&&&

 Pe 18 noiembrie 1977, seara, în curtea casei ei de pe strada François Pinton din Paris, doi bărbați au oprit-o. „Madam Monica," i-au zis. A tresărit. În Franța nu se folosea „madam" cu prenumele — era un semn că nu sunt francezi. Înainte să apuce să reacționeze, au bătut-o. Nu o bătaie. O agresiune calculată, cu intenție clară. A căzut. Vecinii au sunat la ambulanță. A fost dusă la spital în stare de comă. Securitatea lui Ceaușescu tocmise doi agenți palestinieni să o omoare. Nu reușiseră complet. Cinci zile mai târziu, împotriva recomandărilor medicilor, Monica Lovinescu a plecat din spital, s-a dus la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și a deschis microfonul la Radio Europa Liberă. A povestit tot ce se întâmplase. Cu vocea ei, care nu tremura.

Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 la București — a doua zi după atentat împlinea cincizeci și patru de ani — unicul copil al criticului literar Eugen Lovinescu și al profesoarei de franceză Ecaterina Bălăcioiu. Casa lor din Calea Victoriei găzduise cenaclul „Sburătorul" — centrul vieții literare românești interbelice. Acolo crescuse Monica Lovinescu: printre scriitori, dezbateri, cărți, și cu convingerea că literatura și adevărul sunt același lucru. La opt ani publicase un basm. La cincisprezece, proze scurte. În 1946 a luat licența în Litere la Universitatea din București, magna cum laude. Un an mai târziu a plecat la Paris cu o bursă a statului francez, să studieze la Sorbona.

Nu s-a mai întors.

În august 1948, după ce comuniștii au instalat definitiv republica populară și au forțat abdicarea regelui, Monica Lovinescu a cerut azil politic în Franța. Avea douăzeci și cinci de ani și știa că alegea exilul pe viață. Mama ei rămânea în București.

Securitatea a înțeles imediat formula: mama era ostatic. Timp de un deceniu, Ecaterina Bălăcioiu — o pensionară de șaizeci și ceva de ani, soția marelui critic mort în 1943, cu o existență discretă într-un apartament din București — a fost înconjurată de o rețea de agenți și informatori. Telefonul ascultat permanent. Fiecare ieșire urmărită. Șantaj, amenințări, promisiuni. Un singur scop: să o convingă pe mamă să-și cheme fiica acasă. Dacă Monica revenea, se supunea. Dacă se supunea, tăcea.

Ecaterina Bălăcioiu nu a cedat niciodată.

Pe 23 mai 1958, la șaptezeci și unu de ani, a fost arestată. Condamnată la optsprezece ani de muncă silnică pentru „discuții dușmănoase la adresa regimului democrat." Motivul real era că refuzase să o trădeze pe fiica ei. A trecut prin Malmaison, Uranus, Jilava, Văcărești. Medicii închisorii — obedienți regimului — au refuzat să o trateze de hidropizie până fiica ei nu revenea în țară. Pe 6 iunie 1960, la șaptezeci și doi de ani, Ecaterina Bălăcioiu a murit la spitalul penitenciar Văcărești. Trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Monica Lovinescu a aflat din exil. Biblioteca tatălui ei fusese arsă într-o casă conspirativă a Securității. Procurorul care instrumentase dosarul mamei ei se mutase în apartamentul familiei.

A continuat. Nu pentru că nu simțea. Ci tocmai pentru că simțea.

Din 1962, Monica Lovinescu colabora săptămânal la Radio Europa Liberă, cu emisiunile „Teze și antiteze la Paris" și „Actualitatea culturală românească." Vocea ei — precisă, fără concesii, cu o ironie rece care tăia prin propaganda oficială — a devenit pentru zeci de ani cea mai ascultată din România. Nu pentru că vorbea frumos. Ci pentru că spunea adevărul când altcineva nu putea. Scriitorii din țară care refuzau să se supună cenzurii găseau la microfonul ei un ecou care ajungea mai departe decât orice publicație. Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu — generații întregi de intelectuali români au crescut știind că există, undeva la Paris, o voce care îi citea și îi aprecia cinstit.

Ceaușescu o ura cu o intensitate personală. Generalul Pacepa — șeful Securității externe, dezertori în Occident în 1978 — a povestit că înainte de atentatul din 1977 dictatorul i-a spus direct: „Să i se închidă gura." Agresiunea din curtea casei ei nu fusese o intimidare. Fusese o tentativă de asasinat.

Nu i-a închis gura. A continuat să lucreze la Europa Liberă până în 1992. Casa lor pariziană — a ei și a soțului Virgil Ierunca, poetul și publicistul cu care formase cel mai important cuplu al exilului românesc — devenise un nod în care se întâlneau scriitorii și disidenții din Est cu lumea liberă. Gheorghe Ursu, inginerul ucis de Securitate în 1985, îi trimisese mesaje. Ea îi amplificase vocea. Andrei Sakharov, Václav Havel, Adam Michnik — rețeaua rezistenței din spatele Cortinei de Fier trecea și prin garsoniera aceea de pe strada François Pinton.

Când Revoluția a căzut în decembrie 1989, Monica Lovinescu se afla la Paris. Nu s-a grăbit să se întoarcă — știa că schimbarea nu fusese completă și că oamenii vechi supraviețuiseră în structuri noi. Când a venit prima oară la București, în 1990, oamenii au recunoscut-o pe stradă doar după voce.

A murit la Paris pe 20 aprilie 2008, la optzeci și cinci de ani, la câteva săptămâni după ce donase casa statului român — cu condiția să devină loc de studiu pentru cercetători și bursieri. Cenușa ei și a lui Virgil Ierunca a fost adusă în România și depusă la Fălticeni, în cimitirul familiei.

Morala: Monica Lovinescu nu a urcat pe nicio baricadă și nu a ținut nicio armă. Arma ei era microfonul și pagina scrisă. Securitatea a omorât-o pe mama ei ca să o reducă la tăcere. A trimis mercenari palestinieni s-o bată până la comă. Ea a ieșit din spital după cinci zile și s-a dus la microfon. Câteodată cel mai revoluționar act dintr-un regim al fricii e să vorbești clar, cu numele proprii, fără să tremuri — zi după zi, zeci de ani, dintr-un apartament din Par is, știind exact ce costă.