&&&

 Pe 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului Cristiana din București, Petre Țuțea murea la optzeci și nouă de ani — lucid, cu ochii deschiși, intervievat până în ultimele ore de un grup de reporteri care veniseră să îl asculte. Nu ceruse nimic. Nu protestase. Fusese pur și simplu el însuși până la capăt: un bătrân cu fes pe cap, ochelari-lupă pe nasul acvilin, culcat în pat la etajul opt al unui bloc de lângă Cișmigiu, care răspundea la întrebări cu fraze tăioase ca lama și zâmbea când îl întrebau dacă îi e teamă de moarte. România tocmai ieșise din comunism de doi ani. El stătuse în el șaizeci. Dintre care treisprezece în pușcărie. Și nu dădea nimănui satisfacția să îl vadă frânt.

Petre Țuțea s-a născut pe 6 octombrie 1902 la Boteni, în Muscel, fiul preotului din sat — sau, mai exact, fiul enoriașei pe care preotul rămas văduv o chemase să îi ajute la gospodărie și cu care avusese un copil pe care l-a recunoscut și l-a crescut ca pe al lui. A urmat Liceul din Câmpulung-Muscel, apoi pe cel din Cluj, iar mai departe Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj — doctor în drept administrativ, magna cum laude, în 1929. Era prietenul lui Emil Cioran, al lui Constantin Noica, al lui Mircea Eliade, al lui Nae Ionescu — generația care scutura cultura română interbelică din temelii. Cioran îl descria pe tânărul Țuțea în anii '30 pe o stradă din București cumpărând ziarul Pravda, făcându-și cruce și sărutându-l. Era marxist înfocat. Nu știa un cuvânt rusește. Săruta Pravda cu convingere mistică.

Trecerea de la marxism la legionarism și înapoi la liberalism — traseul lui Țuțea printre ideologii secolului — ar putea părea zig-zag sau oportunism. Nu era. Era un om care căuta ceva și nu găsea unde se oprește adevărul. Până la urmă s-a oprit la Dumnezeu. Și acolo a rămas.

Pe 12 aprilie 1948, la două săptămâni după destituirea prietenului și fostului coleg de partid Lucrețiu Pătrășcanu — singurul care îl protejase de epurările comuniste din minister —, Petre Țuțea a fost arestat. Pretextul oficial: spionaj în favoarea anglo-americanilor. Motivul real: un diplomat britanic citase, într-un raport trimis la Londra, dintr-o lucrare economică pe care Țuțea o scrisese cu ani în urmă la Ministerul Industriei. Atât. A fost suficient. A intrat în pușcărie fără proces. A ieșit, cu o întrerupere scurtă, abia în 1964 — șaizeci și doi de ani, cu sănătatea zdruncinată, fără nicio carte publicată, fără niciun drept recunoscut.

Treisprezece ani totali de detenție. Malmaison, Aiud, Jilava, Ocnele Mari. La Aiud, în celulele acelea în care mai trecuseră Ion Pantazi, Nicolae Steinhardt și atâția alții, Petre Țuțea a continuat să filosofeze. Nu pe hârtie — hârtia nu exista. În cap. Și cu glas, pentru cine voia să asculte. Ținea în celulă adevărate prelegeri despre Platon, despre Kant, despre tensiunea dintre creștinism și gândirea antică. Deținuții îl ascultau. Gardienii, uneori, priveau pe vizor nedumeriți. Omul acesta nu putea fi doborât pe dinăuntru. Nu știau cum.

Eliberat în 1964, Securitatea nu l-a lăsat în pace. I-a confiscat manuscrisele — aproximativ o mie de pagini scrise în ani. „Mi-au luat tot ce scrisesem — spunea el — de am fost nevoit să refac din memorie. Mi-au mai ieșit abia trei sute de foi. Mai bine — prea mă întinsesem ca o pomană țigănească." Și râdea. Nu pentru că era fericit. Ci pentru că umorul era singura armă pe care Securitatea nu știa cum să i-o ia.

Nu i se recunoștea perioada de detenție drept vechime în muncă — deținuții politici nu aveau drept la pensie. În 1968, la șaizeci și șase de ani — vârsta normală de pensionare — i s-a întocmit o fișă prin care i se cerea să se angajeze undeva. A refuzat. „Sunt inadaptabil la situația politică și economică actuală" — scria el însuși în documente. Securitatea nota în dosarul lui: „poziție dușmănoasă semnalată de mai mulți informatori."

A trăit până la Revoluție într-o garsonieră la etajul opt al unui bloc de lângă Parcul Cișmigiu, ajutat de câțiva prieteni care obținuseră pentru el mâncare de la Casa Scriitorilor și un mic ajutor bănesc. Fără lift funcțional de multe ori. Fără cărți publicate. Sub urmărire permanentă. Și totuși, în jurul lui se strângeau tineri — studenți, filosofi începători, oameni care simțeau că acolo, la etajul opt, se întâmplă ceva ce nu găseau nicăieri altundeva. Radu Preda — mai târziu teolog și profesor — a locuit o perioadă cu el, notând conversațiile. Parcul Cișmigiu devenise, pentru cei care știau, o prelungire a garsonierei: Țuțea ieșea și se plimba cu tinerii pe alei, explicând diferența dintre lumina soarelui la apus și la răsărit, dintre prostie și spirit, dintre necredință și credință. Un Socrate de bloc comunist, cu fes.

După Revoluție, România l-a descoperit. Televiziunile s-au înghesuit. Ziarele. Opt-zece jurnaliști pe zi urcau cele opt etaje. Câteodată liftul mergea, câteodată nu. Întotdeauna găseau același bătrân în pat, cu fesul pe cap, dispus să vorbească — dar în termenii lui, nu ai lor. „Ăștia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacționar și vorbăreț. Nu sunt un automat care scoate propoziții la comandă." Și continua să vorbească, cu fraze construite cu precizia unui ceasornicar și umorul unui om care a înțeles că totul e, până la urmă, comic.

A murit pe 3 decembrie 1991. Corpul a fost transportat la Boteni — în satul natal — cu o mașină care ducea în acea direcție morcovi. I s-a părut că se potrivea.

Morala: Petre Țuțea a intrat în pușcărie pentru că un diplomat britanic citase un studiu economic al lui într-un raport. A stat treisprezece ani. A ieșit fără o carte publicată, fără pensie, fără recunoaștere — și a continuat să gândească și să vorbească exact ca înainte. Securitatea i-a luat o mie de pagini de manuscrise. El a refăcut trei sute din memorie și a zis că sunt mai bune. Câteodată rezistența nu arată ca o evadare spectaculoasă sau ca un atentat supraviețuit. Arată ca un bătrân cu fes care urcă opt etaje pe jos și continuă să vorbească despre Platon când toată lumea vrea să îl  întrebe de politică.