De douăzeci de ori împăturise fața de masă primită ca zestre, dar niciodată pentru nunta propriei fiice. Până acum.
Ileana stătea în fața lăzii de zestre deschise și mângâia cu degetele tremurătoare țesătura albă, brodată cu flori albastre. Mirosul de levănțică și frunze de nuc puse printre pânzeturi pentru a ține moliile departe o purta înapoi în timp, când ea însăși își pregătea nunta, cu mama ei alături, cu aceleași gesturi pline de evlavie.
Soarele de iunie intra prin fereastra mică a casei din Horezu, luminând podeaua proaspăt văruită și ghivecele cu mușcate de pe pervaz. Din curte se auzea vocea Mariei, fiica ei, certându-se prietenos cu Javier viitorul ei soț, despre amplasarea meselor pentru petrecere.
Când Maria sunase acum două luni și anunțase că vrea să se căsătorească acasă, în satul unde se născuse, Ileana crezuse că înțelesese greșit. Fiica ei, plecată de opt ani în Spania, mereu în grabă, mereu conectată la telefon, își dorea o nuntă tradițională în curtea casei părintești?
„Nu vreau restaurant și artificii, mamă," spusese Maria. „Vreau să miroasă a cozonac făcut de tine și să dansăm în curtea unde m-ai învățat primii pași."
Acum, cu doar trei zile înainte de ceremonie, casa fremăta de pregătiri. Ileana scotea din lada de zestre fețele de masă brodate de bunica și străbunica ei. Unele încă păstrau etichetele cusute discret într-un colț, cu inițialele și anul – „M.P. 1937", „A.D. 1912".
„Nu cred că mai știe cineva să facă așa ceva astăzi," murmură Ileana pentru sine, admirând broderia minuțioasă, fiecare fir așezat cu răbdarea și măiestria altei ere.
„Ce spuneai, mamă?" Maria intra în cameră, cu părul prins într-o coadă simplă și obrajii îmbujorați de emoție. La treizeci de ani, semăna tot mai mult cu Ileana în tinerețe – aceleași ochi căprui, aceleași gesturi delicate.
„Spuneam că nimeni nu mai are răbdare pentru lucrul de mână ca pe vremuri," răspunse Ileana, arătând spre fața de masă ca spre o relicvă prețioasă.
Maria se apropie și atinse materialul cu respect religios. „E incredibil câtă muncă e închisă aici. Câți ani avea bunica când a făcut-o?"
„Cincisprezece. Fetele începeau să-și pregătească zestrea de mici. Eu la vârsta ta aveam deja lada plină," zâmbi Ileana cu nostalgie.
Doar cine crescuse în satele de altădată înțelegea cu adevărat sensul profund al acestor obiecte care legau generațiile. Nu erau doar țesături, ci povești cusute în fiecare floare, în fiecare model geometric, memorii încrustrate în fire de bumbac și mătase.
„Hai să le folosim pe toate la nuntă," decide brusc Maria, cu strălucirea în ochi specifică momentelor de revelație. „Fiecare masă să aibă o față de masă diferită, cu povestea ei."
Ileana simți un nod în gât. Ani întregi se temuseseră că fiica ei se va îndepărta complet de rădăcini, că va uita limba, tradițiile, că va deveni o străină în propriul său neam. Dar iată că Maria se întorcea, nu doar fizic, ci și sufletește.
Afară, vecinele începuseră să sosească pentru a ajuta la pregătiri. Se auzeau râsete cristaline și voci îmbietoare în curte. Femeile din sat veniseră cu farfurii de prăjituri, cu sfaturi înțelepte și cu mâini harnice, gata de treabă.
„Te-ai gândit vreodată că te vei căsători aici?" o întrebă Ileana pe fiica ei, în timp ce împacheta cu grijă maternă fețele de masă.
Maria zâmbi, privind pe fereastră spre curtea unde se montau deja stâlpii pentru cort. „Nu. Când am plecat, voiam doar să fug cât mai departe. Dar cu cât stai mai mult plecat, cu atât înțelegi mai bine ce ai lăsat în urmă."
Ileana își amintea de zilele când Maria era la liceu și se plângea constant că satul era prea mic, viața prea lentă, că voia să vadă lumea largă. Apoi plecarea la facultate în București, și în cele din urmă, zborul spre Spania, unde găsise muncă într-o companie de tehnologie.
Primii ani, vorbiseră rar la telefon. Maria mereu ocupată, mereu alergând spre ceva indefinit. Apelurile video de duminică deveniseră tot mai scurte, mai formale. „Totul e bine, mamă." „Da, mă descurc." „Nu, nu pot veni de Crăciun, am mult de lucru."
Apoi, acum un an, ceva se schimbase fundamental. Maria începuse să sune mai des, să pună întrebări despre rețete tradiționale, despre obiceiuri aproape uitate. Când venise în vizită, petrecuse ore întregi răsfoind albume vechi de fotografii și întrebând despre rudele din imaginile îngălbenite de timp.
„A fost Javier, nu-i așa?" întrebă Ileana, intuind adevărul. „El te-a făcut să vezi altfel locul ăsta."
Maria râse cu tandreță. „Ironic, nu? Un spaniol m-a învățat să apreciez România. De când l-am adus aici prima dată și a văzut dealurile astea, cerul ăsta nemărginit, nu s-a mai oprit din vorbit despre cât de frumos e totul."
Javier, cu origini napolitane dar crescut în Spania, se îndrăgostise de satul românesc de la prima vizită. „E autentic," repeta el mereu, cu ochii plini de admirație. „Are suflet adevărat."
În curte, vecinii aduseseră scânduri pentru podea și începuseră să le monteze cu meticulozitate. A doua zi aveau să vină muzicanții să instaleze echipamentele de sunet. Peste o zi, bucătarii aveau să înceapă să pregătească mâncarea tradițională. Avea să fie o nuntă modestă după standardele de altădată – doar optzeci de persoane, dar generoasă pentru zilele noastre, când multe sate se goliseră și nunțile deveniseră evenimente urbane, impersonale.
„De ce se fac nunțile la restaurante acum? Ce s-a întâmplat cu nunțile în curte?" se întreba Maria cu melancolie.
Ileana oftă adânc. „Viața modernă. Comoditatea. De ce să te complici cu organizarea când poți plăti pe cineva să facă totul? Dar se pierde ceva esențial în proces – căldura, autenticitatea, legătura cu comunitatea."
Seara, în bucătăria luminată de becul cu abajur de sticlă, Ileana învăța un grup de femei tinere, prietenele Mariei venite din oraș, cum se fac sarmalele după rețeta tradițională din zonă.
„Secretul e să călești bine ceapa până devine translucidă și să pui puțin mărar proaspăt tocat," explica ea, în timp ce mâinile ei iscusite rulau foile de varză cu o viteză care îi uimea pe spectatori.
Maria stătea deoparte și filma cu telefonul, surprinzând fiecare gest. „Pentru când nu voi mai fi aici și voi vrea să-mi aduc aminte," explica ea cu vocea puțin înăbușită de emoție.
Ileana înțelegea mai mult decât lăsa să se vadă. Știa că după nuntă, fiica ei se va întoarce în Spania, unde avea serviciu, apartament, o viață construită cu grijă. Dar ceva se schimbase fundamental și irevocabil. Firul invizibil care o lega de acest loc se întărise cu fiecare zi petrecută acasă.
În ziua nunții, curtea era de nerecunoscut. Fețele de masă vechi, moștenite din generație în generație, acopereau mesele aranjate în semicerc elegant. Flori de câmp în vaze simple de sticlă adăugau pete de culoare vibrantă. Lumini mici fuseseră agățate de crengile mărului bătrân, creând o atmosferă de basm.
Când Maria apăru în pragul casei, purtând ia bunicii restaurată și adaptată pentru această zi specială, Ileana simți că timpul făcea un salt înapoi. Parcă o vedea pe propria mamă, apoi pe bunica ei, într-o succesiune de imagini suprapuse.
„Ești superbă," șopti ea, aranjând cu mâini tremurătoare coronița din flori de câmp pe părul fiicei.
„Și eu m-am simțit bătrână pregătind nunta fiicei mele," spuse Ileana către o vecină, în timp ce priveau tinerii dansând în curtea plină de luminițe, „dar nu mi-am imaginat niciodată cât de împlinită mă voi simți văzând-o alegând să se întoarcă acasă pentru această zi."
La miezul nopții, când petrecerea era în toi și sunetele de vioară se amestecau cu râsetele oaspeților, Maria o trase pe Ileana într-un colț mai liniștit. „Mamă, voiam să-ți spun... Javier și cu mine ne-am gândit să renovăm casa veche a bunicii. Să venim verile aici. Poate chiar să lucrăm de la distanță câteva luni pe an."
Ileana o privi nedumerită, cu ochii măriți de surprindere. „Dar cariera ta? Viața din Spania? Tot ce ai construit acolo?"
Maria ridică din umeri cu un gest care amintea de copilăria ei. „Lumea s-a schimbat, mamă. Pot lucra de oriunde, atâta timp cât am internet. Și vreau ca viitorii mei copii să știe de unde vin, să aibă și ei amintiri de aici, să cunoască mirosul florilor de tei și gustul fructelor coapte la soare."
În lumina argintie a lunii, curtea plină de oameni care dansau părea desprinsă din alt timp. Un timp în care comunitatea însemna ceva concret, în care nunțile se țineau acasă și fiecare vecin contribuia cu ce putea. Un timp pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna, dar care, iată, putea renaște când rădăcinile erau destul de puternice să reziste furtunilor modernității.
Poate că aceasta era adevărata frumusețe a vieții la țară – capacitatea de a rezista, de a se transforma fără să-și piardă esența și de a chema înapoi acasă, ca un far pentru cei plecați pe mări îndepărtate în căutarea unei vieți mai bune. Iar când aceștia se întorc, aducând cu ei experiențe noi și perspective fresh, satul nu doar supraviețuiește – înflorește din nou.
