$$$

 

$$$

 

Așa era cândva:

"Mamele noastre mergeau cu rufele la râu și transformau cea mai obositoare muncă în cea mai frumoasă întâlnire a săptămânii...

Marțea și joia, râul se umplea de râsete și de bătuturile femeilor pe plăcile de lemn. Nu era doar o corvoadă, era cel mai așteptat moment social al săptămânii, când toate femeile din sat se adunau la malul apei cu coșurile pline de rufe murdare.

"Măi, Floarea, ce faci cu cămașa asta?" râdea Maria, arătând spre un tricou plin de pete. "Bărbatul tău se bălăcește ca purcii prin curte!" Râsetele răsunau pe toată valea, amestecându-se cu sunetul apei și cu plescăitul rufelor pe pietrele netede.

Fiecare își avea locul ei la râu. Ileana lângă piatra mare că avea spatele rău, Ana mai în vale că avea mulți copii și îi trebuia spațiu, Veturia pe marginea râului dând sfaturi tuturor.

"Pentru petele de sânge pui sare și apă rece, dragă," îi explica bătrâna unei tinere. "Apa caldă face sângele să se închege." Și așa se transmitea înțelepciunea casnică care nu se învăța din cărți.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce înseamnă comunitatea adevărată - nu cea virtuală, ci cea din muncă comună și povești împărtășite la malul râului.

Copiii alergau goi pe mal, făceau băltoace și se jucau cu broaștele. Fetițele învățau să recunoască petele, băieții construiau diguri de pietre. Săpunul era făcut acasă din unsoare și cenușă, mirosea aspru dar curăța mai bine ca orice.

Se vorbea despre cine se mărită, cine e însărcinată, care vecină și-a cumpărat vacă nouă. "Ai auzit de Maria lui Ion? S-a logodit cu băiatul de la moară!" Și iar râsetele umpleau văzduhul.

Rufele spălate se întindeau pe pietre să se usuce. Cămășile albe fluturau ca steaguri în vânt, iar culorile rochiilor făceau râul să arate ca un rug de primăvară.

La amiază, femeile își făceau pauză la umbra sălciilor. Scoteau pâine cu slănină din coșuri, iar povețele deveneau mai intime. Prieteniile se întăreau în acele momente de liniște.

Te-ai întrebat vreodată ce am pierdut când am câștigat confortul modern? Pentru că atunci când mașinile de spălat au apărut, nu s-a pierdut doar tradiția spălatului la râu - s-a pierdut cea mai importantă rețea socială a femeilor de la țară.

Astăzi spălăm singuri, în beciul casei. Dar nimeni nu ne mai spune cum să scoatem petele grele din viață, nimeni nu ne mai dă sfaturi despre copii, nimeni nu ne mai ascultă necazurile.

Râul acela știa toate secretele satului. Femeile se spălau pe ele și pe ai lor, dar și sufletele și-le curățau acolo, în râsetele și lacrimile împărtășite."

Preluare net 

Pagina:Viață de românaş

$$$

 Pentru că m-au enervat cu un exemplu stupid, venit din incultură, vreau să-i enervez și eu pe neomarxiștii de stânga din USR, cu un exemplu care sigur o să-i crizeze. 

Generalul cu patru stele Mircia Chelaru, fostul șef de stat major al Armatei Române. Cu un dosar penal fabricat și încheiat penibil, că fapta nu există, ca să-i închidă gura. Statul paralel a încercat să închidă gura unui general cu patru stele, dacă vă puteți imagina. 

Dar iată ce spune domnul general: 

“Voi, ăștia care trăiți cu impresia că învingerea Ucrainei va însemna că ne trezim cu rușii la ușă!

Am o veste foarte proastă pentru voi!

Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară!

Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze!

Voi ați terminat vreo școală pe bune?! Ați făcut istorie?! Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri!

Când a fost vreodată Rusia judecată, când a plătit Rusia daune cuiva?! Când vreodată Rusia a fost pusă în genunchi?! Când?! 

Nu și-au cerut scuze niciodată pentru ce au facut! Dimpotrivă, au primit și despăgubiri pentru nenorocirile pe care le-au lăsat în urmă pe unde au fost!

Pe ruși nu îi injuri, nu îi calci în picioare și după aia beți împreună, vă pupați la primărie, dansați, vă faceți frați de cruce și rămâneți prieteni pe vecie! Cu rușii trebuie să fii atent. Să păstrezi relații de bună vecinătate.

Nu spune nimeni să îi pupăm în fund. Ci că trebuie să avem o politică deșteaptă și relații diplomatice cordiale! Să arătăm că îi respectăm și că merităm să fim respectați. Relații cordiale, mă, istericilor! 

Că războiul se termină, dar Rusia rămâne lângă noi! Ce, nu v-a mai vândut Vestul rușilor?!

Pactul Ribbentrop-Molotov vă spune ceva?! Expresia "sferă de influență" nu vă pare cunoscută, tolomacilor?! 

Credeți că s-ar da înapoi să ne facă cadou rușilor acum dacă ar avea vreun avantaj promis și garantat de Kremlin din asta?! 

Rusia nu a jucat bambilici niciodată în istorie! Asta am făcut-o noi! Noi ne-am furat și ne furăm singuri căciulile! 

Pe planeta noastră Rusia este, totuși, o superputere. Și o superputere nucleară, cu resurse naturale pentru care Vestul ar da nu doar o mână și un picior să se înfrupte, ci ar sacrifica țări întregi. Cum face acum cu Ucraina.

Visul cu înfrângerea Rusiei este foarte, foarte frumos, dar în prezent este o utopie - ca să nu spun că e pura demagogie politică occidentală, care vă aruncă praf în ochi!

Cât timp Putin trăiește, va fi tătucul lor.

Lăsați naibii gogorițele și truismele sforăitoare și priviți realitatea în față: nu există șanse ca Rusia să fie îngenunchiată decât prin declanșarea unui al treilea război mondial și sacrificarea întregii planete pentru un rezultat incert. Pentru că un al treilea razboi mondial va fi un război cu arme neconvenționale, cu arme chimice, biologice, nucleare. Și cum Putin e dement, cum spuneți chiar voi, nu se va sfii să le folosească. Iar răspunsurile NATO vor fi în oglindă. 

Chiar și așa, nu e sigur că va exista o Rusie înfrântă! 

Mai bine vă gândiți foarte bine ce faceți cu politicienii țării asteia și cât îi mai lăsați să își bată joc de noi!

Mai bine îi întrebati pe guvernanți, parlamentari și președinte ce poziție ar trebui să aibă România în contextul actual. Pentru că războiul se va încheia la un moment dat și rușii vor rămâne ca un cui în talpa noastră, că așa au fost mereu. 

Și să vă gândiți și la care ar trebui să fie poziția noastră în fața unei posibile alianțe a Rusiei cu China. Și amintiți-le tuturor demagogilor și visatorilor ca NATO nu va veni să ne apere noi dacă va avea ținte mai importante de apărat! Și va avea! Între apărarea peninsulei Alaska și a României, ce credeți că va apăra NATO?! Spuneți-le idioților noștri de politicieni că BRIC se poate transforma oricând și într-o alianță militară pe față! Și România va fi așa cum a fost cu adevărat mereu: pe cont propriu!

Pentru că indiferent de alianțele semnate, mereu am fost SINGURI!

Nimeni nu ne-a susținut interesele pentru că așa era corect! Totul a avut și are un preț! Un preț extrem de greu pentru națiunea română care acum doarme în papuci și care a lasat și lasă toți hoții, lingăii, corupții, incompetenții, scârnăviile, trădătorii de neam și de țară să o conducă !"

Aș vrea să comentați temele deschise de generalul Chelaru, nu să vă referiți la el. Uitați-vă la steaua indicată, nu la degetul care o arată.

Acum tăvăliți-vă! Vă las dreptul. :)

$$$

 Fabulă: 

Câinele locuia la măcelărie. Într-o zi, vrând, dar neprimind, mai multe oase, câinele se supără pe măcelărie și amenință că pleacă. Măcelăria îi transmise, la oră de vârf, că nu-i pasă. Poți să pleci, suntem reci, iarna ni-i pe veci. Gen.

Câinele se prefăcu atunci că are o dilemă.

Apoi, câinele primi un os în plus și rămase.

Morala: 

Câinele nu pleacă de la măcelărie, taman când măcelăria așteaptă să primească marfă. 30 de miliarde de oase, din care două miliarde pentru consultanță.

$$$

 -- Ce-ați făcut la anatomie?

-- Corpuri geometrice.

-- Cum așa?...

-- Păi, la oră a venit profa de mate.

-- Cum e posibil una ca asta?!...

-- Sunt discipline din aceeași arie curriculară!

-- Și la matematică ce v-a predat?

-- Sarea-n bucate.

-- Termină odată cu glumele astea nesărate!

-- Nu e nicio glumă. La geometrie, doamna de chimie ne-a vorbit despre clorura de natriu!

-- Și la chimie ce ați făcut?

-- Educație fizică.

-- Poate vrei să spui fizică, fiindcă trebuie să fie din aceeași arie curriculară!...

-- Da. Doar că s-a comasat sportul cu fizica și acum poate preda chimia și proful de educație fizică.

-- Nu mai înțeleg nimic!

-- Nici eu... Însă nimeni nu ne înțelege pe noi, elevii... Ei vor doar să facă economie la buget...

$$$

 Femeia rănită a înflorit! 🌸

A înflorit atunci când a înțeles că nu mai trebuie să demonstreze nimic cuiva. 

Nici cui a pierdut-o. Nici cui n-a știut s-o țină. Nici cui n-a văzut-o. Nici cui n-a știut să o iubească.

A înflorit când a început să se aleagă pe ea. Cu totul. 

Și nu a mai acceptat jumătăți. 

Când a înțeles că liniștea ei nu merită zgomot.

A înțeles că iubirea nu se cere, nu se forțează, nu se negociază.

Și că vorbele rămân simple cuvinte în lipsa faptelor.

Iar prezența cuiva nu valorează nimic, dacă vine cu haos și durere.

Femeia rănită a înflorit...

În tăcere.

Într-o dimineață oarecare.

Într-o pauză de gânduri.

Într-un moment în care a simțit că ea este suficientă.

A înflorit pentru că, în sfârșit, s-a întors spre ea.

Și și-a promis că nu se va mai abandona vreodată.

De acum, știe ce să nu îi mai permită altui om.

Și așa frumoasă este această femeie!

Jurnalul unui Adam

$$$

 La 9 ani, a fost abuzată.

La 14 ani, a născut un copil care, din păcate, a decedat la scurt timp după aceea.

La 19 ani, a fost concediată de la primul ei loc de muncă la televizor - i s-a spus că „nu este potrivită pentru televiziune”.

La 22 de ani, s-a confruntat cu respingeri și critici constante.

La 23 de ani, a atins fundul prăpastiei și aproape a renunțat la emisiuni.

Dar s-a concentrat pe singurul lucru pe care îl făcea mai bine decât oricine altcineva: să se conecteze cu oamenii.

La 32 de ani, a lansat The Oprah Winfrey Show.

La 35 de ani, era talk-show-ul numărul 1 din America.

La 41 de ani, a câștigat o nominalizare la Premiul Oscar pentru rolul său din The Color Purple.

La 49 de ani, a devenit prima femeie de culoare miliardară din istorie.

Astăzi, Oprah are o avere de peste 2,5 miliarde de dolari și este una dintre cele mai influente femei de pe pământ.

Lecția?

Trecutul tău nu te definește.

Durerea ta poate deveni puterea ta.

Continuă să fii prezentă. Continuă să construiești. Continuă să crezi.

#fblifestyle

$¢$

 Bogdan Petriceicu Hasdeu, un domn venerabil cu o barbă ce părea să fi văzut mai multe epoci decât un manual de istorie, avea o slăbiciune nobilă – femeile. Nu că ar fi fost singurul intelectual prins în mrejele inimii, dar Hasdeu reușea cumva să transforme această înclinație într-o formă de mândrie națională.

Se spune – și se spune cu destul de multă convingere prin cercurile în care se bea coniac cu dicționarul limbii române la subraț – că soția sa, o doamnă înțeleaptă și probabil dotată cu o răbdare monastică, își vărsase cândva oful unei prietene:

– Cum de-l mai iubești? întrebă prietena, cu acea expresie de compasiune pe care femeile o stăpânesc perfect.

Iar răspunsul, zice-se, a venit cu promptitudinea unei replici din teatru:

– Nu-l pot lăsa! E mare patriot!

Hasdeu însuși povestea întâmplarea, cu mândria cu care alții își recită genealogia sau nota de la bacalaureat. A rostit-o, se pare, în Aula Academiei, de față cu tot neamul cuvintelor încrucișate și al latinismelor pedante.

Dar, dragă cititorule, asemenea povești sunt doar vârful unui aisberg sentimental și istoric, pe care îl vei putea explora – dacă îndrăznești – în serialul „Sex și memorie. Istoria trăită altfel”, publicat de ziarul Libertatea. Primul episod se află acolo, în tărâmul magic al comentariilor. Accesează linkul!

$$$

 

Spirala morții furnicilor 🌀 este un fenomen fascinant, dar tulburător, observat la unele specii de furnici. Totul începe atunci când un grup își pierde contactul cu traseul de feromoni lăsat de restul coloniei. În lipsa acestui „fir invizibil”, insectele încep să urmeze orbește furnica din față, iar rezultatul este un cerc aproape perfect, un dans macabru al naturii.

• Mecanismul din spatele spiralei

Furnicile se orientează mai ales prin semnale chimice. Dacă drumul este întrerupt sau colonia devine dezorientată, unele dintre ele intră într-un circuit închis. Neavând un mecanism de corectare, continuă să se învârtă fără oprire, până când energia se epuizează. Finalul este tragic: furnicile cad una câte una, victime ale propriei discipline colective.

• O lecție dureroasă de cooperare oarbă

Fenomenul a fost descris pentru prima dată de naturalistul William Beebe în 1921, când a observat o spirală uriașă de 370 de metri diametru. Fiecare furnică avea nevoie de două ore și jumătate pentru a încheia un singur cerc. Acest exemplu arată cât de ușor un comportament util și cooperant se poate transforma într-o capcană mortală atunci când lipsesc repere externe.

Spirala morții rămâne una dintre cele mai dramatice dovezi că uneori natura pedepsește tocmai perfecțiunea instinctelor. 🕷️

$$$

 

În Indonezia există trei lacuri vulcanice așezate unul lângă altul, dar cu ape de culori diferite – un fenomen natural rar, care atrage anual mii de vizitatori. Ele se află pe vârful vulcanului Kelimutu, în insula Flores, iar nuanțele lor par desprinse dintr-o operă de artă: de la albastru-turcoaz și verde smarald până la roșu aprins sau chiar negru.

• Un spectacol cromatic unic

Deși sunt vecine, fiecare dintre cele trei ape are propria culoare, care se schimbă imprevizibil. Uneori transformarea se produce lent, în decurs de ani, alteori surprinzător de repede, în doar câteva luni. Fenomenul este rezultatul reacțiilor chimice dintre mineralele din lacuri și gazele vulcanice care ies din adâncuri.

• Legende și semnificații locale

Pentru locuitorii din Flores, lacurile Kelimutu nu sunt doar o atracție naturală, ci locuri sacre. Tradiția spune că ele găzduiesc sufletele celor plecați din această lume: tinerii, bătrânii și oamenii răi – fiecare într-un lac aparte. Culorile ar fi o expresie a stării lor spirituale.

• O destinație de neuitat

Drumul până la crater trece prin păduri tropicale și zone montane, dar priveliștea finală răsplătește fiecare pas. Kelimutu este unul dintre puținele locuri unde știința și mitologia se întâlnesc, iar natura oferă un spectacol vizual imposibil de uitat.

$$$

 

Într-o lume care judecă repede după aparențe, povestea unei femei plină de greutăți și eroism redefinește însăși semnificația frumuseții.

 

 În 1914, Mary Ann Bevan s-a confruntat cu pierderea sfâșietoare a soțului ei, care a lăsat-o mamă singură cu patru copii de întreținut. Luptându-se cu facturile și cu o nevoie disperată de a se întreține, s-a trezit într-o poziție imposibilă, agravată de o afecțiune medicală cunoscută sub numele de acromegalie. Această tulburare hormonală a provocat schimbări fizice semnificative, alterându-i trăsăturile și transformând-o într-o țintă a ridiculizării într-o societate care prețuia conformismul. Pentru a câștiga bani pentru familia ei, Mary Ann a luat o decizie curajoasă și dureroasă: a participat la un concurs care a etichetat-o ​​cu cruzime „Cea mai urâtă femeie din lume”, pe care l-a câștigat.

Victoria ei, însă, nu a fost una de mândrie, ci de necesitate. Călătoria lui Mary Ann a dus-o în circuitul spectacolelor de circ, unde a devenit un spectacol nedorit pentru un public curios și adesea crud. Fiecare batjocură și privire pe care a îndurat-o a fost o masă pe masa copiilor ei, fiecare râs un pas către educația lor și un viitor mai bun.  Și-a transformat suferința profundă într-un act altruist de iubire neclintită a unei mame, transformând umilința publică într-un mijloc de supraviețuire. Sacrificiul ei a fost imens, deoarece și-a schimbat propria demnitate pentru bunăstarea celor pe care îi era cel mai dragi. Când ne uităm la povestea sau fotografia ei astăzi, este esențial să vedem dincolo de eticheta crudă pe care societatea i-a impus-o. Mary Ann Bevan nu era urâtă; era un far al unei forțe extraordinare, al rezistenței și al devotamentului nemărginit, o dovadă a ideii că adevărata frumusețe nu se găsește în perfecțiunea fizică, ci în curajul tăcut și imens de a îndura de dragul iubirii.

$$$

 Domnul Dan, explorator și nu prea

Ne-am dus în Cotroceni ca să vedem cum arată cele două case memoriale „Ion Minulescu și Claudia Millian” & „Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”, aflate într-un bloc interbelic, pe același palier.

O altă zi caniculară. Așa îmi arată și telefonul, așa se și simte. E vineri dimineață și sunt în fața Palatului Cotroceni. E totul amorțit în jur și dinspre Cotroceni nu vine nicio mișcare, niciun scârțâit de poartă, nicio adiere de vânt. Întorc spatele înaltei porți, traversez și intru într-un bloc de pe strada Gheorghe Marinescu. Împing ușa grea de metal și urc până la etajul 2, unde mă așteaptă muzeograful Adrian David. E echipat corespunzător: pantaloni scurți, cămașă cadrilată și mască. Arată spre ușile apartamentelor 11 și 12 și mă întreabă: „Cu ce să începem? Cu Minulescu sau cu Rebreanu”? 

Hotărâm să intrăm în apartamentul nr 11 („Casa memorială Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”) și Adrian îmi indică o măsuță pe care sunt dezinfectanții. În timp ce-mi frec palmele cu o substanță de culoarea azurului, privirea îmi fuge pe pereții vestibulului tapetați cu desene, tablouri și fotografii: portretul lui Rebreanu făcut de George Löwendal, o poză cu el tânăr la Restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu, acuarele de Francisc Șirato și Camil Ressu inspirate de proza lui Rebreanu, un autoportret realizat în Norvegia, la Bergen, în 1928, plus fotografii de familie, unele făcute chiar de scriitor cu un aparat Laika. 

Vestibulul duce în living, o încăpere aerisită și luminoasă din care poți să vezi Cotroceniul, ticsită și ea cu lucrări de artă. În aripa stângă sunt piese de mobilier Biedermeier, tablouri și busturi care le reprezintă pe Puia (fiica adoptivă a scriitorului) și pe actrița Fanny Rădulescu, soția acestuia, iar în cea din dreapta se văd icoane pe sticlă foarte vechi din Transilvania, orologii, un candelabru cu opt brațe, dulăpiorul pentru jocul de bridge, un alt portret al lui Rebreanu (înfățișat ca academician), și încă zeci de alte obiecte care mă năucesc și pe care nu le pot identifica. Într-o vitrină sunt bijuterii de jad și din sticlă de Murano, porțelanuri și patru păpuși (Mimi, Bambulina, Maria Servilla și Alma) cumpărate (și botezate) de Liviu Rebreanu din Italia.

$$$

 Cine l-a împușcat pe Liviu Rebreanu pe 23 August 1944?

Catalin Oprisan 

La peste șapte decenii și jumătate de la evenimentele de atunci, întrebările încă persistă. Unii spun că un cancer de plămâni l-a luat pe marele nostru prozator, alții jură că autorul lui ”Ion” a fost lovit de un glonț al unui soldat român, în noaptea în care am întors armele contra nemților. Ce se știe cu siguranță este că s-a stins în prima zi de septembrie

 

 

Liviu Rebreanu, unul dintre marii noștri prozatori, s-a stins când nu adunase șase decenii de viață

 

”Pe la miezul nopții, unchiul ei (n.r. – al Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică la dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la petrecere, când o putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește către Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se află pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”.

Rândurile aparțin lui Ivon Porter, agent al forțelor speciale britanice la București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acțiunea descrisă se petrece pe 23 august 1944, când Armata Română a întors armele contra nemților.

Directorul Teatrului Național este marele scriitor Liviu Rebreanu. A cărui dată de deces apare ca fiind 1 septembrie 1944. 

Noi l-am omorât pe autorul ”Pădurii Spânzuraților?”

Primul dintre cei 14 copilași ai învățătorului Vasile Rebreanu și al Ludovicăi, o mare iubitoare de teatru, pleacă la drum în viață pe 27 noiembrie 1885. Locul de baștină-i e Târlișua, dar, mai apoi, familia se mută în Maieru, pe valea Someșului Mare. Ceva mai târziu, omul de litere avea să declare că ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc 10 zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.

Dă drumul la scriitură. Mai întâi în limba maghiară, apoi în română. Multe amintiri din copilărie. Pentru că printr-a IV-a e îndrăgostit lumea, naște ”întâia și ultima mea poezie”. E topit după o actriță dintr-o trupă ambulantă, așa că zămislește un vodevil. În primul an de studiu de la Școala Reală Superioară de Honvezi din Șopron obține calificativul ”eminent”. La 1 septembrie 1906 primește repartiție în armata austro-ungară. E sublocotenent. Nu rezistă. Pe 12 februarie 1908 demisionează, se întoarce în Prislopul Năsăudului. Părinții mai să piară de inimă rea, îl credeau om realizat. Debutează în același an, pe 1 septembrie, cu povestirea ”Codrea” (”Glasul inimii”), la Sibiu, în Revista ”Luceafărul”, condusă de O. Goga.

Deoarece are penița acidă și militează pentru drepturile românilor de peste munți, execută puțină arestuire la Văcărești, apoi la închisoarea Gyula. Eliberat în miez de auggust 1910, se găsește într-o situație materială precară. Simte că nu stăpânește, prea bine, limba română, dar la București, Ștefan Antim, redactor-șef la ”Ordinea”, îi întinde o mână de ajutor, fiind angajat acolo.

Filele călindariului arată 1911, când Liviu Rebreanu își întâlnește marea iubire. Idila începe la Teatrul Național din Craiova, unde era secretar literar. Îi cade cu tronc actrița Ștefana Rădulescu, ”Fanny” pentru amici, aboslventă de Conservator de Artă Dramatică, 26 de primăveri și o fetiță de trei. Rebreanu e pierdut, cade în mrejele sale. La nici un an de când privirile li se întrepătrunseseră, devin soț și soție, pe 19 ianuarie 1912. Orbit de amor, Liviu cere ca în actul de căsătorie să se treacă și recunoașterea micuței Florica, deși gestul era totalmente ilegal. Se iubesc mult. Scrisorile, unele interminabile, încep sau se termină cu ”Sfânta mea soție și iubită nevestică” ori cu ”Mult iubitele mele suflete”.

 

A lucrat șapte ani la ”Ion”! Drama din ”Pădurea spânzuraților!”

În martie 1913, se apucă de ”Ion”, prima sa capodoperă. Lucrează mult, până pe 20 iulie 1920. ”Ion își trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum trei decenii”, avea să scrie cu puțin înainte de a părăsi scena vieții. ”Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe costele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică”... ”În Ion am lucrat într-un fel și până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa”, spunea Rebreanu. Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului Ioan Belciug, notarului Soessel, cel care, mai târziu, avea să-l viziteze pe autor la București, spre a-i mulțumi pentru feljul cum l-a zugrăvit în roman.

Începe Primul Război Mondial. În august 1916, Regatul declară război Austro-Ungariei. Se oferă voluntar, cererea nu îi este aprobată. În 6 decembrie, germanii ocupă Bucureștiul. Închis în casă, continuă să scrie la ”Ion”.

Liviu are un frate, pe Emil, născut în 1891. Ajunge pe front în Galiția, în Rusia, în Italia, e decorat cu ”Medalia de aur pentru vitejie”. Drama sa începe în 1917, când regimentul său este trimis să lupte pe frontul românesc. Naționalist convins, e acuzat, pe 12-13 mai, de crimăm de dezertare și de spionaj. E condamnat la moarte și executat, prin spânzurare, la Ghimeș-Palanca, pe 14 mai. Liviu Rebreanu află de dramă abia peste doi ani. Avea în cap un roman, încă de pe vremea când Emil îi trimitea, de pe front, scrisori, merge la locul tragediei. Primele pagini sunt scrise în 1919. Cea de-a doua sa capodoperă, ”Pădurea spânzuraților”, vede lumina tiparului în 1922.

Încep să iasă vorbe. Ardelenii îl scot de la suflet. Acuză cele două ființe din viața sa, Fanny și Puia-Florica, de faptul că l-au îndepărtat de familie, că-l manipulează cum vor ele. Soția e din ce în ce mai impulsivă, dar Rebreanu nu reacționează. Se zice că ar fi rupt o umbrelă în capul actriței Puia Ionescu, care se îndrăgostise de scriitor. Ce-i drept, la casa sa din Valea Mare, aflată la trei kilometri de Pitești, soseau multe tinere aspirante la statului de actriță, dar don Liviu le respingea cu politețe. Aici, la ”cuibul său literar”, cum îi plăcea să-i spună locului, avea să scrie alte capodopere precum ”Răscoala”, ”Jar”, ”Gorila” ori ”Amândoi”.

E unul dintre puținii scriitori interbelici care poate trăi – destul de bine – din ceea ce face. Lui Camil Petrescu îi este greu să scoată, de la editură, 5.000 de lei. Lui Rebrfeanu, băncile îi acordă împrumuturi cu cinci zeroruri, iar tipografiile abia așteaptă să-i scoată cărțile. Are șofer, un ”Chevrolet” roșu și un ”Dodge 1930”. Devine directorul Teatrului Național din București, între 1928 -1930, apoi, din nou, între 1941-1944. Are patru pogoane cu vine și o biblioteacă imensă. Joacă mult table. Deși cel de-al Doilea Războli Mondial mușcă din Europa, Rebreanu găsește puterea de a merge la Berlin, Dresda ori Viena, pentru a vorbi despre cultura românească.

 

 

Prima copertă a unuia dintre cele mai faimoase romane ale literaturii noastre

 

Simte că ceva nu este în regulă. Face, la început de ianuarie, un control radiologic, iar medicul îi spune că a sesizat o ”opacitate suspectă” la plămânul drept. Pentru că e un fel de rudă cu pacientul, doctorul Vasile Tițescu îi propune o operație. Deși e de acord cu ea, maestrul o amână. Pe 4 aprilie 1944, după bombardamentele aliate asupra Bucureștiului, decide să se retragă la Valea Mare. Nu se mai întorcea, niciodată, în orașul lui Bucur. Scrie, pe 7 iulie, în ”Jurnalul” său: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică”. Cu toate acestea, trimite depeșă prietenilor că a ”trecut houl cel greu”.

La final de iulie, aceștia vin să-l vadă. Casa e plină de musafiri: uite-l pe Camil Petrescu, uite-l pe Mihail Sorbul! Se bea bere. Zice că e bucuros că i s-a interzis să fumeze. La București, ”amicii” merg la Mareșalul Antonescu, care este de acord cu înlocuirea sa, pentru că ”având o maladie prelungită și poate nevindecabilă, Teatrul nu este cârmuit așa cum trebuie”. Dar ministrul Ion Petrovici se ține tare, iar mutarea nu se produce. La început de august 1944, Rebreanu plănuiește o vizită la minister, la Pucioasa. Familia se opune, dar el pleacă. Chiar dacă sosirea sa ”i-a impresionat pe mulți”, toți au considerat-o o imprudență. ”Era alb ca varul și slăbit la jumătate”, nota Ion Petrovici. Acasă, la Valea Mare, fiica îi vede ”fața descompusă”. Soarbe doar puțin lapte, cere să se ducă singur în pat, se împiedică de covor și cade!

Undeva pe la 15 august, Petrovici îi întoarce vizita. ”Rebreanu zace prăpădit. Abia mai putea să rostească o vorbă-două”. Are 59 de ani. Și crize cardiace, adăugate suferinței pulmonare.

Pe 23 august 1944, întoarcem armele. Trecut pe tratament puternic, în ultimele zile, Liviu Rebreanu pleacă spre București.

Aici intervine în scenă englezul Ivor Porter.

Fost lector de limba engleză la Universitate, între 1939 și 1941, revine în România în decembrie 1943, ca agent al forțelor speciale britanice (S.O.E.), cu scopul declarat de a impulsiona mișcarea de rezistență antihitleristă din țară, reprezentată de Iuliu Maniu. Porter se știe cu Rică Georgescu. În timp ce Mareșalul Antonescu este arestat, acesta poate ieși din închisoare, grație unui tratament mai special. Când generalul Manolescu și invitații săi vor să iasă din București, spre Periș, căile sunt blocate și păzite de către Armata Română. Generalul nu oprește la somație, soldatul trage, iar Liviu Rebreanu, aflat în mașină, este rănit, fiind transportat la spital, unde decedează!

Cât adevăr există în această relatare?

Este foarte probabil ca Liviu Rebreanu să se fi găsit în acea mașină ce mergea spre dineul din locuința generalului, la Periș. Asistentele medicale nu-l mai însoțeau. Mama Monicăi Lovinescu, pe care evenimentele din 23 august o prind la București, nu poate părăsi orașul decât pe 26 august. Ajunge la Lucieni, în județul Dâmbovița, unde se află fiica sa, și îi dă acesteia vestea ”morții lui Rebreanu”.

 

 

Mormântul lui Liviu Rebreanu din Cimitirul ”Bellu”

 

Rănit, scriitorul este internat în noaptea de 23 spre 24 august. Dintre rudele sale, doar ginerele, Radu Vasilescu, aflat, cu serviciul, în capitală, l-ar fi putut vizita la spital. Se spune că acesta ar fi cerut o ambulanță, pentru transportul la Valea Mare, unde Liviu putea fi îngrijit mai bine, dar Bucureștiul era, încă, blocat. Amintirile Puiei Florica, din 1969, nu spun nimic despre aceste evenimente și revin în actualitate abia pe 27 august, când Rebreanu ajunsese, deja, acasă. Dar e clar că în acele vremuri nu puteai scrie nimic rău despre insurecția condusă de P.C.R.

În zilele următoare, medicul curant constată o evoluție îngrijorătoare a bolii. La 29 august, Rebreanu cere să plece la București, pentru a se interna la clinica doctorului Lupu. Ambulanța a sosit, cu greu, pe 31 august, dar pacientul nu a mai fost urcat în ea. ”Era inutuil să-l mai ostenim. Cu greu ar fi putut îndura zdruncinul și distanța”... Se vede treaba că aducerea rănitului pe acele meleaguri nu fusese o idee prea bună.

Certificatul medical eliberat la cererea familiei de doctorul Tițescu, la 10 septembrie 1944, precizează că ”Liviu Rebreanu a sucombat la vârsta de 58 de ani, suferind de insuficiență circulatorie (asistolie)”.

Marele scriitor e înmormântat în curea bisericii din comună. Vremurile nu permit pompă. La căpătâiul său vorbește doar un învățător, de fapt un ofițer rezervist, care comanda o companie ce pleca spre front.

Pentru că deja comuniștii sunt cocoțați la putere, vestea morții lui Liviu Rebreanu e trecută cu vederea. O notă, mică, din ”Democratul”, numărul din 5 septembrie, consemnează, superficial: ”Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din județul Argeș, înmormântarea scriitorului și fostului director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societății scriitorilor, precum și unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naționale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor”.

Peste doar câteva luni, Liviu Rebreanu avea să fie deshumat și adus la Cimitirul ”Bellu”, unde-și doarme somnul de veci alături de Caragiale, Eminescu ori Coșbuc.

Nici azi, la 82 de ani de la a sa moarte, nu se știe ce l-a ucis cu adevărat!

$$$

 ZESTREA 

LIVIU REBREANU

( varianta a romanului rebrenian " ION ") 

POVESTEA lui ION cu RODOVICA ( femeia bogată ) 

Obs. Însemnările, inedite, prefigurează episoade din schemele de mai târziu ale romanului " Ion ". 

La început " Ion " a fost " ZESTREA " , iar ZESTREA a fost " TEMEREA " , iar TEMEREA o poveste : " POVESTEA lui ION cu RODOVICA ". Ion o bate pe Rodovica și ea se spanzura. În alta scriere, bătută ca și Ana de taică-său, că l- a făcut de minune în sat , fuge de- acasă , pentru ca apoi s- o găsim lângă un văduv din satul vecin. " O căruță duce pe cei doi miritei, amândoi cu câte o copila în brațe, și ei sunt fericiți și bucuroși ". În alte pagini , Ion ucide pe un Victor cu cinci lovituri de sapă, prinzandu- l că dă târcoale Rodovicai ; până la urmă, ajuns de blesteme , cade la pat. ( " Și se uscă , se topește. Degeaba toate doftoriile babelor . Incepe a- i cădea carnea . Și s- a stans și el ". Nici Lang, prea linistitul domn Lang , nu " sta locului " , omorandu- și nevasta că l- a înșelat din nou , la el în casă cu notarul. 

(...) Peste ani, Rebreanu avea de ales dintre mulții săi Ioni și Ane ( in scrierea variantei definitive a cărții " Ion " ) . 

" Povestea lui Ion cu Rodovica. Femeia bogată de altcum nu prea mândră , iubește de nespus pe Ion . Părinții ei se codesc pentru că lon e sărac. Și fata- l iubește nebună iar din iubirea lor se naște ceva . În sfârșit sunt siliți să o mărite după Ion . Ion acum e închipuit, se codeste el de ea , o incunjura căci n- a învoit cu zestrea. Fata se stange după el și abia - abia îl pot înduplecat s- o ieie. Apoi se multă la părinții lui Ion. Soacra progleta, nora prostuta și nătânga, dă în partea Savistei , a oloagei. Ajung la scârbă de multe ori , mai ales că soacra trage mai mult în partea lui Iacob ( intr- o primă varianta a romanului , Iacob este fratele lui Ion ) , care deși mai bătrân inca nu e însurat, ci a fost catunit pe zupa și a pierdut prin Bosnia vreo 6 ani. Aici acasă numai spre greutate li- e. S- așa ajung la scârbă tot des , des . Bătrânul Vasile n- are vot în chestie. Acum Ion tot se înfurie cu bogăția; ÎI TREBUIE TOT MAI MULTĂ MOȘIE. Se duce când la socru- său sa- i dea o grădină sau altceva , care el e un om nepăsător și- i zice : < Eu ți-am am dat femeie iar tu trebuie să fii bărbat ! > Rodovica ( in varianta definitiva a romanului " Ion " , aceasta poarta numele de " ANA " ) e stingherita, NIMENI NU E PE PARTEA EI . A crescut rămasă de mamă , bătută și batjocorita de toți, cari numai pentru avere o băgau în sama. Ion, dimpotrivă, deși SĂRAC ca DEGETUL , a fost flăcău luat în seamă de toți, stiutor de carte , cetitor de gazetele azvârlite de popa văduv, cântăreț care nu- și da rândul să învețe cântări de la ai dascălului. A slujit la sași, s- a caznit și a muncit de copil mic. Om proglet, iute la mânie; pretin bun cu Ion a lui Tănase, cel mai tare fecior din sat. Rodovica îl teme ( e geloasă) , căci el e plăcut iar ea se tot hazește ( urâțeste) . Si se cearta des din multe pricini , din moșie mai ales. Apoi se însoară și Iacob și ia o fată săracă cu care a slujit el undeva . Se au dragi ( se iubesc ) . Și vin pe capul astorlalți ." 

ZESTREA [ continuare ] 

" Ion se înfurie , se sfadesc ( se cearta ) . In urmă ajung la bătaie. Ion se gata sa- și facă casă. Și aici se sfadeste cu tatăl său : < Da- mi moșie! > , < D- apoi de unde sa- ți dau dacă n- am . Cât am a vost o fi după moartea noastră. Așteaptă ! > Ion ar vrea să- i scrie pe el partea lui ; i- e frica să nu- l scoată frate - său 

( Iacob ) din moșie . Nu se potrivesc nicicum. Și se duc toți la nunta unei rude: fata lui Login cu doi spuri ( copii din flori, fără tată legitim ) care se marita cu un văduvoi. Și când vin acasă trăiți Ion o bate pe femeia- sa, după ce aceasta se spanzura. 

Epizoade : școala ungureasca , clădirea noiei biserici , moartea vacii Dumana, îngroparea ei , etc. , casa lui Dumitru Sânzianu, vinderea ei la Zidovu, treburile lui cu copiii, moartea lui ; Avrum se spanzura pentru pădurile ; Savista oloaga în drum , etc. 

Un individ , tatăl lui Ion , care tușește tot mereu ; îl apuca tusa și nu- l lasă până ce nu- I albestreste toată fața. 

[ față plina de zbarcituri și neagra ca o coaja de nucă ] . 

(...) ". 

Sursa " CAIETE " , vol. I , de Liviu Rebreanu, prezentate de Niculae Gheran ( editorul de baza al lui Rebreanu) . Editura Dacia , 1974. Fragmente din capitolul " SCHIȚE ", pag. 105- 107.

$$$

 DESPRE LIVIU REBREANU 

Liviu Rebreanu a fost, în realitate, un romantic incurabil, om superstiţios care a avut vise neîmplinite şi un scriitor obsedat de muncă. Şi-a iubit soţia atât de mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat. Până la romanul realist creat la maturitate, Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai dragostei a început să scrie poezii. Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa când şi-a pus pentru prima dată sentimentele pe hârtie.   

Creaţiile de la începuturi nu au fost publicate niciodată. ”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, la maturitate, într-un interviu acordat revistei ”Rampa”, apărut în 1933.   

Îndrăgostit şi romantic Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat destinul de Fanny Rădulescu, femeia care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe Fanny, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi. Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui. Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de scriitor.

 Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat. Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ” Mărturisire”. ”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.

 Fanny a fost femeia căreia i-a rămas fidel şi devotat până la moarte. Corespondenţa dintre cei doi soţi, pe parcursul căsniciei, dezvăluie în scriitorul devenit celebru pentru realismul din romane, un romantic incurabil. ”Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. 

Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu”, mai scria Rebreanu. Scriitor meticulos dependent de cafea Rebreanu scria numai noaptea, ajutat de cafea şi ţigări pentru că numai noaptea îi oferea liniştea necesară actului creaţiei. Se spune că în nopţile inspirate îl prindeau zorii zilei treaz creând, după a douăzecea ceaşcă de cafea. Şi-a descris nopţile de lucru în interviul dat în 1933. ”Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineaţa”, spunea Liviu Rebreanu. Scriitorul şi-a mărturisit dependenţa de cafea şi ţigări, nelipsite în nopţile lungi de creaţie. ”Ca să pot rezista atâtor nopţi albe, mă întreţin cu cafele şi ţigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decât să înşir câteva rânduri şi, recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coş. În medie, într-o noapte scriu cam patru, cinci pagini” mai mărturisea Rebreanu în acelaşi interviu. Beat de muncă Un om beat de muncă, aşa era văzut Rebreanu în perioadele în care lucra la un roman. Scria la masa de lucru de lângă bucătărie, ore în şir, oprindu-se doar pentru a se răcori cu apa de la chiuvetă. ”Când se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale.Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărie unde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lângă robinetul sub care îşi punea din când în când fruntea înfierbântată”, povestea Tudor Vianu despre scriitor. Un om foarte superstiţios Scriitorul realist era, în viaţa de zi cu zi, un om foarte superstiţios. Nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. ”Am toate superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marţia, nu încep lucrul sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb îmi e simpatic – cum ies şi văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în visuri şi caut să le explic”, mărturisea Rebreanu. A scris ”Pădurea spânzuraţilor” inspirat de moartea fratelui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spânzurătoare în 1917, la pădurea Ghimeş-Palanca, fiind condamnat la moarte pentru crimă, dezertare şi spionaj.Rebreanu a aflat de moartea fratelui său, abia în 1919. Se spune că scrisorile trimise de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre atmosfera de război. Moartea lui Emil Rebreanu i-a inspirat, într-un final, celebrul roman ” Pădurea Spânzuraţilor”. Rebreanu a vizitat locul în care fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. A început ” Pădurea Spânzuraţilor” în 1919 şi cartea a fost publicată în 1922. Nu se ruga niciodată Deşi se considera un om credincios, nu se ruga niciodată. ”Cred în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată. Nici nu-i nevoie de acest lucru când îl porţi pe Dumnezeu mereu cu tine”, spunea Rebreanu în 1933. Vise neîmplinite Rebreanu şi-ar fi dorit să fie un medic de succes, să facă înconjurul lumii şi să cânte din armonică. Nu s-a făcut medic din cauza lipsurilor financiare din tinereţe care l-au împiedicat să urmeze Facultatea de Medicină. De muzică, o altă pasiune a sa neîmplinită, nu s-a ocupat din lipsă de timp. ”Între altele, regret că nu m-am făcut medic. Mi-a fost foarte dragă medicina şi n-am urmat-o numai din lipsa mijloacelor financiare. Aş fi vrut să cânt bine din armonică. Am o armonică, dar n-am avut timp să devin un virtuos al ei”, mărturisea Rebreanu în interviul din 1933. Scriitorul şi-a dorit să facă înconjurul lumii şi să stea măcar două luni în Rusia Sovietică. Nu şi-a îndeplinit visele de la maturitate, dar mărturisea că şi-a atins idealul din tinereţe. ”Mi-am realizat visul tinereţii mele. Trecând peste toate vicisitudinile vieţii, am ajuns să scriu şi în scrisul meu să realizez ceva. În materie de literatură şi artă, idealul e atât de îndepărtat, încât e imposibil să-l realizezi complet”, mai spunea Rebreanu în interviul din 1933.

$$$

 PROŞTII

 Liviu REBREANU 

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.

— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine!

— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!...

Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol:

— Doamne-ajută!...

Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:

— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!...

Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă:

— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva...

Dumnezeu să v-ajute!...

Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.

În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.

— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.

— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.

— Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.

Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.

— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică...

Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai

îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.

— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.

— Pesemne... Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.

Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele.

Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi.

Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător:

— Nu mai vine...

— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi.

Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.

Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea.

— Vine cineva... zise înăbuşit.

Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi.

— Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.

— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.

— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă... Şi dumneavoastră-l aşteptaţi?

— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine...

— Vă duceţi departe?

— Ba nu... Până la Salva...

— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Aşa... Ce să facem?

Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea.

— Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte.

Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.

— Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.

— Noroc, bombăni scurt hamalul.

— Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii.

— Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...

Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau...

Acuma sala de aşteptare gemea de lume. |ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti murdare şi ferfeniţite.

Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!... Haideţi la bilete!” Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig.

În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la el, aţinându-le calea:

— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...

Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:

— Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!...

...Din depărtare un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.

— Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.

— Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei,

întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.

— Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica.

|ăranii se holbară uluiţi unul la altul.

— Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare:

— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!

Şeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit:

— Năsăud... o minutăăă!

Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.

— Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!

Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze...

La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.

— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.

— Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi sâsâi şeful aruncându-i biletele.

— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi...

— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.

Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:

— Gataaa!

Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.

— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.

Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.

— Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.

Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.

— Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:

— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!

Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii.

$$$

 OMUL CARE TE IUBEȘTE...

 Omul care te iubește îți demonstrează prin fapte sentimentele pe care le are pentru tine. Pentru el vorbele sunt doar o subliniere a faptelor, un fel de cântec, un soi de mângâiere. Îți spune ”te iubesc” pentru că simte, îți spune ”ești frumoasă” pentru că așa te vede, îți spune ”ești lumea mea” pentru că nu vede lumea fără prezența ta în ea. 

 Omul care te iubește se mândrește cu tine și te poartă la brațul lui ca pe cea mai de preț bijuterie. Vorbește despre tine, îți laudă calitățile, te pune pe primul loc în viața lui și nu ar permite nimănui, niciodată să te atingă nici cu o privire, măcar. 

 Omul care te iubește îți oferă protecție; nu te pune niciodată în situații jenante sau ridicole, nu te umilește, te ferește de minciună, îndoială și nesiguranță. 

 Omul care te iubește nu te chinuie, nu te abandonează, nu uită că exiști, nu te minte și nu poartă măști când e lângă tine. El nu se teme să-ți arate iubirea oriunde, oricum și față de oricine.

 Omul care te iubește îți aduce zâmbetul pe buze, soarele în priviri, strălucire pe chip și ar face orice să știe că ești fericită; iar dacă vreodată te-ar face să plângi, singurele lacrimi ar fi de fericire.

 Omul care te iubește știe că timpul tău e neprețuit și nu te obligă să îl aștepți. 

Pentru omul care te iubește, singura lui lume ești tu! Dacă te are pe tine, are totul! 

                                     * Carmen Tudor Sapnaa *

      Be magic! 💞

$$$

 Ah, hăhăieșii și ortografia...

    Aducem aici un mic exercițiu și exemplu de ortografie în atenția rataților limbii rumânurilor, hăhăieși și cârcotași minați de complexe de inferioritate, întotdeauna gata să ne demonstreze câte imperfecțiuni a comis Dumnezeu când a creat lumea și omul – chiar dacă primul exemplu de eroare și oroare sunt ei, următorul ești tu (dar cum altfel ?): or fi ei agramați și ignari, dar tu, da, tu, nici tu nu ești mai bun sau mai breaz, ortografia ta e imperfectă, incorectă și nu e cea "care se cere"!

Suntem chit, n' așa ? 

Și nici nu le poți spune (amintiri școlare n-au, școala nu le-a plăcut, viața îi aștepta cu lecțiile ei, iar ei aveau așteptări ceva mai modeste decât cunoașterea limbii) că în anul de grație 2025 limba rumânurilor are câteva versiuni diferite de ortografie (nu stridente, dar diferite), toate la fel de folosite (încă) în limba scrisă, jurnalism, în tipografie și, mai ales, în literatură (dovada o fac editurile).

Astfel, avem ortografia de dinainte de 1993, cea fără acel â integrat peste tot și hotărât în ianuarie 1993 de o Academie Română nehotărâtă științific și socio-cultural.

Apoi, desigur, ortografia școlară, cea predată și învățată după 1992, dar neasimilată la nivel popular.

Însă lucrurile se complică – de două ori ! – dacă observăm că cei ce au avut pe bancă un abecedar înainte de 1974, au învățat o punctuație oarecum diferită de cea școlar-normativă de acum, probabil inspirată de cea franceză (era normal, pe lângă zecile de mii de neolatinisme punctuația a urmat tendința generală, odată cu trecerea la alfabetul latin), unde se lasă spațiu înaintea a șase sau opt semne de punctuație (eu o fac, de exemplu, și nu doar pentru motive de caligrafie, știu și de ce).

Iată însă că și rumânurile au descoperit Google și tehnoredactarea asistată informatic, după 1998, unde majoritatea programelor face diferența între cuvântul scris (aplicația distinge automat) și punctuație, atenție ! adică, de facto, cele șase semne de punctuație sunt preluate și despărțite de cuvântul care le precedează, tot așa ca și de cel care urmează !

Evident, cei ce scriu foarte puțin – dar și cei care scriu mult, media nu o luăm în calcul – pot face greșeli de dactilografie (cea mai frecventă fiind virgula înghesuită, lipită sau dezlipită aiurea)! 

Avem un exemplu ?

Poezia de mai jos a fost scrisă și editată, probabil înainte de 1974, dar reeditarea ei pe o pagină literară (internet, 2025, cu â !), de unde am cules-o eu, face dovada a ce am scris mai devreme.

Exemple asemănătoare sunt câteva sute de mii și e sigur că nu o Academie incapabilă de nivel hăhăieș va avea câștig de cauză în timp, exact așa cum acum câteva secole Gutenberg și mașina lui au produs schimbări fundamentale în scriere și ortografie. 

Septembrie galben.

Seri lungi, viorii,

Fug zilele verii spre soare. Trec stol

Cocorii scad sus. Toamna vine domol.

Din vară în vară, dând iernii ocol

Septembrie cald e-n septembrie gri,

Septembrie galben, putem hoinări ?

Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri !

Septembrie gri, septembrie gri

Septembrie arde-n păduri aurii,

Se mistuie vara din pomi în pârjol.

Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri.

Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol :

Septembrie cade-n septembrie gri

Septembrie, septembrie gri

Septembrie cald, nu muri, nu muri!

Nu muri !

— Romulus Vulpescu - Dialog pentru septembrie

$$$

 GUERCINO

BARBIERI, Giovanni Francesco cunoscut sub numele de Guercino

S-a născut la Cento (Ferrara) pe 8 februarie. 1591 pentru Andrea și Elena Ghisellini. Porecla "Guercino", sub care a fost și este cunoscut în general, provine dintr-o formă de strabism cauzată de o sperietură pe care a avut-o în copilărie. Potrivit lui Passeri, părinții săi erau fermieri, iar tatăl său era tăietor de lemne (Calvi spune pur și simplu că familia "locuia printre săteni ca chiriaș într-o casă mică de lângă Cento"). Povestea lui Passeri pare fantastică, potrivit căreia tânărul Guercino frecventa casa Carracci din Bologna (erau clienții tatălui său) și Annibale l-a încurajat să se dedice picturii: Annibale a părăsit Bologna pentru Roma în 1595, când Guercino avea doar patru ani. Potrivit lui Malvasia, înclinația lui Guercino pentru pictură s-a manifestat foarte devreme: el menționează o Madonă din Reggio (încă existentă când Calvi a scris, 1808) pe care artistul ar fi pictat-o pe fațada casei sale la vârsta de opt ani. Pregătirea artistică a lui Guercino a fost foarte puțin influențată de scurtele perioade de studiu cu maeștri emilieni minori: Bartolomeo Bertozzi da Bastiglia (Modena), G. B. Cremonini și Benedetto Gennari da Cento și de patruturistul Paolo Zagnoni. Gustul pictural al lui B. a fost stimulat mai degrabă de artiștii emilieni cu o individualitate mai pronunțată: în special de Ludovico Carracci la Bologna, B. Schedoni la Parma și Scarsellino la Ferrara, toți dedicați în mod valabil depășirii limitelor manierismului târziu din Emilia. În special, Sfânta Familie cu s. Francesco (1591) de Ludovico pentru biserica capucină din Cento (acum în Pinac. din Cento) a fost, după cum este clar, o lucrare fundamentală pentru educația timpurie a lui Guercino și el însuși a recunoscut-o mai târziu. În plus, Ludovico, liderul picturii bologneze din această perioadă, a fost printre primii care au recunoscut calitățile excepționale ale tânărului artist. De exemplu, în 1617, în scrisorile sale către Don Ferrante Carli, l-a menționat de mai multe ori: "se poartă eroic... pictează cu cea mai mare fericire a invenției. Este un mare desenator și un colorist foarte fericit; este un monstru al naturii și un miracol pentru a-i uimi pe cei care îi văd lucrările" (Bottari-Ticozzi, I, pp. 286-289).

O altă experiență importantă pentru tânărul Guercino a fost șederea sa la Veneția în 1618: aici a studiat lucrările marilor pictori ai secolului al XVI-lea și a fost deosebit de impresionat de pictura lui Titian. Criticii contemporani în general nu acceptă vizita ipotetică a lui Guercino la Roma în primul deceniu al secolului al XVII-lea, unde ar fi fost influențat decisiv de maniera revoluționară a lui Caravaggio. Afirmația lui Passeri că l-a întâlnit pe Caravaggio și că a fost numit asistent pentru decorarea cupolei sanctuarului din Loreto pare apocrifă. Această întâlnire ar fi avut loc înainte de plecarea lui Caravaggio de la Roma în 1606, dar pare foarte puțin probabil ca o întreprindere atât de importantă să fi fost încredințată unui artist atât de tânăr și încă atât de puțin cunoscut ca Guercino la acea vreme (așa cum a notat Hess în comentariul la Passeri, acest episod probabil îl privea, în schimb, pe Guido Reni). Mai mult, tonurile întunecate și jocul dramatic de lumini și umbre care caracterizează opera lui Guercino înainte de prima sa ședere stabilită la Roma (1622) par să fi avut loc independent de Caravaggio și să fie mai degrabă o încercare de a dezvolta anumite implicații inerente stilului pictural al lui Ludovico Carracci.

Printre primele comenzi importante primite de Guercino în Cento s-au numărat frescele decorative din casa lui Alberto Provenzale (1614), în care D. Mahon (The Burlington Magazine, LXX [19371, pp. 112 ff.) a recunoscut urme clare ale studiului frescelor lui Carracci din Palazzo Fava din Bologna. În 1615-17, Guercino a decorat diferite camere ale casei lui Bartolomeo Pannini din Cento: este unul dintre cele mai poetice complexe ale picturii italiene din secolul al XVII-lea și include Poveștile lui Ulise, diverse subiecte mitologice și o serie de viniete care ilustrează aspecte ale vieții de zi cu zi în Cento, precum și câteva scene încântătoare ale vieții rurale din Emilia (aceste fresce se află acum în mica galerie de picturi a lui Cento). La acest ep; Evident, Guercino începea să fie cunoscut publicului educat din Bologna. Potrivit lui Malvasia, încă din 1613 un grup de pictori bolognezi au mers la Cento pentru a-i vedea lucrările și în același an B. a executat mai multe picturi pentru Pepoli din Bologna. În 1615, cardinalul arhiepiscop de Bologna, Alessandro Ludovisi, l-a chemat pe tânărul pictor la Bologna pentru a-l întâlni personal și, la sfatul lui Ludovico Carracci, a cumpărat trei tablouri cu evangheliștii pentru 75 de scuzi și a promis că va cumpăra al patrulea din serie, odată terminat (tablourile se află acum la Pinac. din Dresda). În 1617, cardinalul Ludovisi a cumpărat alte pânze, inclusiv frumoasa Înviere a lui Tabitha, acum în Gall. Pitti. În același an, Guercino a pictat în frescă Lupta lui Hercule cu hidra în Palazzo Tanari din Bologna, o lucrare care l-a impresionat atât de mult pe Ludovico Carracci încât a declarat că nu ar fi fost posibil să-l recompenseze în mod adecvat pe pictor pentru aceasta.

Potrivit lui Malvasia, în 1617 Guercino era atât de cunoscut încât atelierul său era frecventat de douăzeci și trei de elevi din Franța. Și datorită acestui interes pentru predare, Guercino s-a lăsat convins de prietenul și protectorul său Don Antonio Mirandola di Cento să scrie o carte care să ilustreze primele principii ale desenului. Scurta descriere a Malvasiei ("capete, mâini, picioare, brațe și trunchi pentru a-i învăța pe începători în artă") ar părea a fi o carte de desene care ilustrează diferitele părți ale corpului uman. Când, în timpul vizitei deja menționate la Veneția, manuscrisul original a fost arătat lui Palma cel Tânăr (cu care B. intenționa evident să studieze), se spune că Palma a exclamat: "acest discipol știe mult mai multe decât mine". Manuscrisul lui Guercino a fost gravat în 1619 de Oliviero Gatti și, cu titlul Primele elemente pentru a introduce tinerii în desen..., a fost dedicat lui Francesco Gonzaga, Duce de Mantua, care a răspuns cu generozitate cu un cadou de o sută de scudi și comandarea unui tablou al cărui subiect a fost ales de artist. Guercino i-a înmânat personal ducele tabloul Erminia printre păstori și a rămas oaspete la curtea din Mantua timp de cincisprezece zile; cu această ocazie, ducele i-a acordat titlul de cavaler. B. a primit o a doua onoare un an mai târziu, când unul dintre protectorii săi autoritari și iluștri, cardinalul Iacopo Serra, care era legat papal la Ferrara, l-a numit cavaler al Aurata Milizia.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Guercino, Sf. Guillaume de Aquitania (acum în Pinacoteca di Bologna), comandată de Cristoforo Locatelli ca altar pentru biserica bologneză S. Gregorio, datează din 1620. Deoarece tabloul din biserică urma să fie plasat lângă o lucrare a lui Ludovico Carracci, Guercino, în modestia sa, a fost reticent să accepte comanda; Cu toate acestea, circumstanța l-a îndemnat să se angajeze serios și rezultatul a fost una dintre cele mai semnificative capodopere ale barocului italian: o compoziție extraordinar de viguroasă și dramatică, redată cu culori catifelate și bogate, în care acțiunea izvorăște dintr-un contrast puternic de lumină și umbră.

În februarie 1621, cardinalul Alessandro Ludovisi a fost ales papă cu numele de Grigore al XV-lea și s-a grăbit să-și cheme pictorul preferat la Roma. Potrivit lui Malvasia, Guercino a sosit la Vatican la 12 mai 1621 cu sarcina de a decora Loggia della Benedizione pentru 22.000 de scudi. Acest proiect nu a fost niciodată dus la îndeplinire, probabil din cauza morții pontifului (8 iulie 1623); cu toate acestea, în timpul celor trei ani (1621-23) de ședere la Roma, B. a finalizat o serie de lucrări importante.

Pe lângă portretul pontifului (Stafford House, Londra), a pictat numeroase fresce în vila suburbană a Ludovisi (așa-numitul cazinou Ludovisi): în bolta unei camere de la parterul vilei a pictat o Auroră, o lucrare de mare lirism și un exemplu înalt de decorațiune iluzionistă barocă. Romanul Agostino Tassi a executat cuadraturile. Într-o altă cameră, tot la parter, B. a pictat, concurând astfel cu specialiștii în pictură peisagistică, Paolo Brill și G. B. Viola, o scenă încântătoare cu figuri masculine și feminine îmbrăcate elegant care se plimbă într-o grădină, în timp ce în fundal este dată o notă umoristică de un grup de vizitatori loviți de jeturi de apă. Într-o cameră a apartamentului de la primul etaj, a pictat Faima traversând cerul cu trâmbița și ramura de măslin în mână, anunțând pacea. Papa l-a însărcinat pe Guercino să picteze altarul pentru capela Sf. Petronilă din Sf. Petru: de dimensiuni extraordinar de mari, trebuia să reprezinte înmormântarea sfântului. Pentru acest tablou (Roma, Muzeele Capitoline) artistul a primit 1000 de scudi și un lanț de aur. Lucrarea a avut nu numai aprobarea entuziastă a amatorilor, ci și recepții vii în mediul artistic roman. Lanfranco, de exemplu, a declarat că "acel singur tablou era suficient pentru a îngrozi orice pictor" (Calvi, p. 19). Guercino a executat numeroase comenzi pentru alți clienți romani importanți, familii patriciene și prelați înalți și influenți. Pentru cardinalul Scipione Borghese a pictat un Sf. Gură de Aur în glorie pentru tavanul bisericii Sf. Gură de Aur din Trastevere (originalul se află în Stafford House, Londra, în timp ce in situ este o copie); în Palazzo Patrizi (acum Costaguti) B. a pictat o frescă a unui frumos decor cu Carul Armida etc.

După moartea lui Grigore al XV-lea, Guercino a vrut să se întoarcă la Cento cu familia sa pentru a finaliza comenzile pe care le lăsase incomplete când a fost chemat la Roma. Din acest moment și până în 1641 și-a stabilit atelierul în Cento, unde a primit comenzi și a primit vizite de la oameni importanți. Printre ei s-a numărat și regina Cristina a Suediei, despre care se spune că a cerut permisiunea de a atinge mâna dreaptă a artistului care, după cum spunea ea, a creat atât de multe lucruri minunate. La scurt timp după întoarcerea sa la Cento, Guercino a primit comanda de a picta o Semiramide pentru un anume Daniele Ricci, care a fost apoi trimisă cadou lui Carol I al Angliei. Regele a fost atât de impresionat de acest tablou încât i-a oferit artistului, potrivit Malvasiei, un post de pictor la curtea engleză. Nici aceasta nu a fost singura astfel de invitație pe care a avut-o pictorul: în 1633 a fost chemat la Modena de familia Este pentru a picta portrete ale familiei și, prin urmare, a fost îndemnat să rămână acolo ca pictor de curte. În 1639 i s-a oferit un post similar la curtea lui Ludovic al XIII-lea; cu ceva timp mai devreme pictase Moartea lui Dido pentru regina Franței (Dido acum în Galeria Spada este o copie autografă cumpărată de cardinalul Bernardino Spada); regele Franței i-a oferit un salariu anual generos, cazare și întreținere. Este evident că în acea perioadă B. era printre cei mai populari pictori din Europa: dar a preferat să continue să trăiască simplu și în pace rustică în orașul său natal, pe care îl numea cu afecțiune "iubitul meu".

În mai 1626, pentru a menționa una dintre cele mai importante activități ale sale din această perioadă, Guercino a început să lucreze la frescele cupolei catedralei din Piacenza. Decorarea fusese începută de Morazzone, care terminase, totuși, la momentul morții sale, doar doi dintre cei opt profeți proiectați pentru compartimentele cupolei; Guercino i-a pictat pe ceilalți șase profeți. Din fericire, aceste decorațiuni au fost salvate în remodelarea interiorului catedralei, efectuată în jurul anului 1900, care a distrus alte elemente importante ale decorației baroce a acestei splendide biserici romanice.

Din ianuarie 1629 până la moartea sa, activitatea lui Guercino poate fi urmărită aproape lună de lună din paginile unui registru de conturi ținut de fratele său, pictorul de naturi moarte Paolo Antonio, care a ținut un atelier cu Guercino și i-a administrat casa. Registrul contabil a fost apoi continuat de Guercino însuși după moartea fratelui său. Acest document important, care până în 1772 a aparținut familiei Gennari și apoi a trecut la Cav. Filippo Hercolani, a fost publicat de J. A. Calvi în biografia sa despre Guercino din 1808 (republicată în ediția din 1842 a Felsina pittrice del Malvasia; autograful se găsește acum în Bibl. comunale di Bologna, ms. 331). Acolo găsim lista comisioanelor primite de Guercino în această perioadă împreună cu datele, numele clientului și prețul primit pentru lucrare. O mare parte din activitatea lui Guercino a fost absorbită în mod natural de clienții care locuiau în Emilia și Lombardia (pentru o listă a se vedea catalogul de lucrări întocmit de H. Voss, în Thieme-Becker sau registrul de conturi deja menționat).

În 1642, Guercino s-a mutat de la Cento la Bologna: cu siguranță nu este lipsit de semnificație faptul că în luna august a aceluiași an a murit Guido Reni, pictorul care domnea atunci la Bologna (Calvi notează, de asemenea, că fortificarea Cento de către Taddeo Barberini, general al armatelor papale, l-a îngrijorat foarte mult pe Guercino). B. și-a stabilit atelierul într-o casă de lângă catedrala Sf. Petru și a rămas acolo, ca cel mai important pictor din Bologna, până la moartea sa. Fratele său, Paolo Antonio, a continuat să administreze conducerea casei, iar moartea sa în 1649 a fost o lovitură foarte serioasă pentru Guercino, care a căzut într-o stare de melancolie profundă. Ducele de Modena, Francesco I, aflat de acest fapt, a lucrat pentru a se asigura că Guercino poate rămâne în reședința sa de vară din Sassuolo, în mediul rural al altor pictori precum Bartolomeo Gennari, A. M. Colonna etc. La întoarcerea sa la Bologna, moralul artistului s-a ridicat, iar cumnatul său Ercole Gennari s-a mutat cu familia sa în casa sa pentru a administra casa.

Până la moartea sa, Guercino a continuat să participe activ la viața artistică din Bologna. A fost, printre altele, unul dintre directorii școlii de desen natural (Accademia del Nudo), în palatul contelui Ettore Ghisiglieri.

Primii biografi ai lui Guercino insistă asupra simplității și modestiei sale și amintesc numeroase exemple ale evlaviei sale religioase: o capelă în biserica Rosario din Cento, de exemplu, a fost construită pe cheltuiala sa (13770 lire bologneză) și a fost echipată cu un altar de mână proprie și două statui laterale. A murit de burlac, după o scurtă boală, la 22 decembrie. 1666, la vârsta de 75 de ani. A fost înmormântat, după dorințele sale, îmbrăcat ca un călugăr capucin, alături de fratele său, în biserica bologneză S. Salvatore.

Povestea evolutivă a stilului lui Guercino, analizată cu atenție de Denis Mahon în volumul său Seicento, Artă și teorie, este oarecum chinuită. Lucrările din perioada sa timpurie (1615-20) sunt executate într-o manieră îndrăzneață, picturală dramatică ("prima manieră puternică* a fost definită mai târziu de artistul însuși într-o scrisoare către colecționarul din Messina Antonio Ruffo) și îl plasează în primul rând printre acei artiști care în a doua și a treia decenă a secolului au explorat posibilitățile și au definit caracterul acelui stil numit acum "baroc". Pe de altă parte, experiențele șederii sale la Roma - în special influența clasiciștilor Domenichìno și G. Reni și prietenia sa cu influentul teoretician al artei Monseniorul Agucchi, secretar al lui Grigore al XV-lea - au provocat în stilul lui Guercino o orientare decisivă în sens clasic. Dinamismul viguros al formelor în spațiu al "primei sale maniere" a fost înlocuit cu o organizare mai planimetrică; Mișcarea neîncetată și autonomă a luminii asupra formelor se transformă într-o gradație de lumină mai caldă care le definește. În locul tipologiei rustice caracteristice lucrărilor sale timpurii, găsim figuri care tind spre ideal; atitudinile sunt studiate și grațioase; Un nou simț al decorului ghidează comportamentul personajelor. Această evoluție a fost în general considerată, în analiza finală, ca mortificând instinctul pictural natural al lui Guercino (Marangoni, 1920), dar rămâne faptul că unele dintre cele mai frumoase lucrări ale lui B. (cum ar fi Madona cu Pruncul cu Sf. Bruno în Pinacoteca di Bologna) sunt rezultatul acestei ultime faze a dezvoltării sale.

$$$

 GUILLAUME APOLLINAIRE

Născut pe 26 august 1880, la Roma, Wilhelm-Apollinaris de Kostrowitzky avea 18 ani când a ajuns în capitala Franței înainte de a călători ca tutore în Germania. Sub numele de Guillaume Apollinaire (prenumele său francezizat), a participat rapid la mișcările literare avangardiste. După ce a colaborat cu La Revue Blanche, a fondat revista sa, Le Festin d'Esope, în 1903. Cafenelele de pe Boulevard Saint-Germain și Montparnasse, cabaretul „Lapin Agile” și studioul artiștilor de la „Bateau-Lavoir” au fost toate locuri unde i-a întâlnit pe Picasso, Alfred Jarry, Vlaminck și Max Jacob.

Între lucrările erotice și critica de artă pentru L'Intransigeant și Le Mercure de France, Apollinaire a dedicat poeziei simbolice. Derain a ilustrat prima sa carte în proză, L'Enchanteur pourrissant. În 1912, a participat la fondarea revistei Soirées de Paris. Despărțirea de Marie Laurençin, partenera sa din 1909, a inspirat celebrul Pod Mirabeau.

„Sub podul Mirabeau curge Sena”

Și iubirile noastre

Ar trebui să-mi amintesc?

„Bucuria venea întotdeauna după tristețe.”

Mișcare fundamentală în arta contemporană, cubismul și îndrăzneala sa l-au sedus pe Apollinaire, care le-a apărat în articolele sale și a căutat să le transpună în poezie, dându-i o formă disjunctă. În 1913, după publicarea unor cărți despre această școală picturală, publicarea cărții „Alcools”, căreia îi lipseau semnele de punctuație, a făcut-o celebră.

În 1914, a împărtășit viața cosmopolită din Montparnasse, a stat în Normandia și pe Coasta de Azur și a întâlnit-o pe Louise de Coligny-Chatillon, cunoscută sub numele de Lou, pentru care avea să scrie celebrele sale scrisori. La mobilizare, a cerut naturalizarea și s-a înrolat pe 6 decembrie, la Nîmes, în Regimentul 38 Artilerie de Câmp. Transferat pe front în 1915, a luptat în Champagne, unde a devenit sergent.

„Acest noroi este oribil”

pe cărările umede

Ochii infanteriștilor au culori tulburătoare

Nu vom mai merge în pădure

laurii sunt tăiați

Iubitorii vor muri

și îndrăgostiții mint"

(Poezii pentru Lou)

Pe front, a corespondat cu Madeleine Pages, care i-a devenit logodnica, și cu nașa sa de război, poetul din Languedoc „Yves Blanc”. Naturalizat în martie 1916, s-a înrolat în infanterie ca sublocotenent în Regimentul 96 Infanterie.

„Cerul e plin în seara asta”

de săbii cu pinteni

Tunarii pleacă

în umbre grele și prompte"

(Poezii pentru Lou)

Pe 17 martie, în La Ville-aux-Bois, în departamentul Aisne, a fost grav rănit la cap de un fragment de obuz, ceea ce a dus la două trepanații. Exonerat și renunțând la căsătorie, Apollinaire a continuat să scrie numeroase poezii - inclusiv Poetul asasinat - în timp ce se îndrepta spre teatru: pe 18 mai 1917 a avut loc premiera piesei Parade, un balet de Diaghilev, la care a colaborat și pentru care a inventat termenul de „suprarealism”. Pe 24 iunie a avut loc premiera unei piese de teatru precis suprarealiste, Les Mamelles de Tirésias. În același timp, a ținut prelegeri și a lucrat la un scenariu de film. Pe 1 ianuarie 1918, suferind de congestie pulmonară, a fost dus la spital. După ce și-a revenit, s-a căsătorit cu Jacqueline Kohl pe 2 mai, și-a continuat munca la Le Temps și Paris-Midi și a început să scrie două piese de teatru și Casanova, o operă bufă. Calligrammes fusese deja publicată.

Pe 9 noiembrie 1918, poetul, al cărui corp fusese slăbit de rana de război, a murit de gripă spaniolă. Trupul său se odihnește în cimitirul Père Lachaise din Paris.

$$$

 GUȚIENII

Guții erau un popor vest-asiatic despre care se crede că a trăit în jurul Munților Zagros, într-o regiune numită Gutium. Nu aveau o limbă scrisă și tot ce se știe despre ei provine de la dușmanii lor, inclusiv akkadienii, sumerienii și asirienii, care îi învinovățesc pentru distrugerea și pustiirea pământului.

Textele antice îi consideră responsabili pentru căderea Imperiului Akkadian și pustiirea Sumerului . Aceștia sunt menționați pentru prima dată în textele akkadiene sub domnia lui Shar- Kali -Sharri (domnie 2223-2198 î.Hr.), unul dintre ultimii regi ai imperiului fondat de Sargon cel Mare din Akkad (domnie 2334-2279 î.Hr.) și apar în relatări despre domnia nepotului său, Naram-Sin (domnie 2261-2224 î.Hr.), fiind totodată menționati în lucrări ulterioare ale literaturii Naru mesopotamiene , în special Legenda lui Cutha și Blestemul lui Agade .

După căderea Imperiului Akkadian, guțienii au revendicat succesiunea și au domnit în Sumer (deși amploarea acestei perioade este controversată) până când regele din Uruk , Utu-Hegal (cca. 2055-2047 î.Hr.), a condus o revoltă împotriva lor. După ce Utu-Hegal s-a înecat, tronul a trecut la Ur-Nammu (domnit între 2047-2030 î.Hr.) din Ur , care a continuat războiul , iar când a fost ucis în luptă , fiul său, Shulgi din Ur (domnit între 2029-1982 î.Hr.), a încheiat ostilitățile, alungându-i pe guțieni din țară.

Textele asiriene ulterioare se referă la mezi drept guțieni și se crede că termenul a ajuns să fie folosit pentru a desemna orice grup considerat „necivilizat” sau „barbar” de către scribii care au scris istoriile. Întrucât guțiani înșiși nu au lăsat nicio înregistrare, reputația lor proastă de barbari nomazi, care ucideau oameni nevinovați și distrugeau orașe fără menajamente, a rămas în mare parte necontestată. Abia recent cercetătorii au început să ia în considerare posibilitatea ca guțiani să nu fi fost atât de răi pe cât sunt descriși, dar încă nu există dovezi care să susțină acest lucru.

Cine erau Gutienii și de unde proveneau exact, nu se știe.

Gutienii sunt menționați pentru prima dată în legătură cu căderea Imperiului Akkadian. Sargon din Akkad a înființat prima entitate politică multinațională și multietnică din lume în Mesopotamia și a menținut controlul prin intermediul unor oficiali plasați cu grijă în diverse orașe și prin intermediul unei forțe militare. Imperiul s-a extins în timpul domniei lui Naram-Sin, considerat cel mai mare rege akkadian, care a făcut campanie împotriva gutienilor și i-a învins în luptă. Chiar și așa, relatările susțin că a fost o victorie costisitoare, iar gutienii au reușit să se regrupeze ulterior.

Cine erau și de unde proveneau exact nu se știe. Tot ce spun relatările antice este că proveneau din Munții Zagros, la nord de Elam , în ceea ce este acum Iranul, dar aceste relatări nu par să se refere la aceleași persoane. Savantul Marc van de Mieroop comentează:

„Denumirea geografică Gutium și indicarea oamenilor ca Gutieni sunt atestate în arhivele mesopotamiene de la mijlocul celui de-al treilea mileniu până la sfârșitul primului mileniu î.Hr. Este foarte puțin probabil ca numele Gutieni să se fi referit întotdeauna la același grup de oameni, iar Gutium la aceeași regiune. Dovezile din al doilea și primul mileniu sugerează în mare parte o locație estică din punct de vedere mesopotamien, dar nu putem spune că acest lucru era adevărat mai devreme, când Gutienii erau cei mai importanți în istoria mesopotamienă.” (Gutieni)

Sunt menționați pentru prima dată ca niște tâlhari nomazi care se angajau în raiduri de tip „hit-and-run” asupra orașelor aflate sub stăpânire akkadiană. Regii lor sunt incluși în Lista Regilor Sumerieni , așa că se pare că aveau o formă de guvernare, dar în ce consta aceasta nu este clar. Până în 2218 î.Hr., gutienii se stabiliseră deja în Sumer, deși nu se știe în ce măsură, iar până în 2083 î.Hr., sunt învinovățiți pentru căderea Imperiului Akkadian. Perioada cuprinsă între 2218 și 2047 î.Hr. este cunoscută sub numele de Perioada Gutiană în istoria sumeriană, când străinii dețineau puterea înainte de a fi provocați de Utu-Hegal.

Sumer și Gutienii

Ca și în cazul tuturor celorlalte aspecte ale guților, nu se știe cum – sau chiar dacă – au cucerit Sumerul în luptă, dar scribii de mai târziu i-au învinovățit pentru devastarea și moartea pe scară largă . Savantul Paul Kriwaczek observă cum săpăturile arheologice moderne din diferite situri din Mesopotamia nu arată semne de ocupație umană între căderea Akkadului și renașterea Sumerului sub Ur-Nammu și continuă să relateze cum guții au fost considerați responsabili pentru acest lucru de către scribii sumerieni:

Vinovații au fost numiți de antici Gutienii, care au coborât din Valea superioară a Diyalei, lăsând în urmă devastare. „Regatul a fost luat oștirilor Gutiumului, care nu aveau rege”, spune Lista Regilor. Un lament poetic ulterior, Blestemul Agadei, explică faptul că zeul „ Enlil i- a scos din munți pe cei care nu seamănă cu alți oameni, care nu sunt considerați parte a Țării, Gutienii, un popor nestăpânit, cu inteligență umană, dar cu instincte de câini și înfățișarea maimuțelor”. Catastrofa pe care au provocat-o asupra Akkadului a fost nemiloasă: „Nimic nu le-a scăpat din gheare, nimeni nu le-a evitat strânsoarea. Mesagerii nu mai călătoreau pe drumuri, barca curierului nu mai trecea de-a lungul râurilor. Prizonierii făceau garda. Bandiți ocupau drumurile. Ușile porților orașului Țării zăceau dislocate în noroi, iar toate țările străine scoteau strigăte amare de pe zidurile orașelor lor.” (129-130)

Kriwaczek subliniază cum istoricii timpurii au acceptat aceste relatări ca fiind complet factuale, dar cum este posibil ca schimbările climatice, aducând secetă și foamete, să fi fost principalele responsabile pentru căderea Akkadului; gutienii au exploatat apoi pur și simplu această slăbiciune. Prăbușirea normelor sociale și a obiceiurilor la care se face referire în relatări ar fi putut fi, de asemenea, rezultatul foametei și al incapacității guvernelor locale de a face față foametei pe scară largă și devalorizării monedei. Kriwaczek observă cum „pare foarte puțin probabil ca gutienii să fi putut singuri copleși imperiul prin forța armelor. Akkad avusese anterior puține dificultăți în a rezista atacului unor inamici mult mai bine organizați” (130). Se pare posibil, așadar, ca schimbările de mediu să le fi dat gutienilor avantajul în cucerire exact atunci când aveau nevoie de el.

În același timp, însă, nu există nicio modalitate de a afirma definitiv acest lucru. Dovezile arheologice sugerează schimbări climatice în această perioadă, dar nu este clar dacă acestea au dus la foamete sau la tulburările sociale detaliate în înregistrările antice. Regii akkadieni de mai târziu nu au fost la fel de puternici ca Sargon și Naram-Sin, iar fiul lui Naram-Sin, Shar-Kali-Sharri, a purtat războaie aproape continue împotriva amoriților, elamiților și guțienilor pe tot parcursul domniei sale. Ultimii regi ai Akkadului au deținut doar zona din jurul orașului lor central și nu sunt menționați ca monarhi ai unui imperiu, ci doar ai unui regat. S-ar părea că Akkadul, în această stare slăbită, ar fi fost o pradă ușoară pentru guțieni chiar și fără schimbări climatice sau alți factori.

Regii Gutieni și Renașterea Sumeriană

Primul rege gutian menționat ca domnind în Sumer este Imta (numit și Nibia, cca. sfârșitul mileniului al III-lea î.Hr.), căruia i-a urmat Inkishush, primul care apare pe Lista Regilor Sumerieni. A domnit timp de șase ani, dar nu se știe de unde sau cât de departe s-a extins influența sa. A fost urmat de Sarlagab, care ar fi putut fi același rege capturat de Shar-Kali-Sharri, dar nici acest lucru nu este clar. Alți 16 regi gutiani apar pe Lista Regilor Sumerieni, fiecare domnind nu mai mult de șapte ani, iar unii doar unul sau doi, până la Tirigan, care a domnit doar 40 de zile până când a fost detronat de Utu-Hegal cca. 2050 î.Hr.

Conform Stelei Victoriei a lui Utu-Hegal, regele sumerian a refuzat să negocieze cu Tirigan și i-a închis pe emisarii săi. Tirigan a fugit cu soția și copiii săi când a înțeles că Utu-Hegal avea avantajul, dar a fost arestat și, ulterior, probabil executat. Stela spune doar „Utu-Hegal l-a pus să se întindă la picioarele lui și i-a pus piciorul pe gât”, dar nu oferă alte detalii în afară de faptul că Utu-Hegal a restaurat regalitatea Sumerului și „i-a decojit șarpele guțian din munți”. Se pare că Utu-Hegal a comis apoi un fel de păcat împotriva lui Marduk , zeul patron al Babilonului , care a cauzat înecarea sa („așa că râul i-a luat cadavrul”), iar regalitatea a trecut la Ur-Nammu din Ur.

Ur-Nammu a inițiat așa-numita Renaștere Sumeriană din Perioada Ur III (2047-1750 î.Hr.), timp în care s-a angajat într-o serie de proiecte de construcții, a revigorat economia și a emis setul său de legi, Codul lui Ur-Nammu , cel mai vechi cod de legi din lume. Ur-Nammu a fost ucis în bătălia cu gutienii, iar fiul său, Shulgi din Ur, a continuat războiul împotriva lor, alungându-i în cele din urmă din Sumer la începutul domniei sale.

Legenda Cuthei

Gutienii nu au fost însă învinși și s-au întors pur și simplu în locurile lor de lângă Munții Zagros, la nord. Au continuat să trăiască în genul cunoscut acum sub numele de Literatură Naru mesopotamiană , care prezenta o figură bine-cunoscută din trecut - aproape întotdeauna un rege - într-o dramă fictivă ce transmitea o lecție sau o morală importantă. În Blestemul lui Agade , de exemplu, Naram-Sin este considerat responsabil pentru căderea Akkadului după ce, neprimind răspuns la rugăciunile sale, atacă templul lui Enlil, iar zeii își retrag harul din oraș, permițându-le gutienilor să-l distrugă. Lecția din această poveste este că ar trebui să acceptăm tot ce primim de la zei - chiar și tăcerea ca răspuns la implorări - și să nu le punem niciodată la îndoială căile.

În Legenda lui Cutha , Naram-Sin apare din nou ca personaj principal într-o poveste cu o temă similară. Aici, regatul lui Naram-Sin este invadat de entități teribile, supraumane, care distrug sate și orașe aparent fără niciun motiv. Aceste creaturi sunt asociate cu gutienii printr-un ecou al barbariei lor, așa cum este consemnată de scribii sumerieni, dar nu sunt numite gutieni. De fapt, Gutium este unul dintre ținuturile menționate ca fiind devastate de aceste creaturi înainte de a ajunge în Akkad. Naram-Sin trimite unul dintre soldații săi să înțepe unul dintre monștri, deoarece, dacă sângerează, poate fi ucis. Odată ce aude creaturile sângerând, consultă zeii cu privire la momentul și locul în care ar trebui să atace.

Zeii îi răspund că ar trebui să-și păstreze locul și să nu facă nimic, ceea ce el consideră inacceptabil, și trimite o armată de 120.000 de soldați, dintre care niciunul nu se întoarce. Apoi trimite 90.000 de soldați, care sunt și ei uciși, și apoi 60.700 de soldați care au aceeași soartă. Naram-Sin înțelege că i-a jignit pe zei și se smerește în fața lor. Ulterior, capturează 12 soldați inamici, dar nu acționează împotriva lor până nu îi consultă pe zei. Când i se spune să nu le facă rău, deoarece Enlil are planuri să-i distrugă în felul său, îi predă templului lui Enlil. Povestea se încheie cu Naram-Sin adresându-se direct publicului, spunându-le să asculte de zei și să nu se bazeze pe propria înțelegere, deoarece oamenii nu pot ști ce a plănuit divinitatea.

Povestea pare să fi fost populară în mileniul al II-lea î.Hr., mult după căderea Akkadului, iar Naram-Sin și ceilalți regi akkadieni deveniseră eroi populari. Asocierea guțienilor cu armata de monștri supraomenești arată clar că aceștia erau încă considerați dușmani inumani ai zeilor, care existau doar pentru a distruge ținuturile civilizate și care, în timp, aveau să primească dreptate din partea voinței divine. Este probabil ca povestea să fi rezonat cu publicul sumerian din acea vreme, deoarece Sumerul căzuse în mâinile elamiților în 1750 î.Hr. și apoi fusese invadat de amoriți care, fuzionându-se cu populația indigenă, au pus capăt culturii sumeriene sau, cel puțin, au contribuit la declinul acesteia. Van de Mieroop comentează:

„Rolul exact al amoriților în răsturnarea statului Ur al III-lea este dificil de deslușit, dar putem observa un paralelism cu rolul guților în sfârșitul statului akkadian. Ambele grupuri proveneau din afara regiunii, au dobândit importanță politică și au fost ulterior considerate cruciale în răsturnarea situației politice existente.” ( O istorie a Orientului Apropiat Antic)

Povești precum Legenda lui Cutha și Blestemul lui Agade au perpetuat imaginea guțienilor ca „celălalt” care trebuie temut și urât pentru că aduce schimbări nedorite. Se crede că, în momentul în care Legenda lui Cutha a fost scrisă, povestea exista deja oral de ceva vreme, iar guțianii erau ferm înrădăcinați în tradiția mesopotamiană ca dușmani atât ai oamenilor, cât și ai zeilor. Van de Mieroop detaliază:

[Gutienii] sunt întotdeauna portretizați în termeni extrem de negativi: nu îndeplinesc ritualuri religioase adecvate și abuzează locuitorii Babiloniei , luând soția de la soț, copilul de la părinte. Un text literar de la începutul celui de-al doilea mileniu îi numește „cu chip de om, viclenie de câine, constituție de maimuță”. Putem astfel concluziona că, pentru o vreme, părți ale Babiloniei au fost controlate politic de oameni numiți gutieni, care erau percepuți ca străini și barbari de către populația nativă. ( Gutieni , 3)

Van de Mieroop continuă însă să clarifice faptul că nu există nicio modalitate de a ști dacă această percepție este validă. Au fost gutienii chiar atât de răi pe cât sunt descriși sau au fost defăimați de scribii care se opuneau dominației străine și tradițiilor și riturilor nefamiliare? Din păcate, nu există cu adevărat un răspuns la această întrebare.

Concluzie

Gutienii au continuat să joace un rol în istoria Mesopotamiei după ce au fost alungați de Shulgi din Ur. Asirienii îi desemnează pe mezi drept gutieni, susținând teoria modernă conform căreia „gutienii” au devenit un termen implicit pentru oricine străin și au fost înțeleși ca fiind periculoși sau amenințători. Regele asirian Assurbanipal (domnie 668-627 î.Hr.) i-a învinuit pe „gutieni” pentru incitarea la rebeliune în Babilon, iar regele babilonian de mai târziu, Nabonidus (domnie 556-539 î.Hr.), a susținut că aceștia erau responsabili pentru distrugerea templului din orașul Sippar.

În 539 î.Hr., când Cirus al II-lea (cel Mare, 550-530 î.Hr.) din Imperiul Ahemenid a cucerit Babilonul, a angajat mercenari guțieni și este posibil să fi făcut acest lucru și în alte campanii. După ce ahemenizii au cucerit Mesopotamia, însă, guțianii dispar din istorie. Numele lor pare să fi dăinuit în referințe la „barbari”, dar, așa cum s-a menționat, este puțin probabil ca „guțiani” de mai târziu să fi fost aceiași oameni considerați responsabili pentru căderea Akkadului sau pentru pustiirea Sumerului.

Van de Mieroop observă: „Deși se pot aduna multe referințe la guțieni și guți, acestea nu ne permit să scriem istoria unui popor sau a unei țări” ( Guțians , 3). Această afirmație este, din păcate, cea mai exactă afirmație referitoare la guțieni. Deși studiile moderne au încercat să-i lege de etnicii kurzi, acest lucru nu este posibil, deoarece nimeni nu poate spune cu certitudine cine au fost guțiani și, până când nu vor ieși la iveală mai multe informații despre ei, această situație va rămâne neschimbată.