$$$

 🔴 În istoria acaparării puterii de către regimurile comuniste a existat mereu o regulă nescrisă, dar aplicată cu o precizie militară: tovarășii de drum sunt utili strict până la capătul drumului. Lothar Rădăceanu a fost exact un astfel de om. Lider marcant al mișcării social-democrate din România, el a fost pionul-cheie care a acceptat și a pus în operă fuziunea forțată a propriului partid cu Partidul Comunist în februarie 1948. A crezut probabil că negociază o cotă stabilă de putere, dar de fapt își semna nu doar dispariția politică, ci și anularea imaginii sale din istorie.

În anii de imediat după război, când comuniștii, puternic sprijiniți de sovietici, aveau o disperată nevoie de imaginea legitimității politice, Rădăceanu și gruparea sa din interiorul Partidului Social Democrat le-au fost vitali. Ei au reușit să izoleze tabăra democratică a lui Constantin Titel Petrescu și au împins partidul, prin Congresul din octombrie 1947, spre absorbția definitivă în noul Partid Muncitoresc Român (PMR). Pentru acest serviciu adus Moscovei și lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Rădăceanu a fost recompensat. A devenit ministru, membru al Biroului Politic și membru în Secretariatul restrâns al CC al PMR.

🔴 Dar iluzia puterii partajate, la o masă comună cu comuniștii, a durat foarte puțin. Imediat ce aparatul de stat și economia au intrat sub controlul lor total, foștii lideri social-democrați au devenit o amintire stânjenitoare a unui compromis pe care partidul unic nu mai voia să-l recunoască vreodată în fața poporului. Treptat, Rădăceanu a fost împins metodic la periferia deciziilor. Regimul nu l-a arestat, așa cum procedase brutal cu opozanții reali, ci l-a strivit birocratic sub greutatea marginalizării funcționale. Din arhitect al fuziunii care instalase partidul unic, Rădăceanu devenise acum doar un simplu decor nedorit pe care conducerea a decis să-l modifice.

Marginalizarea sa a fost dublată de o metodă pe care dictatura o stăpânea la perfecție, prin laboratoarele Securității și ale propagandei: anularea vizuală a persoanei. Fotografiile oficiale de la marile evenimente de stat din anii anteriori, imagini în care Rădăceanu apărea mândru alături de Gheorghiu-Dej sau alte figuri de vârf, au intrat în malaxorul cenzurii. În multe arhive publicate ulterior, imaginea lui Rădăceanu a fost decupată, ștearsă sau aerografiată cu tuș. PMR voia să demonstreze vizual noilor generații că istoria fusese scrisă doar de comuniști, fără niciun ajutor extern.

🔴 Până în 1952, Rădăceanu își pierduse deja pozițiile înalte din Biroul Politic și din Secretariat, păstrând strict o demnitate decorativă, inofensivă, în Comitetul Central. Nu mai deținea absolut nicio pârghie asupra aparatului pe care tocmai el îl ajutase să confişte țara. A murit în august 1955, la Helsinki, departe de centrul puterii de la București. Fusese omul perfect pentru a demonta vechiul sistem democratic, dar complet neadecvat pentru faza de teroare absolută care tocmai începuse. Partidul a luat de la el legitimitatea, oamenii și funcțiile de stat, lăsându-l, la final, doar o pată neagră pe negativele retușate ale istoriei.

Cazul lui Lothar Rădăceanu rămâne una dintre cele mai clinice lecții de istorie politică despre anatomia colaboraționismului. În contact cu o dictatură totalitară în plină ascensiune, orice tactică de cedare sau orice alianță se termină, invariabil, cu anihilarea partenerului mai slab. Rădăceanu nu și-a dizolvat doar partidul, ci s-a dizolvat pe sine însuși într-un sistem care nu a mai acceptat să împartă nici măcar poza unei vechi  amintiri.