&&&

 La 9 mai 1877, în Adunarea Deputaților de la București, Mihail Kogălniceanu a rostit ca ministru de Externe un discurs de câteva minute care a schimbat statutul legal al României în față lumii. Fraza centrală — „Suntem o națiune de sine stătătoare!" — nu era retorică. Era declarație de independență față de Imperiul Otoman sub al cărui suzeranitate nominală se aflase România de secole. România nu fusese consultată de marile puteri. Nu primise permisiunea nimănui. Kogălniceanu a declarat-o pur și simplu. Și armata română a traversat Dunărea și s-a bătut la Plevna. Și independența a venit, recunoscută internațional la Congresul de la Berlin din 1878.

Dar Kogălniceanu nu era un om al unui singur discurs. Era omul care pregătise Unirea din 1859 cu douăzeci de ani înainte ca ea să se întâmple — prin reviste, prin organizații, prin discursuri parlamentare, prin fiecare instrument legal pe care îl putea folosi. Și care apoi construise statul modern alături de Cuza, mai ales reforma agrară care le-a schimbat viața a sute de mii de țărani. Și care, la capătul a cincizeci de ani de muncă politică, murise departe de România, la Paris, cu dosare neterminate pe masă.

Mihail Kogălniceanu s-a născut pe 6 septembrie 1817 la Iași, fiul vornicului Ilieș Kogălniceanu și al Catincăi Stavilă. O familie moldovenească cu tradiție, suficient de bogată ca să îl trimită la studii în străinătate. La Berlin și la Lunéville, în Franța — unde și-a format convingerile liberale și viziunea că națiunile au dreptul să existe ca atare, libere și unite. S-a întors în Moldova la 20 de ani cu un proiect care va ocupa tot restul vieții lui: Unirea Principatelor Române.

În 1837 publicase deja „Istoria Țărilor Române" — un argument academic că Moldova și Țara Românească au aceleași origini și aceeași cultură. În 1840 fondase „Dacia Literară" — prima revistă care propagase explicit ideea unui spațiu cultural și politic românesc unitar. Motivul oficial al revistei era literara. Motivul real — pregătirea opiniei publice pentru unire. În 1848, ca redactor al „Dorințelor Partidei Naționale din Moldova," scrisese că „cea mai mare dorință" a românilor era Unirea Principatelor. Autoritățile l-au expulzat din Moldova. S-a dus la Cernăuți și a continuat de acolo. În 1855 fondase „Steaua Dunării" — primul ziar politic din Moldova, cu Unirea înscrisă pe steag, literal. Și în 1856-1857, când unioniștii erau „persecutați în averea și persoana lor," el era în Comitetul Central al Unirii din Iași.

Douăzeci de ani de muncă sistematică. Și pe 5 ianuarie 1859, în Adunarea Electivă a Moldovei, Alexandru Ioan Cuza — prietenul lui de o viață — a fost ales domn. Kogălniceanu a rostit discursul de după alegere cu vocea tremurând de emoție. „Această religiune politică, nu o profesez de astăzi, de ieri; eu douăzeci de ani mai înainte, am pledat pentru cauza Unirii."

Ca prim-ministru al lui Cuza, între 1863 și 1865, a construit statul modern pas cu pas. Legea secularizării averilor mănăstirești — o treime din suprafața agricolă a țării, controlată de mănăstiri grecești, trecută la stat. Legea agrară — sute de mii de foști iobagi împroprietăriți. Dar reforma agrară a declanșat o criză politică: boierii conservatori care pierdeau terenul au votat o moțiune de cenzură contra guvernului lui. Cuza a răspuns cu o lovitură de stat constituțională, dizolvând Parlamentul și impunând o nouă constituție. Kogălniceanu a continuat în funcție un an, și a demisionat în 1865 în urma conflictelor cu Cuza care devenise din ce în ce mai autoritar.

A mai elaborat, înainte de reforma agrară, ceva mai puțin glorios dar nu mai puțin important: un pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Robia existase în Moldova și Țara Românească secole la rând. Kogălniceanu a scris legile care o desființau. Nu pentru că era popular — nu era. Ci pentru că era drept.

Ministru de Externe în 1877 — cel care declarase independența în fața Adunării. Participant la Congresul de la Berlin din 1878, unde independența a fost recunoscută cu prețul cedării Basarabiei de Sud către Rusia — o tranzacție dureroasă pe care Kogălniceanu a acceptat-o cu amărăciune. Președinte al Academiei Române. Și la capătul a cincizeci de ani de muncă — moartea la Paris, pe 1 iulie 1891, la 73 de ani, departe de Iașul unde se născuse și unde bătuse la atâtea uși.

A fost înmormântat la Iași, în Cimitirul Eternitatea. Monumentul funerar a fost ridicat prin subscripție publică. Mii de oameni au contribuit cu sume mici — exact oamenii pentru care luptase el toată viața, oamenii de la sate care primiseră pământ prin reforma lui, oamenii care nu mai aveau ranguri boierești deasupra capului.

Morala: Mihail Kogălniceanu a luptat 20 de ani pentru Unire înainte ca ea să se întâmple, fondând reviste și organizații cu un singur scop. Când s-a întâmplat, a construit statul modern — reforma agrară, abolirea robiei, secularizarea averilor mănăstirești. A declarat independența României în fața Adunării cu fraza „Suntem o națiune de sine stătătoare!" fără să fi primit permisiunea nimănui. A murit la Paris la 73 de ani, cu dosare neterminate. Mormântul lui a fost plătit prin subscripție publică — de oamenii cărora le dăduse pământ. Câteodată recunoașterea vine de la oamenii simpli când nu vine de n icăieri altundeva.