&&&

 În zorii zilei de 11 februarie 1866, un grup de ofițeri conspiratori a pătruns în dormitorul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și l-a obligat să-și semneze abdicarea - apoi România a chemat un prinț german necunoscut să-i devină domnitor.

În istoria modernă a României există o noapte care a schimbat destinul țării - noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când a fost detronat domnitorul Unirii.

Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Un moment dramatic care a marcat sfârșitul unei domnii și începutul unei noi epoci. Plus drumul spre aducerea pe tronul României a unui prinț străin.

Alexandru Ioan Cuza fusese ales domn al Moldovei și al Țării Românești în 1859. Plus prin dubla sa alegere realizase, practic, Unirea Principatelor Române.

Pentru românii de rând, mai ales orășenii veniți recent de la țară, Cuza era un domnitor popular. Plus era văzut ca artizanul Unirii și ca un conducător care făcuse reforme în favoarea poporului.

Domnia lui Cuza a fost una a marilor reforme. A modernizat statul român după model occidental. Plus a luat măsuri care i-au schimbat profund pe români.

În 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești, statul român a preluat vaste suprafețe de teren aflate până atunci sub controlul bisericii. Plus era o reformă de o amploare uriașă.

În 1864, prin reforma agrară, țăranii au fost împroprietăriți. S-a pus capăt relațiilor feudale de dependență. Plus milioane de țărani au primit pământ.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna domnia lui Cuza - reforme curajoase care modernizau țara peste noapte, dar care îi nemulțumeau profund pe marii proprietari de pământ și pe o parte a clasei politice.

Tocmai aici stătea problema. O parte importantă a elitei politice considera că reformele lui Cuza veneau prea repede. Plus mulți mari proprietari de terenuri se temeau de noi exproprieri în folosul țăranilor.

În plus, liberalii și conservatorii tolerau de câțiva ani decizii și comportamente ale domnitorului pe care le considerau abuzive. Plus Cuza părea să se îndrepte spre o domnie tot mai personală.

Așa s-a format o alianță neobișnuită - rămasă în istorie sub numele de "monstruoasa coaliție". Era o coaliție conjuncturală între conservatori și liberali radicali. Plus militari nemulțumiți.

Era o alianță "monstruoasă" tocmai pentru că reunea adversari politici ireconciliabili - conservatorii și liberalii radicali - uniți doar de un singur scop comun, înlăturarea lui Cuza.

Conspirația a fost pregătită minuțios. O primă tentativă de lovitură de stat a fost încercată în noaptea de 8 spre 9 februarie. Dar Cuza fusese prevenit. Plus domnitorul nu a luat măsuri, convins că conspiratorii vor aștepta până în mai.

A fost o greșeală fatală. Două nopți mai târziu, conspiratorii au acționat.

În zorii zilei de 11 februarie 1866, în jurul orei 5 dimineața, un grup de ofițeri conspiratori a pătruns în palatul domnitorului. Plus au intrat direct în dormitorul lui Cuza.

Ofițerii i-au prezentat domnitorului actul de abdicare deja pregătit. Cuza nu a opus rezistență. Plus a semnat documentul.

Actul de abdicare suna astfel - "Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și a angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâinile unei Locotenențe Domnești".

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care realizase Unirea și modernizase țara, să fie trezit în zorii zilei de niște ofițeri conspiratori, în propriul său dormitor, și obligat să-și semneze sfârșitul domniei?

Umilința a continuat. După semnarea abdicării, fostul domnitor a fost obligat să se îmbrace în haine civile. Plus a fost scos din palat printre două rânduri de soldați.

Soldații primiseră un ordin strict - să stea întorși cu spatele, pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Plus era un gest menit, probabil, să evite ca soldații să fie mișcați de imaginea lui Cuza detronat.

Conspiratorii știau că trebuie să acționeze rapid. Prefectul Poliției a ordonat tăierea funiilor clopotelor din oraș - clopotele care funcționau ca sirene de alarmă. Plus orășenii, care îl iubeau pe Cuza, nu au aflat la timp vestea.

S-a format imediat o Locotenență Domnească - un fel de regență. Era alcătuită din trei membri - Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor, generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Munteniei și al liberalilor, și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei.

Conspiratorii aveau un motiv serios de urgență. Puterea suzerană, Imperiul Otoman, recunoscuse Unirea doar pe timpul domniei lui Cuza. Odată Cuza înlăturat, exista riscul ca Unirea să fie desfăcută.

Într-adevăr, imediat ce vestea a ajuns la Constantinopol, ministrul de externe otoman a cerut ca Iașiul și Bucureștiul să organizeze alegeri pentru doi domni separați. Plus Unirea era în pericol real.

Soluția găsită de elita politică românească a fost aducerea pe tron a unui prinț străin. Plus ideea era ca un domnitor dintr-o mare dinastie europeană să dea stabilitate și prestigiu țării.

Prima opțiune a fost contele Filip de Flandra, membru al casei regale belgiene. Parlamentul l-a și proclamat domnitor. Plus dar Filip de Flandra a refuzat tronul.

După refuzul lui Filip de Flandra, atenția s-a îndreptat spre o altă opțiune. Pe 19 martie, politicianul Ion C. Brătianu a plecat în Germania, la Düsseldorf. Plus avea misiunea de a obține acceptul principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Brătianu a reușit. Principele Carol a acceptat să devină domn al României. Plus Locotenența Domnească a recomandat poporului, printr-o proclamație, alegerea lui.

Între 2 și 8 aprilie 1866 a avut loc un plebiscit. Românii au fost chemați să se pronunțe. Rezultatul a fost copleșitor - 685.869 de voturi pentru, 224 de voturi contra. Plus Carol devenea domnitor.

Pe 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern intra în București. Începea o domnie care avea să dureze 48 de ani. Plus avea să transforme complet țara.

Sub Carol I, România avea să obțină independența în 1877, să devină regat în 1881. Plus, dintr-o țară măruntă, deseori tranzacționată de imperiile vecine, avea să devină până în 1914 o putere regională.

Cât despre Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Unirii a părăsit țara pe 13 februarie 1866. Plus și-a petrecut restul vieții în exil, murind în Germania în 1873.

Astăzi, când privim înapoi spre noaptea de 11 februarie 1866, e greu să ne imaginăm acel moment dramatic - domnitorul Unirii trezit de conspiratori în propriul dormitor și obligat să-și semneze abdicarea în zorii zilei.

Iar când te gândești că aceeași criză care l-a detronat pe Cuza a dus la aducerea pe tron a lui Carol I - sub care România avea să devină regat independent și putere regională - înțelegi că istoria este plină de paradoxuri: o conspirație care a înlăturat brutal un domnitor reformator a deschis, totuși, drumul spre cea mai strălucită epocă a României moderne.

Una dintre cele mai dramatice nopți ale istoriei României - detronarea lui Alexandru Ioan Cuza pe 11 februarie 1866 de către "monstruoasa coaliție", domnitorul Unirii obligat să abdice în propriul dormitor și trimis în exil, urmat de aducerea pe tron a principelui străin Carol de Hohenzollern - dovada că momentele de criză din istoria unei națiuni pot deopotrivă să răstoarne brutal un con ducător și să deschidă, paradoxal, calea spre o nouă epocă de măreție.