FRANCOIS MARIE AROUET (VOLTAIRE)
Voltaire, unul dintre cei mai importanți filosofi ai Iluminismului, a trăit o viață plină de evenimente, marcată de angajamentul față de slujirea libertății. Scriitor neobosit și prolific, a lăsat în urmă un corp de lucrări considerabil și foarte variat, care a atins toate domeniile, a reînnoit genul istoric și a dat umanității scrierile sale deosebite.
Familia
S-a născut la 21 noiembrie 1694. Tatăl său era notar și consilier al regelui. Mama lui a murit când el avea șapte ani.
Educație
A fost plasat la iezuiți la colegiul Louis-le-Grand (fostul colegiu din Clermont), apoi a studiat la Facultatea de Drept din Paris.
Începutul carierei sale
Din 1715, a frecventat cercurile liberale și saloanele literare, compunând scrieri satirice care l-au condus la Bastilia. În închisoare, a scris „Oedip” (1717). Călătorește în Europa și experimentează intrigi de curte. A continuat să scrie pentru teatru și a început o epopee, „La Ligue” (1723), prima versiune a „La Henriade” (1728). O altercație cu cavalerul de Rohan-Chabot i-a adus douăsprezece zile în Bastilia, apoi exilul în Anglia (1726).
Primele succese
Întors în Franța în 1728, a scis teatru;. A triumfat cu piesa sa „Zaire” (1732). S-a retras la Cirey, la Madame du Châtelet. Scrisorile filozofice (1734) au avut un ecou imens, la fel ca provocatorul poem „Le Mondain” (1736).
Moment de cotitură în cariera lui
A fost rechemat la Paris unde a fost numit istoriograf al regelui (1745). Pe lângă activitatea sa de istoric ( „Epoca lui Ludovic al XIV-lea”, 1752, „Eseu despre morala și spiritul națiunilor”, 1756), a început să scrie povestiri satirice ( „Zadig”, 1748, „Micromégas”, 1752). A acceptat invitația lui Frederic al II-lea al Prusiei și a plecat la Potsdam (1750). În 1755 s-a mutat în Elveția, unde a fost publicat „Candide” (ianuarie 1759) și, în cele din urmă, într-un sat francez de lângă granița cu Elveția, Ferney (decembrie 1758-februarie 1759).
Ultima parte a carierei sale
Devenit „gazda Europei”, el intervine în „afaceri” (Calas, Sirven, La Barre). Și-a continuat lupta pentru toleranță ( „Tratat de toleranță”, 1763, „Dicționar filosofic portabil”, 1764) fără a renunța, totuși, la poveste („The Ingenuous”, 1767). A murit la 30 mai 1778. Treisprezece ani mai târziu, în 1791, rămășițele sale au fost transferate solemn la Panteon.
1. Viața lui Voltaire
1.1. Formare inițială (1694-1713)
François Marie Arouet a fost al cincilea copil al lui François Arouet (1649-1722) și Marguerite Daumart (circa 1661-1701) [din cei șase copii din familie, trei au murit în copilărie]. Tatăl său, notar regal, apoi plătitor de mirodenii la Camera de Conturi, a avut relații profesionale și personale cu aristocrația. Le-a dat fiilor săi cea mai bună educație posibilă. Pentru Armand, cel mai mare, pe la 1695, era cea a oratoriei. Pentru François Marie, în 1704, era cea a iezuiților din colegiul Louis-le-Grand. Dezacordul dintre cei doi frați vine, fără îndoială, parțial de acolo. Ea va fi agravată de dificultăți între tată și fiu, când libertinismul și vocația literară apar simultan. Voltaire pare uneori să nu fie fiul tatălui său, ci al cântăreței Rochebrune: o afirmare agresivă a independenței – gluma despre nenorocirea lui este considerată astăzi ca semnul unei fobii și al unei bântuiri care se regăsesc în atitudinea lui Voltaire în fața lui Dumnezeu, un tată cu o putere teribilă.
Adolescența sa a fost influențată de umanismul iezuit și libertinismul lumesc. Iezuiților, Voltaire le datorează cultura sa clasică, gustul mai degrabă purist, preocuparea pentru eleganță și precizie în scris, dragostea pentru teatru și chiar, în ciuda acestora, fundamentele deismului său, epicureismului său, spiritului său plăcut și ireverent, talentului său în poezia ușoară.
1.2. Prima experiență de scriere polemică (1713-1726)
Dar Voltaire nu s-a mulțumit să fie un om de satiră: în arta lui de a se distra era o insolență care a făcut să fie trimis de tatăl său la Caen, apoi la Haga în 1713, fiind închis la Sully-sur-Loire în 1716 la ordinul regentului (despre care se spune că a scris câteva versuri). Cu totul altă amploare decât versurile sale epicuriene, au fost tragedia „Oedip”, reprezentată triumfător în noiembrie 1718, și „Poemul Ligii”, publicat în 1723, care avea să devină „Henriada” în 1728. Acum vrea să-i imite pe Sofocle și Vergiliu. Libertinul începe să devină filosof citind Malebranche, Bayle, Locke și Newton.
În 1718 a luat pseudonimul Voltaire (mai întâi Arouet și Voltaire), format probabil din Airvault, numele unui oraș poitevin în care au trăit strămoșii săi. Cavalerul de Rohan (1683-1760), pe care l-a bătut și, și mai rău, a fost întemnițat din nou în 1726, pare să fi întrerupt o carieră de succes admirabil de scriitor și curtean deja ilustru. De fapt, îl readuce pe Voltaire la adevărata sa vocație, care, cu siguranță, ar fi izbucnit într-un fel sau altul, căci cu greu se poate imagina că s-ar fi mulțumit să fie poet laureat.
1.3. Rămas în Anglia (1726-1728)
Însuși Voltaire a cerut permisiunea de a merge în Anglia. A descoperit ceva despre care habar n-avea și a suferit o profundă metamorfoză? A găsit el, dimpotrivă, acolo, ceea ce a venit să caute, a aflat ce știa deja? Ambele teze au fost susținute. Se admite acum că, deși citise lucrări traduse înainte de călătoria sa și adoptase, de asemenea, prin propriile sale călătorii, opinii deja „filosofice” despre Dumnezeu, despre Providență, despre societate, despre toleranță, despre libertate, el nu era totuși în situația, în anii 1726-1728, să asimileze complet știința și filosofia engleză.
Dar Voltaire experimentează o civilizație, despre care simte și vrea să definească ceea ce el numește spiritul sau geniul. A înțeles importanța pentru gândirea și literatura franceză a cunoașterii acestor englezi, cu care Regentul făcuse o alianță, și a adunat o masă de notații, idei, întrebări, probleme, anecdote, modele formale din care va continua să se inspire pe tot parcursul vieții.
„Scrisorile filozofice”, (sau Litere engleze), scrise cu mult înainte de încheierea șederii sale în Anglia, au apărut în engleză în 1733, iar în franceză în 1734. Ele sunt, în ciuda erorilor și a neajunsurilor, una dintre cele mai reușite încercări de a înțelege și explica funcționarea unei societăți străine și legătura dintre instituții, obiceiuri și o cultură sub semnul libertății.
1.4. Întoarcerea în Franța: speculații financiare și clandestinitate (1728-1734)
De la întoarcerea sa în Franța (1728) până la instalarea sa în Lorena, la Cirey (1734), Voltaire a trăit câțiva ani rupt între lume și singurătate, succes și persecuție, publicarea unor lucrări finalizate și începerea unor noi lucrări.
I-a publicat pe „Brutus” (decembrie 1730) și „Zair” (august 1732), dar istoria sa a lui Carol al XII-lea a fost confiscată (ianuarie 1731). Gustul său pentru satiră a stârnit proteste violente (ianuarie 1733). Scrisorile sale filosofice (aprilie 1734), revizuite pe larg și la care a adăugat remarcile „Despre gândurile lui M. Pascal”, au fost arse, iar autorul a trebuit să se refugieze în Lorena (mai 1734) pentru a scăpa de închisoare. În mai 1732, el a menționat pentru prima dată planul său de a scrie istoria lui Ludovic al XIV-lea.
În această perioadă a dezvoltat două mijloace de a-și asigura libertatea de a scrie, pe care le va folosi în continuare de atunci: speculația, care îi va aduce confort material și apoi bogăție, și clandestinitatea, în care pregătea tipărirea și distribuirea operelor sale.
1.5. Retragerea la Cirey (1734-1750)
1.5.1. Perioada studioasă (1734-1740)
Voltaire s-a stabilit la Cirey, în Haute-Marne, cu Madame du Châtelet (Émilie Le Tonnelier de Breteuil, Marquise du Châtelet, 1706-1749). A fost locul lui de retragere și centrul activităților sale până la moartea amantei sale. Mai multe motive l-au făcut să-și dorească să se retragă pentru câțiva ani: procedurile inițiate împotriva lui, nevoia de a se dedica pentru munca de lungă durată care avea să fie secolul lui Ludovic al XIV-lea, sentimentul că trebuie să dobândească în știință și filozofie cunoștințele care îi lipseau și până la pragul cărora l-a condus finalizarea „Scrisorilor filozofice”.
Din 1734 până în 1738 a avut loc ceea ce s-a numit reeducarea lui Voltaire. Era deja un filosof prin mintea sa critică, prin ideile sale despre religie, despre societate, despre fericire. El devine așa în sensul enciclopedic în care secolul său trebuie să înțeleagă cuvântul: devenind metafizician, fizician, chimist, matematician, economist, istoric, fără a înceta niciodată să fie poet și să scrie comedii, tragedii, epistole sau versuri galante.
Cu Madame du Châtelet, comentează pe Newton, Leibniz, Christian von Wolff, Samuel Clarke, Bernard de Mandeville și efectuează experimente de laborator. Corespondența sa cu Frederic al II-lea al Prusiei și rolul pe care spera să îl joace cu prințul l-au determinat să învețe despre diplomație și probleme economice.
Toate aceste activități și cercetări, care explorează conceptul de civilizație, au dus la „Tratatul de metafizică” (Voltaire a lucrat la el de la începutul anului 1734 până la sfârșitul anului 1736, lucrarea nu a fost publicată în timpul vieții), „Elementele de filosofie a lui Newton” (publicată în 1738), „Epoca lui Louis XIV” (o primă versiune a fost publicată în 1738), „Discurs în versuri despre om” (compus și distribuit mai mult sau mai puțin clandestin în 1738) și proiectul „Eseuului despre morala și spiritul națiunilor”.
1.5.2. Perioada de instabilitate (1740-1750)
Dar retragerea de la Cirey nu este nici constantă, nici solitară, nici măcar întotdeauna pașnică. Vizitatorii se succed unul după altul. Scrie teatru. Manuscrisele sunt ținute sub supraveghere, ca niște explozibili gata să explodeze: Voltaire se înfurie când paginile din „The Maid” dispar din sertar. A trebuit să fugă în Olanda când a circulat textul din „Le Mondain” (noiembrie 1736).
A doua parte a perioadei Cirey a fost și mai agitată: călătorii la Lille pentru a-și vedea nepoata, pe doamna Denis (care i-a devenit amantă din 1744), călătorii la Paris pentru reprezentația, rapid interzisă, a lui „Mahomet” (august 1741) și pentru reprezentația triumfală a lui „Mérope” (februarie 1743). L-a întâlnit pe Frederic al II-lea la Wesel, lângă Cleves (septembrie 1740), a plecat într-o misiune diplomatică la Berlin și Olanda (1743-1744) și a rămas la Versailles pentru spectacolul „Prințesa Navarei” și „Templul Gloriei” (1745).
Voltaire, de fapt, caută să obțină favoarea lui Ludovic al XV-lea. „Poemul lui Fontenoy” a fost tipărit de tipografia regală (1745). În cele din urmă a fost numit istoriograf al Franței (aprilie 1745), ales la Académie française (aprilie 1746), înainte de a primi brevetul de domn de rând al camerei regelui (decembrie 1746). Academiile provinciale și străine se întreceau pentru a-l număra printre membrii lor. A fost primit la Sceaux de Ducesa de Maine, pentru care a scris primele sale „Povestiri”.
Dar, ca și în 1726, edificiul succesului său s-a prăbușit când a ajuns să se creadă la vârf. Episodul din „Gambitul Reginei” (unde Voltaire îi spune doamnei du Châtelet, care pierdea tot ce a pariat, că juca cu necinstiți) este mai puțin una dintre cauzele dizgrației sale, decât consecința și simbolul comportamentului pe care l-a adoptat. Nu și-ar fi sacrificat niciodată munca și gândurile în căutarea favorurilor regale, pe care dorea să le folosească drept scut, iar regele știa foarte bine că nu este un curtean sincer. Moartea doamnei du Châtelet îl privează pe Voltaire de refugiul său, dar îl eliberează de promisiunea pe care a făcut-o de a nu răspunde invitației lui Frederick.
1.6. Cu Frederic al II-lea al Prusiei (1750-1754)
1.6.1. Între admirație reciprocă și neîncredere
La sosirea sa la Potsdam, în iulie 1750, Voltaire nu și-a mai făcut iluzii despre regele-filosof. El înțelege bine că războiul și intriga vor veni întotdeauna înaintea filosofiei în ochii omului care i-a supus, în 1740, o infirmare a lui Machiavelli, dar care a invadat Silezia în 1741. Suveranul și scriitorul simt unul pentru celălalt un sentiment ciudat și violent, un amestec de admirație, atașament, dispreț și neîncredere. Ceea ce și-au scris unul altuia și ce au scris unul despre celălalt, trebuie interpretat în lumina tuturor motivelor lor ascunse. Voltaire a trebuit să se justifice în fața opiniei publice franceze, și poate în propriii lui ochi, pentru că a mers să-l slujească pe regele Prusiei: acesta din urmă l-a copleșit pe Voltaire cu lingușiri în timp ce îl defăima în fața guvernului francez, pentru a-l împiedica să se întoarcă în Franța. La 15 martie 1753, lui Voltaire i s-a acordat totuși dreptul de a părăsi Prusia.
1.6.2. O perioadă fructuoasă în ciuda tuturor
În scurt timp, Voltaire a învățat multe despre puterea politică, despre cuvintele regilor, despre rolul intelectualilor, iar experiența sa umană deja variată i-a întărit și mai mult caracterul cosmopolit. De asemenea, lucrează mult, în ciuda divertismentului, treburilor și controverselor. Într-adevăr, s-a gândit mai întâi la munca sa când a acceptat invitația lui Frederic al II-lea. Apare „Epoca lui Ludovic al XIV- lea” (1752). Voltaire a scris secțiuni mari din istoria universală (viitorul „Eseu despre morala și spiritul națiunilor”), pe care editorii pirați se pregăteau deja să-l publice pe baza manuscriselor furate. Se gândește să-și scrie „Dicționarul filosofic portabil”. Sub titlul de „Micromégas ”(1752), el a dat forma sa definitivă unei povești a cărei primă versiune datează probabil din 1739 și a scris „Poemul despre dreptul natural” , care a apărut în 1755.
1.6.3. Căutând din nou adăpost
Timp de un an și jumătate, din martie 1753 până în noiembrie 1754, Voltaire a căutat adăpost. În ciuda primirii călduroase pe care a primit-o de la mai mulți prinți germani din Kassel, Gotha, Strasbourg și Schwetzingen, motivele de tristețe s-au acumulat: doi reprezentanți ai lui Frederic îl umiliseră cu cruzime și îl ținuseră ilegal prizonier la Frankfurt (29 mai-7 iulie 1753). Se înmulțesc edițiile piratate ale operelor sale istorice și manuscrisele „Maid of La Pucelle”. Doamna Denis pare dispusă să-l abandoneze. Sănătatea lui este precară. La Colmar, în iarna lui 1753, a luat în considerare sinuciderea. Dar el continuă să lucreze: asta îl salvează.
1.7. Patriarhatul (1754-1778)
1.7.1. Pensionare la Ferney: activitate intensă
În noiembrie 1754, Voltaire s-a stabilit în Prangins (o comună elvețiană din cantonul Vaud), apoi în martie 1755 lângă Geneva în moșia Saint-Jean pe care a redenumit-o „les Délices”. Au urmat certuri și chiar amenințări de expulzare, din cauza spectacolelor de teatru la care a trebuit să renunțe, dar și din cauza scandalului din jurul articolului „Geneva” scris de d’Alembert în Enciclopedia, unde influența sa a fost recunoscută.
În decembrie 1758, Voltaire cumpără Château de Ferney (în regiunea Ain, lângă granița cu Elveția), unde nu s-a stabilit până în 1759. A rămas acolo până în anul morții sale și a devenit „marele Voltaire”, „patriarhul” care primea vizitatori din toate țările și coresponda cu întreaga lume – dicta sau scria uneori până la cincisprezece sau douăzeci de scrisori. Lucrează zece până la cincisprezece ore pe zi, cultivă plantații, construiește case, înființează fabrici de ceasuri și ciorapi de mătase, dă spectacole de teatru, mese și baluri. Astfel, în aproximativ douăzeci de ani, a lansat în public peste patru sute de scrieri, de la gluma de două pagini până la enciclopedia filosofică în mai multe volume.
„Candide”, care a apărut în 1759, a marcat sfârșitul unei perioade de anxietate, în timpul căreia a publicat totuși „Analele Imperiului” (1753) și „Eseul despre morala și spiritul națiunilor” (1756). În urma cutremurului care a distrus orașul, a scris „Poemul despre dezastrul de la Lisabona” (1756) și prima parte a „Istoriei Rusiei sub Petru cel Mare” (1759). A completat și publicat „The Orphan of China” (1755) și a lucrat la ediția generală a lucrărilor sale întreprinse de frații Cramer. De asemenea, a încercat, fără succes, să oprească războiul servind ca intermediar între Ducele de Choiseul și Frederic al II-lea.
Producția imensă dw la Ferney include tragedii precum „Tancrède” (1759), „Olympia” (1764), „Sciții” (1768), „Guebres” (1769), „Legile lui Minos” (1772), „Irene” (1778), mai multe comedii, un comentariu la teatrul lui Corneille ( Istoria de la Paris), studii juridice ( „Comentariu la Cartea Crimelor și Pedepselor” [de Beccaria], „Comentariu la Spiritul Legilor, Prețul Justiției și al Umanității”, epistole către Regele Chinei, Regele Danemarcei, Împărăteasa Rusiei, Boileau, Horațiu etc. Dar chiar și lucrări de literatură pură sau de erudiție sunt legate de polemicile în care este angajat Voltaire și fiecare își găsește sensul doar atunci când este plasată în împrejurările care au dat naștere acesteia. Autorul reușește să trimită o tragedie în câteva zile, atât pentru a atrage atenția regelui, cât și pentru a obține permisiunea de a se întoarce la Paris, lucru care îi este refuzat la fel de obstinat de Ludovic al XVI-lea precum a fost de Ludovic al XV-lea.
1.7.2. Apărarea libertății de gândire
Totul servește luptei filozofice. „Să zdrobim pe cei infami”, le repetă corespondenților săi – „infamul” fiind superstiția, religia în general și religia catolică în special. Lupta vizează și nedreptatea, arbitrariul, obscurantismul, prostia, tot ceea ce Voltaire consideră contrar umanității și rațiunii. Prima sa armă fiind ridicolul, satirele, epigramele și glumele depășesc credințele și obiceiurile pe care le condamnă. Plouă peste Fréron, Omer de Fleury, frații Le Franc de Pompignan, Jean-Jacques Rousseau, Chaumeix, Needham, Nonnotte, Patouillet și mulți alți dușmani recenți sau vechi. Câteva dintre aceste batjocuri au rămas celebre: „Relația cu boala, mărturisirea, moartea și apariția iezuitului Berthier”, „Pot-Pourri”, „Anecdotele despre Belisarius” sau „Canonizarea Sfântului Cucufin”.
După un plan de lungă durată, Voltaire a reunit articole cu un ton mai serios, de multe ori la fel de satirice, pe subiecte teologice sau religioase ( „Dictionnaire philosophique portable”, 1764, reeditat de mai multe ori, augmentat cu fiecare reeditare, care a devenit în 1769 „Raison par alphabet”, apoi pur și simplu „Dictionar de filosofie, de istorie, de literatură, de legislație”). filosoful își spune cuvântul ( „Questions sur l'Encyclopédie”, din 1770). El a pus în formă cercetările de critică religioasă și de critică biblică pe care le-a început la Cirey cu Madame du Châtelet, iar din Ferney au apărut în jur de douăzeci de eseuri sau tratate între 1760 și 1778: „Predica celor cincizeci” (1762), „Tratat de toleranță” (1763), „Întrebări despre miracole” (1765), „The Boldîner de Comte de Boulainvilliers” ( 1768), „Culegere de evanghelii antice” (1769), „Dumnezeu și oameni” (1769), „Biblia explicată în sfârșit” (1776), „Istoria înființării creștinismului” (1777).
Voltaire a avut aliați în această luptă, enciclopediștii d'Alembert și Marmontel, și i-a apărat atunci când au fost persecutați. Dar, pe măsură ce s-a dezvoltat o filozofie atee în Franța, ai cărei purtători de cuvânt erau, printre alții, Diderot și d'Holbach, el a simțit nevoia să întărească bazele propriei sale filozofii, care era departe de a fi cu totul negativă. El face acest lucru în dialoguri precum „The Doubter and the Worshiper” (1766?), „The ABC” (1768), „The Worshipers” (1769), „Sophronimus and Adelos” (1776), „Dialogues of Euhemerus” (1777) și în pamflete precum „The Ignorant Philosopher” (1766), „All Ciceros to God Ia o parte sau principiul acțiunii” ( 1772).
1.7.3. Polemistul angajat
În fine, satira și discuția nu sunt suficiente pentru Voltaire. A apelat la opinia publică și a intervenit în cauze legale care l-au ocupat și l-au îngrijorat timp de câțiva ani: cauzele Calas, Sirven, Montbailli, La Barre și Lally-Tollendal. Poveștile ( „The Ingenuous”, „The Princess of Babylon”, „The S
