$¢$

 "Îți dai seama că te-ai pierdut complet pe tine când, privind în oglindă, nu mai recunoști femeia care se uită înapoi la tine? 

Asta am simțit când am primit poza soțului meu sărutând-o pe colega lui în parcarea hotelului unde sărbătorisem aniversarea noastră cu un an în urmă."

Stăteam în fața oglinzii din dormitorul nostru și nu mai recunoșteam femeia din reflecție. Irina cea energică și plină de viață dispăruse, lăsând loc unei versiuni șterse, cu cearcăne adânci și haine care ascundeau, nu puneau în valoare. Zece ani de căsnicie cu Andrei și doi copii mă transformaseră într-o umbră a mea însămi.

"Irina, ai terminat? Întârziem la cină cu Sorin și Diana!" strigă Andrei din hol, verificându-și obsesiv telefonul.

În mașină, tăcerea dintre noi era întreruptă doar de notificările de pe telefonul lui. Când am ajuns la restaurantul din centrul vechi al Bucureștiului, Diana, ca de obicei, arăta impecabil - rochie elegantă, machiaj perfect, păr proaspăt aranjat.

"Vai, draga mea," m-a îmbrățișat ea, "ce bluză drăguță! E... din colecția de anul trecut?"

"De acum trei ani, de fapt," am răspuns, simțindu-mă brusc stânjenită.

Am observat privirea lui Andrei care o măsura admirativ pe Diana. Era același tip de privire pe care nu mi-o mai acordase mie de ani buni.

"Diana arată incredibil. Ce face, merge la sală?" l-a întrebat Andrei pe Sorin.

"Face pilates de două ori pe săptămână și are un nutriționist," a răspuns Sorin mândru.

În timpul cinei, am simțit cum devin din ce în ce mai invizibilă. Când Diana a sugerat să vin și eu la sala lor, Andrei a intervenit imediat: "Ar fi o idee excelentă pentru tine, Irina. Ți-ar prinde bine puțină mișcare."

Am simțit cum roșesc până în vârful urechilor. Era prima oară când făcea un asemenea comentariu în public.

**În România zilelor noastre, presiunea asupra femeilor de a rămâne "prezentabile" după căsătorie este copleșitoare, în timp ce bărbații pot "lăsa timpul să treacă" fără consecințe sociale. De ce continuăm să acceptăm acest dublu standard?**

Acasă, lucrurile au devenit și mai evidente. Cămășile lui Andrei miroseau a parfum străin. Telefonul era mereu cu fața în jos. Orele petrecute "la birou" se înmulțeau.

"Cum a fost la muncă?" l-am întrebat într-o seară.

"Bine, mult de lucru. Raluca, noua colegă de la marketing, are niște idei extraordinare pentru campania asta."

Raluca. Numele apărea din ce în ce mai des în conversațiile noastre. Raluca cu ideile ei strălucite. Raluca atât de entuziastă și energică.

Într-o seară, l-am auzit șoptind la telefon pe balcon. Când s-a culcat lângă mine, m-am prefăcut că dorm, în timp ce lacrimile îmi udau perna.

Confirmarea a venit de la vecina mea, Elena, care mi-a trimis o poză: "Îmi pare rău, dar cred că trebuie să știi." Andrei și Raluca, la terasa unde sărbătorisem aniversarea noastră, ținându-se de mână și sărutându-se. Ea - tânără, zveltă, blondă. Tot ce nu mai eram eu.

Când i-am arătat poza, nici măcar nu s-a străduit să nege.

"Nu mai simt nimic pentru tine," mi-a spus sec. "Raluca mă face să mă simt viu. E tânără, energică, are grijă de ea. Tu... te-ai lăsat, nu mai ești femeia cu care m-am căsătorit. Te uiți în oglindă? Când ai devenit așa?"

Cuvintele lui m-au lovit ca niște palme. Dar în loc să mă prăbușesc, am simțit cum se trezește ceva în mine. O scânteie de demnitate pe care o credeam pierdută.

"Bine," i-am spus cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam. "Dacă aspectul meu e problema, o să-ți arăt că pot să mă schimb. Nu pentru tine, ci pentru mine."

Doar cei care au trecut prin trădarea unui partener în care au investit ani din viață pot înțelege cu adevărat cum o astfel de durere te poate distruge sau reconstrui complet.

Următoarele șase luni au fost despre mine. Fiecare dimineață începea cu sala de sport. Fiecare masă era gândită cu atenție. Fiecare seară se încheia cu un curs sau cu o carte despre dezvoltare personală.

Prima lună a fost infernală. Corpul mă durea, poftele păreau de necontrolat, oglinda îmi era dușman. Dar am continuat. Pentru că în durerea fizică am găsit forța de a merge mai departe.

La cursurile de dezvoltare personală am întâlnit alte femei cu povești similare. Am format un grup de suport, ne-am împrietenit, am plâns, am râs și ne-am vindecat împreună.

Andrei și Raluca continuau relația lor, dar asta începea să mă afecteze din ce în ce mai puțin. Într-o zi, privind în oglindă, am văzut o altă femeie. Nu doar fizic - pierdusem 15 kilograme, părul meu strălucea din nou, hainele mă făceau să mă simt puternică. Dar adevărata schimbare era în privire. Aveam din nou încredere în mine.

"Irina?" am auzit vocea lui Andrei în pragul ușii într-o seară când mă pregăteam să ies la o întâlnire cu prietenele mele. Purtam o rochie neagră care îmi punea în evidență noua siluetă și tocuri înalte.

"Arăți... arăți incredibil," a spus el, și pentru prima dată în mult timp, am văzut regret în ochii lui.

"Mulțumesc," am răspuns calm, luându-mi poșeta.

"Poate ar trebui să vorbim. Despre noi. Despre o nouă șansă."

M-am oprit și l-am privit lung. Cândva, aceste cuvinte ar fi însemnat totul pentru mine. Dar acum...

"Știi care e ironia, Andrei? M-ai părăsit pentru că nu mai eram femeia cu care te-ai căsătorit. Și ai avut dreptate - nu mai eram. Dar transformarea mea mi-a arătat că nici tu nu mai ești bărbatul cu care m-am căsătorit. Bărbatul meu nu m-ar fi abandonat când eram vulnerabilă."

"Irina, am făcut o greșeală..."

"Nu, ai făcut o alegere. Iar acum e rândul meu să fac o alegere. Aleg să merg mai departe. Aleg să fiu cu cineva care mă va iubi și când sunt puternică, și când sunt vulnerabilă."

Oare ce spune despre societatea românească actuală faptul că atâtea femei se reinventează abia după ce trec prin durerea infidelității? De ce ajungem să ne regăsim doar după ce ne pierdem complet?

Am închis ușa în urma mea, simțind cum un capitol din viața mea se încheia definitiv. Adevărata transformare nu fusese despre kilogramele pierdute sau hainele noi. Fusese despre regăsirea stimei de sine, despre învățarea unei lecții dureroase dar necesare: trebuie să ne iubim pe noi înșine înainte să așteptăm iubirea altora.

Uneori, trebuie să pierdem totul pentru a ne găsi cu adevărat. Iar când ne regăsim, realizăm că suntem mult mai puternici decât am crezut vreodată.

Astăzi, la un an distanță, când mă uit în oglindă, nu mai văd nici femeia pierdută de atunci, nici femeia rănită din timpul transformării. Văd o femeie completă, care a învățat să se pună pe primul loc fără să se simtă vinovată pentru asta.

$$$

 Ce mai rămâne din iubire când persoana pe care o adorai de cincizeci de ani nu mai știe cine ești? Pentru Mircea, răspunsul venea în fiecare dimineață la ora șase, când se trezea pentru a-și vizita soția care de patru ani trăia într-o lume din care el fusese șters.

La șase dimineața mă trezesc, ca în fiecare zi. Îmi urmez ritualul obișnuit - un duș rapid, ceaiul din cana ciobită pe care ea mi-a dăruit-o la a treizecea aniversare, medicamentele pentru tensiune aliniate perfect pe marginea chiuvetei. La opt fix pornesc spre centrul unde Elena, soția mea, locuiește de patru ani. Iau cu mine un trandafir galben – florile ei preferate de când am cunoscut-o într-o grădină botanică din București, acum o jumătate de secol.

"Bună dimineața, domnule Mircea," mă salută doamna Violeta la recepție. După atâtea vizite zilnice, personalul mă cunoaște mai bine decât propria familie.

"Cum a dormit Elena azi-noapte?" întreb, deși știu că răspunsul variază rar.

"A fost liniștită. A mâncat bine la micul dejun."

În camera ei, Elena stă lângă fereastră, privind grădina centrului. La șaptezeci și cinci de ani, rămâne cea mai frumoasă femeie pentru mine. Părul ei, odinioară negru ca pana corbului, e acum complet alb, strâns într-un coc simplu.

"Bună dimineața, iubirea mea," spun, apropiindu-mă.

Privirea ei alunecă peste mine fără nicio sclipire de recunoaștere. Alzheimerul i-a furat amintirile, deși uneori par să existe urme - ca atunci când îi pun "Moon River", melodia noastră de la nuntă, și degetele ei bat ritmul pe brațul fotoliului.

_Câți dintre noi mai avem răbdarea să iubim fără să primim nimic în schimb, într-o lume românească dominată de relații bazate pe conveniență și interes imediat?_

Îi aranjez părul, îi arăt fotografii vechi în care suntem noi doi la mare, la Costinești, unde am petrecut prima vacanță împreună. Îi citesc din Marin Preda, autorul ei preferat. O ajut să mănânce prânzul, ștergându-i cu blândețe colțurile gurii când se murdărește. După-amiază mergem în grădină, unde îi explic fiecare floare, ca și cum ar fi prima oară când le vede.

La cinci trebuie să plec. E regula centrului. O sărut pe frunte și îi promit: "Mă întorc mâine."

Mulți mă întreabă de ce vin zilnic când ea nici măcar nu mă recunoaște. Rudele, vecinii, chiar și fiul nostru care s-a mutat în Australia mă sfătuiesc să "merg mai departe". Nu înțeleg că aceste vizite sunt un privilegiu, nu o datorie. Când te-ai trezit lângă aceeași persoană timp de cincizeci de ani, absența ei devine un gol imposibil de umplut.

Dragostea noastră nu a fost niciodată despre recunoaștere, ci despre a fi acolo unul pentru celălalt, în fiecare moment. Iar acum, când ea are cea mai mare nevoie de mine, cum aș putea să-i întorc spatele?

Telefonul sună la 4:37 dimineața, trezindu-mă din somnul agitat pe care-l am de când Elena nu mai doarme lângă mine.

"Domnul Mircea Vasilescu? Sunt doctorul Matei de la Centrul de Îngrijire. Soția dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral. Am stabilizat-o, dar starea ei este critică."

Mă îmbrac în grabă, cu mâinile tremurând atât de tare încât abia reușesc să-mi încalț pantofii. Taxiul vine repede, dar călătoria mi se pare interminabilă prin București-ul adormit.

La centru, doctorul mă așteaptă la intrare. "AVC-ul a fost sever. Facem tot ce putem, dar nu pot să vă ofer speranțe false."

"Cât timp?" întreb direct, obișnuit după o viață de profesor de matematică să cer claritate.

"Ore. Poate zile. Nu mai mult."

_Doar cei care au pierdut pe cineva drag în sistemul medical românesc pot înțelege cu adevărat sentimentul de neputință în fața birocrației și a lipsei de resurse, chiar și în cele mai bune centre private._

Camera e plină de aparate care monitorizează semnele vitale ale Elenei. Pare mai fragilă ca niciodată în patul acela mare. Încă poartă lănțișorul de aur cu cruciuliță pe care i l-am dăruit la prima noastră aniversare de căsătorie.

Mă așez lângă ea și îi iau mâna. "Sunt aici, Elena. Sunt lângă tine." Îi mângâi degetele subțiri, pe care inelul de căsătorie pare acum prea larg.

Orele trec. Refuz mâncarea și odihna oferite de personal. Fiul nostru sună din Australia - va lua primul avion, dar va ajunge abia mâine.

"S-ar putea să fie prea târziu," îi spun, vocea frângându-mi-se.

"Știu, tată. Dar vreau să fiu acolo pentru tine."

Seara se transformă în noapte. Observ o schimbare în respirația Elenei. Devine tot mai slabă, mai neregulată. Bipăitul monitorului încetinește.

Asistenta verifică și mă privește cu compasiune. "E timpul. Vreți să chem doctorul?"

"Nu. Vreau doar să fim noi doi."

Mă aplec spre Elena și îi mângâi obrazul, acum palid și rece. "E în regulă, dragostea mea. Poți să pleci acum. Te-am iubit în fiecare zi a vieții mele."

Respirația Elenei devine tot mai slabă, iar când ultimul sunet al inimii se pierde în ecoul mașinăriilor, simt cum propria existență se prăbușește în abis.

Sunetul monitorului se transformă într-o linie continuă.

Nu plâng. Nu încă. Rămân lângă ea, ținând-o în brațe, legănând-o ușor ca atunci când, cu mulți ani în urmă, dansam pe balconul apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Fredonez încet "Moon River".

E ultimul nostru dans.

O săptămână după înmormântarea Elenei, doamna Violeta mă sună.

"Domnule Mircea, am găsit ceva când făceam curățenie în lucrurile Elenei. Un caiet al ei, din primele luni când era aici."

Mă duc la centru în aceeași zi. E un jurnal simplu, cu coperta albastră, pe care i-l dăruisem eu când a primit diagnosticul. Deschid prima pagină și citesc:

"Dragul meu Mircea,

Doctorul spune că în curând nu te voi mai recunoaște. Cum aș putea să uit chipul pe care l-am iubit o viață întreagă? Ochii tăi blânzi, zâmbetul tău răbdător, mâinile tale care m-au ținut în cele mai grele momente...

Vreau să știi că, chiar dacă mintea mea te va uita, sufletul meu va păstra mereu amprenta ta. Iubirea nu dispare odată cu memoria.

Știu că vei continua să vii să mă vezi, chiar când eu nu voi mai ști cine ești. Te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți. Asta e dragostea adevărată - să rămâi când nu mai e nimic de câștigat.

Mulțumesc pentru fiecare zi, pentru fiecare dans, pentru fiecare șoaptă în întuneric."

_Câți dintre noi mai păstrează astăzi obiceiul de a scrie scrisori de dragoste, cum făceau bunicii noștri? Cât de multe s-au pierdut din ritualurile romantice de altădată în era digitală?_

Pentru prima dată de la moartea ei, plâng cu adevărat. Nu sunt lacrimi de durere, ci de recunoștință pentru femeia care a știut să-mi lase un ultim dar - confirmarea că iubirea noastră a fost reală și reciprocă până la sfârșit.

Trei luni mai târziu, conduc un grup de sprijin la centru pentru familiile pacienților cu Alzheimer. La fiecare întâlnire, citesc ultima pagină din jurnalul Elenei:

"Dragostea nu e doar în amintiri. E în gesturile tale zilnice, în răbdarea ta, în felul în care îmi ții mâna deși eu nu știu cine ești. Asta e dragostea care contează - cea care rămâne când toate celelalte au dispărut."

Acasă, pun "Moon River" și dansez singur în sufrageria apartamentului nostru, printre fotografiile unei vieți împreună. Nu e ultimul nostru dans, îmi dau seama. E doar unul dintr-o serie infinită, pentru că iubirea, cea adevărată, nu se termină niciodată.

Ea doar își schimbă forma.

Poate că asta e cea mai mare lecție pe care am învățat-o la bătrânețe - că dragostea adevărată nu ține cont de timp, spațiu sau chiar de memorie. Ca un dans fără sfârșit, ea continuă mult după ce muzica s-a oprit.

_Ne întrebăm adesea cum s-au transformat rolurile în familia românească modernă, dar oare nu rămâne dragostea necondiționată valoarea fundamentală, indiferent de schimbările sociale și economice prin care trecem ca națiune?_

$$$

 Nu credeam că o să-mi văd vreodată tatăl plângând, dar în dimineața când mi-a spus că de acum eu trebuie să am grijă de Alex, am simțit cum mi se prăbușește toată lumea.

Când mama a plecat, Alex avea doar șapte ani, iar eu paisprezece. În dimineața aceea, am simțit pentru prima dată greutatea responsabilității pe umerii mei fragili de adolescentă.

"Maria, ai grijă de fratele tău," mi-a spus tata, cu ochii roșii și vocea tremurândă. "De acum, tu ești sora lui mai mare. Trebuie să fii puternică."

Am dat din cap, strângându-l pe Alex de mână. El nu înțelegea pe deplin ce se întâmplase. Continua să întrebe când se întoarce mama, iar fiecare întrebare era ca un cuțit în inima mea. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că mama nu se va mai întoarce niciodată?

"Hai să mergem în parc," i-am propus într-o zi, încercând să-l distrag de la tristețe. Era toamnă, iar frunzele aurii dansau în jurul blocurilor din cartierul nostru din Drumul Taberei.

"Nu vreau în parc," a protestat el. "Vreau să stau în camera mamei."

L-am privit cum își strânge ursulețul la piept - ultimul cadou primit de la ea. Avea ochii înlăcrimați și buza de jos îi tremura ușor.

"Știi ceva?" am spus, îngenunchind în fața lui. "Ce-ar fi să facem o promisiune?"

"Ce fel de promisiune?" a întrebat el, ridicându-și privirea.

"Promit să fiu mereu lângă tine. Să te protejez și să am grijă de tine. Iar tu promiți să-mi spui mereu când ești trist sau când ai nevoie de ajutor. Deal?"

A ezitat pentru o clipă, apoi a întins degetul mic. "Deal," a șoptit el, iar degetele noastre s-au împletit într-o promisiune care avea să ne lege pentru totdeauna.

_Ne-am îndepărtat atât de mult de valorile familiei tradiționale românești, unde frații mai mari aveau întotdeauna grijă de cei mici, un obicei aproape uitat în societatea individualistă de astăzi._

Am învățat să devin "mama" lui Alex prin încercări și greșeli. La cincisprezece ani, încercam să-mi amintesc cum făcea mama sendvișurile lui preferate, cum îi călca uniforma, cum îl consola când era trist. Îmi împărțeam timpul între școală, teme și responsabilitățile de "mamă", renunțând treptat la viața mea de adolescentă.

Într-o dimineață, când pregăteam micul dejun, Alex a intrat în bucătărie cu lacrimi în ochi.

"Ce s-a întâmplat?" am întrebat, lăsând lingura în castronul cu cereale.

"Mi-am udat patul," a șoptit el, rușinat. "Te rog nu-i spune lui tata."

M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat. "Hei, nu-i nimic. Hai să rezolvăm asta împreună."

La școală, colegii mei începuseră să iasă în oraș, să meargă la filme, să se distreze. Eu trebuia să mă grăbesc acasă să am grijă de Alex. Uneori mă simțeam furioasă, frustată că nu pot fi ca ei. Dar apoi Alex venea la mine cu un desen sau cu o îmbrățișare surpriză, și toate frustrările se topeau.

Era o seară de vineri când totul a devenit prea mult. Alex avea febră, tata era plecat cu munca, iar eu aveam un test important a doua zi la care nu învățasem deloc.

"Maria, mi-e rău," se plângea Alex din pat, cu fața roșie și ochii strălucitori de febră.

"Știu, puiule, știu." Îi schimbam compresa de pe frunte pentru a suta oară în seara aceea. "Hai să luăm temperatura din nou."

38.9. Nu scăzuse deloc. Pe masă, cartea de biologie mă privea acuzator, neatinsă. Testul de a doua zi valora jumătate din nota semestrială.

M-am dus în baie și am deschis robinetul, lăsând apa să curgă pentru a acoperi sunetul plânsului meu. Mă simțeam copleșită, epuizată, pierdută.

_Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii și părinte și copil în același timp, într-o țară unde sprijinul pentru familiile monoparentale e aproape inexistent._

Am scos telefonul și am format numărul Danei, cea mai bună prietenă a mea.

"Dana," am șoptit printre lacrimi. "Nu mai pot."

"Maria? Ce s-a întâmplat?"

"Alex e bolnav, am test mâine, nu știu ce să fac... Încerc să fiu puternică, să fiu ca mama, dar... nu sunt mama! Sunt doar o adolescentă care se preface că știe ce face!"

"Stai acolo," a spus ea ferm. "Vin la tine."

Treizeci de minute mai târziu, Dana era în bucătăria mea, pregătind ceai pentru Alex și explicându-mi lecția pentru test.

"Nu trebuie să faci totul singură," mi-a spus ea în timp ce Alex adormise în sfârșit. "Știi asta, nu?"

Am dat din cap, simțindu-mă rușinată de izbucnirea mea.

"Uite ce facem," a continuat ea. "Eu rămân aici în seara asta. Tu înveți pentru test. Dacă Alex se trezește, mă ocup eu de el."

În acea noapte, pentru prima dată de când plecase mama, am simțit că nu mai trebuie să port toată greutatea pe umerii mei. Era în regulă să cer ajutor. Era în regulă să nu fiu perfectă.

În seara în care m-am prăbușit, tata s-a întors mai devreme de la serviciu. A găsit-o pe Dana în bucătărie făcând comprese pentru Alex, în timp ce eu adormeam peste cartea de biologie.

"Ce se întâmplă aici?" a întrebat el, privind scena din fața lui.

Dana i-a explicat totul, iar eu am văzut pentru prima dată cum fața tatălui meu se transformă din îngrijorare în realizare, apoi în vinovăție.

"Maria," a spus el, așezându-se lângă mine. "De ce nu mi-ai spus că e atât de greu?"

"Nu voiam să te dezamăgesc," am șoptit. "Voiam să fiu puternică, ca mama."

Tata m-a îmbrățișat strâns, și pentru prima dată de mult timp, m-am simțit din nou ca un copil.

_Ne întrebăm adesea cum s-au transformat rolurile în familia românească modernă, dar când e vorba de sacrificiu și responsabilitate, copiii noștri par să fie uneori mai maturi decât ar trebui la vârsta lor._

Din camera alăturată, am auzit vocea slabă a lui Alex: "Tati? Maria?"

Am mers toți trei în camera lui. Alex stătea în pat, cu ursulețul în brațe, febra începând să-i scadă.

"Știți," a spus el privind spre noi, "mama spunea mereu că suntem cei mai puternici când suntem împreună."

Tata s-a așezat pe marginea patului, luându-ne pe amândoi în brațe. "Da, avea dreptate. Și e timpul să fim din nou o familie."

Din acea zi, lucrurile au început să se schimbe. Tata a reorganizat programul la serviciu pentru a fi mai mult acasă. Am făcut un tabel cu responsabilități pe care l-am lipit pe frigider. Alex a primit și el sarcini simple - să-și facă patul, să-și pregătească uniforma.

Într-o seară, în timp ce stăteam toți trei pe canapea uitându-ne la un album, Alex a spus ceva ce m-a făcut să plâng:

"Maria, știi că ești cea mai bună soră din lume? Chiar dacă nu ești mama, ești exact ce am avut nevoie."

L-am îmbrățișat strâns, simțind cum toate sacrificiile și momentele grele au meritat.

Nu am devenit niciodată mama perfectă pentru Alex, și nici nu trebuia. Am învățat că cel mai important lucru nu era să înlocuim ce pierdusem, ci să construim ceva nou, ceva al nostru.

Acum, când privesc înapoi la acei ani, realizez că dragostea dintre frați în România nu înseamnă să fii perfect. Înseamnă să fii prezent, să înveți din greșeli, să crești împreună prin toate greutățile unei societăți care adesea uită de cei vulnerabili. Iar mama, sunt sigură, ar fi mândră să vadă că lecția ei cea mai importantă - că familia rămâne unită la greu - a prins rădăcini adânci în inimile noastre.

$$$

 Soacra mea nu s-a mulțumit doar să-mi critice mâncarea, a venit direct să-mi ia locul în casă și în inima soțului meu, iar eu am privit neputincioasă cum îmi fură totul.

Mă trezesc în fiecare dimineață la 5:30. Bucătăria e scăldată în lumina slabă a zorilor când încep să pregătesc micul dejun pentru familia mea. E momentul meu de liniște, singurul când pot găti fără presiune, fără critici, fără comparații dureroase.

"Ana, iar te-ai trezit așa devreme?" aud vocea lui Mihai din pragul bucătăriei. Stă acolo, cu părul ciufulit și ochii încă umflați de somn.

"Am pregătit ouă Benedict, știu că-ți plac," îi zâmbesc, aranjând farfuria cu grijă, adăugând pătrunjel pentru decor, așa cum văzusem într-o revistă.

Se uită la mâncare și oftează aproape imperceptibil. "Mama le făcea altfel. Punea mai mult oțet în apa pentru poșat și folosea altă tehnică pentru sos."

Simt cum zâmbetul îmi îngheață pe buze. Continui să aranjez masa în tăcere, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Încă o dimineață, încă o comparație, încă un eșec în ochii lui.

La serviciu, între ședințe și deadline-uri, caut rețete noi pe telefon. Vreau să găsesc ceva care să-l impresioneze, să-l facă să nu mai compare mâncarea mea cu cea a mamei lui. Poate sarmale cu o rețetă nouă? Sau cozonac cu o tehnică diferită? Orice care să mă facă să câștig această competiție în care nu am cerut să intru.

_Câți dintre noi nu au simțit presiunea asta de a concura cu amintirile din familia soțului, într-o cultură românească unde mama rămâne adesea centrul universului unui bărbat?_

Seara, când ajung acasă, mă apuc imediat de gătit. Deși sunt obosită după o zi întreagă la birou, îmi doresc atât de mult să reușesc să-i găsesc gusturile preferate. Cumpăr condimente speciale, încerc rețete noi, totul pentru a-l vedea savurând mâncarea mea cu aceeași plăcere cu care vorbește despre cea a mamei lui.

Într-o seară de marți, când tocmai terminasem de aranjat masa cu un tocăniță de vițel pentru care lucrasem trei ore, aud soneria. În prag stă soacra mea, Elena, cu două sacoșe mari de rafie, umplute până la refuz.

"Am venit să stau câteva zile la voi," anunță ea intrând, fără să aștepte invitația mea. "Mihai mi-a spus că ești foarte ocupată cu serviciul."

Îl privesc surprinsă pe Mihai, care nu pomenise nimic despre asta. El apare zâmbind larg, cu o bucurie pe care rar o văd când mă întâmpină pe mine.

"Mamă, ce surpriză plăcută!"

Elena se îndreaptă direct spre bucătărie, trecând pe lângă mine ca și cum aș fi invizibilă, și se uită în oala mea cu tocăniță.

"Ai pus prea mult piper," spune ea, gustând fără să ceară permisiunea. "Și carnea asta e prea tare. Lasă, gătesc eu în seara asta. O să fac ceva mai bun."

În mai puțin de o oră, bucătăria mea e transformată. Elena gătește cu îndemânare, mișcându-se prin spațiul meu ca și cum ar fi al ei, în timp ce Mihai o privește fericit, oferindu-se să o ajute, ceva ce rareori face pentru mine.

"Mm, miroase ca acasă," spune el, adulmecând aerul cu nostalgie.

La masă, îl observ cum savurează fiecare înghițitură din mâncarea mamei lui. Nu l-am mai văzut așa încântat de mult timp. Ochii îi strălucesc, complimentele curg.

"Asta înseamnă mâncare adevărată," spune el, luând încă o porție. "Cu gust de copilărie."

Mă uit la farfuria mea și simt cum mi se pune un nod în gât. Tocănița mea, munca mea de trei ore, stă neatinsă în frigider.

_Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul de relații românesc pot înțelege cu adevărat durerea de a te simți străin în propria casă, în fața unei soacre care păstrează tradițiile "cum se făcea pe vremuri"._

Elena continuă să reorganizeze casa în următoarele zile. Mută mobila, schimbă perdelele și modifică totul după standardele ei. Fotografiile noastre de nuntă sunt mutate de pe peretele principal în dormitor, locul lor fiind luat de poze vechi cu Mihai când era copil, alături de părinții lui.

"Așa se ține o casă," repetă ea constant. "Mihai are nevoie de ordine, ca acasă. La mama lui."

Încerc să protestez subtil, dar vocea mea e mereu acoperită de entuziasmul lui Mihai pentru schimbările făcute de mama lui. "Lasă, Ana, mama știe mai bine. Întotdeauna a avut gust."

Într-o seară, când mă întorc de la serviciu mai devreme decât de obicei, găsesc dormitorul nostru complet schimbat. Cuvertura albastră pe care o alesesem împreună cu Mihai e înlocuită cu una maro, "mai practică". Pozele noastre de pe noptieră au dispărut, înlocuite cu un ceas vechi "de familie".

"Asta e prea mult," protestez eu, simțind cum îmi pierd ultimul spațiu personal.

"Lasă, știu eu mai bine," spune Elena, făcând un gest dismissiv cu mâna. "Mihai doarme mai bine așa, cu lucrurile aranjate cum trebuie."

La cină, Mihai zâmbește mulțumit privind mâncarea mamei lui.

"De când ai venit tu, mamă, casa asta parcă a prins viață. E prima oară când mă simt cu adevărat acasă aici."

Cuvintele lui mă lovesc ca o palmă. Cinci ani de căsnicie, cinci ani în care am încercat să construiesc un cămin pentru noi, și el nu s-a simțit niciodată "cu adevărat acasă".

Mă ridic brusc de la masă și plec în dormitor, dormitorul care nu mai pare al meu. Deschid dulapul și încep să-mi fac bagajele.

Mihai intră după mine. "Ce faci?"

"Plec. Nu mai pot continua așa. Vrei casa și mâncarea mamei tale? Foarte bine, rămâi cu ea. Nici măcar nu trebuie să o înlocuiești, s-a mutat deja aici."

"Ana, exagerezi... Mama doar încearcă să ajute."

"Să ajute cu ce, Mihai? Să te ajute să-ți dai seama că nu sunt suficient de bună pentru tine? Că nu voi fi niciodată ca ea? Misiune îndeplinită, mulțumesc mult."

Iau geamantanul și mă îndrept spre ușă. Mihai nu face niciun gest să mă oprească. Stă în pragul ușii, cu privirea ezitantă, ca și cum ar cântări dacă merită sau nu efortul.

"Poate așa e mai bine," spune el încet. "Poate nu am fost făcuți unul pentru celălalt. Poate am avut așteptări diferite."

Trei luni mai târziu, semnăm actele de divorț într-un birou mic din centrul Bucureștiului. Elena s-a mutat definitiv la Mihai, iar eu mi-am găsit un apartament în Brașov, departe de amândoi. 

Uneori, când gătesc pentru mine în micuța mea bucătărie, încă mă gândesc la criticile lor. Dar acum, în sfârșit, pot să gătesc cum vreau eu. Pot să pun cât piper vreau, să decorez cum îmi place, să aleg farfuriile care îmi plac.

_Ne întrebăm adesea cum s-au transformat rolurile în familia românească modernă, dar câte dintre noi, femei, am avut curajul să spunem "Nu" atunci când tradițiile și așteptările altora ne sufocă propria identitate?_

Într-o seară, colegele de la noul meu serviciu vin la mine la cină. Le servesc ouă Benedict, făcute exact cum îmi place mie.

"Sunt delicioase, Ana!" spune una dintre ele.

Zâmbesc, simțind pentru prima dată în mult timp gustul libertății. Aici, în acest apartament mic, am găsit în sfârșit ceea ce căutam disperată în casa mea de căsătorie: locul meu.

$$$

 Regret enorm cuvintele aspre pe care le-am rostit în acea după-amiază, cuvinte ce au schimbat totul.

Era o zi ca oricare alta când am pășit pragul casei, obosită după orele de școală. Când mama m-a întâmpinat cu căldura ei obișnuită, ceva s-a rupt în mine.

"Mai lasă-mă în pace!" am strigat, aruncându-mi ghiozdanul pe podea. "Nu înțelegi nimic din viața mea!"

Ochii ei blânzi s-au umbrit de tristețe, dar vocea i-a rămas calmă: "Spune-mi ce s-a întâmplat, poate te pot ajuta..."

"Cu ce m-ai putea ajuta tu?" am răbufnit, simțind cum furia crește în mine. "Ești mereu aici, cu aceleași sfaturi învechite. M-am săturat!"

Am trântit ușa dormitorului și am hotărât să plec. Mi-am adunat câteva lucruri într-un rucsac și am fugit la Ioana, prietena mea din capătul satului. Zilele au trecut, iar telefonul suna neîncetat - era mama. L-am ignorat, crezând că îmi fac dreptate.

În satul nostru, oamenii obișnuiau să-și rezolve problemele în familie, nu să fugă de ele. Dar eu am ales calea ușoară, rupând o tradiție nescrisă a comunității noastre. Nimeni nu mai făcuse asta de când bunica era tânără.

După o săptămână, dorul de casă a început să mă macine. Într-o dimineață, cu inima strânsă de regret, m-am întors. Curtea era neobișnuit de liniștită. Nici găinile nu mai cotcodăceau ca altădată.

"Mamă, am venit acasă!" am strigat din prag, descălțându-mă. "Îmi pare rău pentru tot!"

Tăcerea din casă m-a înfiorat. Am găsit-o pe mama în fotoliul ei de lângă sobă, cu mâinile împreunate în poală și ochii închiși. Părea că doarme, dar când am atins-o, pielea ei era rece. Inima ei obosită cedase în ziua anterioară.

Pe măsuța de lângă fotoliu, era o scrisoare neterminată adresată mie. "Fiica mea dragă, oricât de departe ai pleca, ușa casei noastre va fi mereu deschisă pentru tine. Te iubesc necondiționat și te aștept să..."

Tatăl meu m-a găsit plângând, cu scrisoarea în mână. Nu m-a certat, nu m-a acuzat. M-a îmbrățișat tăcut, împărțind cu mine durerea pierderii.

"Ultimele ei gânduri au fost pentru tine," mi-a șoptit. "Până în ultima clipă a sperat că te vei întoarce."

Ne-am vegheat mama după datina satului. Vecinii au venit să ne sprijine, aducând mâncare și lumânări, iar bătrânele au cântat cântece de jale până în zori. Nimeni nu m-a judecat pentru absența mea, deși știam că toți aflaseră.

În nopțile următoare, am dormit cu bluza mamei sub pernă, încercând să-i simt mirosul, să prind ceva din prezența ei. Regretul mă sfâșia - de ce nu m-am întors mai devreme? De ce ultimele mele cuvinte au fost atât de crude?

Pe vremuri, bătrânii spuneau că sufletele celor plecați rămân aproape de casă patruzeci de zile. În fiecare seară, aprindeam o lumânare la fereastra ei, sperând că mă va ierta.

Am început să țes la războiul mamei, continuând pânza pe care o lăsase neterminată. Fiecare fir trecut prin urzeală era o rugăciune tăcută, un cuvânt nespus de iubire.

Doar cei care au pierdut pe cineva drag înțeleg cu adevărat cât de prețioase sunt momentele petrecute împreună și cât de dureroase pot fi regretele.

"Nu poți schimba trecutul," mi-a spus într-o seară tata, "dar poți onora memoria mamei tale prin viața pe care o trăiești de acum înainte."

Și așa am făcut. Am învățat să prețuiesc fiecare clipă cu cei dragi, să nu las mândria să stea în calea iubirii, și să nu amân niciodată un cuvânt bun sau o îmbrățișare.

Astăzi, când îmi privesc proprii copii, mă întreb dacă încă mai există în familiile noastre acea răbdare și iertare care au caracterizat generațiile trecute. Oare am uitat să ascultăm înțelepciunea bătrânilor noștri, grăbindu-ne să trăim după reguli care ne înstrăinează unii de alții?

Durerea pierderii nu dispare niciodată complet, dar se transformă în timp într-o înțelepciune care te călăuzește. Mama mea, deși nu mai e fizic lângă mine, rămâne prezentă în fiecare decizie pe care o iau, în fiecare lecție de viață pe care o transmit mai departe.

Regretele noastre cele mai mari nu sunt pentru lucrurile pe care le-am făcut, ci pentru cuvintele pe care nu le-am spus la timp celor care ne-au iubit necondiționat.

$$$

 Era o zi toridă de vară când am început să lucrez în câmpurile familiei Ionescu. 

Eu, Andrei, un tânăr dintr-un sat vecin, căutam de lucru pentru a-mi susține familia. Acolo am întâlnit-o pe Eliza, fiica fermierilor, cu părul ei strălucind sub soarele arzător.

"Bună, eu sunt Eliza. Ești nou aici?" mă întrebă ea cu un zâmbet prietenos.

"Da, mă numesc Andrei. E prima mea zi," răspund, încercând să par mai încrezător decât mă simțeam.

Am lucrat împreună, vorbind despre viețile noastre. Eliza era plină de energie și pasiune pentru natură, iar eu îi povesteam despre visul meu de a călători și a vedea lumea dincolo de satul nostru.

După prima noastră întâlnire, Eliza și eu am lucrat împreună zi de zi, timp de o săptămână, în câmpurile aurii. Soarele de vară era arzător, dar munca devenea mai ușoară pe măsură ce ne cunoșteam mai bine.

"Știi, Andrei, ești diferit de ceilalți băieți de aici," îmi spuse Eliza într-o zi, în timp ce ne odihneam sub un copac vechi la marginea câmpului.

Cum aș putea să nu fiu diferit? Gândurile mele erau pline de dorința de a explora lumea, iar Eliza părea fascinată de aceste vise.

"Și tu ești diferită," îi răspund. "Ai o pasiune pentru aceste câmpuri, pentru natură, pe care nu am mai văzut-o la nimeni."

Zilele treceau, iar legătura noastră se adâncea. În timp ce munceam, vorbeam despre tot felul de lucruri - de la muzica preferată până la cele mai ascunse speranțe.

În timp ce zilele treceau, începeam să simțim greutatea realității. Eliza era îngrijorată de cum familia ei va privi relația noastră, ținând cont de diferențele noastre sociale.

Într-o după-amiază, tatăl Elizei ne-a surprins împreună, vorbind aproape de câmp. "Eliza, tu ar trebui să te gândești la viitorul fermei, nu la băieți fără viitor," spuse el, privindu-mă cu o oarecare dispreț.

"Dar tată, Andrei este diferit. El are vise și aspirații," îi răspunse Eliza cu tărie.

Eram împărțiți între dorința de a rămâne împreună și presiunea pe care o simțeam din partea familiei și a societății.

Cu inimile grele după confruntarea cu tatăl Elizei, ne-am hotărât să ne facem un plan. Eu, Andrei, și Eliza, ne-am așezat sub stelele strălucitoare, conturând un viitor împreună, departe de presiunile satului nostru.

"Poate ar trebui să plecăm," îmi sugeră Eliza. "Să începem o viață nouă în alt loc, unde nu contează de unde venim, ci cine suntem."

Idee aceasta mă entuziasma. Visam la explorarea lumii, iar acum aveam un motiv în plus – să fiu cu Eliza.

"Dar cum? Avem nevoie de resurse, de un plan," îmi exprimam îngrijorările.

"Putem economisi. Putem lucra pe drum. Important este să fim împreună," spuse Eliza, cu o determinare care mă inspira.

În acea noapte, am decis să punem în aplicare planul nostru. Urma să fie un drum lung și plin de provocări, dar eram hotărâți să-l parcurgem împreună.

Planurile noastre erau să plecăm la sfârșitul verii, dar destinul avea alte planuri pentru noi. Intr-o zi, tatăl Elizei a descoperit că noi strângeam bani pentru a pleca și, într-un acces de furie, mi-a interzis să mai calc pe terenurile lui.

"Eliza, nu te voi lăsa să pleci cu acest băiat sărac!" strigă el.

Această confruntare ne-a forțat să luăm o decizie rapidă. În acea noapte, sub acoperirea întunericului, Eliza și eu ne-am luat rămas bun de la ferma tatălui ei și am plecat unde am văzut un ochii.

Aveam doar câțiva bani, dar inimile noastre erau pline de speranță și dragoste. În ciuda fricii de necunoscut, știam că atâta timp cât suntem împreună, putem înfrunta orice.

Pe drumul nostru plin de incertitudini, Eliza și eu ne-am confruntat cu provocări pe care nu le-am anticipat. Eram obosiți și flămânzi, când ne-am întâlnit cu o femeie bătrână, doamna Elena, la marginea unui sat mic.

"Ce faceți pe aici, copii?" ne întrebă ea cu blândețe.

I-am povestit despre situația noastră, iar ea, cu un zâmbet cald, ne-a invitat la ea acasă pentru a ne oferi mâncare și adăpost pentru noaptea aceea. Această întâlnire ne-a redat forța și ne-a umplut sufletele de speranță. 

A doua zi am hotărât că este timpul să mă întorc acasă, împreună cu ea. Inima îmi bătea cu putere la gândul de a-i prezenta pe părinții mei.

Când am ajuns, mama și tata m-au întâmpinat cu brațele deschise. Surpriza și bucuria lor au fost și mai mari când le-am prezentat-o pe Eliza.

"Bună ziua, sunt Eliza," spuse ea cu un glas blând.

Părinții mei o priviră cu un amestec de curiozitate și căldură. "Bine ai venit în familia noastră, Eliza," răspunse mama cu lacrimi de fericire în ochi.

Aceea seară am petrecut-o împreună, povestind despre aventurile și încercările noastre. Părinții mei ascultau cu admirație și ne ofereau sfaturi și încurajări.

Stabilindu-ne la casa părinților mei, eu, Andrei, și Eliza, am început să visăm și să planificăm viitorul nostru împreună. Cu susținerea familiei mele, am decis să deschidem o mică afacere – un atelier de artizanat, combinând talentul Elizei pentru lucrul manual cu cunoștințele mele despre piața locală.

"Ar putea fi ceva minunat, Andrei," spunea Eliza, cu ochii strălucind de entuziasm. "Putem crea lucruri frumoase și unice."

Zilele treceau, iar visul nostru începea să prindă contur. Am renovat un mic spațiu în curtea casei și am început să producem diverse obiecte artizanale. Munca era grea, dar satisfacția de a construi ceva împreună era imensă.

Nu după mult timp, produsele noastre au început să fie apreciate în comunitate. În fiecare zi, munca noastră ne aducea mai aproape de visul nostru de a avea o viață împlinită și fericită împreună.

Într-o seară, în timp ce priveam apusul, Eliza îmi luă mâna și spuse: "Vezi, Andrei, am reușit. Am construit nu doar o afacere, ci și un viitor împreună."

Am privit-o, simțind o mare de emoții. Viața ne pusese în față multe provocări, dar dragostea și determinarea noastră ne-au adus aici. Am învățat că, împreună, nu există obstacol pe care să nu-l putem depăși.

Și astfel, povestea noastră, a unui băiat sărac și a unei fete dintr-o familie de fermieri, a devenit o dovadă vie că dragostea și visele, atunci când sunt împărtășite, pot depăși orice bariere.

$$$

 Nu credeam vreodată că o să am atâtea de învățat de la o femeie bătrână.

De fiecare dată când treceam pe ulița principală a satului, privirea îmi era atrasă de casa cu pridvor albastru și grădina plină de flori amestecate în culori care parcă sfidau orice regulă. Bătrâna care le îngrijea, aplecată peste straturile înguste, cu basmaua alunecată pe ceafă, era o prezență tăcută care făcea parte din peisaj. O vedeam mereu, dar niciodată nu opriseră pașii mei acolo.

Într-o zi de mai, când soarele se revărsa în valuri peste sat, am zărit-o cum încerca să care o găleată cu apă spre daliile din fundul curții. Mâinile ei noduroase tremurau sub greutate, iar pașii mărunți păreau nesiguri. Fără să-mi dau seama, am deschis portița și am intrat.

"Bună ziua," am spus, simțindu-mă dintr-odată stingher în curtea ei. "Pot să vă ajut cu găleata?"

Femeia s-a oprit, surprinsă, și a ridicat privirea spre mine. Avea niște ochi căprui luminoși, care contrastau puternic cu ridurile adânci ce-i brăzdau fața.

"Bună ziua, băiete," a răspuns ea, cu o voce neașteptat de caldă. "E cam grea pentru mine, da."

Am luat găleata din mâinile ei și am urmat-o printre straturile de flori, ascultând cum îmi explica unde să torn apa. Pe măsură ce vorbeam, aflam că o chema Maria, că era văduvă de cincisprezece ani și că grădina era singurul lucru care îi mai aducea bucurie.

"Ești primul tânăr din sat care s-a oprit să mă ajute în toți anii ăștia," mi-a spus ea, invitându-mă să mă așez pe banca din lemn de sub caisul din curte.

Nu plănuisem să rămân, dar mirosul de cozonac proaspăt ieșit din cuptor și zâmbetul ei sincer m-au convins. În după-amiaza aceea, am ascultat pentru prima dată una dintre poveștile ei. 

"Vezi trandafirii ăia roșii de lângă gard?" m-a întrebat, arătând spre niște flori superbe care parcă ardeau în lumina soarelui. "I-a plantat Gheorghe, bărbatul meu, în ziua când ne-am luat casa. Zicea că trandafirii ăștia o să înflorească cât o să țină dragostea noastră."

În zilele care au urmat, am început să mă opresc tot mai des la poarta ei. Uneori o ajutam cu grădinăritul, alteori mergeam la magazinul din sat să-i cumpăr cele necesare. Dar cel mai des, stăteam pur și simplu pe banca aceea veche și ascultam.

Grădina bătrânei Maria nu era doar o colecție de flori frumoase - era o arhivă vie a amintirilor ei. Fiecare plantă avea povestea ei, fiecare colț de pământ păstra o bucată din viața pe care o trăise alături de bărbatul ei.

"Crinii albi de acolo îmi amintesc de nunta noastră," mi-a povestit într-o zi, în timp ce îi udam cu grijă. "Aveam doar optsprezece ani și el douăzeci și trei. Ne-am căsătorit în biserica din deal, într-o duminică de iunie. Tot satul a venit."

Poveștile ei despre viața la țară de altădată mă fascinau. Era o lume atât de diferită de a mea, cu telefoane mobile și internet, încât părea ruptă dintr-o carte. Maria îmi vorbea despre seceriș, despre șezători, despre nunțile care țineau trei zile și despre cum se ajutau oamenii între ei când veneau vremuri grele.

De multe ori, pentru cei tineri ca noi, bătrânii par doar niște persoane încete care ne încurcă în magazine sau în stațiile de autobuz. Nu ne dăm seama câtă înțelepciune și câte povești poartă în suflet.

Într-o zi, i-am adus un buchet de nu-mă-uita culese de pe malul pârâului. Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

"Așa îmi spunea Gheorghe, 'nu-mă-uita-mea'," a șoptit ea, ținând florile cu grijă ca pe niște comori. "În fiecare primăvară îmi aducea un buchet din astea. De când a murit, nimeni nu mi-a mai adus flori."

După acea zi, mi-am făcut un obicei să-i aduc câte o floare diferită în fiecare săptămână. Nu erau flori scumpe din florării, ci flori simple, culese de pe câmpurile din jurul satului. Fiecare dintre ele deschidea o nouă poveste, o nouă fereastră către viața ei.

"Florile astea de câmp," mi-a spus odată, privind un buchet de cicoare albastră, "sunt ca oamenii. Cele mai frumoase cresc adesea în locurile cele mai aspre. În pământ bun, se lenevesc și nu mai fac flori la fel de vii."

Vara aceea a trecut prea repede. Grădina bătrânei Maria înflorea sub îngrijirea noastră comună, iar casa ei, care păruse atât de tăcută la început, se umpluse acum de voci și râsete. Uneori veneau și prietenii mei să o ajute - mai mult din curiozitate la început, apoi din plăcere genuină.

Nu știam atunci, dar casa bătrânei Maria devenise un fel de școală neoficială pentru noi. Învățam lucruri pe care nicio aplicație de pe telefon nu ni le putea arăta: cum să recunoaștem o plantă după miros, cum să prevezi ploaia după zborul rândunelelor, cum să păstrezi o căsnicie fericită vreme de cincizeci de ani.

Într-o după-amiază târzie de august, în timp ce o ajutam să culeagă ultimele roșii din grădină, Maria m-a întrebat brusc:

"Știi care-i cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în viață?"

Am ridicat privirea, curios.

"Că tot ce contează cu adevărat sunt legăturile pe care le creăm cu alți oameni. Restul - casele, mașinile, banii - sunt doar lucruri. La sfârșitul vieții, nu o să-ți amintești ce telefon aveai sau ce haine purtai. O să-ți amintești oamenii care ți-au luminat zilele."

Pe vremuri, bătrânii erau considerați înțelepții satului, iar tinerii căutau sfatul lor în momentele importante. Astăzi, ne grăbim să căutăm răspunsuri pe internet și uităm că înțelepciunea reală vine din experiența unei vieți trăite cu bune și rele.

Toamna a venit cu ploi lungi și zile mai scurte. Deși nu mai puteam petrece la fel de mult timp în grădină, continuam să-i fac vizite bătrânei Maria. Într-o zi, am ajutat-o să mute ghivecele cu mușcate în casă, pentru a le feri de frigul care se anunța.

"Am trăit multe ierni în casa asta," mi-a spus ea, privind pe fereastră la frunzele ruginii care cădeau. "Dar niciuna nu mi s-a părut atât de pustie ca prima iarnă după ce a murit Gheorghe. Stăteam aici, lângă sobă, și mi se părea că aud pașii lui pe prispă."

În acea iarnă, i-am făcut o surpriză. Am venit cu câțiva prieteni și i-am adus un brad mic, pe care l-am împodobit împreună. Ochii ei străluceau la fiecare globuleț agățat, ca ochii unui copil.

"Credeam că nu o să mai văd niciodată un brad împodobit în casa asta," a spus ea, cu vocea tremurând de emoție. "De când au plecat copiii la oraș, sărbătorile sunt doar zile obișnuite pentru mine."

A fost o iarnă în care am învățat cât de important e să nu lăsăm pe nimeni singur. Vizitele noastre la bătrâna Maria deveniseră o obișnuință pentru tot grupul nostru de prieteni. Nu mai era doar "bătrâna aceea cu flori" - era bunica Maria, cum începusem toți să-i spunem.

Când primele semne ale primăverii au apărut, am ajutat-o să pregătească din nou grădina. Mâinile ei, deși slăbite de vârstă, încă știau exact când și unde să planteze fiecare sămânță.

"Anul ăsta o să plantăm și floarea-soarelui," a hotărât ea. "Îmi amintesc cum arăta câmpul de lângă casa părintească - o mare de aur legănată de vânt."

Oare mai știm noi, cei de azi, să apreciem frumusețea simplă a unui câmp cu floarea-soarelui, sau suntem prea ocupați să ne uităm la ecranele telefoanelor?

În vara următoare, grădina bătrânei Maria a devenit locul de întâlnire al multor tineri din sat. Veneau să asculte poveștile ei, să învețe despre plante sau pur și simplu să se bucure de liniștea locului. Uneori, Maria ne gătea plăcinte după rețete vechi, transmise din generație în generație.

"Nimeni nu mai face astăzi plăcinte ca pe vremuri," obișnuia ea să spună. "Toată lumea se grăbește, cumpără de la magazin. Dar o plăcintă bună are nevoie de timp și răbdare, ca toate lucrurile valoroase din viață."

Într-o zi de septembrie, când ajutam la culesul ultimelor legume din grădină, bătrâna Maria m-a privit lung și mi-a spus:

"Dragul meu, am învățat mai multe de la tine în acești doi ani decât ai învățat tu de la mine."

Am protestat, amintindu-i toate istoriile, rețetele și înțelepciunea pe care mi le împărtășise.

"Da, ți-am povestit lucruri vechi," a zâmbit ea. "Dar tu m-ai învățat ceva mult mai important - că tinerețea nu înseamnă neapărat nepăsare și că bătrânețea nu trebuie să fie singurătate."

În acea seară, stând pe prispa casei ei, am privit spre grădina care acum era un amalgam de flori plantate de ea cu zeci de ani în urmă și cele adăugate de noi în ultimii doi ani. Era ca o metaforă perfectă a modului în care generațiile se împletesc, învățând unele de la altele.

Astăzi, bătrâna Maria nu mai este printre noi, dar grădina ei continuă să înflorească. Am preluat îngrijirea ei împreună cu alți tineri din sat. Și de fiecare dată când plantez un trandafir sau ud un crin, îmi amintesc de lecțiile ei.

Nu credeam vreodată că o să am atâtea de învățat de la o femeie bătrână. Dar Maria m-a învățat că înțelepciunea nu are vârstă și că cele mai frumoase flori ale vieții sunt relațiile pe care le cultivăm cu grijă, zi de zi.

$$$

 Am fost șocat când au auzit ce suntem nevoiți să facem pentru a supraviețui. 

M-am trezit cu un gol în stomac, simțind mirosul proaspăt de fân și pământ umed. Privind în jur, am văzut că nu mai eram în micuțul apartament de la oraș, ci într-o casă modestă într-un sat rural. 

Mama și cei doi frați ai mei dormeau liniștiți în camerele alăturate. Cu toții ne mutasem în acest loc nou după ce tata și-a pierdut locul de muncă în fabrică și nu ne permiteam să mai plătim chiria și întreținerea.

Eram speriați, deoarece nu știam dacă alegerea de a ne muta la casa părintească a fost cea mai înțeleaptă.

Nevoiți să ne adaptăm la viața la țară, încercam să ne obișnuim cu rutina și sarcinile zilnice. În timp ce lucram în grădină, am descoperit o veche cutie prăfuită în podul casei. Mama a venit curioasă să vadă ce am găsit.

Am deschis cutia și am găsit vechi fotografii, scrisori și un jurnal veșted. În paginile jurnalului, am citit despre luptele financiare ale străbunicilor noștri și despre cum au depășit obstacolele prin creativitate și unitate familială.

Intriga a început să prindă contur pe măsură ce am descoperit mai multe despre trecutul familiei noastre. În timpul cinei, am împărtășit cu toții poveștile găsite și am început să discutăm despre cum am putea aplica învățămintele străbunicilor noștri în situația noastră actuală.

"Am găsit ceva fascinant în cutia aceea din pod. O parte din viața străbunicilor noștri și cum au făcut față dificultăților. Ei produceau și vindeau produse naturale locale." Am spus eu entuziasmat.

"Ce fel de produse?" a spus mama, curioasă.

"Miere, gemuri, săpunuri, tot felul de lucruri făcute în casă. Și cred că putem face la fel. Nu avem nevoie de joburi la oraș. Putem trăi aici, în sat, și să ne dezvoltăm propria afacere."

"Adică să facem exact ce făceau și bunicii noștri?"

"Exact! Uite, avem deja o mică grădină, putem planta mai multe legume și fructe. Putem începe cu ceva mic și, pe măsură ce creștem, să aducem venituri în familie."

"Sună interesant, dar o să fie greu?" a spus sora mai mică.

"Da, va fi o provocare, dar cu muncă și colaborare, cred că putem face asta. Și cine știe, poate că și noi vom lăsa ceva frumos în urmă pentru generațiile viitoare, la fel cum au făcut bunicii noștri."

"Poate că e o idee bună. Avem nevoie de ceva nou și poate că asta ne va aduce și mai aproape ca familie," a reflectat mama.

Am decis să încercăm să construim o mică afacere în sat, folosind cunoștințele noastre acumulate și sprijinul comunității. Am început să producem produse tradiționale locale și să le vindem la târgurile din zonă.

Întâmpinând diverse provocări și eșecuri, am continuat să ne strângem și să lucrăm împreună. În ciuda obstacolelor, încetul cu încetul, afacerea noastră a început să prindă contur.

Cu timpul, eforturile noastre au fost răsplătite. Afacerea noastră a devenit un succes, aducându-ne stabilitate financiară. Cu lacrimi de bucurie în ochi, mama ne-a strâns în brațe, realizând că am reușit să depășim greutățile împreună ca o familie unită.

Cu afacerea noastră prosperând și cu bugetul familiei stabilizat, ne-am dat seama că întreaga noastră aventură a adus cu sine o schimbare pozitivă. Am învățat că nu contează cât de greu este drumul, ci cât de puternică este legătura dintre membrii unei familii.

Cu inimile pline de recunoștință și încredere în forța unității, am continuat să trăim în micul sat rural, cu perspective noi și cu speranța că, indiferent de ceea ce ne rezervă viitorul, suntem pregătiți să facem față împreună.

$$$

 Am avut de ales între a sta în frig sau a-mi cumpăra medicamentele, dar nimic nu se compară cu vestea cumplită ce urma să o aflu când domnul administrator a bătut la ușă.

Privesc plicul albastru de pe masă cu un nod în gât. E a treia factură la întreținere pe care n-am plătit-o. Afară, vântul rece de noiembrie șuieră printre crăpăturile geamurilor vechi, aducându-mi aminte că iarna e aproape, iar eu nu sunt pregătit pentru ea.

"Șase sute patruzeci și doi de lei," șoptesc, numărând din nou banii împrăștiați pe masa din bucătărie. Bancnotele vechi, unele rupte pe la colțuri, ascund între ele și câteva monede. "Atât mi-a mai rămas din pensie."

Lângă teancul de bani stă fotografia Elenei, soția mea care nu mai e de cinci ani. În ramă, zâmbește la mine ca în ziua nunții, iar eu îi zâmbesc înapoi, ca unui prieten vechi, singurul care mă mai ascultă în zilele astea.

"Ce să fac, Elenuța?" îi șoptesc. "Dacă plătesc întreținerea, nu-mi ajung banii de medicamente. Dacă iau medicamentele, tremur de frig toată iarna."

Telefonul sună, făcându-mă să tresar. E Ana, fiica mea, care mă sună în fiecare joi, la aceeași oră, ca un ceasornic elvețian.

"Tată, cum te simți? Ți-ai luat medicamentele?" vocea ei e plină de grijă, dar și grăbită. În fundal aud gălăgia specifică unei case cu doi copii mici.

"Da, dragă," mint eu, privind spre rețeta neprezentată încă la farmacie. "Mi le-am luat. Toate."

"Ești sigur? Știu că sunt scumpe, dar sunt importante. Aș vrea să te pot ajuta mai mult, dar cu rata la casă și copiii..."

"Nu-ți face griji pentru mine," o întrerup. "Mă descurc. Cum sunt nepoții?"

După ce închid, mă ridic și mă duc la fereastră. În blocul de vizavi, luminile încep să se aprindă una câte una. Familii care se adună la masă, bătrâni singuri ca mine, fiecare cu povestea lui. Mă întreb câți dintre vecinii mei stau în fața acelorași alegeri imposibile.

Doamna Maria, asistenta de la policlinică, mi-a explicat săptămâna trecută: "Domnule Gheorghe, nu puteți renunța la tratament. Tensiunea dumneavoastră e foarte mare, și fără pastilele astea riscați un accident vascular."

Dar cum să-i explic că o cutie de pastile costă aproape un sfert din pensie? Cum să le spun tuturor că după ce plătesc întreținerea, lumina și telefonul, abia îmi rămân bani de pâine și lapte?

Mă întorc la masa din bucătărie și împart banii în două grămăjoare. O parte pentru medicamente, o parte pentru întreținere. Dar știu că nu vor ajunge pentru ambele.

În dimineața următoare, cu sufletul strâns, am luat drumul farmaciei. Cutia de medicamente părea să cântărească o tonă în buzunarul hainei, iar bonul de patru sute de lei și mai mult.

"Măcar o să-mi țin tensiunea sub control," am murmurat pentru mine, încercând să-mi justific alegerea. "Poate reușesc să economisesc din altă parte pentru întreținere."

Nu am apucat să ajung la scară când l-am auzit:

"Domnul Gheorghe! Stați puțin!"

Era domnul Marin, administratorul. Un bărbat scund, cu o listă veșnic în mână și ochelarii pe vârful nasului, de parcă ar fi o prelungire a chipului său.

"Bună dimineața," am răspuns, simțind cum mi se usucă gura.

"Trei luni, domnul Gheorghe. Trei luni n-ați plătit întreținerea." Vocea lui era tăioasă ca vântul de noiembrie. "Știți bine că după trei luni trebuie să fac demersuri pentru executare silită."

M-am sprijinit de peretele rece al blocului. "Domnule Marin, vă rog să mă înțelegeți. Am avut niște probleme... dar luna viitoare..."

"Luna viitoare?!" m-a întrerupt el. "Asta îmi spuneți de trei luni. Data viitoare când mai vin, vreau să văd banii pe masă. Altfel, îmi pare rău, dar voi fi nevoit să iau măsuri."

S-a îndepărtat, lăsându-mă în frig cu gândurile mele. În apartament, am pus cutia de medicamente pe masă și m-am prăbușit pe scaun. Știam că administratorul nu glumește - cunosc cel puțin doi vecini care au ajuns să fie executați silit pentru datorii mai mici decât a mea.

Pe vremuri, oamenii se ajutau mai mult între ei, își împărțeau și bucuriile și greutățile. Acum fiecare e cu necazul lui, și nimănui nu-i pasă de bătrânii ca mine.

Era ora șase dimineața când am auzit bătăi ușoare în ușă. În prag stătea doamna Florica de la etajul doi, cu baticul ei colorat și zâmbetul cald cu care o știam de douăzeci de ani.

"Sărut mâna, domnul Gheorghe," a spus ea, ținând în mână o oală aburindă. "V-am adus niște ciorbă. Am făcut prea multă și m-am gândit la dumneavoastră."

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În ultimele zile, mai mulți vecini începuseră să apară la ușa mea cu diverse pretexte. Domnul Vasile de la parter mi-a adus niște mere "din satul lui", deși știam că e născut și crescut în București. Doamna Tudora de la patru mi-a adus un borcan cu zacuscă "pentru că a făcut prea multă".

"Mulțumesc, dar nu trebuia să vă deranjați..."

"Nicio deranjare! Așa facem noi, vecinii, ne ajutăm." S-a oprit pentru o clipă, apoi a continuat mai încet: "Știți... am vorbit cu câțiva din bloc. Ne-am gândit că poate..."

"Doamnă Florica," am întrerupt-o, simțind cum îmi ard obrajii, "am auzit că umblați prin bloc să strângeți bani pentru mine."

A lăsat privirea în jos. "Domnul Gheorghe, nu e nicio rușine. Toți trecem prin momente grele. Eu însămi, când mi-a murit soțul acum zece ani..."

"Vă rog să opriți asta," am spus, încercând să-mi păstrez demnitatea. "Nu vreau să fiu pomana nimănui. Am muncit patruzeci și doi de ani la fabrica de rulmenți. Am crescut doi copii. Nu am cerșit niciodată."

"Nu e pomană, domnule Gheorghe! E ceea ce fac vecinii buni între ei."

Când a ajuns de doar câțiva pași în pragul ușii noastre, multe lucruri din viață ni se clarifică brusc. Poate de asta avem nevoie uneori de acele momente dificile – ca să vedem ce avem cu adevărat important lângă noi.

În următoarele zile, deși am refuzat direct ajutorul bănesc, vecinii nu s-au oprit din a-mi aduce mâncare. Fiecare venea cu altceva - o ciorbă, o porție de sarmale, un cozonac. Privind toate recipientele aliniate pe masa din bucătărie, mi-am dat seama că în ultimele cinci zile nu cheltuisem niciun leu pe mâncare. 

Ajută-te singur, ca să te ajute și Dumnezeu, cum spunea mama. Dar să te ajute și vecinii, e un alt fel de binecuvântare.

Într-un final, totul a explodat într-o duminică rece de noiembrie. Doamna Florica tocmai plecase de la mine, lăsând încă o oală cu mâncare, când am auzit vocea Anei pe hol.

"Tată? De ce era doamna Florica aici?"

Am înghețat. Ana stătea în pragul ușii, cu o sacoșă de cumpărături în mână și o expresie confuză pe față. Nu mă anunțase că vine.

"A... a trecut să mă vadă," am bâiguit eu.

"Cu o oală de mâncare?" Ana a intrat și s-a uitat prin bucătărie. Pe masă erau și alte castroane de la vecini, pe care nu apucasem să le returnez.

"Domnul Gheorghe!" s-a auzit vocea domnului Marin din scară. "Am vorbit cu vecinii despre situația dumneavoastră și..."

S-a oprit brusc când a dat cu ochii de Ana.

"Ce situație, tată?" a întrebat ea, privindu-mă fix.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Nu mai avea rost să ascund.

"N-am mai plătit întreținerea de trei luni," am șoptit. "A trebuit să aleg între medicamente și căldură."

Ana s-a așezat lângă mine, luându-mi mâinile într-ale ei. Mâinile mele erau aspre și reci, ale ei calde și moi, ca atunci când era mică și o țineam de mână traversând strada.

"De ce nu mi-ai spus?"

"Cum să-ți spun? Tu abia te descurci cu rata la casă și copiii. Nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să te îngrijorez."

"Tată..." ochii i s-au umplut de lacrimi. "Tu nu ești niciodată o povară. Niciodată."

Domnul Marin s-a așezat și el la masă. "Doamnă Ana, vecinii au strâns deja jumătate din suma datorată. Tatăl dumneavoastră are aici prieteni care țin la el, dar e prea mândru să accepte ajutorul."

Ana s-a ridicat hotărâtă. "Domnule Marin, vă rog să-mi spuneți suma exactă. Vom plăti totul azi, iar de acum înainte voi fi eu cea care se ocupă lunar de întreținere."

"Nu, Ana!" am protestat. "Nu pot să accept..."

"Ba da, tată," m-a întrerupt ea blând. "Așa cum tu ai avut grijă de mine când eram mică, acum e rândul meu. Nu trebuie să faci totul singur. Suntem o familie."

În seara aceea, după ce Ana a plecat și toate facturile au fost plătite, stăteam la geam privind luminile orașului. Pe masa din bucătărie, lângă fotografia Elenei, Ana lăsase un plic cu bani "pentru cheltuieli neprevăzute", cum spusese ea, și un bilețel cu instrucțiuni clare: "De acum înainte, suni când ai nevoie!"

Telefonul a vibrat - era un mesaj de la ea:

"Te iubesc, tată. Data viitoare să nu mai aștepți până e prea greu. Suntem familie - la bine și la greu."

Mi-am șters o lacrimă. Poate că cea mai mare lecție pe care am învățat-o la bătrânețe a fost că a accepta ajutorul nu înseamnă să-ți pierzi demnitatea, ci să permiți celor care te iubesc să-și arate dragostea. Să înțelegi că a da și a primi fac parte din același cerc al vieții.

Nu există rușine mai mare decât orgoliul care ne împiedică să primim dragostea celor din jur atunci când avem mai multă nevoie de ea. Și poate că adevărata putere nu stă în a face totul singur, ci în a recunoaște când ai nevoie de ajutor.

###

 Eram pregătită pentru orice când am fost chemată la ședința cu părinții - note mici, absențe, poate chiar bătăi în curtea școlii. Dar când doamna învățătoare mi-a spus ce face fiul meu, am simțit cum mi se prăbușește lumea.

"Doamna Ionescu, trebuie să discutăm despre un comportament îngrijorător al lui Vlad," a început doamna învățătoare Popescu, privindu-mă peste ochelarii ei.

"Îngrijorător? Cum adică? Are note mici?"

"Nu, nu e vorba de note. Vlad e un elev foarte bun. Dar în ultima vreme dispare mâncarea colegilor în timpul pauzelor. Ieri l-am prins când lua sandvișul unui coleg și-l ascundea în dulapul lui. Când am deschis dulapul, erau acolo cel puțin șase sandvișuri."

Simțeam cum îmi ard obrajii de rușine. Vlad, băiețelul meu, care în fiecare dimineață pleacă cu trei sandvișuri, un fruct și dulciuri... fură mâncarea colegilor?

"Dar e imposibil! Eu îi pun în fiecare zi suficientă mâncare!"

Acasă, l-am găsit pe Vlad făcându-și temele.

"Am fost la școală azi. Vreau să-mi explici de ce furi mâncarea colegilor tăi."

A început să plângă în hohote. L-am luat în brațe, simțindu-mi inima sfâșiată. L-am sunat pe Mihai, soțul meu, care s-a întors imediat acasă.

"Ce-i asta ce-am auzit?!" a izbucnit el furios. "Tu furi de la colegii tăi? Așa te-am crescut noi?!"

Vlad s-a desprins din brațele mele și, cu ochii umezi, și-a ridicat privirea spre tatăl său.

"Dacă vreți să știți de ce le iau mâncarea... este pentru că ei își bat joc de ea. O aruncă în curtea școlii. Iar eu i-o duc lui Emil."

Cei mai mulți copii nu realizează ce noroc au să aibă trei mese pe zi. Alții trebuie să lupte pentru fiecare îmbucătură. Ce lecție de viață pentru noi toți.

"Cine e Emil?" am întrebat încet.

"E un băiat de vârsta mea. Nu are ce mânca. Părinții lui îl pun să cerșească în piață. L-am văzut lângă taraba lui Luca. Era atât de slab..."

M-am uitat la Mihai și am văzut cum toată furia i se transformă în uimire și tristețe. Vlad furase mâncare nu pentru el, ci pentru a hrăni un copil al străzii.

A doua zi am sunat-o pe doamna învățătoare și i-am povestit totul.

"Doamne..." a șoptit ea. "Iar noi l-am certat..."

În câteva ore, totul s-a schimbat. Doamna Popescu a organizat o ședință cu părinții și a contactat asistentul social. Părinții au propus o colectă regulată de alimente, iar serviciile sociale urmau să fie implicate în cazul lui Emil.

"Copiii noștri trebuie să învețe că empatia și grija față de cei din jur sunt mai importante decât orice lecție din manual," a spus doamna învățătoare, anunțând proiectul "Suflete Mari" - o inițiativă prin care copiii vor învăța despre responsabilitatea socială.

Uneori, în încercarea de a face ce e drept, copiii ne arată cât de mult ne-am îndepărtat noi, adulții, de ce înseamnă cu adevărat bunătatea.

Când i-am povestit lui Vlad despre planul școlii, ochii lui s-au luminat.

"Adică nu mai trebuie să fur sandvișurile?" a întrebat încet.

"Nu, dragul meu. De acum înainte, toată clasa va ajuta."

În seara aceea, privind cum doarme, mi-am dat seama că băiețelul meu, cu gestul lui aparent greșit, declanșase ceva mult mai mare și mai important decât și-ar fi putut imagina cineva.

###

 

"Am rugat-o pe MARIA MAGDALENA să ia crinii și să ne dea coșul pentru a pune în el cârpele însângerate.

NICODIM îmi dădea la mână feșele înmuiate în apă de aloe și în vin, pentru spălat, iar Iosif, ulei, unsori aromate și mirodenii...

Am tras cu atenție primul piron din mână, pe care l-a luat Iosif. Apoi NICODIM İ-a spălat palmele, degetele și le-a uns. Am scos pironul al doilea, pe care l-a luat NICODIM.

Coroana de spini era tare îndesată pe cap, și, silindu-mă să o scot, m-am rugat în gând "Doamne, ajută- mă să nu rup Sfânta-Ți frunte mai mult!"

Atunci mi- a venit ideea să torn de jur împrejurul coroanei de spini, ulei cât mai mult, și astfel cele trei nuiele din care era împletită s-au desprins lesnicios, lăsând spinii în cap. Coroana fără de spini a fost luată de Manachen. Doamne, Dumnezeule mare!!!... tot creștetul era numai cocoloașe de sânge închegat, amestecat cu păr.

İ-am spălat capul, İ l-am masat cu ulei de migdale și am cules toți spinii înfipți în piele.

Au fost patruzeci și doi și i-am vârât într-un buzunar al meu.

În locul lor, au rămas tot atâtea găuri.

İ-am uns pielea cu aromate și mirodenii, İ-am pieptănat barba, pe care o curățasem de scuipat și de sânge.

Fața și chipul fuseseră numai șiroaie de sânge închegat.

Dar când am ajuns la umeri și la spate, am crezut că mă pierd, căci, până la brâu, era o masă de carne tocată și ciopârțită. În douăzeci și șase de ani, cât am practicat medicina, am întâlnit tot felul de chinuiți, rupți, flagelați, arși, ciopârțiți, cu ochii scoși, jupuiți, dar n-am văzut un spate așa sfărâmat.

Vai, câtă durere îndurase!

Și fără să murmure, măcar!

De aceea, pe drumul GOLGOTEI, cădea la tot pasul. Deși bărbați, toți plângeam, inclusiv încercatul ANTONIUS. Numai eu și cu MANACHEN ne-am ținut firea, însă mulțumită licorii băută din timp, care nu-și pierduse încă efectul.

Văzându-i cum hohotesc, le-am șoptit:

- Întoarceți-vă capetele spre noi, să nu mai vadă MARIA că plângeți, că o ucideți.

MANACHEN L-a ținut în sus, pe când eu İ-am spălat spatele, L-am acoperit cu mirodenii, L-am dat cu unsori, L-am acoperit cu o fașă curată, după care am pus, între El și cruce, alt așternut de cârpe și apoi am trecut mai departe.

Tot restul trupului era numai șiroaie de sânge închegat.

În picioarele răsucite unul peste altul bătuseră un piron cât degetul mare de gros și lung de un cot.A vrut să-l ia DIONISOS.

I-am șoptit: "E al tău. Dar nu acum" Și l-am vârât în buzunarul jiletcii mele.

Ocupat cum eram, nu am băgat de seamă că se înnoptase. Abia când MANACHEN ne-a spus să privim în sus, am observat întunericul dimprejur, iar când am ridicat ochii, am văzut deasupra capetelor noastre o splendoare de nor de forma unui disc, mare cât roata carului, având culorile curcubeului și răspândind o lumină mângâietoare. 

Tot MANACHEN ne-a șoptit:

- Prezența lui Dumnezeu e cu noi ! Curcubeul este simbolul cerului și al lui Dumnezeu!

M-am ridicat în picioare ca să privesc mai cu luare-aminte feericul nor. Abia atunci urechile mi-au vibrat, percepând o melodie armonioasă, ca un ecou îndepărtat; nu mi-am dat seama pe loc dacă era vocală sau instrumentală; știu doar că mă umplea de încântare și distingeam doar cuvintele: " Osana, Osana..."

În același timp am simțit o mireasmă balsamică, de parcă intrasem într-o grădină și toate florile se întreceau să-mi dezmierde nările și întreaga ființă cu proaspătul și suavul parfum pe care îl răspândea. NICODIM m-a trezit din visare.Trebuie să punem trupul pe pat.

L-am înfășurat în giulgiu, L-am trecut trecut binișor pe năsălie și am pornit spre groapă, urmați de femei. Feericul nor înainta odată cu noi, oprindu-se în același timp cu micul cortegiu, deasupra gropii. Alături de mormânt am așezat năsălia, de care s-a apropiat

MARIA-MAMĂ și a îngenuncheat împreună cu noi.

Mă uitam la ea. Era o adevărată MATER DOLOROSA. Câtă umilință, câtă supunere și ascultare față de voia lui Dumnezeu !

În același timp decență, demnitate și noblețe imperială.

În necuprinsa-i durere sufletul ei plângea...MARIA-MAMA, a vârât mâna pe sub ceafa Fiului ei, I-a înălțat puțin capul, s-a aplecat și I-a atins obrazul de-al ei, dându-İ "Sărutul sufletului"...

... Sărutul sufletului este pură atingere, de la obraz la obraz, este sărutul Ingerilor din Cer.

Punându-I apoi capul, cu mare grijă, la loc s-a retras în colțul stâng al gropii, lângă Ioan, pe când Nicodim făcea ultimele pregătiri înaintea îngropăciunii. Eu priveam cu luare- aminte scena pe care o aveam în față: la fiecare colț al gropii era o Marie îndoliată."

(DIN JURNALUL DOCTORULUI SOTIRIOS CROTOS)- România Ortodoxă

$$$

 

Cocoșii cântă dimineața pentru a-și marca teritoriul și a-și afirma poziția în ierarhie. Deși ne-am obișnuit să asociem cântecul lor cu răsăritul, motivul din spatele acestui comportament este mai complex decât pare.

• Un ceas intern foarte precis

Cocoșii nu au nevoie de lumină ca să știe că se apropie dimineața. Ei au un ritm circadian intern care le indică ora aproximativă a zilei. Asta înseamnă că pot începe să cânte cu una sau două ore înainte de răsărit, chiar și în întuneric complet. Practic, „știu” că vine dimineața.

• Un semnal de putere

Cocoșul cântă pentru a-și marca teritoriul și pentru a transmite celorlalți cocoși că el este proprietarul acelui spațiu. Este un mod de a spune: „Sunt aici și sunt puternic!”. Dacă există mai mulți cocoși într-o zonă, cel dominant va cânta primul, urmat de ceilalți în ordinea rangului lor.

• Comunicarea cu găinile

Deși mai puțin cunoscut, cântecul cocoșului are și un rol de atragere a găinilor. Un sunet puternic și regulat poate transmite ideea de mascul sănătos și capabil, ceea ce îl face mai atractiv pentru femele.

• Nu cânta doar dimineața

Cocoșii pot cânta și în timpul zilei sau chiar noaptea, dacă sunt deranjați de lumină artificială, zgomote sau alte animale. Totuși, dimineața este momentul în care își afirmă cel mai clar prezența, într-un ritual zilnic ancestral.

###

 

Cel mai înalt cuplu din istorie. Ea avea 2,41 m și el 2,32.

În secolul al XIX-lea, lumea a fost fascinată de un cuplu cu adevărat ieșit din comun: Anna Haining Bates și Martin Van Buren Bates. Anna măsura 2,41 metri, iar Martin 2,32 metri, formând împreună cel mai înalt cuplu din istorie, după cum a fost consemnat de sursele vremii.

• Cine au fost Anna și Martin

Anna s-a născut în 1846 în Nova Scotia, Canada, într-o familie de oameni de înălțime normală. Creșterea ei a fost rapidă și impresionantă, ajungând la 2 metri la doar 15 ani. Martin, originar din Kentucky, SUA, a devenit cunoscut atât pentru statura sa, cât și pentru cariera militară în timpul Războiului Civil American.

• Cum s-au întâlnit

Cei doi s-au cunoscut în cadrul unui spectacol de curiozități, foarte popular în acea perioadă. Atracția a fost imediată, atât datorită experiențelor lor asemănătoare, cât și a faptului că, pentru prima dată, întâlneau pe cineva de o statură apropiată.

• O nuntă impresionantă

Nunta lor, celebrată în 1871, a fost un eveniment național în Statele Unite. Se spune că invitații au trebuit să folosească mobilă special construită pentru a se adapta înălțimii mirilor.

• O familie greu încercată

Anna și Martin au avut doi copii, ambii născuți cu greutate și dimensiuni mult peste medie. Din păcate, niciunul dintre ei nu a supraviețuit.

• Moștenirea lor

Chiar și la mulți ani după decesul lor, Anna și Martin rămân o prezență impresionantă în istorie, amintindu-ne de limitele uimitoare ale naturii umane.

   Sursa Național Geografic

###

 

Nu țipa la ea, nu o învinovăți.

Ascultă în tăcere...

Acordă-i atenția ta chiar dacă îți repetă lucruri.

Ai răbdare, râzi cu ea.

Stai aproape de ea, chiar dacă te gândești că nu mai are ce să te învețe.

Du-te să o vezi cât de des poți.

Nu o face să se simtă singură.

Adu-i o floare.

Sărut-o, mângâie-o, zâmbește-i

Împărtășește-i amintirile cu vechile sale albume foto.

Du-o la cină, la malul mării... merge și o plimbare.

Dacă nu ai timp, găsește-l!

Dacă o suni și îi spui că o vei vedea, fă-o, nu amana!

Fă-o înainte ca acest scaun să fie gol.

Ea te-a așteptat pentru totdeauna.

Are atât de multe să-ți spună și mai multe de oferit,

mai mult decat iti poti imagina

Fiecare mamă păstrează eternul, unde există întotdeauna iertare.

Cu dragoste și iubire pentru MAMELE noastre,

Vasile Cotlet

$$$

 Mi-e imposibil fără tine

                         Adrian Păunescu

Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă

Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,

Ştiu doar că amintirea nu mă lasă

Şi că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,

Femei interesante mă mai sună,

Dar rece şi străin mă simt de toate

Şi nu mă văd cu ele împreună.

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,

Care-a decurs din întâlnirea noastră,

Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă

Şi tu îmi faci cu mâna la fereastră.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?

Tot prostul face pe interesantul

Şi-n condamnarea asta la tăcere,

Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Şi cum să transformăm iubirea-n ură,

De ce nu noi, ci solii să lucreze,

Şi să pătăm simţirea cea mai pură,

Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,

Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,

Dar eu te-am adorat fără criterii,

Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,

Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,

Şi după toată veghea ne-ntreruptă,

Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.

Şi totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,

La mine-n braţe îţi fusese bine,

Obsesia iubirii nu mă lasă

Şi-mi este imposibil fără tine.

@Us69 @ILM

$$$

 LUCIA CUESDEAN

Pe vremea când primul Stat Latin, Respublica Romana, avea 200 de ani, nimeni în lume nu rivaliza cu geţii lui Alexandru Macedon.

Vocabularul din Punjabi este mai fidel faţă de româna contemporană decât orice alt izvor scris pus în contul tracilor, dacilor sau ilirilor.

“Româna” în copie vorbită azi în Punjabul din India şi Pakistan conţine 200 de cuvinte exclusiv româneşti, pe lângă cele 1800 lexeme numai româneşti, dar difuzate şi la ceilalţi indo-europeni, dovedind că rumânii geţi sunt cuceritorii europeni ai Indiei şi Pakistanului.

Imensul fond latin ancestral al românei certifică fără posibilă tăgadă originea Gintei latine în Poporul get, continuatorul direct al primei civilizaţii a Europei, Cultura Danubiană.

Originea comună a rumânilor şi romanilor este indubitabilă, dar nu de 1900 de ani, din vremea Împăratului Traian, ci de peste 3100 de ani, de când geţii din Banat s-au instalat pe colinele Romei la ALBA LUNGĂ şi în LATUL Latiumului.Alba, lungă, latul Latiumului, sunt cuvinte româneşti de dinainte de a exista Roma, în concordanţă cu arheologia de factură danubiană din situl Villanova, specifică vorbitorilor de limbă latino-faliscă, originari pe Dunărea de Mijloc, în Banat (vezi Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, p. 35).

Acest fond latin ne dă fără îndoială dreptul de a ne afirma fraţi cu toţi cei din Ginta latină, inclusiv cu patricienii Romei, aşa cum cântă şi Imnul României.

Rumân este cel care grăieşte cu vorbele proprii româna şi dialectele ei ca limbă maternă şi este de origine din Bazinul Hidrografic al Dunării de Jos, teritoriu ancestral al neamului românesc.

Noi ne numim Someşeni, Jieni, Bârlădeni, Vasluieni, etc.

Datina leagă numele românilor de râu, de onomatopeele ARR, RRU, generate de râu, r’u (=val-e, apă).

Ru-mânii (oa-MENI=mani, în getică) sunt R’U MANI sau VĂL-eni, VAL-ahi, AR-geş-ieni, AR-mâni, AR-del-eni, olt-ENI, sucev-eni, moldov-eni, etc.“Onomatopeea” ARR este un “sinonim” pentru onomatopeea RRU, râu, apă, în limba rumânilor sciţi, AR-ieni, AR-del-eni, agatârşi din AR-ieş sau toc-AR-ieni, la care AK-AR este lacrima, apa AR din OK-iul AK, pe care o verşi când eşti OK-ĂR-ât şi apa AR ce IESE din pământ în Ar-IEŞ.

Limba ru-MÂN-ea-scă este legată SCAI, de râu, de care este şi MÂN-at-ă, strigată, peste numeroasele ape ale României.

Antichitatea a cunoscut pe lângă Or-feu (Fa-UR sau OR-tac al FO-cului AR-telor) încă cel puţin trei oameni de cultură şi cărturari în neamul românesc, precum scitul Aba-ris (RE-ge pe APE), secolul X BC, scitul An-a-char-sis (“omul” AN ce suise pe cer), secolul VI BC şi regele dac Cotiso ( CO-nu TIS-o “ce strânge ca TEAS-cul”).Ultimul a fost omagiat ca poet de către romanul Ovidius Publius Naso, exilat la Tomis, 8-18 AD, dovadă că dacii ştiau să scrie şi unii dintre ei să vorbească greceşte şi latineşte, în versuri.

Rumân este un cuvânt extrem de vechi. După Amianus Marcelinus şi Iordanes, geto-dacii au purtat în antichitate şi numele de ROUMON, conform cu A. Deac, p. 315.El este pomenit în Biblia lui Ulfila (A.Deac) şi în Plăcuţele de plumb de la Sinaia (site Internet), scrise de daci într-o limbă românească arhaică.Lexeme româneşti arhaice, de peste 2500 de ani, sunt prezente în Punjabi şi pot fi verificate pe Internet la linkul http://ijunoon.net/punjabi_dic/

 Lumea uită, dar noi nu ar trebui să uităm că, 400 de ani înainte de a fi învins Decebal de către Traian, marele Alexandru Macedon, admiratorul plugarilor geţi nord Dunăreni, a făcut din Punjabi, un spaţiu macedo-rumân şi că de milenii el era un spaţiu scitic, inclusiv masagetic, la fel cum uită că macedonenii sunt desprinşi din regatul get al odrizilor lui Teres şi că anticii nu deosebeau pe sciţi de geţi şi cu atât mai puţin pe sciţi de masageţii care făceau curgane, unul şi acelaşi “Popor al curganelor”, indo-europenii primari, după Marija Gimbutas.

Precum cuvinte de ale noastre de astăzi coincid cu cele ale lui Ştefan cel Mare, de acum 500 de ani şi cuvintele odrizului get Alexandru, de acum 2300 de ani, coincid cu cele ale masa getei Tomiris, regină în vecini de Punjabi, acum 2565 de ani.

Ca dovadă a înrudirii masa geţilor cu macedonenii există înscrisul din istorie despre căsătoria cu băştinaşe de aici a 10.000 de macedoneni, dimpreună cu împăratul, a cărui nevastă Roxana şi copilul lor au căzut pradă furiei grecilor, ce i-au ucis cu pietre, în piaţa publică din Atena, după care abilii manipulatori ai istoriei, l–au declarat cel mai iubit fiu al Greciei, pe Alexandru Macedon.

 Nimeni şi niciodată nu poate proba apariţia fondului latin românesc ca urmare a unei scurte cuceriri romane pe o mică suprafaţă din teritoriul locuit de rumânii strămoşi, cunoscuţi în istorie înainte de Respublica Romana, ca geţi (=pă-mân-ten-i, MAN-i, oa-MEN-i, brah-MAN-i) şi ca sinonime pentru „(pă)-mân-(ten-i pe) râu”(r’u-mân-i), atunci când Roma era un mic punct pe hartă şi geţii vorbitori de română erau răspândiţi de la Gibraltar până în Punjabi, comentaţi de Herodot, ce nici nu auzise de existenţa romanilor.

$$$

 RALU CARAGEA 

Adevărata zestre a Domniței Ralù, primul teatru din Valahia

La 24 aprilie 1870 era înmormântată în cimitirul satului Thonberg, lângă Leipzig, Ralù Arghiropoulu, fiica cea mai mică a fostului domnitor fanariot Ioan Gheorghe Caragea, domnița al cărei nume a dobândit, o sută de ani mai târziu, o notorietate postumă neașteptată, în urma seriei de filme „Haiducii lui Șaptecai”.

Pelicula cinematografică a imortalizat o poveste romanțată a prințesei fanariote, dar, dincolo de personaj, în anul 1812, când a ajuns împreună cu familia domnitoare în Țara Românească, Domnița Ralù era o tânără cu înalte aspirații artistice și cu un gust al frumosului atent cultivat prin lecturi (Schiller și Goethe) și muzică (Mozart și Beethoven). Bună cunoscătoare a literaturii elene, în spiritul căreia crescuse, admira cultura franceză și pe cea germană, fiind pasionată de muzică și teatru. Potrivit lui Constantin Gane, prințesa „cânta la pian – sau la clavir, cum se spunea pe atunci – și pianul ei, pe care-l adusese cu ea de la Constantinopol, pare a fi fost cel dintâi pe care l-au cunoscut bucureștenii. Cât despre teatru, acesta nu era pentru Domnița Ralù un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răspândi cultura, de-a înălța sufletele celor cari trăiau prea lipiți de glie, o înviere a vechei glorie ellene, într-un cuvânt aproape o vocațiune și un apostolat.”

Din anturajul ei la București făceau parte tineri greci, rude și amici de la școala domnească, care i-au încurajat visul de a reînvia măreția teatrului antic grecesc. Domnița Ralù și-a convins tatăl – renumit în epocă pentru pentru zgârcenia sa – să-i ofere banii necesari ridicării și împodobirii unei scene în apartamentele de la Curtea Domnească. Prințesa era cea care alegea repertoriul („Oreste” de Alfieri, „Moartea fiilor lui Brutus” de Voltaire, ”Dafnis și Chloe” după Longus) și tot ea regiza piesele jucate în fața auditoriului format din boieri și curteni.

De la teatrul de salon, care prin spațiul improvizat și publicul puțin numeros limita întreaga experiență artistică, Domnița Ralù a inițiat un plan ambițios pentru acele vremuri, acela de a construi un teatru public, singurul mod de a răspândi arta în cercuri sociale mai largi.

În iarna anului 1816-1817, tânăra prințesă a început construirea primul teatru din Valahia, Cișmeaua Roșie, la intersecția Podului Mogoșoaiei cu Strada Fântânei. 

Sala destinată spectacolelor de teatru, inspirată de cele din Petersburg, Paris sau Viena, avea o lungime de 18 stânjeni și o lățime de 9 stânjeni și 5 palme, iar tavanul înalt era decorat cu frumoase picturi murale. Cortina împodobită cu o reprezentare a lui Apollo ținând în mână lira, separa scena de zona destinată orchestrei, în fața căreia era așezată o sofa de catifea roșie pentru Ioan Vodă Caragea și soția sa, Doamna Elena. Urmau 14 rânduri de bănci din lemn, acoperite cu postav, iar în jurul sălii ovale erau amplasate 3 rânduri de loje.

Pentru reprezentații a fost adusă de la Viena trupa Gherghy, formată din actori profesioniști, iar prețurile biletelor, „cam pipărate”, variau de la 1 galben loja din primul rând (destinat protipendadei), la 10 sau 8 lei rândul al doilea, ajungând pâna la 3 lei pentru un bilet la stal.

 „Prima reprezentație avu loc pe 8 septembrie, cu opera lui Rossini: Italiana din Algeria. Vodă Caradja, ținând să facă plăcere Domniței sale, cinsti adunarea cu prezența sa. Un selam-ceauș îl vesti cu glas răsunător de cum călcă pragul teatrului; iar pe când Măria Sa înainta încet și demn spre divanul de catifea roșie din fața scenei, toată lumea în picioare strigă de trei ori: Trăiască, trăiască, trăiască Măria Sa.” (Constantin Gane, „Trecute vieți de doamne și domnițe”, vol. II)

Din păcate, Domnița Ralù nu s-a putut bucura de teatrul său, la puțin timp după inaugurare fiind nevoită să părăsească pentru totdeauna Țara Românească, împreună cu familia, de teama mazilirii tatălui său.

Teatrul de la Cișmeaua Roșie a continuat să funcționeze până în 1825, când a fost distrus de un incendiu. Pe această scenă a fost jucată în anul 1819, pentru prima dată în limba română, piesa «Hecuba» de Euripide, tradusă A. Nănescu. 

Despre viața prințesei Caragea, în anii care au urmat, s-a scris destul de puțin: s-a stabilit la Pisa, s-a căsătorit cu Gheorghe Arghiropoulu și a avut doi copii. A murit la 16 aprilie 1870 la Thonberg, la o vârstă respectabilă, fiind înmormântată câteva zile mai târziu în cimitirul din localitate, așa cum reiese din documentul păstrat în fondul familial Caragea la Arhivele Naționale, pe care vi-l oferim în format digital.

Un lucru este cert, urmându-și visul din anii tinereții, Domnița Ralù a construit primul teatru din Valahia, pe care l-a lăsat, ca zestre, românilor.  

Pentru mai multe documente referitoare la familia Caragea vă invităm să accesați inventarul fondului familial Caragea, păstrat la Arhivele Naționale. Documentele sunt accesibile celor interesați prin intermediul Sălii de Studiu a instituției noastre.

 #Documents #documente #istorieromaneasca #ArhiveleNationale #arhivelenaționalealeromâniei #istorie #archives #history #documentemedievale #istoriaromâniei

$$$

 Baladă veselă de dragoste pentru tristețea celui plecat la oaste

Mircea Dinescu 

Mama ta poartă ochelari cu șapte lentile

tatăl tău te păzește din turn,

grăbește-te iubito mai am cîteva zile

și am să plec soldat într-un cătun.

De nu – să-ți porți neprihănirea tristă

ca pe-un cîștig umil de cîțiva franci

eu am să-mi fac obiele din batistă

pe rănile aprinse în bocanci,

și am să lăcrimez pe patul puștii

șopîrle reci, dacă m-ai fi iubit,

te-aș fi-nvățat ceva ce încă nu știi

și seamă n-aș mai lua de cei în blid.

Așa, cînd lungi trompete îmi sfîșie

auzul, scuze cer la șobolani,

și îmi îmbrac umila mea stafie

în pînza cu gîndacii diafani,

și-apoi, într-o cazarmă crenelată

buimac de soare între caporali

fără de mamă și fără de tată

am să învăț cît suntem de egali.

Cînd tu în parcuri roze te vei bate

cu flori printre frumoși adolescenți

eu am să duc o raniță în spate

și-am să-i învăț algebră pe sergenți,

cînd tu ai să dansezi fără vreo grijă

curtată îndelung de-un licean

de mine se va-ndrăgosti o schijă

și-am să te văd printr-un întors ochean,

așa că fie-ți milă sau blesteme

îți voi rosti în loc de rămas-bun,

lasă-ți părinții și nu te mai teme

căci am să plec soldat într-un cătun.

$$$

 DE CE NU UITĂM. ?

DE CE NU IERTĂM.?

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii:

• Între iunie 1940 şi iunie 1941, 300.000 de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 57.000 au murit;

• Între martie 1944 şi mai 1945, 390.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 51.000 au murit;

• Între mai 1945 şi decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag şi pe drum).

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946-1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceasta este "eliberarea” sovietică. Aceasta este "prietenia” rusească. Aceasta este moștenirea lor: sânge, lacrimi, distrugere. Nu e doar istorie. E trauma noastră, e memoria poporului nostru. Să nu uităm niciodată ce au făcut și să nu-i lăsăm niciodată să o facă din nou. Dacă uităm, suntem complici. Dacă iertăm, ne trădăm strămoșii.

Rudolph Joseph Rummel, a fost profesor emerit la Universitatea din Hawaii și este cunoscut pentru studiile sale despre democid (uciderea în masă de către guvernele proprii, în special în regimuri totalitare). Rummel a fost printre primii care au demonstrat, cu date comparate și statistici istorice, că regimurile totalitare omoară mai mulți civili decât toate războaiele la un loc.

În poză, Fragmentarea populației românești la început de secol XX.

În concluzie: votați în consecință. Țineți minte cine sunt trădătorii de țară, interziși în două țări vecine pentru întâlniri cu agenți rusi, una fiind întâmplător fix Moldova din povestea de mai sus și, cine sunt prieteni cu condamnați definitiv penal fugiți în alte țări, cu care merg la masă punând la cale distrugerea propriei țări, adică trădători. Votați în consecință!

$$$

 Definiția „spitalului” conform Papei Francisc

Papa Francisc ne surprinde mereu cu reflecțiile sale:

„Pereții spitalelor au auzit mai multe rugăciuni sincere decât multe biserici…

Au văzut săruturi mai autentice decât cele din aeroporturi…

În spital vezi un homofob salvat de un medic gay.

Un medic de rang înalt salvează viața unui cerșetor…

În terapie intensivă, un evreu are grijă de un rasist…

Mii de soți se iartă reciproc în speranța unei vindecări totale.

Un polițist și un prizonier împart aceeași cameră și primesc aceleași îngrijiri…

Un pacient bogat așteaptă un transplant de ficat cu un organ donat de un sărac…

În acele momente, când spitalul atinge rănile oamenilor, universurile se intersectează cu un scop divin. Și în această comuniune a destinelor, ne dăm seama că, singuri, nu suntem nimic.

De cele mai multe ori, adevărul absolut al oamenilor se dezvăluie doar în momentele de durere sau în fața amenințării reale a unei pierderi definitive.

Spitalul este locul unde ființele umane își dau jos masca și se arată așa cum sunt ele cu adevărat, în esența lor pură.

Viața aceasta va trece repede:

Nu vă certați cu oamenii.

Nu vă plângeți prea mult.

Nu fiți amărâți.

Nu e nevoie să fiți într-un conflict constant cu partenerul vostru; până la urmă, l-ați ales pentru a împărtăși momente frumoase, nu amare.

Nu pierdeți somnul din cauza facturilor.

Nu încetați să vă sărutați persoanele dragi.

Nu deveniți obsedați de o casă impecabilă.

Bunurile materiale trebuie câștigate de fiecare; nu vă concentrați pe acumularea unei moșteniri.

Nu țineți prea multe diete; la urma urmei, corpul vostru este doar împrumutat… bucurați-vă de el.

Țineți aproape câinii și pisicile voastre.

Nu păstrați vasele pentru ocazii speciale.

Folosiți tacâmurile noi.

Profitați de oportunitățile pe care viața vi le oferă azi, pentru că mâine probabil nu le veți mai avea. Trăiți prezentul!

Nu fiți zgârciți cu parfumul vostru preferat, folosiți-l pentru voi înșivă.

Purtați adidașii preferați, puneți-vă muzica pe repeat.

De ce să nu luați o pauză?

De ce să nu sunați acum?

De ce să nu fiți de folos acum?

Sunați-vă prietenii, invitați-i la o cafea.

De ce să nu iertați acum?

Mereu așteptăm ceva: Crăciunul, vinerea, Anul Nou, când avem bani, când vine dragostea, când totul este perfect…

Dar vedeți voi, perfecțiunea nu există.

Ființele umane nu au fost create pentru a se realiza aici, ci pentru a învăța.

Așa că profitați de această lecție de viață și trăiți-o acum.

Respectați-vă pe voi înșivă, respectați-i pe ceilalți.

Mergeți pe drumul vostru și lăsați-i pe ceilalți să-l urmeze pe al lor.

Nu criticați, nu judecați, nu vă amestecați.

Iubiți mai mult, iertați mai mult, îmbrățișați mai mult, trăiți mai intens… și lăsați restul în mâinile Creatorului!

Papa Francisc