$$$

 Thomas Edison trecea la cele vesnice pe 18 octombrie 1931...

Lui Thomas Edison i se atribuie invenții precum primul bec practic cu incandescență și fonograful. El a deținut peste 1.000 de brevete pentru invențiile sale.

Thomas Edison a fost un inventator american care este considerat unul dintre oamenii de afaceri și inovatorii de top din America. Edison a crescut de la începuturile umile pentru a lucra ca inventator al tehnologiei majore, inclusiv primul bec incandescent viabil din punct de vedere comercial. El este creditat astăzi pentru că a contribuit la construirea economiei Americii în timpul Revoluției Industriale .

Edison s-a născut la 11 februarie 1847, la Milano, Ohio. El era cel mai mic dintre cei șapte copii ai lui Samuel și Nancy Edison.Tatăl său a fost un activist politic exilat din Canada, în timp ce mama sa a fost un profesor de școală performant și o influență majoră în viața timpurie a lui Edison.Un atac timpuriu cu scarlatină, precum și infecții ale urechii, l-a lăsat pe Edison cu dificultăți de auz la ambele urechi în copilărie și aproape surd ca adult.Edison va povesti ulterior, cu variații ale poveștii, că și-a pierdut auzul din cauza unui incident de tren în care i-au fost rănite urechile. Dar alții au avut tendința de a ignora acest lucru ca fiind singura cauză a pierderii sale de auz.În 1854, familia lui Edison s-a mutat la Port Huron, Michigan, unde a urmat școala publică pentru un total de 12 săptămâni. Un copil hiperactiv, predispus la distragere, a fost considerat „dificil” de către profesorul său.Mama lui l-a scos repede de la școală și l-a învățat acasă. La vârsta de 11 ani, a arătat un apetit vorace pentru cunoaștere, citind cărți despre o gamă largă de subiecte. În acest curriculum larg deschis, Edison a dezvoltat un proces de autoeducare și învățare independent, care l-ar servi pe tot parcursul vieții sale.La vârsta de 12 ani, Edison și-a convins părinții să-l lase să vândă ziare pasagerilor de-a lungul liniei ferate Grand Trunk. Exploatând accesul la buletinele de știri teletipate la biroul stației în fiecare zi, Edison a început să-și publice propriul ziar mic, numit Grand Trunk Herald .Articolele actualizate au fost un succes pentru pasageri. Acesta a fost primul dintre ceea ce va deveni un lung șir de întreprinderi în care a văzut o nevoie și a valorificat oportunitatea.Edison și-a folosit accesul la calea ferată pentru a efectua experimente chimice într-un mic laborator pe care l-a amenajat într-un vagon de bagaje de tren. În timpul unuia dintre experimentele sale, a început un incendiu chimic și mașina a luat foc.

Conducătorul s-a repezit și l-a lovit pe Edison în partea laterală a capului, probabil înaintând o parte din pierderea auzului. A fost dat afară din tren și forțat să-și vândă ziarele în diferite stații de-a lungul traseului.

În timp ce Edison lucra pentru calea ferată, un eveniment aproape tragic s-a întâmplat pentru tânăr. După ce Edison a salvat un copil de trei ani de a fi lovit de un tren eronat , tatăl recunoscător al copilului l-a recompensat învățându-l să opereze un telegraf . La vârsta de 15 ani, învățase suficient pentru a fi angajat ca operator de telegraf.În următorii cinci ani, Edison a călătorit în întregul Midwest ca un telegrafist itinerant, în locul celor care plecaseră la războiul civil . În timpul liber, a citit pe larg, a studiat și a experimentat tehnologia telegrafică și s-a familiarizat cu știința electrică.În 1866, la vârsta de 19 ani, Edison s-a mutat la Louisville, Kentucky, lucrând pentru The Associated Press. Tura de noapte i-a permis să-și petreacă cea mai mare parte a timpului citind și experimentând. El a dezvoltat un stil nerestricționat de gândire și investigare, dovedindu-și lucrurile prin examinarea și experimentarea obiectivă.Inițial, Edison a excelat în munca sa de telegraf, deoarece codul Morse timpuriu a fost înscris pe o bucată de hârtie, astfel încât surditatea parțială a lui Edison nu a fost un handicap. Cu toate acestea, pe măsură ce tehnologia a avansat, receptoarele au fost din ce în ce mai echipate cu o tastă de sunet, permițând telegrafilor să „citească” mesajul prin sunetul clicurilor. Acest lucru l-a lăsat pe Edison dezavantajat, având din ce în ce mai puține oportunități de angajare.În 1868, Edison s-a întors acasă pentru a descoperi că iubita sa mamă cădea într-o boală mintală și tatăl său era lipsit de muncă. Familia era aproape săracă. Edison și-a dat seama că trebuie să preia controlul asupra viitorului său.La propunerea unui prieten, s-a aventurat la Boston, obținând un loc de muncă pentru Western Union Company . La acea vreme, Boston era centrul american pentru știință și cultură, iar Edison s-a delectat cu el. În timpul liber, el a proiectat și brevetat un aparat de înregistrare electronic de vot pentru a contoriza rapid voturile în legislatură.Cu toate acestea, parlamentarii din Massachusetts nu au fost interesați. După cum au explicat, majoritatea legiuitorilor nu doreau ca voturile să fie contorizate rapid. Au vrut ca timpul să schimbe părerea colegilor legislatori.

$$$

 MIHAIL SEBASTIAN: Stea fără nume şi fără noroc - S-a nascut pe 18 octombrie 1907...

“Am scris titlul şi acum va urma un lucru care oricând mi s-ar fi părut prin esenţa lui fără obiect. O notă necrologică despre colegul din redacţia R.F.R. (Revista Fundațiilor Regale), despre prietenul Mihail Sebastian. Nici în ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi tulbure în jurul fiinţei acestui scriitor care s-a dorit înainte de toate lucid şi simplu. Ai vrea să înlături termenul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vietate izgonită: Ursita… Destinul nefericirii.

 Poeţii romantici se înfăţişau cu o manifestă predilecţie stilistică sub zodia nenorocului şi se vedeau necontenit întovărăşiţi de la leagăn la mormânt ca de o umbră, de o femeie învestmântată în negru care era darul destinului lor. Nefericirea…

În niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian… Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, niciun denunţ al fatalităţii. Dimpotrivă, raţiune liniştită în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii cu grije atenuate. Gingăşii retrase adânc în sine însuşi.

Dar când, dincolo de scriitor, gândeşti omul, toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, tulbure din panica unei prezenţe ascunse…

A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără nume, dar şi fără noroc.

În luna Martie ne-a venit la redacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să-i tăiem începutul care conţinea — în mod neobicinuit— datele biografice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai.

Cu o săptămână înainte de apariţia revistei, aflând de articol, a cerut stăruitor şi iritat să nu apară… Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată. De altfel, nici altminteri… Din motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. Dar a apărut în ziua înmormântării lui… Altfel revista, al cărui redactor a fost, nu ar fi putut să fie prezentă în litera ei, la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni când vor apare rândurile acestea şi încă în note primite greu de o tipografie aglomerată, şi deci scrise în pripă.

Avea opt ani când a izbucnit războiul dintâi (Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907, la Brăila) și copilăria lui s-a trecut în lipsuri chinuitoare, numaidecât în spatele frontului, doi ani cu două ierni consecutive, de război şi de ocupaţie inamică. Evreu, adolescenţa lui corespunde cu epoca de aprigă dospire antisemită, cum n-a cunoscut niciodată istoria românească… Se ataşează de profesorul lui (este vorba despre Nae Ionescu), un intelectual pe care-l admira cu creşteri din adânc, native, dar acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral.

E o dramă mistuitoare care îl lasă fără sprijin între două lumi. Într-o carte de măreţie interioară şi de mărturisire cum puţine s-au scris, îşi diseacă lucid inima şi mintea. Cu o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale probităţii intelectuale, cere profesorului echivalentul propriei lui loialităţi intelectuale, un cuvânt de înţelegere pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu o brutalitate bestială… A jucat pe cartea inimii şi a pierdut. Prins în propria lui voinţă ca într-o armură de fier înveninată, sufocat de desgust, publică prefaţa aşa cum i s-a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei sunt acum îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec doi-trei ani, e solicitat la Revista Fundaţiilor Regale, luptă totuşi cu greutăţi materiale de nedescris (pe care nu le bănuie decât singuri doi prieteni) şi scrie un nou roman. La Paris, unde se poate duce abia cu bani de buzunar, i se fură din taximetru un geamantan cu haine şi rufărie, şi odată cu ele şi manuscrisul… Numai un scriitor care a scris el însuşi cu sânge ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman. Când trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta…

Succesul material este compromis, cartea aproape că nu va rămâne în librărie. Ar putea să fie, totuşi, marele succes moral, pe care Mihail Sebastian îl merita pentru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală a romanelor lui.

Apare monumentala Istorie a literaturii române a lui Călinescu, iar acesta, cu un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul incomparabil al acestor romane şi înfăţişează astfel despre autor o imagine masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii literare… punct în care va fi sever amendată de viitor…

Începe noaptea de patru ani a ocupaţiei germane. De confiscat nu i se confiscă nimic căci nu avea nicio avere, dar e izgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului, şi se refugiază iar, ca pe vremea copilăriei, în locuinţa înghesuită a părinţilor. Sunt zile deprimante de mizerie materială mistuitoare şi de pericol de zi şi de noapte.

E munca obligatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii, cu ameninţarea permanentă a lagărului, a Transnistriei… O primăvară şi o vară întreagă, sub prăbuşirile de bombe care fărâmiţează mereu cartierul, toată familia stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost. Izbuteşte să scrie «Steaua fără nume» care, tocmai fiindcă era fără numele lui sortit nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient, de vreme ce nu poate trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară să-şi apere interesele.

În sfârşit, în ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin, pătrunde chiar în camera în care-şi avea cărţile şi manuscrisele. Va dormi luni de zile pe la prieteni. Dar a trecut acum de treizeci şi şapte de ani, şi iată pare că în 1945 începe adeverirea legendei orientale. Ameninţarea a trecut şi totul se întoarce urcând.

În câteva luni Mihail Sebastian e numit consilier principal de presă la Ministerul de Externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă de asemeni carieră în avocatură, căci e doctor în drept de la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii «Ultima oră». E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua, mult apreciat, al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma. «Steaua fără nume» e anunţată la Paris. E rugat să fie un curs de literatură la Universitatea liberă muncitorească. Sunt patru luni de noroc şi mai are cel puţin încă treizeci de ani de creaţie literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene.

Dar într-o Marţi, 29 Mai, s-a dus să ia masa la părinţi, la 3 și jumătate vrea să ia tramvaiul, grăbit, căci înainte de prelegerea unde îl aşteaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebuie ca tocmai când e atât de intens preocupat să vie pe largul bulevardului Regina Maria, la o oră de circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină, care nu poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să-l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel un accident care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devie neapărat mortal… Totul în câteva clipe năucitoare.

Stea fără nume şi fără noroc”.

Camil Petrescu

Revista Fundaţiilor Regale, iulie-septembrie 1945

S$$$

 Românul George Pomuţ şi povestea vânzării teritoriului Alaska

Pe 18 octombrie 1867 SUA a preluat Alaska, pe care a cumparat-o de la Rusia, un imperiu aflat, la acel moment, in dificultate financiara, pentru suma de 7,2 milioane de dolari. 

Iniţiativa „afacerii” a aparţinut secretarului de stat american de la acea vreme, William H. Seward, şi s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafaţă de 1.518.800 km², pentru suma de doar şapte milioane de dolari, cu contribuţia indispensabilă a unui american de origine română, George Pomuţ, general şi diplomat, erou al războiului civil american care s-a desfăşurat între anii 1861 – 1866.

Geoge Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818, în oraşul Gyula, comitatul Békés, în Ungaria de astăzi, tatăl său fiind fierar pe moşia grofului Wenckheim. Familia Pomuţ era de origine română, provenind din Săcele, comitatul (acum judeţul) Braşov, de unde bunicul său, Dinică Pomuţ, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun.

Părinţii săi i-au asigurat o educaţie aleasă, în spiritul valorilor creştin ortodoxe, înlesnindu-i accesul la învăţătură.

Pomuţ a fost admis la Academia Militară din Viena, apoi a studiat la Academia Militară din Saint Etienne, Franţa, iar după încheierea studiilor universitare, a devenit procuror regal, ulterior înfiinţându-şi propriul birou de avocatură.

A participat la Revoluţia de la 1848 din Ungaria, înrolându-se ca voluntar în armata de honvezi. Unitatea militară în care a luptat a obţinut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuţ a fost ridicat la rangul de căpitan.

Apoi a lucrat ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluţionar în mişcarea lui Lajos Kossuth.

În octombrie 1849, după ce fortăreaţa de la Komárom a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau, Pomuţ a fost condamnat de guvernul austriac, iar pentru a scăpa de pedapsă, se refugiază, alături de un grup de 30 de camarazi, mai întâi în Italia, de unde pleacă în Germania, pentru ca în final să emigreze în SUA.

Ajuns la New York, la 24 februarie 1850, Pomuţ zăboveşte aici pentru câteva luni, iar împreună cu un alt român, bănăţean la origini, pe nume Dragoş, şi împreună cu alţi revoluţionari maghiari, se stabilesc spre vestul ţării, la Keokuk, în statul Iowa.

Mica lor colonie întemeiată aici, la Burlington, în fapt un loc sălbatic, a primit numele de „New Buda”.

În 15 martie 1855, Pomuţ obţine cetăţenia SUA – sub numele de Pomutz, iar în perioada următoare, cumpără, cu sprijinul unui om cu stare, suprafeţe întinse de pământ, dovedind un spirit întreprinzător deosebit.

În următorii cinci ani, Pomuţ devine deja un om care trăia în lux, având în proprietate suprafeţe întinse de teren, o fermă rentabilă, era concesionarul unor exploatări miniere extrem de profitabile, ba construise chiar şi o şosea pentru o mai bună circulaţie în vestul american încă sălbatic. Nu în ultimul rând, Pomuţ era artizanul unor planuri îndrăzneţe de extindere şi dezvoltare a acelei regiuni.

Însă Pomuţ nu şi-a uitat niciodată originile, militând mereu ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun faţă de minorităţile sale etnice, şi artând nevoia de cooperare a acesteia cu Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

A urmat izbucnirea Războiului de Secesiune din America, care a divizat nordul aboliţionist de sudul care dorea menţinerea sclaviei, iar Pomuţ solicită înrolarea ca voluntar în Armata Uniunii nordului.

Aşadar, anul 1861 îl găseşte în poziţia de locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, alcătuit din peste 1.000 soldaţi şi 37 ofiţeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuţ urcă treptele ierarhice militare, fiind promovat ca adjutant, impresionând mai ales prin calmul şi curajul de care dădea dovadă. A făcut adevărate fapte de vitejie în luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, sau Savannah, iar drept recompensă, în anul 1863 este promovat la gradul de maior, iar în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru oraşul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste şi îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17.

Pomuţ era respectat de alţi mari generali americani, precum Ulysses S. Grant, William Tecumseh Sherman, William Belknap sau Andrew Hickenlooper, iar soldaţii aflaţi sub comanda sa îl îndrăgeau pentru stăpânirea de sine de care dădea dovadă şi pentru că îi conducea prin lupte oferind propriul exemplu.

În august 1864, Pomuţ se întoarce la Regimentul 15 Iowa, unde i se oferă comanda, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel.

În anul 1865, ca o recunoaştere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

După războiul civil, cea mai fidelă caracterizare a faptelor de arme ale lui George Pomuţ a fost prezentată de generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea şi regimentul lui Pomuţ, care spunea: “L-am întâlnit pe Pomuţ; un brav şi curajos ofiţer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor şi soldaţilor săi. El nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, ci şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

După încheierea Războiului civil, Pomuţ revine, pentru o scurtă perioadă la Keokuk, iar după câteva luni, la 16 februarie 1866, este numit în funcţia de consul al SUA la Sankt Petersburg, în Rusia, unde rămâne în funcţie timp de 12 ani. În această poziţie, Pomuţ demonstrează calităţi diplomatice de excepţie fiind un fluent vorbitor a nu mai puţin de opt limbi străine.

În acest mandat Pomuţ s-a făcut remarcat prin intermedierea unor negocieri între Rusia şi SUA, care s-au finalizat, în anul 1867, la 9 aprilie, prin cumpărarea, de către SUA, a zonei Alaska, dar şi prin încheierea unui Tratat esenţial pentru continuarea unor bune relaţii între cele două ţări.

În anul 1874 preşedintele SUA, Rutherford Hayes îl promovează pe Pomuţ la rangul de consul general.

În anul 1878, Pomuţ este înlocuit în funcţie de William Edwards, iar la încheierea misiunii sale diplomatice, este rechemat în SUA, însă, nu se ştie de ce, el alege să rămână în Rusia.

La 12 octombrie 1882, Pomuţ trece la cele veşnice la Sankt Petersburg, într-o sărăcie lucie, fiind înmormântat la Smolensk, capitala imperiului la acel moment.

După moartea sa, au existat nenumărate luări de poziţie ale unor înalţi oficiali americani, care au evocat personalităţile generalului George Pomuţ şi căpitanului Nicolae Dunca, un alt luptător de origine română care s-au sacrificat pentru păstrarea unităţii SUA, doi eroi care şi-au adus o contribuţie importantă la gloria Americii.

În anul 1913, Congresul american a emis un decret prin care se dispunea ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomuţ să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington, însă după izbucnirea Primului Război Mondial, acest fapt nu s-a mai realizat.

În 1944, mai mulţi americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal, care i-a dat, simbolic, numele generalului – „General George Pomuţ”, vasul aflându-se în exploatare până în anul 1970.

Soldaţii din regimentul 15 Infanterie Iowa au făcut donaţii în fiecare an pentru îngrijirea mormântului său, drept recunoştinţă pentru eroismul său, dar şi pentru păstrarea în memoria publică a faptelor acestuia din perioada Războiului Civil American.

Eroismul generalului Pomuţ a fost, dealtfel evocat şi de preşedintele Bill Clinton, care, la 9 iulie 1997, aflat în vizită la Bucureşti, a amintit că Pomuţ a fost unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Nu în ultimul rând, au fost ridicate statui în memoria lui la Cleveland, SUA, şi la Gyula, în Ungaria.

În calitatea sa de consul, Pomuţ a fost implicat profund în negocierile pentru Alaska şi la un moment dat le-a şi prezidat. Discuţiile legate de vânzarea statului Alaska încetaseră odată cu izbucnirea Războiului Civil American, iar dupa victoria unionistă, Imperiul Ţarist avea toate motivele sa reînceapă negocierile.

Rusia trecea prin serioase dificultăţi financiare şi era pândită de pericolul de a pierde Alaska, fără vreo compensaţie, în favoarea Regatul Unit al Marii Britanii, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856).

Deşi Alaska nu era o zonă de interes, populaţia Columbiei Britanice a început rapid să crească la câţiva ani după încheierea ostilităţilor, goana după aur determinând înfiinţarea de colonii britanice pe continentul nord-american.

În aceste condiţii, ţarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul, dar după ce britanicii nu au fost interesaţi de achiziţionarea zonei, în anul 1859 vine prima ofertă pentru americani. A urmat Războiul civil din SUA şi suspendarea negocierilor pe tema Alaska, însă în 1866, după încheierea ostilităţilor, ţarul l-a instruit pe ambasadorul său în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu secretarul de stat american William H. Seward, în martie 1867.

Negocierile s-au încheiat după o şedinţă nocturnă, la ora 4:00 dimineaţa, la 30 martie 1867, fiind finalizate cu semnarea unui tratat, la un preţ de achiziţie de 7.200.000 de dolari, pentru 1,7 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ circa 4,74 cenţi pe hectar, Alaska însemând, vă vine să credeţi sau nu, a şasea parte a teritoriului SUA de astăzi. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare ale vremii au criticat-o.

Însă, în pofida acestora, achiziţia s-a dovedit extrem de inspirată, la doar câţiva ani după cumpărare terenul respectiv dezvăluind bogăţii naturale inestimabile, dar şi un rol strategic important, mai ales pentru perioada Războiului Rece.

Pentru a deveni valid, tratatul dintre Rusia şi SUA cu privire la Alaska trebuia ratificat şi de Senatul SUA.

Ca urmare Seward l-a convins pe preşedintele SUA Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi, însă cum şi la acea vreme politica era „arta contradicţiei”, republicanii au luat în derâdere „nebunia lui Seward”.

Seward a dus, însă, o campanie convingătoare, şi cu susţinerea lui Charles Sumner, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, la 9 aprilie 1867, a obţinut aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru şi 2 împotrivă.

A urmat o lungă perioadă în care relaţiile Congresului cu preşedintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanţilor a refuzat să adopte mai multe acte importante, inclusiv plata preţului pentru Alaska.

La 18 octombrie 1867, a avut loc ceremonia de transfer, la Sitka, soldaţii ruşi şi americani au mărşăluit prin faţa casei guvernatorului, iar drapelul rus a fost coborât şi a fost înlocuit cu cel american, sub salve de artilerie.

În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 – conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme, a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA, iar fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

Abia în iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson s-a încheiat, Stoeckl şi Seward au reluat campania pentru aprobarea fondurilor, votul final favorabil fiind acordat la 14 iulie, 113 voturi fiind pentru şi 48 împotrivă.

Estimările ruseşti pentru populaţia acestui teritoriu arătau că aici existau 2.500 de ruşi şi metişi, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni, plus, 50.000 de inuiţi şi autohtoni alaskani. Ruşii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule şi în apropierea coastei.

Existau două oraşe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înfiinţat în 1804 pentru a coordona comerţul cu piei de vidră de mare şi în 1867 era format din 116 colibe mici de buşteni cu 968 de locuitori, iar centrul industriei blănurilor, oraşul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea 100 de case şi 283 de locuitori. În zilele noastre, în Alaska locuiesc circa 710.000 de oameni.

$$$

 Psihologie inversa

Un tip se duce într-o seara la amanta si adoarme acolo. Cand se trezeste, îsi da seama ca era 3 dimineata.

- Nevasta-mea o sa ma omoare. Da-mi repede niste pudra de talc !

El ia pudra de talc si îsi da pe maini. Ajuns acasa, îsi gaseste sotia asteptandu-l furioasa:

- Unde ai fost pana la ora asta ?

- La o femeie.

- Arata mainile ! Zise sotia si el îi arata mainile pline de pudra de talc.

- Mincinos nenorocit, iar ai fost la bowling !

$¢$

 Olga Tudorache a decedat pe 18 octombrie 2017...

Marea actriță a luat cu ea toată suferința și secretele bine ascunse. A pătimit în dragoste, iar părul i-a albit într-o noapte, la 33 de ani, după ce soțul ei a părăsit-o pentru o franțuzoaică.

Olga Tudorache a debutat pe scenă în 1951. Avea 22 de ani. Publicul a plăcut-o încă de la început: o ținută aristocrată, voce tulburătoare, interpretare magistrală.

La sfârșitul ultimului act, Olga Tudorache era aplaudată îndelung și primea numeroase buchete de flori. Colegii ei de breaslă spun că atunci când s-a căsătorit cu chipeșul Cristea Avram, actrița era mai fericită ca oricând, iar când a adus pe lume pe fiul ei, Alexandru, era în al noulea cer. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața Olgăi Tudorache. De fapt, spunea asta și după multe decenii. Olga Tudorache a povestit despre fiul său că este cel mai mare succes al ei.

La scurt timp după ce Cristea Avram a părăsit-o, în 1966, Olga Tudorache a jucat doar pe scenă și nu a mai filmat până în 1970. Pe scenă, purta peruci care îi ascundeau părul bogat.

Legenda spune că în acest fel masca faptul că îi albise părul peste noapte, după ce a fost părăsită fără scupule de soțul ei mult iubit, care făcuse o pasiune pentru actrița Marina Vlady. Olga Tudorache ar fi albit complet în noaptea în care a Cristea Avram a părăsit-o pentru totdeauna.

Așa se face că ne-o amintim pe marea doamnă a teatrului românesc doar cu părul nins. Olga Tudorache a fost discretă și refuza să vorbească despre viața personală. Însă, apropiații știau câtă suferință poartă în inimă marea artistă.

În anul 1960, actrița Olga Tudorache avea 31 de ani, era foarte apreciată de public. Vocea inconfundabilă, ținuta majestuoasă și frumusețea ei l-au dat gata și pe Cristea Avram, un actor frumos și talentat, cu doi ani mai tânăr decât ea. S-au iubit cu patimă, spun colegii lor de breaslă. Iar din iubirea lor s-a născut Alexandru. Lumea invidia acest cuplu de actori frumoși care păreau că au tot ce și-au dorit în viață.

Povestea de dragoste a luat sfârșit în anul 1965, când la Studiourile Buftea a ajuns un mare regizor străin, Henri Copli, care căuta o vedetă internațională pentru a putea vinde viitorul său film, ”Mona, l’étoile sans nom”, după romanul ”Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. A adus-o atunci în România pe Marina Vlady, o actriță în vogă, frumoasă și fascinantă. Dintre actorii români a ales un actor arătos, pe Cristea Avram.

Avram Cristea a cunoscut-o pe Marina Vlady pe studiourile din Buftea

Actrița Marina Vlady era vedetă internațională încă de atunci. Avea doar 27 de ani, dar jucase în filme încă din adolescență.

Îndrăgostit până peste cap, Cristea Avram a plecat la Paris, unde povestea lor a mai continuat o perioadă scurtă. Căsnicia lui și cea a Marinei Vlady s-au destrămat, dar nici povestea lor de amor nu a durat mult. În cele din urmă, Cristea Avram a fost părăsit de franțuzoaică, dar a continuat să joace în filme, apoi s-a mutat în Italia, la Roma. 

Părăsită, Olga Tudorache nu s-a mai căsătorit niciodată.

Cristea Avram s-a stins din viață, la 57 de ani, în 1989, de cancer la plămâni, după ce își pierduse întreaga familie, părinții și fratele.

$$$

 Eu sunt Velica Norocea, fiica logofătului Ioan Norocea și a Doamnei Stana, nepoată a Doamnei Chiajna și a lui Mircea Ciobanul. Prin sângele meu curgeau neamurile Basarabilor, Mușatinilor și Drăculeștilor, o moștenire grea, dar care m-a făcut să înțeleg devreme că o femeie născută în această lume nu trăiește pentru sine, ci pentru ambițiile bărbaților.

Am fost crescută la curtea domnească din Țara Românească, unde am învățat latina, poloneza și maghiara. M-am căsătorit cu un nobil italian, Fabio Genga, favorit al principelui transilvănean Sigismund Báthory. Nu a fost o căsnicie de iubire, ci una de poziție. Eu eram doar un pion frumos pe tabla politică a vremii.

Totul s-a schimbat în 1595, după bătălia de la Călugăreni. Învingător asupra turcilor, Mihai Viteazul a venit la Alba Iulia pentru a se întâlni cu Sigismund. Eram acolo, tânără, blondă, traducând cuvintele domnului muntean pentru curtea ardeleană. În clipa în care m-a privit, am simțit că viața mea se va sfârși în foc.

Istoricul P. P. Panaitescu spunea despre el:

 „Tăcut și încăpățânat, simplu și rece. Câteodată, din fundaluri tăinuite, izbucnea o văpaie ca dintr-o mantie neagră.”

Eu am fost acea văpaie.

Avea patruzeci de ani, iar eu abia treceam de douăzeci. În ochii lui ardeau oboseala războaielor și dorința unui om care voia să cucerească lumea, dar și o femeie.

În mine a văzut ceva ce nu-i mai putea oferi Doamna Stanca: libertate.

În el am văzut puterea, gloria și un dor amar de iubire.

Relația noastră a început în taină, dar curând a devenit publică. Mă însoțea peste tot: la Alba Iulia, la Târgoviște, la sfat, la rugăciune. Un agent imperial scria la 15 martie 1600:

 „Toate treburile țării sunt în mâinile unei jupânese românce, măritată cu Fabio Genga, cu care Domnul se ține fără rușine în știința tuturora. A poruncit, sub pedeapsă de moarte, ca soțul ei să nu mai aibă de-a face cu dânsa.”

Nu erau vorbe goale. Mihai i-a interzis soțului meu să mă mai atingă. Eram a lui. Și doar a lui.

La curtea de la Alba Iulia, mi se spunea deja „Gospodja Velica"(Doamna Velica), un titlu rezervat doar soțiilor de voievozi. Pe sigiliul meu personal era gravată pajura valahă, semnul puterii domnești. Împărțeam documente, traduceam tratate, sfătuiam voievodul la decizii politice. Îi știam toate secretele, dar și slăbiciunile.

Nicolae Iorga avea să mă numească mai târziu „stăpâna prin iubire a Ardealului”.

El mă afișa în public fără teamă. La Târgoviște, unde locuia și Doamna Stanca, am fost impusă tuturor „ca unei domnițe ce era și ca unei Doamne ce ar putea fi”.

Soția lui plângea în tăcere. Eu eram acolo, mereu aproape. Îl iubeam și știam că-i rănesc pe alții dar nimic nu l-ar fi putut opri.

Istoricul Constantin Gane a scris:

 „Fiind acum singur, cuceritor și glorios, Mihai nu se mai sfii să-și arate dragostea. O afişa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei Doamne ce ar fi putut fi.”

Poate că am fost mândră. Poate că m-am simțit regină. Dar, mai mult decât iubirea, am fost unealta lui politică și sprijinul său din umbră. Unii istorici spun că, prin influența mea asupra lui Sigismund Báthory, Mihai a reușit să obțină sprijinul Transilvaniei și astfel să înfăptuiască Unirea celor trei țări române în 1600.

După ce domnul a fost trădat de generalul Gheorghe Basta și a pierdut bătălia de la Miraslău, am rămas singură. Nu se știe dacă l-am urmat în pribegie sau am rămas în Ardeal.

Unii spun că am fost ucisă. Alții că m-am ascuns într-o mănăstire.

Adevărul s-a stins odată cu el.

Pe 9 august 1601, Mihai a fost ucis pe câmpul de la Turda.

Iar eu, Velica, am dispărut. Fără mormânt, fără rugăciune, fără urmă.

Dar iubirea noastră a rămas, scrisă între rândurile istoriei, acolo unde femeile n-au fost niciodată recunoscute dar mereu au contat.

$$$

 — Andrei, pune-ți căciula, mamă, că e frig!

— Lasă, mamă, că n-am murit eu de frig în Ardeal, d-apoi aici, în sat!

Erau ultimele cuvinte rostite înainte să plece.

Andrei a urcat în autobuzul care ducea la București, iar de acolo — în Canada.

Promisese că se întoarce în doi ani. Au trecut doisprezece.

Maria, mama lui, nu și-a schimbat niciodată casa.

Aceeași sobă veche, aceleași perdele, același covor țesut de ea când avea 20 de ani.

Pe perete — o fotografie înrămată cu Andrei în halatul de absolvire.

Sub ea, un bilețel îngălbenit: „Revin repede, mamă. Jur.”

În fiecare duminică, Maria se îmbrăca frumos și mergea la poștă.

Trimitea o scrisoare, chiar dacă știa că nu primește răspuns.

Îi povestea despre grădină, despre iarnă, despre vacile vecinului,

și la sfârșit scria mereu același lucru:

„Ai grijă de tine, copile. Mama te iubește.”

Uneori, poștărița îi spunea blând:

— Tanti Mario, poate n-ajung toate scrisorile… e departe rău Canada.

— Nu-i nimic, dragă. Dumnezeu are grijă să le ducă el, dacă poșta nu poate.

Timpul curgea altfel acolo, în casa din sat.

Primăverile treceau, toamnele veneau.

Maria îmbătrânea încet, ca o lumânare care se stinge fără să se plângă.

Dar în fiecare seară, când stingea lampa, zicea același lucru:

— Noapte bună, Andrei. Mama te iubește.

Într-o zi de decembrie, a sosit o scrisoare.

Nu de la el — ci de la o femeie necunoscută.

„Stimată doamnă Maria,

Numele meu este Elisa. Sunt soția lui Andrei.

El mi-a vorbit mereu despre dumneavoastră, dar n-am avut curaj să vă scriu.

Vă rog să nu vă supărați că vă spun prin scrisoare… Andrei a fost bolnav.

A luptat cât a putut, dar s-a stins liniștit, cu fotografia dumneavoastră în mână.

În ultimele clipe mi-a spus doar atât:

‘Spune-i mamei că vin acasă. Că mi-a fost dor mereu.’

Vă trimit o cutie cu lucrurile lui. Cu toată dragostea noastră.

Elisa.”

Maria a citit scrisoarea în tăcere.

Apoi s-a așezat pe scaunul din fața sobei și a rămas nemișcată mult timp.

În ziua următoare, vecinii au văzut-o căra cutia în casă.

A deschis-o încet, ca pe o rană.

Înăuntru erau:

o cămașă albastră,

un carnețel cu notițe,

și un plic mic, sigilat, pe care scria:

„Pentru mama.”

A tremurat când l-a deschis.

Hârtia mirosea a dor și a frig de departe.

„Mamă,

dacă citești asta, înseamnă că am întârziat prea mult.

Am muncit, am strâns bani, dar n-am știut că timpul nu se cumpără.

Ți-am dus dorul în fiecare dimineață, când ningea.

Ți-am visat vocea și ciorba ta.

N-am fost un fiu bun, dar să știi că te-am iubit în tăcere.

Am pus într-un buzunar al cămășii mele o fărâmă de pământ din curte.

O țin mereu aproape.

Când nu mai pot, mă gândesc la tine și parcă aud cum zici:

‘Hai, măi copile, mai rabdă un pic.’

Dacă nu revin, mamă, să știi că dorul meu te va învălui în somn.

Nu plânge. Eu m-am întors deja — doar că nu mai trebuie să bat la ușă.

Cu dragoste,

fiul tău, Andrei.”

Maria a pus scrisoarea la inimă.

A plâns încet, fără strigăt, ca o mamă care știe că nu mai are pe cine aștepta — dar are cu cine vorbi.

A luat cămașa, a spălat-o cu grijă, a călcat-o, și a pus-o pe spătarul scaunului lui de la masă.

De atunci, nu a mai mâncat niciodată singură.

Într-o seară de februarie, poștărița a găsit-o dormind în fotoliu.

Cu mâna peste scrisoare.

Pe sobă, ceaiul fierbinte aburea ușor.

Pe fața ei — un zâmbet liniștit.

Lângă ea, cămașa albastră părea că o îmbrățișează.

Vecinii au spus că în noaptea aia s-a oprit vântul.

Că satul a fost tăcut, ca și cum cineva și-a găsit în sfârșit drumul înapoi.

Și poate chiar așa a fost.

Poate Andrei s-a ținut de cuvânt.

Poate chiar s-a întors — doar că altfel.

Pentru că unele promisiuni nu mor.

Se împlinesc în tăcere, printre lacrimi și zăpadă.

Și uneori, acasă nu e un loc… ci o revedere.

$$$

 AMINTIRI DIN VREMURI DE MULT APUSE !!!

CLACA ....

Copil fiind îmi amintesc că târziu în toamnă începea strângerea porumbului, si se facea clacă....

De cele mai multe ori se făcea clacă la depănușat păpușoi de pe câmp, sau în gospodăria celui care chema oamenii pentru al ajuta.

Claca se făcea pe rând la fiecare casă , pentru desfăcat se chemau vecinii, femei, fete și feciori. 

Toți se ajutau, porumbul era desfăcat și încărcat în căruțe cu sacul și coșărci, luănd drumul la casa gospodarul care-i aparținea porumbul. 

Acasă, unii știuleţi de porumb mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către femei și legați la streașăna casei, să se știe ca s-a terminat culesul porumbului. .

În timpul desfăcatului, se spuneau poveşti, ghicitori , se cânta , se mai discuta ce fată se mai marită, ce flăcău se mai însoară, cine s-a mai certat, cine s-a mai împâcat, iar ca drept răsplată, fiecare primeau câte un pahar de țuică , sau vin iar la sfârşitul clăcii, o masă cu bunătăți pe atunci naturale, întinsă pe mese de lemn, în mijlocul curții.

Mai pe seară când treaba era gata flăcăii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine, după care la sfârșit, se scoteau pănuşile afară, se mătura, și începea jocul. 

Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.......

Claca se mai făcea şi la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe ogor, la tăiatul lemnelor, și chiar când se ridica o căsă pentru tinerii căsatoriți(se faceau chirpici). 

Aşa se ajutau ţăranii între ei, se făceau claci destul de des pentru că oamenii nu aveau atâtea posibilități ca și acum....

Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă.

Așa era odată când omul era OM și se ajutau la nevoie!

$$$

 Eminentul chimist Alfred Bernath și moartea Anei Davila

Ce a însemnat prezenţa chimistului Alfred N. Bernath Lendway pentru farmacia şi medicina românească? Multe date provin din Darea de seamă pe care a prezentat-o Eforiei Spitalelor Civile privind activitatea Laboratorului de chimie în deceniul 1868 – 1878, în care A. Bernath arată că s-au efectuat: 18.711 lucrări de chimie (analize) pe seama Ministerelor de Interne, Justiţie, Finanţe, Răsbel, Eforia Spitalelor Civile, Facultatea de medicină şi Şcoala superioară de farmacie şi anume: lucrări analitice (uromicroscopice şi patochimice = 348, chimico-legale = 837, mercantile şi tehnice = 182, ape minerale şi hidrochimice = 78), lucrări chimico-tehnice (experimentative-organizatorice – 120, ştiinţifico-pur preparative – 131), lucrări preparative şi expediţiune – 333, lucrări demonstrative şi experimentale (elevilor şi studenţilor etc.) = 10.403, aparate compuse şi ustensile necesare diferitelor servicii = 277.

În 1898 – 1899, lucrările analitice şi de expertiză ale Laboratorului ajunseseră la un total de 10.000 – 11 .000 pe an. În paralel, mai bine de 14 ani, Bernath a funcţionat însă și la Facultatea de medicină, ca şef de lucrări la catedra de chimie a lui Davila. Tot în acest laborator, ne spune însuşi Bernath, s-a continuat execuţia expertizelor judiciare (medico-legale), precum şi controlul debitorului şi al fabricaţiei alimentelor şi băuturilor, iar el a organizat și serviciul chimico-legal, satisfăcând toate expertizele solicitate de parchet şi de tribunale din punct de vedere al otrăvirilor, crimelor etc.

Profesorul a fost primul chimist legist, iar în domeniul igienei publice a studiat fabricarea modernă a chibriturilor, cu sau fără fosfor roşu ori alb, rezultatul lucrărilor fiind publicat în revista „Moniteur Scientifique“, care apărea în Franţa. În 1900, a publicat un ghid explicativ numit “Hygiène et assistance publique”.

Autorităţile de stat şi municipale, spunea unul din elevii săi, apelau în permanenţă şi în mod larg la cunoştinţele profesorului Bernath. „Ministerul justiţiei pentru expertize chimico-legale, ministerul de război în chestiunea diferitelor furnituri; direcţia poştelor şi telegrafelor pentru analiza sârmelor de telegraf; direcţia C.F.R. în chestiunea furniturilor, Serviciul sanitar al Capitalei pentru analiza vinului și pâinii, a băuturilor spirtoase etc. O problemă deosebit de importantă o ridica primirea medicamentelor furnizate Eforiei Spitalelor Civile. Cum falsificarea lor se făcea în stil mare (calomelul cu carbonat de calciu, opiul artificial conţinea 1% morfină, chinina sulfurică cu cinchonină şi cineonidină etc.), Bernath era chemat să analizeze şi controleze aceste medicamente.

În 1899, a fost însărcinat de Ministerul agriculturii, industriei şi comerţului să meargă la Pesta, împreună cu Alex. Locusteanu, directorul Şcolii de medicină veterinară, şi cu arhitectul Ministerului, N. Cerchez, pentru a vizita instalaţia Şcolii veterinare de acolo, a stabilimentului vaccinogen şi a laboratorului de chimie pentru şcolile agricole, în vederea pregătirii proiectului pentru clădirea şi instalarea Şcolii superioare de medicină veterinară din Bucureşti”.

Chimistul a elaborat un prim Codex alimentar, care a servit ca bază la întocmirea Regulamentului privind controlul alimentelor şi băuturilor, precum şi la urmărirea fraudelor şi a falsificărilor în această direcţie și a publicat, printre altele, volumele “Grâul şi făinurile lui” și “Porumbul şi mălaiul” (1899).

Alfred Bernath a studiat din punct de vedere chimic bogăţiile solului şi subsolului ţării, iar studiul petrolului l-a determinat să construiască tot felul de aparate şi ustensile cu ajutorul cărora a putut efectua distilarea fracţionată. În plus, a întocmit o serie largă de lucrări hidrochimice privind exploatarea apelor minerale și studiul cărbunilor fosili, înlesnind aceste explorări analitice şi geologice la faţa locului.

Între 1868 şi 1900, a întreprins 22 de excursii pentru a face operaţiile hidrochimice pentru fiecare izvor în parte la faţa locului, folosind aparate şi instrumente aduse din laborator, fiind printre primii care a analizat numeroaselor ape minerale din țară.

În aceeași perioadă a făcut excursii, la invitația autorităţilor judeţene, la Vulcana şi Pucioasa sau la Lacul Sărat. „Instalarăm laboratorul într-o baracă, spunea elevul său A. Urbeanu, pentru a cerceta nu numai apa şi nămolul, ci şi vegetaţiunea Lacului Sărat. Dejunul ni-l aduceam din Brăila. Unul din cuferele de reactivi ne servea de masă, iar iarba verde ţinea loc de covor, pe care ne aşezam. Ce gustos părea puiul rece, cât de delicioasă era brânza de Brăila cu struguri“.

Bernath

Printre lucrările publicate de Bernath în urma cercetărilor se numără “Studiul apelor minerale din Cozia şi Brădet” (1893), “Studiul apelor carpatine din Buzău” (1898), “Studiul apelor minerale Bălţăteşti” (1898), “Studiul apelor de la Dorna şi Borcea” (1898) sau “Studiul apelor minerale din Valea Oltului”.

“Cursul lui Davila, ţinut în cadrul Facultăţii de medicină, ocupa o bună parte din timpul laboratorului în care Bernath, ajutat de asistenţii Mina Minovici şi C. Istrati, făcea partea experimentală cu multă abilitate, siguranţă şi precizie matematică.

Ţinut de trei ori pe săptămână în amfiteatrul Spitalului „Colţea“, asistau la acest curs, în afară de studenţii în medicină şi farmacie, elevele Azilului „Elena Doamna“ şi cele ale Pensionatului Müller, la care se ataşau multe doamne din societatea bucureşteană. Era o asistenţă de toate vârstele, diferit pregătită, care urmărea cu multă atenţie cuvintele alese cu grijă şi pline de conţinut ale prof. Davila, dar mai ales experienţele efectuate de Bernath, care izbutea să captiveze şi să pună publicul în multă admiraţie şi mirare justificată”, mărturisea Mina Minovici în amintirile sale, continuând: “Nu cred să fi fost cu putinţă o asociere mai fericită şi mai armonioasă ca aceea dintre Davila şi Bernath. Cuvântarea caldă, pasionată, entuziastă, a lui Davila, captiva auditoriul. Dar ceea ce captiva în gradul cel mai înalt atenţia auditoriului şi-l transporta în lumea farmecelor şi a minunilor era partea experimentală condusă de dr. Bernath, cu o abilitate uimitoare”.

Bernath

Tot în amfiteatrul Laboratorului de la Colţea, apoi în sala spaţioasă a Ateneului Român, Carol Davila şi Bernath Lendvay şi-au ţinut vestitele conferinţe săptămânale şi duminicale de chimie, în prezenţa elitei bucureştene, formată din multe doamne şi domni, atraşi de instructivele şi captivantele experienţe.

Mai bine de două decenii şi-a ţinut Carol Davila conferinţele publice de chimie pe care le începuse în 1856 la Liceul „Sf. Sava“, ajutat la început de Constantin I. Manu — un tânăr bacalaureat în ştiinţe de la Paris, iar după venirea în ţară a lui Bernath, de acest iscusit şi adânc iniţiat în tainele chimiei, care lichefia şi solidifica în acelaşi timp anhidrida carbonică.

Nu o dată a povestit Davila despre întâmplarea hazlie petrecută cu mai multe „cucoane sulemenite” cu pudră cu carbonat de plumb, care luau parte la una din prelegerile sale, în timp ce se experimenta cu hidrogen sulfurat. Mare a fost mirarea tuturor când obrazul colorat al acestor femei s-a transformat într-o masă cenuşie de nerecunoscut, care a provocat râsul şi voia bună a întregii săli. „Damele aveau intrare specială la Ateneu, pe uşa de către Cişmigiu şi li se rezervau cele trei bănci dintâi”, suna un anunţ privind conferinţele duminicale din casa beyzadelei Ghica, devenită Ateneu.

Colaborarea atât de mult apreciată şi stimată dintre Davila şi Bernath avea să fie zguduită în 1874 de o întâmplare nefericită, care i-a produs lui Davila una dintre cele mai mari nenorociri, iar lui Bernath o adâncă închistare sufletească şi remuşcări de neînlăturat toată viaţa, datorită căreia s-a retras ca un pustnic în laborator şi în intimităţile tăinuite ale chimiei îndrăgite.

În ziua de 13 ianuarie 1874, o duminică, Davila plecă cu soţia sa ca să meargă la Colţea, unde ţinea conferinţa săptămânală, la care, în afară de studenţi, asista multă lume din societate. La sfârşitul conferinţei, pe când Davila se îmbrăca în biroul lui, Ana Davila, nesimţindu-se bine, ceru o doză de chinină.

Din greşeală, dr. Bernath îi dădu o doză de stricnină. Moartea îi fu fulgerătoare. La această tragedie, când Davila îşi vedea soţia murindu-i în braţe în câteva clipe, asista şi cumnata sa, Felicia Racoviţă. Ultimele cuvinte pe care Ana Davila le-a mai putut rosti într-un efort suprem au fost “copiii”.

Disperat de această moarte involuntară, dintr-o greşeală personală, Bernath a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de însuşi Davila, care şi-a dat seama de cruda realitate. Cazul a făcut mare vâlvă, conducerea Eforiei Spitalelor Civile instituind chiar de a doua zi (14 ianuarie 1874) o comisie de anchetă formată din George M. Ghica, Ştefan Capşa, Al. Marcovici, C. Dimitrescu-Severeanu, Gheorghiad Obedenaru şi A. Trausch, comisie care s-a convins că fără nici o intenţie, Bernath, din greşeală, în loc să-i dea doza de chinină (clorhidrat de chinină — chinină muriatică), i-a dat stricnină muriatică.

Totodată, comisia a constatat că în laboratorul lui Bernath se afla o ordine şi o aranjare sistematică, cu indicaţii precise şi legale ale tuturor produselor aflate în borcanele din rafturile existente. Fără îndoială că raporturile dintre Davila şi Bernath nu au mai putut fi la aceeaşi caldă afecţiune, dar colaborarea dintre ei, dintre profesor şi şeful de lucrări, dintre Davila eforul şi Bernath directorul Laboratorului şi apoi al Institutului chimic universitar — a continuat să rămână valabilă până la moartea lui Davila, la zece ani după această tragedie. 

În 1875, chimistul a fondat o şcoală profesională de mecanică, metalurgie şi manufactură de artă pentru un număr de 20 de elevi bursieri și a pus bazele primelor cercetări asupra petrolului, valorificând încă multe alte bogăţii naturale ale ţării.

În 1883 şi 1885 a fost însărcinat de Ministerul Industriei să viziteze şi să studieze toate instituţiile agricole şi viticole din Europa, atât din punct de vedere al învăţământului, cât şi al aplicaţiunilor practice la noi. Dr. Bernath a purtat cu mândrie şi prestanţă renumele ştiinţei româneşti peste graniţă, iar prin studiile, demonstraţiile şi exponatele sale privind petrolul românesc, asfaltul, parafina şi multe alte derivate, precum şi o serie de produse obţinute din amestecul făinilor de grâu, secară, orz şi porumb degresat, a obţinut înalte recompense pentru stat.

Fire sensibilă, delicată, prea sfiicios pentru preîntâmpinarea brutalităţilor şi indiferenţei mai marilor zilei, Bernath era plin de umanitate în adevăratul şi adâncul ei înţeles.

Gata oricând în sprijinul aproapelui său, blând şi înţelept, bun organizator, a dezvoltat o activitate uriaşă mai bine de patru decenii, punându-şi toată inteligenţa, toată energia şi puterea de muncă, averea şi însăşi viaţa (nu a avut familie) în serviciul ţării şi al ştiinţei, al binelui public şi progresului.

Nu au trecut nici cinci decenii de la moartea sa şi posteritatea — care a profitat atât de mult după ampla-i activitate — l-a dat uitării prea de timpuriu”.

Surse:

Adolf Urbeanu, Amintiri

C. I. Istrati, Despre importanţa şi rolul chimiei în ştiinţele medicale, 1882

A. Urbeanu, Laboratorul de chimie de la „Spitalul Colţea“, 1879—1884, „Revista Farmaciei”

Şt. Minovici, Notice biographique sur Alfred Nicolaus Bernath Lendway, Buletinul Societăţii de Chimie din România, 1924

Revista Farmacia, 1972

$$$

 Maria Goretti, fecioara-martiră. Puterea iertării

Maria Goretti s-a născut pe 16 octombrie 1890 la Corinaldo, în provincia Ancona din Italia, și a fost fiica lui Luigi Goretti și a Assuntei Carlini, care mai aveau încă șase copii. Când fetița avea cinci ani, părinții ei erau atât de săraci încât au fost nevoiți să renunțe la mica lor fermă și să lucreze pentru alți agricultori din zonă. În 1896, s-au mutat la Colle Gianturco, în apropiere de Roma, iar după trei ani la Lazio, unde au locuit într-o casă, “La Cascina Antica”, pe care o împărțeau cu o altă familie compusă din Giovanni Serenelli și fiul lui, Alessandro. După patru ani, tatăl Mariei s-a îmbolnăvit de malarie și a murit, iar mama a fost nevoită să muncească din greu pentru a-și hrăni copiii.

Assunta și frații mai mari lucrau pe câmp, iar copila se ocupa de sora cea mică, Teresa, gătea, cârpea hainele și făcea curățenie în casă. Pe 5 iulie 1902, Maria, care avea deja unsprezece ani, stătea în curtea casei, cârpind o cămașă a vecinului Alessandro, în timp ce acesta culegea fasole din mica grădină de legume a familiei. Știind că sunt singuri, Alessandro a băgat-o pe copilă în casă și a amenințat-o că o va înjunghia dacă nu va face ceea ce-i spune. Intenționa să o violeze, dar Maria nu s-a supus, țipînd disperată: “Nu! Nu vreau!”, spunându-i că ce vrea să-i facă e păcat de moarte. Băiatul a strâns-o de gât, apoi a înjunghiat-o de paisprezece ori.

Când Assunta și Giovanni, tatăl băiatului, au venit acasă, au găsit-o pe Maria sângerând și au dus-o la cel mai apropiat spital, în Nettuno. A fost supusă unei intervenții chirurgicale fără anestezie, dar starea ei era deosebit de gravă. Chirurgul, cu ochii în lacrimi, i-a spus: “Maria, gândește-te la mine în Paradis”, iar ea s-a uitat la bărbat și a răspuns: “Cine știe care dintre noi va fi primul acolo?” “Tu, Maria”, a zis doctorul. “Atunci mă voi gândi cu bucurie la tine”. A doua zi, la 24 de ore după ce fusese înjunghiată, copila a spus cu ultimele puteri că îl iartă pe Alessandro, apoi a murit.

Alessandro Serenelli a fost prins la scurt timp după cumplita sa faptă. Urma să fie condamnat la închisoare pe viață, dar pentru că era minor, a primit o pedeapsă de 30 de ani. Judecătorii au luat în calcul o serie de circumstanțe atenuante, socotind că era imatur, că fusese crescut într-o familie săracă, neglijentă și cu un tată alcoolic. După ce și-a ispășit trei ani din pedeapsă, un episcop local, monseniorul Giovanni Blandini, l-a vizitat în închisoare, iar tânărul i-a povestit un vis “în care Maria i-a dat crini care i-au ars imediat în mâini”

După eliberare, Alessandro a vizitat-o pe Assunta și i-a cerut iertare. Femeia a avut puterea să-i vorbească și au participat împreună la Liturghie a doua zi, primind Sfânta Împărtășanie unul lângă celălalt. Mai târziu, Alessandro a intrat în Ordinul Fraților Minori Capucini și a locuit într-o mănăstire unde a lucrat ca grădinar până la moartea sa, în 1970, la vârsta de 87 de ani.

Maria Goretti, fecioara-martiră, a fost beatificată pe 27 aprilie 1947, la ceremonia oficiată de papa Pius al XII-lea participând și Assunta, mama fetiței, care a fost mângâiată de suveranul pontif cu ochii în lacrimi. Trei ani mai târziu, pe 24 iunie 1950, papa a canonizat-o pe copilă, numind-o “Sfânta Agnes a secolului XX”, iar Assunta a fost din nou prezentă la ceremonie, împreună cu cei patru copii pe care îi mai avea la acel moment, și cu Alessandro, criminalul pocăit. Assunta a fost prima mamă din istoria creștinătății care a asistat la canonizarea copilului ei. Aproximativ 500.000 de oameni, majoritatea tineri, au venit din întreaga lume la Vatican, iar papa i-a întrebat: “Sunteți hotărâți să rezistați la orice atac asupra castității voastre cu ajutorul harului lui Dumnezeu?” Răspunsul a fost un “da” răsunător.

Rămășițele Mariei sunt păstrate astăzi în cripta Bazilicii Pasioniste din Nettuno, orășel aflat la sud de Roma, iar sfânta Agnes, fecioara martiră, este protectoarea castității, a victimelor violurilor, a adolescentelor, sărăciei, purității și iertării, fiind venerată în special în Congregația Patimilor.

$$$

 Pe 16 octombrie 1935 a decedat Constantin I. Nottara, actor, director de scenă şi profesor; a fost protagonist al primului film de ficţiune semnificativ pentru cinematografia românească, „Independenţa României” (1912), a fost un actor român, una dintre personalităţile cele mai de seamă ale teatrului românesc, tatăl compozitorului Constantin C. Nottara. A fost elevul lui Ştefan Vellescu.

Constantin Nottara a fost produsul școlilor de teatru română și franceză. El a fost atras de teatru de mic și și-a dedicat întreaga viață acestei pasiuni, chiar dacă, pentru aceasta, a înfruntat greutăți materiale considerabile. La 16 ani, râmâne orfan de ambii părinţi, fiind lăsat în grija unui unchi. Joacă prin vechile grădini bucureştene în spectacole de teatru. În 1876, este admis la clasa profesorului Ștefan Vellescu. Era, în acelaşi timp, elev la Liceul Sf. Sava din Bucureşti şi student la Conservator. Era tânăr, prezentabil și elegant. Atrăgea atenţia prin chipul său interesant.

După ce a început să lucreze la Teatrul Național, comitetul de conducere l-a trimis la Paris, la specializare, iar școala franceză de interpretare îl cucereşte pe tânărul actor, pe care îl puteți auzi recitând Viața la țară, de Alexandu Depărățeanu, într-o înregistrare păstrată de radioul public. În 1893 devine profesor la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie din Bucureşti. Nottara a predat arta teatrală timp de 33 de ani. format generaţii întregi de actori, printre care Tony Bulandra, Constantin Tănase, Lucia Sturdza Bulandra şi mulţi alţii.

A activat ca director de scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A luptat pentru drepturile actorului. Cariera lui se confundă cu istoria primei scene a Bucureştiului. Peste 60 de dramaturgi români, printre care Alecsandri, Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Eftimie Murgu şi-au văzut personajele operelor interpretate pe scenă de Nottara.

În 60 de ani de teatru, a interpretat peste 800 de roluri. Nottara a rămas legat de teatru pentru totdeauna jertfindu-şi toate bunurile pământeşti, scrie Ziarul Metropolis despre marele actor român. A trăit toată viața sa în locuințe închiriate. Colegii și elevii săi au pus mână de la mână și i-au cumpărat lui Nottara o casă, pe actualul bulevard Dacia.Marele actor a locuit în casă în ultima parte a vieţii, bolnav fiind, alături de fiul său, compozitorul Constantin C. Nottara, şi soţia sa, Ana. A murit în noaptea de 16 spre 17 octombrie 1935, la 76 de ani. Teatrul din b-dul Magheru poartă și azi numele lui „Constantin I. Nottara”. Nottara a avut o intensă activitate şi ca director de scenă şi profesor la Conservatorul dramatic din Bucureşti. A locuit pe actualul Bulevard Dacia la nr. 105, unde se află acum casa memorială care îi poartă numele.

$$$

 CORNELIU COPOSU - ION ILIESCU, VIEȚI PARALELE

1990 este anul în care apele se despart. An de tranziţie, an sângeros, an turbulent, an al visării şi an al fanatismului, 1990 propune românilor alegerile care nu mai lasă loc de ambiguitate. Mai mult ca oricând în istoria noastră recentă, identităţile se modelează în funcţie de răspunsurile pe care fiecare le dă provocării libertăţii. Seducţia populismului tiranic, cu cortegiul său de fantasme, este alternativa la proiectul modernizării sub semnul democraţiei constituţionale.

Zilele de 28 / 29 ianuarie proiectează, pe acest fundal de negură şi emoţii, efigiile celor două personalităţi în care se întrupează opţiunile disputându-şi imaginarul românesc. În vuietul străzii, se pot desluşi chipurile lui Corneliu Coposu şi Ion Iliescu- întâlnirea dintre cei doi este întâlnirea dintre modelele între care România este chemată să opteze, o dată pentru totdeauna. Ceea ce vocea lui Corneliu Coposu articulează, fără emoţie şi cu acel curaj ardelenesc al încăpăţânării, este datoria autorităţilor provizorii de a proteja cadrul pluralusmului şi competiţiei echitabile. Răspunsul lui Ion Iliescu este şirul nesfârşit de oameni ai muncii care scandează, înaintează şi devastează. Glasul lui Ion Iliescu este glasul clasei muncitoare, invitată să joace, pe scena istoriei, rolul ei de clasă conducătoare a societăţii. Cei ce i se opun vor fi striviţi, fără ezitare, de acest fluviu uman pe care energia mesmerică a lui Ion Iliescu îl eliberează.

De aici, din acest punct al dialogului inegal dintre cei fără de putere şi statul tiranic, se încheagă intreaga poveste a naţiunii noastre. Vieţile paralele ale lui Corneliu Coposu şi Ion Iliescu se suprapun peste ezitările şi iluziile unei întregi comunităţi. Pentru Ion Iliescu, 1990 este anul triumfului. Lui îi este dat să realizeze ceea ce nimeni după el nu va mai realiza- să se confunde cu urile şi patimile poporului care îl alege, entuziast. 20 mai 1990 este ceremonia prin care fesenismul îşi proclamă victoria supremă. În faţa lui nu se mai află decât resturile unei societăţi aneantizate. Mineriada este culminaţia acestui proces legic de epurare şi domesticire.

1990 este, pentru Corneliu Coposu, anul în care singurătatea dureroasă a resentimentului pare să evoce anii imediat postbelici. Desigur, nimeni nu îl va mai putea intemniţa, iar drumul său nu îl va mai duce înapoi spre tăcerea tombală de la Râmnicu Sărat. Dar compatrioţii săi nu vor înceta să îi ofere şansa teribilă de a sorbi din cupa umilirii şi a dispreţului. Evacuat din sediul partidului pe care îl refondează, invocat ca semn al reacţiunii şi moşierimii, hulit şi executat în efigie, huiduit pe 1 decembrie 1990 în locurile în care Iuliu Maniu rostise cuvintele Unirii, Corneliu Coposu este dator să înfrunte destinul cu seninătatea celui care ştie că steaua libertăţii luminează deasupra inimilor noastre. Solitudinea sa în mijlocul mulţimilor fanatizate este semnul moderaţiei militante.

În cele din urmă, fiecare dintre cele două vieţi care se scurg, paralel, în lungul an 1990 lasă în urma lor un legat. Moştenirea cea mai durabilă a lui Ion Iliescu este chiar România actualului an electoral. El este arhitectul lumii de care ţinem şi noi. El este demiurgul ce, prin cuvânt fesenist, edictează constituţii şi legi, încadrând românii în cercul de fier al patronajului politic şi al subdezvoltării democratice. El este părintele şi creatorul universului pe care îl domină, până când este devorat, la rândul său, de cei iviţi din magma energiilor sale.

Legatul lui Corneliu Coposu este infinit mai fragil şi neînsemnat în ochii celor care venerează puterea şi gloria înşelătoare. El se reduce la acest gest temerar de refuz al opresiunii şi tiraniei. El înseamnă încrederea, până la capăt, în puterea libertăţii şi legilor drepte de a ne fi călăuză. Modest şi neînduplecat, el pune temelia confruntărilor noastre viitoare. Memoria lui este imperativul solidarităţii în ceasurile în care laşitatea domneşte peste o naţiune întreagă.

Articol publicat inițial în revista electronică LaPunkt.ro

$$$

 HOLOCAUSTUL ROMÂNESC

« În primăvara lui 1944, 131.639 de evrei din nordul Transilvaniei, controlat la acel moment de Ungaria, erau deportați în lagărele de exterminare naziste din Polonia. Doar câteva mii au supraviețuit.

Începând din 1941, și regimul pro-german de la București al Mareșalului Ion Antonescu a dus o politică de Holocaust, adică de exterminare a evreilor. Un număr de aproape 300.000 de evrei români, mai ales din nordul Moldovei și Bucovina, au fost deportați în lagăre din Transnistria, unde majoritatea au murit de foame, de frig, din cauza bolilor sau împușcați.

Europa Liberă a vorbit cu trei evrei români – supraviețuitori ai ororilor antisemite din vremea celui de-al doilea război mondial.

Niciunul dintre cei 3.500 de evrei care urcau pe 26 mai 1944 în vagoanele pentru vite, în gara din Târgu Mureș, nu știa spre ce destinație merge.

Din septembrie 1940, întreaga regiune nu mai aparținea României, ci Ungariei, urmare a Dictatului de la Viena din 30 august. Prin așa-numitul arbitraj al Italiei fasciste și Germaniei naziste, România a pierdut atunci nordul Transilvaniei, cu orașele Târgu-Mureș, Cluj, Oradea, Arad, Carei, până în sud, spre Brașov, în favoarea Ungariei conduse de fascistul Mikloș Horthy.

Dezastrul României Unite a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea și a provocat venirea la putere la București a unui regim pro-german în frunte cu fasciștii români din Garda de Fier și generalul Ion Antonescu.

„Eram siguri că vor goli totul în Pusta Maghiară, între Tisa și Dunăre”, spune pentru Europa Liberă Octavian Fulop (94 de ani). Zvonul era că vor fi duși acolo, în centrul Ungariei, la muncă.

La cei 14 ani neîmpliniți la acel moment, Octavian a stat înghesuit în vagon cu alți 70 – 80 de oameni, alături de părinți, bunici și prieteni, trei zile și trei nopți, fără întrerupere. Loc aveau numai cât să stea pe jos, lipiți unii de alții. Nimic de mâncare, doar o găleată cu apă și alta ca să își facă nevoile.

Iadul? Încă nu.

În dimineața de 29 mai 1944 dimineața, ușile mărfarului s-au deschis: „Acolo, pe peron, era iadul. Iadul!”, își amintește Octavian Fulop.

Ajunseseră la Auschwitz, în Polonia.

Octavian avea să fie singurul supraviețuitor din familia sa numeroasă. A fost eliberat pe 5 mai 1945 – în acel an Polonia a fost ocupată treptat de trupele sovietice în ofensivă, naziștii au fost împinși înapoi spre Germania, iar lagărele, desființate.

Dar anul de groază al vieții sale – mai 1944 – mai 1945 – a însemnat trecerea prin patru lagăre de exterminare și mai multe selecții ale medicului nazist Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morții” din cauza experimentelor făcute pe deținuți.

Nimeni din familia lui Octavian Fulop nu a supraviețuit.

Până în 1944, când Ungaria este controlată de Germania, între 16.000 şi 18.000 de evrei fuseseră deportaţi din întreaga Ungarie lângă Kameneţ – Podolsk. Cei mai mulţi dintre ei vor fi uciși aici la sfârşitul lui august 1941.

După ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 martie 1944, noua conducere a dispus fără drept de apel aplicarea „soluției finale”, adică exterminarea totală a evreilor în toate teritoriile aflate sub jurisdicția Budapestei, deci inclusiv a evreilor români care scăpaseră nevătămați până atunci.

Din 3 mai 1944, mare parte dintre cei aproximativ 160.000 de evrei din Transilvania de Nord au fost mutați în ghetouri.

În intervalul 16 mai – 27 iunie 1944, 131.639 de evrei din nordul Transilvaniei au luat calea lagărelor de exterminare Auschwitz – Birkenau din Polonia, conform datelor Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.

Pogromul de la Iași și deportările din Transnistria

Din toamna lui 1940, România intră în zodia neagră a Holocaustului. Ea se acutizează pe măsură ce influența germană la București devine mai puternică. Și devine mai puternică din cauza trupelor staționate sau în tranzit în pregătirea și pentru desfășurarea așa-numitei operațiuni „Barbarosa”, adică atacarea Uniunii Sovietice de către Germania nazistă și aliații ei, Italia, România și Ungaria.

Antisemitismul devine politică de stat. Și aceasta inclusiv după ce, în ianuarie 1941, Conducătorul statului, Ion Antonescu reușește să îi înlăture pe legionari de la putere.

Astfel, în cele trei zile ale pogromului de la Iași, din 27-30 iunie 1941, au fost uciși 13.266 de evrei, femei, bărbați, bătrâni, copii. Acestea sunt cifrele raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, publicat în 2004.

Miile de evrei care au supraviețuit masacrului de la Chestura din Iași au fost urcați în trenuri ale morții, înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic.

Europa Liberă a stat de vorbă cu Leonard Zăicescu, care are acum 97 de ani. Domnul Zăicescu este cel din urmă supraviețuitor al pogromului de la Iași care mai trăiește în România.

Dus în curtea Chesturii (poliției) ieșene alături de tatăl său și alte câteva mii de evrei, a fost printre puținii care au reușit să scape. Pentru scurt timp, pentru că a fost apoi înghesuit într-un tren.

Nici acum, după mai bine de 80 de ani, nu reușește să-și explice cum de mai trăiește. Din cei aproximativ 70 de membri ai familiei sale extinse s-au mai întors acasă doar doi.

Exterminarea ca politică de stat contra minorităților considerate inferioare sau ostile a vizat și romii.

În 1942 și 1943, aproximativ 25.000 de romi, dintre care jumătate copii, au fost deportați de regimul Antonescu în lagărele din Transnistria. Este vorba despre un teritoriu mult mai vast decât Transnistria actuală, un teritoriu aparținând Ucrainei, dar administrat de Armata Română alături de Germania nazistă.

Aproape jumătate dintre ei nu au mai supraviețuit, din cauza foamei, a bolilor și a frigului pe timpul iernii.

În aceeași regiune se estimează că au fost lichidați între 115.000 şi 180.000 de evrei basarabeni și ucraineni, conform datelor Yad Vashem – Memorialul Victimelor Holocaustului.

Cel puțin 100.000 de evrei este numărul avansat și de istoricul Keith Hitchins în lucrarea „România”.

Lagărele de acolo nu funcționau pe aceleași principii de moarte industrializată precum cele din Polonia, unde conducerea nazistă avea preeminența.

În lagărele românești, oamenii mureau preponderent de foame, de boli sau de frig sau împușcați ori spânzurați pentru indisciplină. Diferența putea însemna că acei decidenți care își păstraseră capul pe umeri la București câștigau timp prețios.

Or, cea mai insistentă persoană care a pledat în favoarea evreilor și romilor deportați în Transnistria a fost însăși Regina Mamă Elena, mama Regelui Mihai, sprijinită de Patriarhul Nicodim. Revenită din exil, după abdicarea fostului ei soț, Carol al II-lea, Elena era creștină practicantă și filo-britanică. Simpla ei prezență indica Berlinului că în România nu se poate aplica pur și simplu „Soluția Finală” a lui Hitler.

Au existat însă mii și mii de persoane – primari, jandarmi și diferite altele notabilități care întârziau să pună în aplicare ordinele antisemite venite de la București sau le aplicau în dorul lelii, contra mitei sau din milă.

Comunități sătești și-au apărat „țiganii” pentru că nu înțelegeau unde le-ar putea pleca lăutarii sau fierarii, scrie un studiu IRIR publicat în 2002.

Cât despre Regina Elena, intervențiile ei de la finele lui 1941 astfel încât deportările să se oprească la cele deja făcute și să nu se extindă la evreii din întreaga Românie au fost încununate de succes, dar au ajuns la urechile temutului Adolf Eichman, oficialul nazist responsabil de „Soluția Finală” în întreaga Europă. Cu riscul de a fi deportată, avea sora într-un lagăr nazist în Occident, Elena a continuat să ajute.

Dar în ciuda rangului înalt al Reginei Elena și a perspectivei ca Hitler să piardă războiul, România și-a asumat prin Ion Antonescu și ceilalți lideri politici și militari să rămână în istorie cu un regim care încurajat uciderea de oameni nevinovați. În cazul de față, pe criterii etnice și de neapartenență la etnia majoritară.

Potrivit Raportului final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, prezentat în 2004 și publicat apoi de Polirom, numărul evreilor români și al evreilor din teritoriile aflate sub administrație Românească uciși în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută.

Concluzia Comisiei prezidată de Elie Wiesel, el însuși supraviețuitor al deportărilor din Transilvania la Auschwitz, este că, în timpul Holocaustului, în România și în teritoriile aflate sub controlul său, au fost uciși sau au murit între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni.

În Holocaust au pierit și aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară, precum și 5.000 de evrei români care erau atunci în alte țări din Europa.

60 de cetățeni români au fost distinși cu titlul „Drept între Popoare”. Este acordat de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, și-au riscat viața, familia și averea pentru a ajuta și salva evreii prigoniți.

Conform Raportului final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România Elena, regina-mamă a României a apelat direct la mareșalul Ion Antonescu și l-a convins ca acei evrei care nu fuseseră încă deportați din Cernăuți să rămână pe loc.

Un tren umanitar cu alimente și medicamente trimis la inițiativa ei și a Patriarhului Nicodim a salvat în 1942 viețile a mii de evrei din lagărele înființate de administrația românească în Transnistria.

Odată cu înfrângerea Germaniei și a aliaților ei la Stalingrad, în iarna lui 1942-1943, influența Reginei Mamă a sporit.

De-a lungul întregului an și la începutul lui 1944, Regina Elena a reușit să îl convingă pe mareșalul Ion Antonescu să permită întoarcerea a mii de copii evrei acasă, în țară, din Transnistria.

Un alt exemplu este cel al lui Traian Popovici, celebru avocat din Cernăuți, primar al orașului până în 1942. El a reușit să împiedice deportarea a 19.000 de evrei.

Prințul Constantin Karadja, membru de onoare al Academiei Române, a fost consul general al României la Berlin și, între anii 1941-1944, directorul departamentului consular în Ministerul de Externe la București. Acordând pașapoarte și vize românești, a salvat de deportare și exterminare peste 51.000 de persoane din Germania, Franța, Ungaria și Grecia.

Din păcate, numărul românilor „drepți între popoare” – 60, este infim în raport cu alte țări. La nivel mondial, distincția a fost primită de peste 26.000 de persoane. »

Extrase din articolul « Holocaustul românesc. Ce nu știm, de ce nu vrem să știm și trei mărturii document » de Cezar Amariei, sursa: https://romania.europalibera.org/a/holocaustul-romanesc-ce-nu-stim-de-ce-nu-vrem-sa-stim-si-trei-marturii-document-/32957785.html

$$$

 La mulţi ani, ŞTEFAN BĂNICĂ JR!

Actor, cântăreţ, compozitor, regizor şi moderator TV, unul dintre cei mai apreciaţi artişti români, Ştefan Bănică Jr. s-a născut la Bucureşti, la 18 octombrie 1967.

A urmat cursurile Liceului Teoretic „I. L. Caragiale” şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică – secţia Actorie, în 1990, la clasa prof. Ion Cojar.

Primul rol pe care l-a interpretat a fost în serialul „Eroii nu au vârstă”, în 1984.

Între 1990 – 2002 a jucat pe scena Teatrului „Bulandra”, iar de atunci până în prezent, este actor la Teatrul de Comedie.

A mai colaborat cu Teatrul Studenţilor „Casandra”, Teatrul Mic, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Teatrul „Odeon” şi „Metropolis”. 

A jucat în piesele: „Drum spre adevăr” (1987), „D’ale carnavalului”, „Bună seara, d-le Wilde”, „Maidanul cu dragoste”, „Merlin”, „Deşteptarea primăverii, „Visul unei nopţi de vară”, „Poveste de iarnă”, „Domnişoara Nastasia”, „Black & White”, „Hamlet”, „A douăsprezecea noapte”, „Chicago”, „Revizorul”, „Desculţ în parc” (în 2009 a semnat şi regia), „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Pescăruşul”, „La Pulce”, „Jake şi femeile lui”, precum şi în producţiile de teatru TV: „Cadrilul”, „Invitaţie la castel”, „Negustorii ambulanţi” sau teatru radiofonic: „Boemii”.

În filme, unul dintre cele mai cunoscute roluri ale sale rămâne cel din seria „Liceenii” – 1986, „Extemporal la dirigenţie” – 1987, „Liceenii rock’n roll” – 1990, dar a mai fost distribuit în: „Templul tăcerii”, „Triunghiul morţii”, „Sexi harem Ada-Kaleh”, „Proprietari de stele”, „A Beautiful Life”, „Ho, ho, ho”, şi în serialele TV: „O călătorie de neuitat”, „Băieţi buni”, „Liber ca pasărea cerului”.

A dublat în versiunea în limba română a filmului „Cars” („Maşini”).

În televiziune, a fost gazda emisiunii „Dansez pentru tine”, pentru care a compus şi melodia cu acelaşi nume (Pro TV, 2006 - 2013), a apărut în diverse show-uri de divertisment, precum şi în 10 show-uri „Popeasca & Bănică”, a moderat emisiunea – concurs „21” (TVR), a apărut în spoturi publicitare pentru diferite companii, a fost jurat la emisiunea „X Factor România” (Antena 1 – 2014 – 2018), este jurat „Next Star” (Antena 1 – 2020).

La radio, a moderat şi a produs emisiunile: „Ness Caffe Brasero” (Radio 21, 1996 - 1998) şi „Bonsoir” (Radio Romantic, 2000 – 2002).

Pe plan muzical, este compozitor, textier, orchestrator şi solist al Trupei „Rock’n’roll Band” şi „The 50’s” (înfiinţate din iniţiativa lui, în 1994), alături de care apare în concerte.

Până în prezent a lansat 16 discuri de autor: „Un actor / un rock’n’roll”, „Te rock... frumos”, „Cel de acum”, „Doar un Crăciun cu tine”, „De dragoste... în toate felurile”, „Ştefan Bănică jr. În concert”, „Zori de zi”, „Concert extraordinar Ştefan Bănică jr. Live la Sala Palatului” (DVD, 2004), „Numele tău”, „Duete”, „Împreună / Together”, „Toată lumea dansează” (ediţie de colecţie „Jurnalul Naţional”), „Un Crăciun cu Ştefan Bănică”, „Super-love”, „Ştefan Bănică / 10 ani – Live la Sala Palatului” (DVD), „Altceva”, „Love Songs”, „Picat din Lună”.

A scos şi numeroase videoclipuri, pentru piesele: „Te iubesc ca un bleg”, „Rodica”, „Poveste”, „Doar un Crăciun cu tine”, „Mi-e dor de ochii tăi”, „Găseşte-mi loc în inima ta”, „Te iubesc, femeie!”, „Ăsta-s eu”, „Încă o zi, „Poveste Rock’n’ Roll”, „Vorbe-n vânt”, „Am s-o aştept mereu”, „Iubeşte-o sincer”, „Veta”, „Doar o dată-i Crăciunul”, „Numele tău”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „S-o facem lată”, „Tu şi eu”, „Dansează baba”, „Epilog”, „Super-love”, „Gustul dragostei”, „Nu e prea târziu”, „Ce e dragostea?”, „Alerg printre stele”, „Gură, taci!”, „La masa mea”, „Acasă de Crăciun”, Să zbor”, „Până la cer”, „E beton Coana Mare”.

A susţinut zeci de turnee şi mii de concerte în întreaga ţară, peste 75 dintre acestea – de Crăciun, la Sala Palatului, în fiecare an începând cu 2002.

Impresionantă este şi lista premiilor pe care le-a primit:

- 1987 – Premiul ACIN pentru interpretare („Liceenii”);

- 1995 – Cea mai bună emisiune de divertisment: „Ceaiul de la ora 5”;

- 1998 – Cel mai bun cuplu satiric TV – acordat de „Moftul român” („Popeasca & Bănică”);

- 1999 – Premiul „Mari cupluri ale micului ecran” („Popeasca & Bănică”);

- 1999 – Cel mai bun interpret rock;

- 2000 şi 2002 – Premiul „Şlagărul anului” – Festivalul de la Mamaia;

- 2001 – Cel mai bun album pop-rock” („De dragoste... în toate felurile”) – Premiile Industriei Muzicale Româneşti;

- 2002 – Cel mai bun cântăreţ, Artistul anului – Radio România;

- 2002 – Cel mai iubit interpret – Radio Bucharest;

- 2002 şi 2004 – Cel mai iubit cântăreţ – TVR;

- 2002 – Dublu disc de aur şi platină pentru „De dragoste... în toate felurile”;

- 2003 – Premiul TV K Lumea;

- 2003 – Cel mai bun interpret – Radio România;

- 2003 – Vedeta anului – „Actualitatea Muzicală”;

- 2004 – The Best Solo Music Performer – „MTV Romania Musical Awards”;

- 2004 – Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler – Categoria D – „Arta Spectacolului” – Preşedinţia României;

- 2004 – Discul de aur pentru „Zori de zi”;

- 2005 – „Cea mai iubită trupă pop, rock, dance”, „Cea mai iubită melodie a anului” („Veta”) – TVR;

- 2006 – Cel mai bun interpret solo – Premiile „MTV Romania”;

- 2006 şi 2007 – „Cea mai bună emisiune pentru oameni obişnuiţi” („Dansez pentru tine”) – Premiile „TV Mania”;

- 2007 – „Cel mai bun cântec” („Cum am ajuns să te iubesc”), „Cel mai bun artist solo”, „Cea mai bună prestaţie live” – Premiile MTV;

- 2008 şi 2011 – „Cel mai bun interpret”, „Cel mai bun album pop” („Împreună” şi „Super-love”) – Radio România Actualităţi;

- 2008 – „Cea mai bună emisiune de divertisment” („Dansez pentru tine”), „Cel mai sexy star TV” – Premiile „TV Mania”;

- 2008 – Gala Superlativelor VIP: Muzică pop-rock – Ştefan Bănică;

- 2008 şi 2009 – Gala „Celebrităţile anului”: Solistul anului;

- 2009 – „Premiul VIP” la Secţiunea Teatru („Desculţ în parc”) şi „Premiul pentru cel mai bun show muzical din România”;

- 2011 – Best Romanian Artist & Boy top hit – „Romanian Top Hits” – Bacău;

- 2011 – Premiul de Excelenţă „Eva.ro” pentru „10 ani neîntrerupţi de spectacole de Crăciun şi pentru întreaga carieră”;

- 2013 – „Cel mai bun interpret”, „Cel mai bun album pop” („Altceva”), „Artistul anului” – Premiile Muzicale Radio România;

- 2013 – Premiul Special pentru profesionalism şi complexitate în întreaga carieră, iar în 2014 – „Cel mai complex artist” şi „Cea mai charismatică vedetă masculină” – „Story Celebrity Awards”;

- 2013 – „Premiul VIP” la Secţiunea Teatru („Pescăruşul”);

- 2014 – „Rock Star-ul anului” – „Stars Awards”;

- 2015 – Premiul special „Eva.ro” pentru 14 ani de concerte de Crăciun;

- 2017 – Premiul de Excelenţă – „Media Music Awards”;

- 2018 – Discul de aur pentru albumul „Picat din Lună”.

A fost căsătorit cu Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin (au o fată – Ana Violeta), a avut o relaţie cu Camelia Constantinescu (au un băiat – Radu Ştefan), iar în prezent, este într-o relaţie cu Lavinia Pârva (au un băiat).

#ŞtefanBănicăJr - #lamulţiani

$$$

 HIERONYMUS BOSCH

Copilărie

Hieronymus Anthonissen van Aken s-a născut cândva între 1450-56 (data nașterii sale rămâne o chestiune de speculație, dar a fost estimată dintr-un autoportret datat în jurul anului 1508) cu Antonius van Aken și, soția sa, Aleid van der Mynnem. S-a născut în gospodăria prosperă a bunicului său din orașul bogat și recunoscut din punct de vedere cultural și intelectual s-Hertogenbosch, din Ducatul Brabant, situat în regiunile joase ale Țărilor de Jos. Bunicul său, Johannes Thomaszoon van Aken, a fost printre cei mai importanți pictori la începutul secolului al XV-lea și, în cuvintele istoricului de artă Stefan Fischer, a creat o „dinastie de pictori a cinci copii”, dintre care patru au devenit pictori (inclusiv Antonius).

Se știe puțin despre primii ani ai lui Bosch în afară de faptul că, în 1463, aproximativ 4.000 de case din s-Hertogenbosch au fost distruse de un incendiu catastrofal. După cum a spus istoricul de artă Claire Selvin, „Se crede că artistul a fost martor la acest dezastru, care a fost poate unul dintre cele mai devastatoare evenimente din viața sa timpurie. Este posibil ca incidentul catastrofal să fi influențat lucrările ulterioare ale lui Bosch, dintre care unele includ incendii care apar pe fundal”.

Educație 

Tânărul Hieronymus a adoptat mai târziu numele Bosch („Șeful” în olandeză) ca tribut adus orașului său natal, care era cunoscut local ca Den Bosch (pădurea). Nu se știe aproape nimic despre pregătirea sa, din moment ce nu a lăsat în urmă caiete, scrisori, cărți sau orice alt astfel de artefact. Cu toate acestea, în înregistrările orașului s-Hertogenbosch din 1475, Hieronymus este menționat ca membru al atelierului tatălui său și se presupune (în mod destul de rezonabil) că tatăl său, și posibil unul dintre unchii săi, l-au învățat să picteze. Această cunoaștere nu ne apropie, totuși, de înțelegerea surselor imaginației remarcabile a lui Bosch.

Între 1480-81, Bosch s-a căsătorit cu fiica unui negustor pe nume Aleid van der Mervenne. Cu câțiva ani mai în vârstă decât el, Aleid era moștenitoarea unei averi generoase, inclusiv o proprietate a familiei în orașul adiacent Oirschot, unde cuplul s-a stabilit. Se crede că Bosch nu a călătorit sau s-a îndepărtat niciodată de zona imediată a orașului natal. Potrivit lui Salvin (prin Fischer), „Bosch a beneficiat de fondurile, pământul și statutul care au venit odată cu căsătoria și și-a înființat propriul atelier la scurt timp după ce perechea s-a căsătorit. În acest moment al vieții sale, Bosch a devenit un artist de sine stătător și era gata să facă legături semnificative cu patroni regali influenți”. Într-adevăr, o citare a numelui și a profesiei sale apare în evidențele orașului s-Hertogenbosch în 1486, care îl menționează ca Insignis Pictor (Pictor distins).

Se poate specula că, deoarece s-Hertogenbosch a căzut sub conducerea Sântului Imperiului Roman, este probabil că Bosch era pe deplin familiarizat cu arta Renașterii care îi influența pe pictorii flamanzi. Într-adevăr, în 1488, în jur de 40 de ani, Bosch s-a alăturat Frăției Maicii Domnului, o asociație religioasă extrem de conservatoare, formată din aproximativ 40 dintre cei mai influenți cetățeni ai orașului s-Hertogenbosch și alți 7.000 de „membri din exterior”, împrăștiați în toată Europa. Frăția (pentru care tatăl lui Bosch a acționat cândva ca consilier artistic) a fost devotată Fecioarei și a fost larg respectată în toată Europa catolică. Se crede că unele dintre primele comenzi devoționale ale artistului au venit prin Frăție, deși nu se știe sigur dacă vreuna dintre aceste lucrări a supraviețuit.

Comentând una dintre primele sale lucrări cunoscute, „Răstignirea cu sfinții și donatorul” (c. 1485-90), Fischer scrie că, „deși rămâne necunoscut unde a fost expus inițial, pictura, la fel ca multe alte imagini devoționale ale perioadei, a fost creată pentru a asigura mântuirea sufletului donatorului, reprezentat îngenuncheat la piciorul crucificatului, lucrări care favorizează compozițiile excentrice, amețitoare și deconcertante, iar Bosch își va proiecta ulterior stilul idiosincratic asupra diferitelor subiecte religioase”. Dar, după cum contează criticul de artă Tim Smith-Laing, „Cu toată singularitatea operei sale, nu există nicio dovadă care să sugereze că Bosch a fost, în vreun sens, un înstrăinat. În timp ce unele cercetări generoase speculative din anii 1940 au încercat să-l lege de un cult sexual eretic numit Adamiți, iar în timp ce zeitgeist-ul anilor 1960 nu-l făcea nimic halucinant cu o opinie generală sugerează că Bosch a fost altceva decât un cetățean proeminent și prosper, un catolic ortodox și un pictor devoțional foarte căutat în rândul patronilor".

Perioada de maturitate

În timp ce alți artiști nord-europeni s-au concentrat și pe producerea narațiunilor biblice, Bosch a interpretat același subiect într-un mod atât de original, încât s-a detașat pe deplin de stilul flamand armonios și dominant. El a filtrat aceste povești prin imaginația sa, transformând pildele religioase în noi lumi fantastice extraordinare, pline de absurditate și simbolism ecleziastic. În „perioada de mijloc” definită foarte vag, stilul iconic al lui Bosch - prezentând forme corporale contorsionate și distorsionate, culori vii, frunziș supradimensionat și amenințător și diavoli și reptile diverse - începe să se dezvăluie printr-o serie de imagini cu sfinți. Piese precum „Sf. Ieronim la rugăciune” (c. 1485-90), „Sf. Ioan Botezătorul în meditație” (1490) și un altar, „Sf. Ioan pe Patmos” (1490-95), care a fost posibil comandat de Frăția Sfintei Fecioare.

Dar „Tripticul său al adorației magilor” (1494) este adesea citat ca prima sa capodopera adevărată. Comandată de Peeter Scheyfve și Agneese de Gramme din Anvers, lucrarea, care prezintă Liturghia Sfântului Grigorie, i-a asigurat efectiv reputația artistului, chiar dacă în anii următori nu se potrivea bine cu „recunoașterea mărcii” lui Bosch. După cum a remarcat Smith-Laing, „Când Bosch a murit în 1516, el era deja unul dintre cei mai cunoscuți pictori ai timpului său; în curând a devenit unul dintre cei mai copiați și imitați. Prin anii 1530 [...] a apărut o întreagă școală de pictori în Anvers dedicată exact acestui lucru - tocmai cu ei a început să se transforme imaginea vizionară a lui Bosch”. Ideea pe care o face Smith-Laing este că, atunci când „profesioniştii moderni de marketing” s-au interesat de munca sa, ei vorbeau despre Bosch exclusiv în termeni de „furnizor de articole infernale” şi că lucrările „încă [sic] contemplative”, precum „Adorarea Magilor”, au fost în mare măsură ignorate.

Pe măsură ce sfârșitul secolului al XV-lea se apropia, un influent astrolog german avertizase că „sfârșitul lumii”, care va fi provocat de inundații catastrofale, va avea loc tocmai la 25 februarie 1524. Ideea Judecății de Apoi s-a răspândit în societate, Albrecht Dürer producând o faimoasă înregistrare a evenimentului și pictura lui Bosch „Judecata de Apoi” , care acoperă același subiect, dar cu o imagine a Iadului populată de diavoli fantastici, spirite rele, creaturi metamorfizate și simbolism erotic.

Deoarece niciuna dintre lucrările sale nu poartă date, nu poate fi sigur când Bosch a terminat „Judecata de Apoi” (deși se estimează că a fost finalizată între 1482-1505). Dar Selvin scrie: „Bosch a început să angajeze cel puțin un asistent până în 1499 [și că] a putut să angajeze un asistent a fost un semn că a obținut succes”. Într-adevăr, cu ”Cele șapte păcate capitale” și „Cele patru ultime lucruri” (c. 1500) - o altă piesă pe tema Judecății de Apoi și pictată pe o masă la care era menită să reflecteze un păcătos înainte de a intra în cabina confesională - a fost atribuită, cel puțin parțial, mâinii unui asistent. În această perioadă, Bosch a produs capodopera, „Ispitirea Sfântului Antonie” (C. 1500), un triptic care celebrează puterea credinței Sfântului Antonie sub o intensă constrângere din partea forțelor răului (el va reveni la povestea Sfântul Antonie pe parcursul carierei sale ulterioare). Până acum, viziunea lui Bosch devenea din ce în ce mai magnifică. Siluetele lui au devenit mai slefuite, culorile sale mai subestimate, în timp ce lumile fantastice pe care le prezenta ofereau scene apocaliptice juxtapuse cu peisaje biblice de o inocență aproape idilică.

Lucrări târzii

„Grădina deliciilor pământești” (1490-1510) este, fără îndoială, cea mai mare capodoperă a lui Bosch și cea mai emblematică lucrare a sa (într-adevăr, mulți îi cunosc numele doar prin această lucrare). Stilul său ajunsese acum la maturitate deplină odată cu paradisul său pământesc, prezentând creația și ispita femeii perfect juxtapuse cu imagini profund tulburătoare ale lumii desfrânării și căutării plăcerii.

Calitatea de vis/coșmar a picturii a devenit obiectul mitologiei și prezintă o mulțime de figuri umane minuscule goale, animale deformate și creaturi de rău augur despre care se crede că au fost evocate direct din imaginația nemărginită a artistului. Cu toate acestea, The Oxford Dictionary of Art and Artists afirmă că, în timp ce lucrări precum „Grădina deliciilor pământești” au „o putere imaginativă extraordinar de vie, iar subiectele sunt puternic brodate cu narațiuni și simboluri subsidiare [...] temele de bază sunt uneori destul de simple și o mare parte a imaginilor poate fi explicată în termeni de cultura populară a epocii lui Bosch, în special proverbe și devotații”. Acesta adaugă că „În termeni pur vizuali, monștrii pe care i-a pictat au analogii cu creaturile ciudate văzute adesea în marginile manuscriselor medievale și în garguiile arhitecturii gotice [și că chiar] catedrala din 's-Hertogenbosch are câteva exemple frumoase [de aceste gargui]".

În afară de fixarea lui Bosch pentru răul și frumusețea universului lui Dumnezeu, el demonstrează o mare abilitate pentru armonia compozițională și un ochi pretențios pentru detalii, care se potrivea cu cel al pictorilor renascentiști. Într-adevăr, citând „Grădina deliciilor pământești”, celebrul istoric de artă EH Gombrich a scris: „Pentru prima și poate singura dată, un artist a reușit să dea formă concretă și tangibilă temerilor care bântuiseră mintea omului în Evul Mediu. A fost o realizare care a fost posibilă doar în acest moment în care artistul vechi și totuși renașterea aveau spiritul viguros și modernde a reprezenta ceea ce a văzut”.

„Corbia nebunilor” (crezut inițial a fi un panou dintr-un triptic) este considerat de majoritatea cercetătorilor un răspuns la publicarea în 1494 a cărții satirice extrem de populare a lui Sebastian Brant cu același nume. Asemenea lui Brant, Bosch a folosit nava (care este de fapt o barcă mică) și pasagerii și agățații săi ca o metaforă pentru o societate desfrânată în ansamblu. Adunarea de petrecăreți supraexcitați dezvăluie din nou asocierea lui Bosch între păcat și muzică, deși din motive neclare, divertismentul muzical este oferit aici de un călugăr și o călugăriță. Catargul prea lung al navei este în vârf de o creangă mare pe care este cocoțată o bufniță, un alt motiv boschician care semnifică prezența păcatului.

Istoricii au speculat că figura „Omului copac” din panoul Iad din „Grădina deliciilor pământești” a fost de fapt creată după imaginea artistului, dar desenul autoportret din 1508 este singurul autoportret confirmat al artistului. Se credea că a fost desenat cu opt ani înainte de moartea sa și este posibil ca Bosch să-și „exagereze” în mod deliberat vârsta. În orice caz, desenul ar părea să prevestească nevoia lui Bosch de a da o față moștenirii sale, eventual știind că se afla în ultimele etape ale vieții sale. A fost consemnat de Frăția Maicii Domnului că Bosch a murit în 1516 și că pe 9 august a avut loc o slujbă funerară în Biserica Sfântul Ioan din s-Hertogenbosch.

Deși locul său în istoria artei este incontestabil, opera lui Bosch este reprezentată de doar aproximativ 25 de picturi și opt desene. Un motiv pentru această prezentare slabă provine dintr-o perioadă din secolul al XVI-lea în care membrii Reformei protestante au distrus multe lucrări considerate imorale. Șase dintre lucrările sale au fost cumpărate sau confiscate de Filip al II-lea al Spaniei la sfârșitul secolului al XVI-lea (acum deținute de Museo del Prado din Madrid), iar altele au apărut în toată Europa, ceea ce a lăsat o istorie destul de fragmentară și în a unuia dintre cei mai unici artiști din panteon.

Moștenirea lui Hieronymus Bosch

În timpul vieții sale, opera lui Bosch a fost adunată în mai multe țări din întreaga Europă și a fost venerată și imitată pe scară largă de studenți și adepți, nu în ultimul rând Pieter Bruegel cel Bătrân – „Al Doilea Hieronymus”, așa cum era poreclit – care a fost influențat semnificativ de abordarea lui Bosch de a picta peisaje. Deși interesul pentru opera sa a scăzut (cu excepția Spaniei), el a apărut din nou ca o forță în epoca modernă, unde a exercitat influență asupra mișcării suprarealiste și a unor artiști precum Max Ernst, René Magritte și în special Salvador Dalí, care susținea de fapt că Bosch a fost primul artist modern. Formațiunea neobișnuită de stâncă care seamănă cu chipul lui Dalí din faimoasa sa pictură, „Marele Masturbator” (1929), a fost inspirată de o formațiune similară din panoul din stânga al „Grădinii Deliciilor Pământului”. Leonora Carrington, de asemenea, care a văzut lucrările lui Bosch în Museo del Prado în 1939, s-a inspirat din cea mai faimoasă compoziție a lui Bosch. În „The Giantess” (1947), de exemplu, Carrington plasează vânătorii într-un peisaj neobișnuit, cu pești înaripați și navigatori care plutesc pe un cer asemănător oceanului, care formează peisajul pe care stă gigantul ei îmbrăcat.

Criticul de artă Alastair Sooke afirmă: „Este ușor de înțeles de ce Bosch continuă să ne fascineze astăzi: tonul apocaliptic al lucrării sale rezonează în timpul erei noastre de conflict global și terorism internațional”, iar referințe directe pot fi găsite în exemple din filme, televiziune, jocuri video, cărți și chiar colecții de modă. Criticul de artă Tim Smith-Laing adaugă că „puțini, dacă vreunul, dintre contemporanii lui Hieronymus Bosch, pot pretinde un nivel similar de faimă continuă. El este o atracție majoră la muzee, dar extinderea sa se extinde cu mult dincolo: pe lângă cărțile standard, tricourile și cărțile poștale, a fost tratat cu accesorii, de la genți până la huse de mouse-uri chiar și huse imprimate pe telefonul lui Dr. Marten”.

$$$

 ION AGÂRBICEANU

,,…oricâte modificari au rascolit istoria, societatea si literatura româneasca, Ion Agârbiceanu ne apare neasteptat de actual”

Mircea Zaciu

La 12 septembrie se împlinesc 130 de ani de la nasterea Parintelui si scriitorului Ion Agârbiceanu. Desi evocarea Parintelui Ion Agârbiceanu se impune, este chiar o datorie, fiind unul din oamenii mari ai Bisericii Române Unite cu Roma, ai culturii si literaturii române, cunoscând mersul lucrurilor, stim ca prea putini vor fi aceia care o vor face…

In adevar, scriitorul Ion Agârbiceanu a fost preot greco-catolic, la început într-un sat din Muntii Apuseni, Bucium-Sasa, apoi paroh al Clujului si Canonic al Diecezei de Cluj-Gherla.

S-a format în ,,citadela culturii”din Transilvania, la scolile Blajului, unde a avut profesori-apostoli, spirite luminate, creatori de cultura, eruditi, modesti si de înalta tinuta morala, intransigenti pâna la jertfa vietii pentru apararea credintei si a adevarului. Blajul i-a cunoscut primele scrieri si tot Blajul i-a conturat personalitatea si opera. S-a format în spiritul Scolii Ardelene, s-a identificat cu înaintasii, îsi simtea inima lui lânga inima lor,,de care, spunea, ma leaga porunca tuturor stramosilor, simt puternica lor bataie vie s-ascult soapta calda ce porneste din adâncul sufletului… Imi descopar capul si ascult ca în biserica”(,, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”—Marturii—Comentarii—Arhiva, O carte gândita si alcatuita de Mircea Zaciu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p.366). Facultatea de Teologie a urmat-o la Universitatea Regala din Budapesta. Au fost anii în care si-a desavârsit cultura, dar si anii în care a continuat sa scrie.

Parintele Agârbiceanu a preluat crezul Scolii Ardelene si i-a dat viata, fapt ce se regaseste în omul, preotul si scriitorul care a fost.

,,Putini sunt cei care ar putea afirma ca au stat în intimitatea acestui mare timid; majoritatea l-au vazut fugar, în ultimii ani; au ramas marcati totusi de forta iradianta a unei prezente blânde, tacute, tragându-si energia dintr-o candoare niciodata tradata”, ne marturiseste istoricul si criticul literar Mircea Zaciu.

In ,,Amintirile’’ sale din volumul,,Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”, Ovidiu Papadima evoca una din serile de ,,Marturisiri literare”, organizate de prof. D. Caracostea, în 1932, pe lânga Seminarul catedrei de Istoria literaturii române si moderne a Facultatii de Litere din Bucuresti, seara care l-a avut invitat pe Preotul si scriitorul Ion Agârbiceanu. Portretul schitat este opus , chiar socant, cu al unui alt invitat, tot scriitor si preot, dar ortodox, Gala Galaction. Pe acesta din urma Papadima nu si-l putea închipui decât ,,alergând prin Bucuresti, în vesnica agitatie a facerii de bine oricui, cu barba si sutana fluturând în vânt[…] cu gesturile sale largi , ca de îmbratisare si binecuvântare…”(Op. cit.p.34).

Contrar lui Gala Galaction, Parintele Ion Agârbiceanu ,, fusese în seara aceea de o sinceritate deloc spectaculoasa, dezvaluindu-se întreg asa cum era, ca si cum ar fi vorbit doar unui prieten”(Op. cit.p34).

Toti marii oameni ai culturii noastre, care l-au cunoscut, au ramas tulburati de prezenta Parintelui Ion Agârbiceanu, nu aceasta era imaginea preotului cu care erau obisnuiti. Eugen Lovinescu îsi aminteste:,,Zarisem deodata pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiurea, strain în port si în chip. Un barbat bine închegat, cu trasaturi totusi delicate, ca si cum n-ar fi fost batute de soarele si vântul Abruzilor, blond si, de sub bolta fruntei caruia straluceau doi ochi unde puteai ceti deodata întreg sufletul,–un suflet nu aprig, nu aprins, ci blând, visator, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintâi atingere cu asprimile vietii loveste din aripi pentru a se ridica la înaltimile albastre. Era Parintele Ion Agârbiceanu, descalicat din muntii lui în cetatea grijelor , trufiilor si nazuintelor noastre. Il vedeai stângaci în vorba necunoscând oamenii ce-l înconjurau , dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-si seninii lui ochi peste maririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totusi în suflet. Si l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume draga, atât de aproape de sufletul nostru…”(Op. cit. p. 111).

Oricâte evocari am cauta la contemporanii sai, le-am gasi apropiate, aceleasi. Oct. C. Taslauanu le sintetizeaza în cuvintele:,, …semana cu un fluviu cu ape limpezi, în care Cerul îsi oglindeste frumusetea si tainele”. Un preot atât de aproape de sfintenie!

Volumul,, Fata de lumina a crestinismului—Meditatii”—1943–, dezvaluie chipul interior al preotului –scriitor, definit de taria credintei în Dumnezeu si trairea Evangheliei, care aduce în sufletul nostru fericirea cea mai înalta. Evanghelia vietii ar schimba fata lumii, ne asigura I. Agârbiceanu, ,, ar putea coborî Imparatia lui Dumnezeu daca toti oamenii ar trai dupa Evanghelie, daca ar merge pe urmele lui Isus”. Il defineste de asemenea credinta în Biserica Catolica si bucuria de a fi si românii greco-catolici în Biserica cea adevarata a lui Cristos condusa de Papa de la Roma.

Suprimarea atât de violenta a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica în 1948, Biserica sa, îl face Parintele Ion Agârbiceanu sa se simta îngenuncheat pe pamântul tarii sale. Mircea Zaciu marturiseste ca îi era imposibil sa intuiasca adâncimea stratului de durere care îl stapânea. Intr-o calatorie facuta împreuna la Bucuresti, cu trenul, îsi aminteste profesorul Zaciu, ,,îl simteam undeva adânc miscat, de o agitatie interioara, greu stapânita. Trecusem printr-o mica statie în mijlocul unui câmp multicolor: Valea Florilor. <Aici veneam uneori, când eram parohul Clujului> . Lunga tacere. La Blaj, se ridica sa vada vechea stampa a oraselului atipit.<Scolile>, zise doar. In atitudinea lui mi se paru ca era un omagiu”( Op. cit., p.107). Undeva , în scrierile sale, Agârbiceanu vorbeste despre eroismul crestin. Este un erou crestin cel care slujeste si apara,, Adevarul, Dreptatea si Binele etic,al sau , al altora, al lumii întregi”, spune Parintele. Fiind fidel Bisericii Greco-Catolice, aparând-o în timpul persecutiei, marturisindu-se greco-catolic în anii în care o astfel de marturisire însemna închisoare, Parintele Agârbiceanu este un erou crestin.Trecând peste pericolul care îl ameninta, în toti anii persecutiei, oriunde s-a gasit, Parintele era întotdeauna în reverenda greco-catolica, neagra, lunga,cu sir de nasturi urcând pâna la baza gâtului…Reverenda Parintelui era mai mult decât un simbol.

In conditiile statului comunist, refuzul de a-si trada credinta catolica i-a adus continue suferinte, care se adagau la cele existente deja: statutul de preot greco-catolic si opera sa moral-crestina. Toate acestea au dus la tacerea nemeritata, la izolarea completa din partea societatii si la o neîncredere a scriitorului în oameni. ,, … Fara nici o slujba si discret cum era, Ion Agârbiceanu aparea tot mai rar prin oras[…] Ca sa-l vezi, trebuia sa te strecori, mai ales dimineata, când prozatorul aparea în piata din apropierea strazii Andrei Muresan[…]Cara o straita grea, bine îndesata, cu mâinile acele mari, de plugar, nu de scriitor”, (Ion Brad în,, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”, p.55). In acelasi volum, , Ana Blandiana are o alta evocare dureroasa a Parintelui, întâlnit într-un autobuz supraaglomerat: ,,…am descifrat în masa de oameni strivindu-se unul pe altul în înghesuiala dintre scaune, spatele aplecat al unui batrân caruia am vrut sa-i cedez locul. Dar batrânul nu era singur, ci cu o batrânica, înca si mai fragila, si mai pâlpâitoare decat el, pe care a chemat-o , multumindu-mi, în numele ei, sa se aseze. El a ramas în picioare[…]Atunci l-am recunoscut. Nu-mi venea sa cred; îmi venea sa lovesc si sa-i resping pe cei ce îl împingeau din spate, facându-l sa se clatine pe picioare; îmi venea sa-i smulg pe toti de pe scaune si sa le strig: Nu-l recunoasteti? Este Ion Agârbiceanu!”(Ana Blandiana, Op. cit., p78).

Crezul literar si uman al Parintelui: ,, O opera literara care nu adauga nimic la gândul nostru, la vointa si simtirea noastra, la bucuria noastra de viata, cred ca e zadarnic scrisa, zadarnic citita”, expus ,,cu simplitate si blândete”, cât si dorinta de a face tot ce este bun pentru oameni, pentru ,, a-i feri de rataciri si umilinte”, se identifica ,,marilor dascali tutelari ai Ardealului, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior”, afirma Augustin Buzura(Op.cit.p.100).

De prin 1956, la Cluj, în unele,, cercuri literare”, printre care si cel al Universitatii, începe sa se contureze interes pentru opera si personalitatea lui Ion Agârbiceanu din partea fostilor elevi ai Blajului, Dumitru Mircea, Aurel Martin si Aurel Gurghianu, dar si al cadrelor universitare Mircea Zaciu, greco-catolic, Romul Munteanu si Ion Vlad. De asemene, Ion Breazu(1901-1958), si el fost elev al Blajului, profesor la Facultatea de Litere a Universitatii din Cluj.

La propunerea lui M. Zaciu, de a i se reedita povestirile, Parintele Ion Agârbiceanu îl deruteaza:,,…tace. Nu-mi pot da seama daca ideea îl intereseaza sau nu; daca faptul ca un tânar din lumea de azi si-a adus aminte de el îl misca sau îl lasa indiferent. Când începe sa raspunda propunerii mele, nu e nici o urma de efuziune sau sentimentalitate în vocea lui. O simpla constatare , detasata , despre uitarea în care traieste”( Op. cit. p. 105).

In 1962, profesorul Mircea Zaciu se îngrijeste de aparitia primului volum din ,,Opere”, pe care îl prefateaza; volumul este continuat de seria de ,,Opere”, pâna la saisprezece. Desigur, scrierile teologice nu au fost acceptate, dar apar dupa 1989, prin straduinta domnului profesor Ion Buzasi, sunt volumele:,,Fata de lumina a crestinismului”, ,, Caile fericirii” si ,, Ion Agârbiceanu si ASTRA”, antologie si prefata de Ion Buzasi si Radu Gavrila; cartea pune în lumina activitatea Parintelui Agârbiceanu, în spiritul Scolii Ardelene, în cadul Asociatiei ASTRA, pentru emanciparea culturala a românilor.

Volumele editate de Mircea Zaciu sunt frumoase, se impun prin stil si eleganta: copertele din material textil gri-deschis, sus, în coltul din dreapta, un mic medalion negru, pe care este imprimat, în auriu, monograma autorului.

Cuprinsa în întregul ei, opera Parintelui Agârbiceanu este,, o cronica transilvana si ea a ramas pâna acum si singura în literatura noastra”, sustine, întemeiat, D.Vatmaniuc.

Cititorul de azi are în fata opera unui preot care cunoaste satul transilvanean, oamenii si suferintele lor, cunoaste sufletul omului, întunericul si lumina în toata profunzimea lor, durerea si zbuciumul, constiinta greselii si a pacatului, zguduitoarea parere de rau. Ion Agârbiceanu este singurul scriitor din literatura noastra care le aduce, din viziunea celui ce slujeste la altar, în pagina scrisa, în arta. In atentia prozatorului este morala crestina spre care, cu deosebit tact, îndreapta sufletul omului, ca sa fie salvat, pentru ca ,,în crestinism esentialul nu e de câte ori cazi înfrânt în drumul idealului, ci de câte ori te ridici, nici daca ai ajuns la piscul suprem, ci daca ai voit sa ajungi si ai asudat sudori de sânge sa ajungi’’.

Nu putem enumera toate titlurile prozei lui Agârbiceanu, articole, schite, povestiri, nuvele si romane, scrise timp de 60 de ani, amintim doar câteva: ,,Doua iubiri”, ,,In întuneric”, ,,Vâlva bailor”, ,, Fefeleaga”, ,,Luminita”, ,,Vârvoara”, ,,Ceasul rau”, ,,Iarna grea”, ,, Baba Ilina se gateste de drum”, ,, Moartea clopotarului”, proze care cuprind intensa suferinta omeneasca cunoscuta ca preot în Muntii Apuseni ; volumele de nuvele ,, Popa Man”, ,,Chipuri de ceara”, ,,Spaima”, ,, Prapastia”, ,, Singuratate”,, Primavara”, ,, volumul de proze scurte cu observatii asupra corespondentei om-natura, ,,File din cartea naturii” si romanele ,, Arhanghelii”, ,,Licean…odinioara”, ,, Domnisoara Ana’’, ,, Legea trupului”, ,, Legea mintii” etc.

Tot fostii elevi ai Blajului amintiti , la care metionam si numele poetului Ion Brad, si el fost elev al Blajului, si al profesorului Mircea Zaciu, au dorit sa-l onoreze pe Ion Agârbiceanu la o reuniune a scriitorilor. Parintelui nu-i venea sa creada, de atât de mult timp era,,batrân uitat de lume”, si a acceptat punând o singura conditie:,,sa nu-l declaram cumva comunist”, el fiind preot. A venit la întrunirea literara în stiuta reverenda …

Azi si oricând, opera Parintelui Agârbiceanu trebuie citita si recitita, caci legile moralei crestine pe care le sustine sunt valori eterne, nu sunt legate de un anumit timp.Parintele Ion Agârbiceanu are un loc distinct în literatura româna, este unul dintre cei mai mari prozatori. Ion Breazu sustine ca ,,Opera lui Ion Agârbiceanu ramâne printre cele mai bogate si mai autentice…” din literatura noastra, iar Emil Gârleanu afirma ca vorbind despre Parintele Agârbiceanu, vorbim despre ,,un mare si adânc scriitor, poate despre cel mai adânc scriitor de astazi al nostru”.

La 130 de ani de la nastere, gândul, rugaciunea si scrisul nostru vor sa fie un pios omagiu adus ,,Sfântului Parinte al literaturii române”, Ion Agârbiceanu.

Surse:

Ion Agârbiceanu, ,,Opere”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1962.

Mircea Zaciu, ,,Agârbiceanu”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1964.

* * * ,,Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu”—Marturii—