române

- 1935: S-a născut Dieter Kühn, dramaturg şi eseist german

- 1935: S-a născut juristul Ion Dogaru; studii privind dreptul civil, dreptul comerţului internaţional, dreptul familiei, teoria generală a dreptului şi filosofia dreptului; membru corespondent al Academiei Române

 - 1935: A apărut la Iaşi, până în decembrie 1940, Atheneum. Revistă de ideologie şi ştiinţă a liceelor militare.Publicaţia îşi propunea să trateze probleme de organizare a învăţământului liceal militar, de pedagogie, filosofie, de psihologie, estetică, istorie literară.

- 1938: S-a născut pictorul Niculiţă Secrieru (m. 2002)

- 1938: S-a născut Constantin Popovici, sculptor român (d. 1995).Constantin Popovici (1938-1995), personalitate artistică complexă, fiul sculptorului Ion Grigore Popovici (1907–1946) şi al pictoriţei Nadia Popovici (1910–1985), a fost studentul maestrului Boris Caragea la Institutul de arte plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti (1958-1964). În 1966 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Participă la expoziţii internaţionale (Atena, Paris, Milano, Bruxelles, Londra, Veneţia, New York, Moscova). Distincţii: Premiului Uniunii Artiştilor Plastici (1967, 1991), Ordinul „Meritul cultural”, Premiul Academiei, Medalia „Una cultura per Europa” (1986, Roma).„Pasărea” lui Constantin Popovici se inspiră din faimosul model brâncuşian („Pasărea măiastră”), reuşind să redea cu un plus de dramatism ideea de zbor înţeleasă platonician, ca zbatere şi totodată descătuşare de forţe spirituale „captive” în materialul brut.Deasupra barajului Vidraru troneaza simbolul acestuia, titanul Prometeu sau Omul de Fier simbolizând puterea energiei, o lucrare monumentală ce are înălţimea de 10 metri, realizată cu ajutorul unor segmente de oţel inoxidabil şi inaugurată în 1971 de sculptorul Constantin Popovici în memoria energeticenilor ce au înălţat barajul.

- 1943: A încetat din viaţă, la Iaşi, Alexandru D. Atanasiu (n.1871), publicist, pictor şi profesor român. Iniţiator al Asociaţiunii generale a artiştilor, fondator al Societăţii Casa artelor (Iaşi, 1911), întemeietor şi director al revistei ieşene Arta română (1908-1912), artist plastic şi profesor cu îndelungată activitate.A fost unul dintre promotorii culturii româneşti în viaţa artistică şi în presa timpului.

 - 1944: S-a născut Petru Popescu, poet, scenarist şi prozator român, stabilit în SUA din 1975.Petru Popescu (n. Bucureşti) este un romancier, scenarist şi realizator de filme american de origine română.După terminarea liceului „Spiru Haret” se înscrie la Facultatea de Litere, secţia limbi străine (germanice), licenţa luată în 1967 cu specializarea literatură comparată. Debutează în 1966 cu placheta de versuri „Zeu printre blocuri”, pentru ca în 1969 să apară „Prins”, roman de mare succes în epocă şi care îl înscrie pe autor ca pe un promotor de referinţă al literaturii citadine. A obţinut o bursă Gottfried von Herder la Viena (1971- 1972).În 1974 acceptă o invitaţie din partea Universităţii din Iowa de a participa la un seminar internaţional International Writing Program, ocazie cu care se hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară.Stabilit în Statele Unite ale Americii din 1974, s-a impus drept romancier şi autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood.

- 1944: A murit Piet Mondrian, pictor olandez. Piet Mondrian (Pieter Cornelis Mondriaan, n.7 martie 1872) a fost un pictor olandez şi un contributor important la mişcarea artistică de Stijl (revista De Stijl (Stilul în olandeză), în care Mondrian a publicat primele eseuri despre teoria sa, pe care a numit-o neoplasticism.), fost fondată de Theo van Doesburg.Deşi bine cunoscute, des-parodiate şi chiar trivializate, picturile lui Mondrian arată o complexitate mult mai adâncă decât simplicatatea lor aparentă. Picturile pentru care este cel mai bine cunoscut, reprezentând forme rectangulare de roşu, galben, albastru şi negru, separate de linii groase, negre şi rectilineare, sunt de fapt rezultatul unei evoluţii artistice care s-a întâmplat în cursul de aproape 30 de ani şi care a continut până la sfârşitul vieţii lui Mondrian.    

- 1945: A murit Johan Huizinga, eseist şi istoric de artă olandez. Johan Huizinga (n. 7 decembrie 1872, Groningen; d. De Steeg lângă Arnheim), este un istoric, profesor şi eseist olandez. A studiat literaturile orientale la Groningen, apoi la Leipzig, afirmându-se în 1897 cu o teză despre teatrul indian. În 1897–1905 predă istoria la o şcoală din Haarlem.După succesul înregistrat cu volumul Originile oraşului Haarlem (1905), este numit profesor de istorie medievală şi contemporană la Universitatea din Groningen. Din 1915 până în 1942 este profesor la Universitatea din Leiden. În 1938 este ales vicepreşedinte al Comitetului internaţional pentru cooperare intelectuală al Ligii Naţiunilor. Arestat de nazişti în 1941, este eliberat în 1942, dar i se interzice să revină la Leiden. Moare la De Steeg, în februarie 1945.Cărţi publicate Amurgul Evului Mediu- 1919, Erasmus- 1924,Explorări în istoria civilizaţiei- 1929,Criza civilizaţiei- 1935,Homo ludens- 1938

- 1945: S-a născut interpreta de muzică populară Elena Roizen (m. 2007)

- 1946: Norvegianul Trygve Lie (1896-1968) devine primul secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) (până în 1953) 

- 1946: Ungaria este proclamată republică 

- 1949: A murit N.D. Cocea, prozator, eseist, dramaturg şi traducător român (n. 1880).Ataşat încă din tinereţe mişcării socialiste, a fost membru activ al cercului România muncitoare. Deasemenea a condus numeroase publicaţii legate de aceasta sau a colaborat la ele: Viaţa socială, Viitorul social, Facla, Chemarea. A fost director al unor publicaţii aflate sub îndrumarea PCR: Era nouă, Reporter.Având orientare de stânga, critică monarhia, oligarhia şi susţine cauza Răscoalei din 1907.În 1917, la Petrograd, îl cunoaşte pe Lenin, pentru care resimte o simpatie deosebită şi pe care îl evocă în mod elogios, doi ani mai târziu, într-un articol din ziarul Chemarea.

- 1952:Prin strădania actorului român Remus Ionaşcu (1905-1965), s-a organizat, în foaierul Teatrului Naţional din Iaşi, primul Muzeu al Teatrului, care prezenta afişe şi costume din vremurile de început ale activităţii dramatice. Acesta a stat la baza Muzeului Teatrului, inaugurat la 27 dec. 1976, când se împlineau 160 de ani de la primul spectacol de teatru în limba română.

- 1953:A încetat din viaţă, la Bucureşti, pedagogul român George G. Antonescu (n.1882).A fost unul dintre cei mai productivi teoreticieni români ai educaţiei din prima jumătate a secolului trecut.A publicat lucrări de istorie a pedagogiei, de pedagogie teoretică şi lucrări cu caracter social şi politic. A funcţionat ca profesor la Universitatea din Bucureşti şi director al Institutului Pedagogic Român, creat în 1926. 

- 1954: S-a născut prozatorul Tudor Dumitru Savu (m. 2000)

- 1955: S-a născut violoncelista Anca Vartolomei

- 1958: A murit fizicianul american Clinton Joseph Davisson; a descoperit fenomenul de difracţie a electronilor (1927); Premiul Nobel pentru Fizică pe 1937 (n. 1881)

- 1958: Primul satelit al Americii este lansat cu succes în Cosmos.

- 1965: S-a născut actorul american Brandon Lee, fiul lui Bruce Lee (m. 1993)

- 1966: A murit actorul american de film Buster Keaton (n. 1895) .

- 1970: S-a născut interpreta de muzică uşoară Nico (Nicoleta Matei)

- 1970: A murit botanista Alice Săvulescu; cercetări în domeniile microbiologiei şi patologiei vegetale; membru al Academiei Române (n. 1905)

- 1974: Ilie Năstase este declarat cel mai bun tenismen al anului 1973 şi este distins, la New York, cu „Racheta de aur"

- 1976: A murit fizicianul german Werner Heisenberg, unul dintre întemeietorii fizicii cuantice; Premiul Nobel pentru fizică pe 1932; membru de onoare străin al Academiei Române (1938) (n. 1901). Heisenberg s-a aflat mai apoi în fruntea programului pentru energie nucleară a Germaniei Naziste.

- 1986: A murit Alva Myrdal, sociolog şi politician suedez; prima suedeză ambasador (India, 1954); a condus delegaţia Suediei la Conferinţa pentru Dezarmare de la Geneva (1961-1973); militantă pentru pace, dezarmare şi pentru soluţionarea problemelor Lumii a Treia; Premiul Nobel pentru pace pe 1982 (n. 1902)

- 1990 - Gabriel Liiceanu înfiinţează la Bucureşti Editura Humanitas.

- 1991: România a obţinut statutul de „invitat special" la Consiliul Europei; la 7.X.1993 a avut loc ceremonia de aderare a României ca membru cu drepturi depline 

- 1991: Preşedintele Republicii Africa de Sud, Frederick de Klerk, anunţă abrogarea tuturor legilor legate de regimul de discriminare rasială. În aprilie 1994 au avut loc primele alegeri multirasiale din R. Africa de Sud, iar Nelson Mandela a devenit primul preşedinte de culoare al ţării

-1995: A intrat în vigoare Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană (semnat la 1.II.1993)

- 1995: România a semnat, la Strasbourg, alături de reprezentanţii altor 20 de state, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei (adoptată la 10.XI.1994, Convenţia a intrat în vigoare la 1.II.1998)

- 1998: A intrat în vigoare Convenţia pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei (adoptată la 10.XI.1994 şi deschisă spre semnare, la Strasbourg, la 1.II.1995; România a semnat Convenţia chiar în prima zi, alături de reprezentanţii altor 20 de state)  

- 1999: A încetat din viaţă Dimitrie Rachici (n.1934), poet român. Dintre volumele publicate: Între mare şi cer (1964), Dinamica secundă (1968), Absolvo (1970) etc.A realizat literatură pentru copii (Târlici, 1967) şi altele. 

- 2003: Naveta americană „Columbia" se dezintegrează la reintrarea în atmosferă, la altitudinea de 63 km. Naveta, lansată la 12 aprilie 1981, se afla la a 28-a misiune. Şi-au pierdut viaţa 7 astronauţi (6 americani şi unul israelian) 

- 2003: Au început să circule în România primele trenuri „Săgeata albastră”. 

- 2007: A murit Gian-Carlo Menotti, compozitor american de origine italiană (n. 1911)

- 2009: A încetat din viaţă Virgiliu Niculae Constantinescu (n.1931), inginer român.Membru titular al Academiei Române (1991). Are contribuţii la teoria lubrificaţiei (cu gaze, turbulente, interacţiuni vâscos-nevâscos în aerodinamică). Între anii 1994-1998 a fost preşedinte al Academiei Române

- 2012: A murit Wislawa Szymborska-Włodek, poetă, eseistă, ilustratoare de carte şi traducătoare poloneză; Premiul Nobel pentru literatură pe 1996 (n.2.VII.1923)

$$$

 COSTACHE CARAGIALE

Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale, a fost actor, regizor, profesor de actorie şi unul dintre fondatorii Teatrului Naţional din România, primul director de teatru al Teatrului cel Mare (Teatrului Naţional de azi) şi deschizător de drumuri în dramturgia românească.

Costache Caragiale s-a născut în 29 martie 1815 şi a decedat în 13 februarie 1877. Mărturiile contemporanilor sunt puţine, iar imaginea unui Costache Caragiale tânăr ne lipseşte. A absolvit Conservatorul, în vremea când acesta se numea Filarmonica, şi l-a avut model pe actorul Aristia. 

Aprins de dorinţa de a învia teatrul românesc cu spectacole în limba română 

Până să devină directorul Teatrului cel Mare, Costache Caragiale a jucat la Iaşi şi Botoşani vreo şase ani. La Bucureşti, teatrul era ca şi în Moldova un domeniu rezervat trupelor străine, franceze, nemţeşti, italiene marcat de spectacole de vodevil, operă, varietăţi. 

Pe la 1845 revine în Bucureşti şi încheagă o trupă, numind-o “trupa română de diletanţi”, din care făceau parte actorii străluciţi ai vremii: Ştefan Vellescu, C. Demetriade, Maria şi Raluca Stavrescu, Frosa Vlasto Marcolini şi Mihail Pascaly propunându-şi să includă în repertoriu numai piese scrise de primii noştri dramaturgii români ai vremii: V. Alecsandri, C. Negruzzi, C.Facca. 

„Aprins de dorinţa de a învia un teatru pe care cabala politică îl sugrumase încă în leagănul său – povestea Costache Caragiale – propusei la câţiva bărbaţi de putere să-mi dea ajutorul pecuniar, făgăduindu-le sclavia mea la întâmplare de nereuşire. Propunerea îmi fu primită în ridicol şi eu eram un şarlatan…”. 

Şi atunci, hotărăşte să-şi sacrifice averea personală în favoarea teatrului, ca trupa să joace spectacole în limba naţională, dintre care amintim: “Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii” de V. Alecsandri, „Buna educaţie” de C. Bălăcescu; „Comedia Vremeii sau franţuzitele” de C.Facca. 

Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Actorii au jucat în spectacole rostind textul în limba română, fără fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane. 

Publicul său nu era format din boierii din vestitele lor saloane ale epocii, ci lumea de jos a breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Actorul şi profesorul de la Conservator, care a dat prima promoție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui. 

Inaugurarea Teatrului cel Mare din Bucureşti 

Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. Din contractul semnat de către actor, se constată că a primit funcția de director al Teatrului cel Mare din Bucureşti la 1 iulie 1852, pe un termen de trei ani. La acea vreme, construcţia instituţiei nu era finalizată. 

Din contract reiese că era obligat să aibă o trupă de 24 de persoane, să dea în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, București, Fondul Teatrului Național, 1852) Nu știm cu ce bani, înainte de inaugurarea instituției, Costache Caragiale se deplasează la Paris pentru a cumpăra costume și decor. 

Așadar, Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei [CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel] între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. [ Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”] 

După înființare, în 1852, Teatrul Național devine în scurt timp inima Micului Paris, -aşa era numit Bucureştiul atunci – şi pulsează viaţă în universul cultural și politic românesc până în 1944. Era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti de pe scenele lumii în toate limbile, în spectacole de dramă, tragedie, comedie, vodevil. Viaţa bucureşteană de atunci înseamnă teatru, iar teatru înseamnă viaţă socială, culturală, politică, cu ecou în fața teatrului sau pe scena lui. 

La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre “frumoasa amestecătură” care mergea de la “modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”. 

În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. [Olănescu, Costache –“Teatru la români”]. 

Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Iar tonul festiv a fost dat de protipendada, care a alergat cu sufletul la gură să umple sala, ca să-și etaleze costumele și rochiile elegante daor ca să fie văzuţi. Programul ales pentru inaugurarea sălii nu corespundea nici cu frumuseţea sălii, nici cu însemnătatea zilei, că era ajunul anului nou, nici cu diversitatea socială a spectatorilor. 

În privința programului serii au existat controverse în epocă. Din ziarele timpului, aflăm că pe afiș era trecut spectacolul „Zoe” sau “Amantul împrumutat”, un vodevil într-un act, tradus din limba franceză, cu muzica cupletelor scrisă de Eduard Wachmann, unde juca cântăreața Niny Valéry și actorii: Costache Caragiale, Costache și Ralița Mihăileanu, Catinca Mihăescu și Raluca Stavrescu, urmat de un program de teatru de operă italiană, în care cuprindea o arie din opera “Masnadieri” (Bandiții) cântată de Mustani, și trioul din “Lucreția Borgia” cântat de soprana Marziali cu Finochi și Pellegrini, un cvartet din “Lucia de Lamermoor” cântat de domnișoara Lesniewsha cu Mustani, Fiochi și Carol, toți din trupa lui Papa Nicola. Și la final, doina din “Claca țărănească” operetă scrisă de Ioan Andrei Wachmann (1807-1863), pentru a da serii un ton festiv. 

Patru lei, o cămaşă, o bibliotecă şi un gând nobil 

La arhivele Statului printre multe dosare despre istoria teatrului românesc există o scrisoare semnată de Iasomiţa Caragiale: „Subscrisa, soţia repausatului Costache Caragiale, rămasă în mizerie, împreună cu o numeroasă familie, fără poziţiune, fără recompensă, adusă la extremă disperare, vin a vă ruga, a face a mi se acorda o seară în Teatrul Naţional, fără plată, ca să poată artiştii români, în fruntea cărora se află domnul Pascaly să dea o reprezentaţie în favoarea nenorocitei familii a lui Costache Caragiale, camaradul, fostul director şi iniţiatorul în arta dramatică.” Scrisoarea datează din 14 octombrie 1877. 

Refuzul fusese categoric pe motiv că direcţia nu are nicio zi liberă. 

Pe lângă comediile sale, a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi o vastă bibliotecă. Plecase în lumea de dincolo cu un gând nobil şi optimist: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…” A mai scris: „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” (o lucrare confesională unde stăruia asupra mişcării teatrale naţionale) şi „Teatrul Naţional în Ţara Românească” închinată publicului român. 

Costache Caragiale a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut un crez: TEATRUL.