&&&

 În 1958, undeva în celula de la Aiud, Radu Gyr stătea întins pe prici și compunea în minte. Nu era hârtie. Nu era creion. Simpla posesie a unui creion îți aducea bătăi și săptămâni de izolare în Zarcă — o celulă de beton de un metru pe trei, fără pat, fără scaun, cu apă pe jos, neîncălzită. Așa că el scria pe tavan. Cu ochii, nu cu mâna. Construia versuri strofă cu strofă, le repeta în gând până intrau în memorie ca pietrele în zid, le șoptea pe sub ușă sau le bătea în codul lui pe țeava caloriferului, ca vecinul de celulă să le prindă și să le ducă mai departe. Poezia lui se răspândea prin pușcărie ca un virus invers — nu bolnav, ci vindecător. Mii de deținuți știau versurile lui pe dinafară. El era biblioteca lor.

Radu Gyr — pseudonim literar al lui Radu Ștefan Demetrescu — s-a născut pe 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel, fiul actorului Coco Dumitrescu din Craiova. La paisprezece ani publicase deja un poem dramatic în revista liceului. La nouăsprezece, debuta editorial. La douăzeci și nouă — doctor în litere la Universitatea din București, conferențiar la Catedra de Critică și Estetică. Publicase volume de versuri premiate de Academia Română și de Societatea Scriitorilor Români. Câștigase respectul criticii literare serioase. Și scrisese imnul Mișcării Legionare — o afiliere politică profundă și controversată, care i-a marcat și i-a umbrit întreaga viață și care face imposibilă orice portret simplu al lui.

Primul val de detenție a venit de la Carol al II-lea: 1938, lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu și alți intelectuali. A doua închisoare — sub Antonescu. Eliberat, trimis pe front ca pedeapsă, pentru „reabilitare." S-a întors din Est rănit, cu o raniță plină de poezii scrise în tranșee, publicate în 1942. A treia arestare — 1945, regimul comunist proaspăt instalat, „lotul ziariștilor creștini." Doisprezece ani. A ieșit în 1956.

Doi ani de libertate. Atât.

În 1958, Securitatea a aflat de o poezie pe care o scrisese în prima detenție, o memorase și o spusese colegilor de celulă, care o duseseră mai departe. Versurile ajunseseră să fie știute de mii de deținuți din toate pușcăriile țării. Tribunalul Militar a primit cazul. Acuzația: instigare la revoltă armată împotriva regimului comunist. Sentința: moarte prin împușcare.

Radu Gyr a așteptat execuția unsprezece luni. Unsprezece luni în care în fiecare dimineață se putea să fie ultima. Gardienii simulau uneori că îl duc spre pelotonul de execuție, întorcându-l din drum — o tortură psihologică sistematică. El a supraviețuit și acesteia. Abia după unsprezece luni a aflat că recursul îi fusese aprobat și sentința comutată: muncă silnică pe viață, redusă ulterior la douăzeci și cinci de ani. A executat șase, până la amnistia din 1964.

Și în tot acest timp a compus. Noaptea, tavanul celulei era hartia lui. Diminețile, codul Morse pe calorifer era poșta lui. Versurile erau rescrise pe talpa bocancilor, pe săpun, pe orice suprafață pe care cuvintele puteau fi incrustate înainte să fie șterse. Unii deținuți memorau zeci de poeme întregi — le știau pe de rost și le recitau la plimbările din curte cu voce joasă, fiecare deținut ducând în el o parte din biblioteca lui Radu Gyr. „El este biblioteca mea. Știe toate poeziile mele de aici," spunea poetul despre un coleg de celulă. „Dacă se întâmplă să mor eu, rămâne el să le scoată afară."

Au ieșit afară. Nu prin el, ci prin toți cei care le știau pe dinafară.

Eliberat în 1964, Securitatea nu l-a lăsat în pace nici în libertate. În 1968 i-a cerut să furnizeze note informative despre alți scriitori. A refuzat categoric. Drept răzbunare, a fost obligat să semneze articole pe care nu le scrisese — textele erau redactate de Securitate, el punea doar numele, compromis impus cu amenințarea închisorii. Între timp, rescria din memorie sute de poeme create în celulă. Timp de doi-trei ani după eliberare, fiica lui — Simona — îl vedea zi de zi la masa lui de lucru, transcrind. „Avea o patimă a recuperării timpului pierdut", spunea ea.

Pe 29 aprilie 1975, seara, după o zi în care tradusese balade germane în română — muncă plătită mizabil, publicată sub semnătura altcuiva, singura modalitate prin care mai putea câștiga ceva bani —, a scris pe ultima foaie a zilei: „Infernal de grea." S-a culcat. A doua zi la ora șaisprezece, fiica lui a primit un telefon: nu se mai trezește. Era în comă. Radu Gyr a murit în ziua aceea. Avea șaptezeci de ani.

Volumele lui de poezii scrise în pușcărie au apărut postum, după 1992. Tot ce compusese în celulă fără hârtie și fără creion — pe tavanul celulei, în mintea lui, pe buzele colegilor de detenție — a ieșit la lumină la aproape două decenii după moartea lui. Osemintele îi odihnesc la Mănăstirea Petru Vodă din Neamț.

Morala: Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru o poezie pe care o scrisese în cap, o memorase și o șoptise pe sub ușa celulei. Regimul care îl condamnase nu înțelesese un lucru simplu: versurile care nu există pe hârtie nu pot fi confiscate. Tot ce construiești în minte și dai mai departe prin voce trăiește atâta timp cât există oameni care și-l amintesc. Securitatea putea lua creioanele. Nu putea lua memoria a mii de oameni care știau pe  dinafară fiecare vers.