&__

 Eugen Aburel, medicul care a inventat “nașterea fără dureri”

Eugen Aburel s-a născut pe 23 ianuarie 1899 la Galați, într-o familie de origine armeană și este autorul unei metode originale de analgezie a conducției la naștere datorită căreia, încă de la sfârșitul anilor ’30 femeile au putut să-și aducă pe lume copiii fără dureri.

Eminentul doctor a fost foarte cunoscut în perioada interbelică, a absolvit Facultatea de Medicină la Iași, s-a specializat la Paris și a decis să se întoarcă apoi în țară, urmând o carieră excepțională și obținând, pas cu pas, toate gradele științifice, de la simplu intern până la docent și membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris

Când a devenit titularul catedrei de clinică obstetricală de la Facultatea de medicină din Iaşi, presa consemna:

“Deşi tânăr, d. prof. dr. Aburel, graţie pregătirei d-sale ştiinţifice, a reuşit să se impună, ajungând profesor la Universitate. Dl. prof. dr. Aburel şi-a făcut studiile medicale la Iaşi, dându-şi doctoratul în medicină şi chirurgie în anul 1923. În timpul studenţiei s-a relevat atât ca un camarad excepţional, fiind ales preşedinte al Societăţii studenţilor în medicină în anul 1921, cât şi ca un element sârguitor, fiind numit în urma concursurilor pe care le-a dat aspirant la laboratorul de Anatomie Descriptivă, preparator la acelaşi laborator şi apoi asistent, precum şi intern al Spitalului „Sf. Spiridon”.

După ce a terminat facultatea, profesorul Eugen Aburel a ocupat pe rând diferite funcţii in institutele medicale ale Universităţii, fiind pe rând profestor la Institutul Anatomic din Iaşi, chirurg secundar la Spitalul „Sf. Spiridon”, asistent la Clinica Obstericală, asistent la clinica obstetrica-ginecologică „Tarnier” din Paris, intern şi asistent la Maternitatea „Boncicaut” din Paris.

Eugen Aburel

Revenit în ţară în 1932, a devenit docent în specialitatea obstetrică şi ginecologie, iar un an mai târziu a fost numit suplinitor al profesorului Zaharescu-Karaman la catedra de clinică obstetricală a Facultăţii de medicină din Iaşi”.

În plus, medicul a fost colaborator principal permanent al revistei franceze de ginecologie şi obstretrică din Paris și membru corespondent al Societăţii de Obstretică şi Ginecologie din Paris.

Eugen Aburel este creditat cu o premieră în ginecologia mondială: nașterea fără dureri, “suprimarea durerilor facerii”, despre care a vorbit într-o conferință din 1938, eveniment consemnat de ziarul Opinia:

“O descoperire ştiinţifică deosebit de importantă, a fost făcută de un cunoscut medic ieşan. E vorba de suprimarea durerilor facerii. Aseară a avut loc obişnuita şedinţă ştiinţifică la societatea „Medici şi Naturalişti” din localitate, prezidată de prof. dr. Leon Ballif.

După ce au făcut comunicări ştiinţifice d-nii prof. dr. I. Tănăsescu, dr. T. Cădere, dr. O. Francke şi dr. Vascoboinic, d. prof. dr. Eugen Aburel, titularul clinicei ginecologice şi obstetricale şi directorul Spitalului „Maternitatea” a făcut o comunicare ştiinţifică privind: „Analgesia peridurală în domeniul facerii”, în care arată un procedeu original de analgesie peridurală (suspendarea durerilor facerii) printr-o injecţie anestezică făcută în spaţiul peridural din coloana vertebrală

Acest procedeu nu trebuie confundat cu rachianestezia, care se întrebuinţează în obişnuitele intervenţii chirurgicale. Prin procedeul d-lui prof. dr. Aburel femeia lehuză îşi conservă sensibilitatea corpului şi se poate mişca, fără însă a mai simţi durerile de facere, care sunt suspendate.

Pentru documentare, d. prof. dr. Aburel prezintă 24 de cazuri asupra cărora s-a experimentat procedeul, care a reuşit. De asemenea, prezintă şi graficele cu inscripţia contracţiilor care arată că facerea se face în mod normal.

Foto: Spitalul Filantropia

Copiii născuţi sunt complet sănătoși, iar lehuza căreia i s-a aplicat anestezia nu are niciun risc. Injecţia anestezică se face înainte de facere şi este capabilă să înlăture orice durere timp de 5-7 ore.

S-au făcut încercări de înlăturare temporană a durerilor în domeniul chirurgical şi de prof. Dogliotti (Torino). Dl. prof. dr. Aburel arată că avantajul procedeului d-sale e că printr-o simplă injecţie cu o mică cantitate de anestezic se blochează toate căile sensitive ale uterului, iar femeia nu e adormită ca în alte procedee.

Experienţele, d. prof. dr. Aburel le-a făcut în colaborare cu d-na dr. Lupu. Dl prof. dr. Ballif a arătat importanța comunicării d-lui prof. dr. Aburel, care va provoca mare interes în lumea medicală”.

În 1939, în perioada în care era titularul catedrei de ginecologie şi obstretică şi directorul Maternităţii „Grigore Ghica-Vodă” din Iași, doctorul a acordat un interviu ziarului Opinia publicat sub titlul: “Pericolul cancerului. Cauzele — prevenirea și combaterea cancerului. O importantă propunere privind Institutul Anticanceros”:

“Iniţiativa creării la Iaşi a unui centru anticanceros trebuie încurajată. În adevăr, după datele statistice oficiale, care, desigur, nu sunt complete, (campania sanitară a descoperit un plus de 10 la sută), mortalitatea prin cancer în ţara noastră este anual de 43—45 la 101.000 locuitori.

Tributul cel mai mare al acestui flagel îl plătesc femeile, deoarece cancerul uterului şi al sânului sunt cele mai frecvente.

Profesorul Fabre pretindea foarte exagerat că 75 la sută din cancere aparţin femeilor, iar la acesta interesează mai ales uterul şi apoi sânul. De ce acest mare procent de cancere la femei? În primul rând iritările locale prelungite, cauzate de scurgeri, de inflamaţiuni, de ulceraţiuni, de leziunile consecutive facerilor dificile constituie un factor predispozant. Rezultă că trebuie o deosebită atenţiune pentru tratamentul acestor leziuni banale care pot favoriza apariţia cancerului”.

În 1952, medicul a devenit director al Clinicii Filantropia din București și un nume recunoscut în comunitatea științifică internațională pentru cercetările și metodele inovative pe care le-a folosit în medicina românească. În 1968, spunea despre realizările sale:

“Aş menţiona, în primul rând, cercetările asupra sensibilităţii aparatului genito-urinar (cunoscută sub denumirea de naştere fără dureri). Ele au adus date noi asupra mecanismului durerii de naştere şi au stabilit pentru prima oară care sunt căile ei nervoase de transmitere. Sprijinit pe aceste rezultate — devenite clasice — am putut realiza ulterior principalele procedee existente la nașterea fără dureri, prin blocarea continuă de lungă durată a căilor nervoase senzitive genitale: menţionez printre acestea anestezia simpaticului lombar, anestezia caudală continuă, anestezia peridurală la naştere, azi răspândită în multe ţări ca Franţa, Germania, S.U.A. şi altele.

În ultimii ani, am studiat analgezia psihoprofilactică la naştere — problemă de actualitate medicală — aducând lămuriri noi asupra modului de obţinere a anesteziei şi propunând un procedeu original de ameliorare a rezultatelor.

O altă preocupare a fost studiul excitabilităţii neuromusculare a uterului gravid. Din aceste cercetări au rezultat: un procedeu original — de provocare a naşterii prin injecţii intra-amniotice de substanţe excitomotorii — azi larg răspândite în multe ţări. A fost pus în evidenţă în placentă principiul excitant al contracţiilor uterine cu rol principal în provocarea naşterii; a rezultat de asemenea un procedeu de măsurare a excitabilităţii uterine în practica clinică, deosebit de apreciat în ţară şi la Simpozionul internaţional de la Montevideo din 1960.

Activitatea noastră ştiinţifică s-a extins asupra tuberculozei genitale, aducând o serie de contribuţii însemnate în diagnosticare, tratamentul medical şi tratamentul chirurgical, consemnate de numeroşi autori de specialitate străini şi în presa medicală de peste hotare. De un deosebit interes s-au bucurat procedeele originale în chirurgia conservatoare ginecologică. Între cele mai însemnate procedee amintesc: miometrectomia sagitală în fibromatoza uterină care păstrează toate funcţiile genitale inclusiv procreaţia; histerectomia subcorporală în cancerul incipient al colului uterin care păstrează funcţiile utero-ovariene; chirurgia conservatoare în sarcina cervicală care înainte se trata prin procedee chirurgicale radicale”.

Distinsul medic a încetat din viață pe 16 decembrie 1975, la vârsta de 76 de ani, colegii săi scriind la acel moment:

“Clinica de obstetrică şi ginecologie Filantropia, elevii şi colaboratorii profesorului doctor docent EUGEN ABUREL anunţă cu nesfârşită durere stingerea sa din viaţă, la 16 decembrie 1975. Pierderea profesorului emerit Eugen Aburel umple de tristeţe inimile elevilor săi, întreaga şcoală de obstetrică şi ginecologie românească. Aducem un pios omagiu de recunoştinţă celui care, prin impresionanta sa personalitate medicală, ştiinţifică şi didactică a contribuit la ridicarea prestigiului şcolii româneşti medicale. Numeroasele tratate, comunicări, conferinţe şi cursuri care poartă pecetea personalităţii sale vor rămâne piatră de hotar în dezvoltarea obstetricii şi ginecologiei. Profesorul Aburel a încetat din viaţă în plină activitate creatoare, răpus de o nemiloasă boală. Elevii, colaboratorii şi urmaşii îi vom purta veşnică recunoştinţă, cinstind memoria marelui nostru maestru”.

Surse:

Opinia (1938, 1939), Realitatea ilustrată (1938)

Universul (1944), România liberă (1975, 1982)

$$$

 Amedeo Modigliani și Jeanne Hébuterne, o iubire tragică

Amedeo Modigliani s-a născut pe 12 iulie 1884, la Livorno, într-o familie italiană de origine evreiască sefardă. Tatăl pictorului, Flaminio, era un negustor originar din Roma, dar pentru că afacerea intrase în faliment, familia s-a confruntat cu multe probleme financiare. Mama, Eugénie Garsin, era născută și crescută în Marsilia și provenea tot dintr-o familie sefardă, care trăise de multe generații în zona coastei mediteraneene. La vârsta de unsprezece ani, Amedeo a fost afectat de o boală pulmonară gravă, posibil tuberculoză, iar după trei ani s-a îmbolnăvit de tifos. În perioada convalescenței a descoperit pictura, mama sa l-a înscris la lecții de desen, iar din august 1898 adolescentul a frecventat atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno.

În 1902, s-a înscris la “Școala de nuduri” din Florența, instituție condusă de pictorul Giovanni Fattori, și un an mai târziu a urmat cursurile “Institutului de Arte Frumoase” din Veneția.

La începutul anului 1906, Amedeo Modigliani a decis să se mute la Paris, s-a înscris la “Académie Colarossi” și și-a găsit o locuință în cartierul Montmartre, devenind un obișnuit al bistro-urilor, a cunoscut astfel toată avangarda artistică a epocii, a dus o viață boemă, dar a lucrat neobosit.

În septembrie 1909, artistul s-a mutat din Montmartre în Cité Falguière datorită lui Constantin Brâncuși, cu care se împrietenise între timp, și s-a ocupat de noua sa pasiune, sculptura. La un moment dat, rămas fără bani, bolnav și obosit, a plecat la Livorno, la casa părintească, pentru a se reface, iar când a revenit la Paris a început din nou să picteze, lucrând în special portrete la comandă.

Un an mai târziu, pe când avea 26 de ani, a cunoscut-o pe poeta rusă Anna Ahmatova, alături de care a cunoscut prima poveste de dragoste serioasă. Cei doi locuiau în aceeași clădire, tânăra de 21 de ani se căsătorise recent, dar au început o aventură. Anna era înaltă, cu părul închis la culoare, pielea albă și ochii gri-verzi, întruchipa idealul estetic al lui Modigliani, relația lor a fost foarte pasională, însă după un timp poeta s-a întors la soțul ei.

 

Prin Max Jacob, s-a împrietenit pe Paul Guillaume, un colecționar și negustor de artă care a cumpărat mai multe tablouri de la artist și în 1914 a început o legătură agitată cu ziarista și poeta britanică Beatrice Hastings, relație care a durat doi ani. Cei doi s-au despărțit în anul 1916, când sănătatea artistului începuse din nou să se deterioreze și, în același an, Amedeo Modigliani l-a cunoscut pe poetul polonez Leopold Zborowski, care i-a devenit bun prieten, l-a îngrijit în perioadele în care se simțea rău, s-a ocupat de vânzarea tablourilor lui și, în plus, i-a pus la dispoziție cea mai mare încăpere din locuința sa.

În aprilie 1917, în timp ce participa la o petrecere, Amedeo a cunoscut-o pe Jeanne Hébuterne, care era în acea perioadă studentă la “Académie Colarossi” și avea nouăsprezece ani. Cei doi s-au îndrăgostit nebunește, iar Zborowski l-a ajutat pe Amedeo să se mute la ea și tot el este cel care i-a organizat în acea toamnă prima expoziție individuală, care cuprindea multe nuduri, picturi inspirate de tânăra studentă devenită acum muza artistului.

În ziua vernisajului, pe 3 decembrie 1917, poliția a confiscat câteva dintre cele 32 de tablouri expuse ca fiind “imorale”, iar Modigliani nu a reușit să vândă nici măcar o singură pânză. A continuat însă să lucreze, trăind în același timp o pasională poveste de dragoste alături de fascinanta Jeanne.

Starea lui de sănătate s-a înrăutățit, și, datorită ajutorului lui Zborowski, Amedeo a plecat în toamna lui 1918 la Nisa, în sudul Franței, împreună cu iubita sa, unde Jeanne a adus pe lume o fetiță care a primit numele ei. Modigliani avea deja un fiu din relația cu Simone Thiroux, Gérard Thiroux, și cel puțin alți doi copii nelegitimi, dar a fost fascinat de fetița care i-a dat forța de a lupta cu boala.

Cuplul și-a prelungit șederea la malul Mediteranei până la sfârșitul lunii mai 1919 și, în această perioadă, Jeanne a rămas din nou însărcinată. La întoarcerea la Paris, Jeanne și Modigliani s-au logodesc, însă părinții fetei au fost împotriva căsătoriei, mai ales din cauza reputației pictorului de alcoolic. Artistul a început să se simtă tot mai rău, medicii l-au diagnosticat cu o inflamație tuberculoasă severă a meningelor și a fost internat în spitalul Charité. După externare, a continuat să picteze, dar starea lui de sănătate s-a deteriorat rapid, iar episoadele alcoolice deveniseră tot mai frecvente. În ianuarie 1920, pentru că nu auzise niciun zgomot din apartamentul cuplului timp de câteva zile, un vecin a intrat în casă și l-a găsit pe Modigliani în pat, în stare de delir, ținându-se de iubita lui. A fost chemat imediat un medic, dar acesta nu a mai putut face nimic. Artistul a fost dus la Hôpital de la Charité, unde a murit pe 24 ianuarie 1920.

Două zile mai târziu, pe 26 ianuarie, Jeanne Hébuterne, care avea douăzeci și unu de ani și era însărcinată în opt luni cu cel de-al doilea copil, a fost dusă la apartamentul părinților săi, situat la etajul cinci într-un bloc de pe rue Amyot, în arondismentul 5 din Paris. Într-un moment de criză, la ora patru dimineața, tânăra s-a aruncat de la fereastră și a murit pe loc. Chantal Quenneville, care îi fusese colegă la Academia Colarossi, relatează evenimentele din acea dimineață: „Corpul lui Jeanne a fost ridicat din curtea interioară de un muncitor care l-a dus pe brațe la etajul cinci, dar părinții ei îngroziți s-au încuiat în casă și au refuzat să deschidă ușa. Cadavrul a fost apoi transportat de același muncitor, într-o căruță, la atelierul lui Modigliani, pe rue de Grande Chaumière, portarul a refuzat să-l primească spunând că femeia nu a fost oficial chiriașă în bloc și, în cele din urmă, muncitorul a mers cu trupul fetei la secția de poliție unde i s-a spus să-l ducă din nou pe rue de la Grande-Chaumière. Trupul a rămas acolo, abandonat, toată dimineața, fiind în cele din urmă ridicat de fratele ei și înmormântat în Cimetière de Bagneux”.

Modigliani în 1919, probabil ultima fotografie a artistului

A doua zi după sinuciderea ei, Amedeo Modigliani a fost înmormântat la Cimitirul Père Lachaise, fiind însoțit pe ultimul drum un convoi impresionant de zeci de prieteni din comunitatea artistică din Montmartre și Montparnasse.

Abia în 1930 familia lui Jeanne a fost de acord ca trupul tinerei să fie mutat la Père Lachaise, fiind înhumat în aceeași criptă cu Amedeo Modigliani. Pe piatra funerară comună sunt înscrise cuvintele: “Doborât de moarte în clipa de glorie”.

După moartea tragică a ambilor săi părinți, micuța Jeanne, care avea doar paisprezece luni, a fost dusă în Italia, la Livorno, și crescută de bunicii paterni și de mătușa ei care, în cele din urmă, a adoptat-o. Jeanne a absolvit istoria artei la Florența și s-a căsătorit cu economistul și jurnalistul Mario Cesare Silvio Levi. În timpul războiului a fost persecutată de fasciști, a fost nevoită să fugă la Paris și a intrat în mișcarea de Rezistență Franceză. În acest context l-a cunoscut pe Valdemar „Valdi” Nechtschein, și el luptător în Rezistență, care era căsătorit. Cei doi au început o aventură, după război au avut o fiică, Anne, în cele din urmă, ambii au divorțat de partenerii lor și s-au căsătorit, continuând să locuiască la Paris până la sfârșitul vieții.

$$3

 Victor Eftimiu, cel mai jucat autor în anii ‘30

 

“L-am cunoscut pe Victor Eftimiu acum câţiva ani la o întrunire literară. Un tânăr, un copil aproape, scund, brun, şi cu părul uşor încreţit. Foarte sfios. Părea rătăcit în acea întrunire de oameni ceva mai în vârstă…

Cine era şi de unde descăleca am aflat-o abia mai târziu. Venea din Macedonia, unde îşi petrecuse o parte a copilăriei, nu fără folos, nu fără a rămâne cu o bogată comoară de aduceri aminte, de basme vitejeşti, nu fără a fi păstrat în ochi ceva din priveliştile pitoreşti văzute odinioară, şi mai ales nu fără a avea o oarecare subtilitate, o oarecare fineţe, mai obişnuite aiurea decât la noi.

Altminteri, un „boem”, un rătăcitor, îşi părăsise casa părintească, pentru a umblă prin lume, de dragul înnoirii şi al veşnicei schimbări. Făcea acum ziaristică şi ceva literatură. Cum le făcea, va povesti el singur, cândva, în chipul pitoresc în care ştie povesti amintirile acestor vremi tulburi şi totuşi atât de fermecătoare.

Veneam de la Paris şi eram numai în treacăt în ţară, ceea ce îmi câştigă simpatia tânărului Victor Eftimiu. Visul lui se îndreptă spre Paris, mirajul atâtor imaginaţii aprinse.

Voia să facă pictura. Nu. Voia să facă muzica vocală. Nu. Voia să facă vioara. Voia să facă de toate, dar ceea ce e mai sigur, voia să vină la Paris, unde îl ademeneau atâtea ispitiri. Zâmbeam şi nu credeam. Şi, cu toate astea, s-a întâmplat. Nimic nu-l oprea la Bucureşti, cerul e pretutindeni acelaşi. A plecat. E drept că s-a oprit în drum, vreun an, la Sibiu, fiind secretarul de redacţie al ziarului „Ţara noastră“, e drept că s-a mai oprit nu ştiu cât timp la Budapesta şi la Viena, dar nu e mai puţin drept că într-o dimineaţă de mai, tânărul Victor Eftimiu pășea pragul casei mele la Paris.

Își ajunsese ținta. Era la Paris.

Şi atunci l-am cunoscut mai de aproape, şi ca om şi ca scriitor. Atunci l-am putut preţui, cumpănindu-mă însă între multe nădejdi, dar şi între multe îndoieli.

Isteţ, îndemânatic, întreprinzător, fără a fi îndrăzneţ, plin de o încredere de sine, învăluită totuşi într o uşoară ironie, spiritual, nepăsător la atâtea încercări ale unei vieţe nesigure, încropită de azi pe mâine, pururi cu voie bună, în orice împrejurare plin de demnitate, dar mai presus de toate „boem“ neînduplecat, stăruitor, nelecuit.

Acesta era omul”.

***Eugen Lovinescu, Convorbiri Literare, 1911

Victor Eftimiu, scriitorul al cărui portret l-a creionat Eugen Lovinescu în 1911, a venit pe lume pe 24 ianuarie 1889 la Boboștița, în Albania, și a fost al doilea din cei 12 copii ai negustorului Gheorghe (Ghergo) Eftimiu și ai Mariei Cociu, fiica unui preot. Viitorul scriitor a urmat primii ani de școală în comuna natală, iar din 1897 și-a continuat studiile la București, unde tatăl său avea o băcănie. Familia s-a stabilit definitiv în România în 1905. În același an, Victor, care avea doar 16 ani, a fondat revista “Speranța”, pentru care a fost redactor, editor, director și secretar.

În 1907, a început să colaboreze cu redacția revistei Viaţa literară şi a devenit redactor al ziarului Prezentul, colaborând, în acea perioadă, cu revistele Ţara noastră și Luceafărul din Sibiu şi Tribuna din Arad.

Gazetar, dramaturg, romancier, eseist, cronicar dramatic, director al Teatrului Național, Victor Eftimiu a fost unul dintre cei mai cunoscuți “oameni de lume” ai perioadei interbelice. Frecventa cafenelele, era cunoscut și stimat în mediile politice, literare și artistice și era un scriitor de succes. Soția sa a fost actrița Agepsina Macri, o femeie deosebit de rafinată și frumoasă.

Victor Eftimiu este autorul mai multor volume de versuri (Poemele singurătăţii (1912), Cântece de oraş, Candele stinse (1915), Lebedele sacre (1920), Cântecul milei (1923), Oda limbei române (1927), Noaptea subterană (1933), Cântecul mamei şi al copiilor (1935), Oglinzile (1939), 13 Decembrie şi alte poeme (1947), Oda limbei române (1957), Soliile terestre (1961), al unor pagini de memorii foarte valoroase, dar și al unor piese de teatru care se află și astăzi în programul teatrelor din țară. Printre ele se află “Meșterul Manole”, “Cocoșul negru”, “Înșir-te mărgărite”, “Omul care a văzut moartea”, “Inspectorul broaștelor”, “Prometeu”, “Marele duhovnic”,

“Haiducii”, “Parada”, “Pană Lesnea Rusalim”, “Strămoșii” sau “Crinul vieții”.

“Nu-mi aduc buna aminte unde am scris “Cocoşul negru”. Pasionat vântură lume, călătoream, şi-atunci din ţară-n țară, lucrând în camere de hotel, la o masă de cafenea. „Balada Aurului” şi câteva scene principale, ştiu că le-am scris într’o vară, la Braşov (1911?), pe dealurile care domină parcul. Am citit piesa reginei poete Carmen Sylva, la Palatul din Calea Victoriei, de faţă fiind — în afară de tinerele odrasle princiare — Barbu Delavrancea, Al. Davila, Pompiliu Eliade, Ion Bacalbaşa. Director al Teatrului Naţional era Bacalbaşa. Davila nu-și ascundea entusiasmul.

— Piesa asta eu trebue să ţi-o joc! Într-adevăr, revenit la direcţie (conducerea Teatrului Național), a jucat-o el, dar fără entusiasm, fiindcă nu ne înțelesesem la distribuţie. El voia să dea rolul Dracului lui Al. Demetriade sau C. Radovici, iar eu îi făgăduisem lui Nottara. Maestrul simțise ostilitatea lui Davila. Într-o zi mi-a spus, amărât:

— Eu am să plec din teatrul ăsta…

— De ce, maestre?

— Nu vrea Davila să-ți joc „Cocoșul”.

— Nu se poate, maestre… Fără dumneata, n-o joc!

Și am jucat-o cu el, dar fără colaborarea activă a lui Davila, care, a doua oară la direcţie, continua, în surdină, antipatia faţă de „Costache”.

Venit după succesul lui “Înşir-te Mărgărite” şi, mai ales, după farsa pe care o făcusem criticilor, dând pe Akim drept o operă a lui Cehov, „Cocoşul negru” era condamnat dinainte. Un ziar de teatru pregătise un număr special, în care titlul “Căderea Cocoşului negru” se întindea pe amândouă paginile de la mijloc. Imagina unui cocoş zbârlit, un articol, placid de Liviu Rebreanu şi altul, teribil, de Arghezi, consfinţeau catastrofa. Atmosfera de cădere plutea în sală de la primele replici. Spectacolul se prelungi monoton, târziu după miezul nopţii. Decorurile, — (erau fericitele vremuri când decorurile se puneau pe scenă în seara spectacolului, sau cel mult la repetiţia ultimă, de peste zi) — se schimbau greu şi erau pline de haz.

Actul III, care înfăţişează parcul de lux al Satanei, avea ca punct central de fast şi de exotism doi lei pitici, cu limba scoasă, asemeni mâţelor de la terasă, care vărsau după ce mâncau francfurteri alteraţi. „Fântânele miraculoase” îşi revărsau cascadele înspumate pe pânza pictată, iar în momentul când pânza ajungea pe podele, valurile erau retezate, aşa că pe drept cuvânt se întrebau unii spectatori realişti ce s-a făcut apa. Când am văzut acest decor, la repetiţia generală, am reclamat lui Davila. Conu Alecu a venit pe scenă, s-a tras de câteva ori de nas… repede şi mi-a răspuns că e epatant… Eu m’aşteptasem să omoare pe toată lumea de indignare, dar decorul era, pentru dânsul, epatant! A fost prima mea deziluzie despre Davila om-de-teatru.

Personal, am purtat, până la moarte, o mare stimă şi afecţie autorului lui „Vlaicu-Vodă” şi al „Baladei strămoşilor”. Am avut în el, un apărător generos, totdeauna. La premiera lui „Însir-te Mărgărite” era spectatorul cel mai cald. A spus despre această piesă cuvinte de care mă ruşinez să le reproduc, şi pe care P. Locusteanu mi le-a atribuit mie. Tot aşa despre „Cocoşul negru” a lansat o comparaţie, atribuită, pe nedrept, lui E. Lovineseu, şi acum în urmă, domnului Mihail Dragomirescu.

În seara premierei, Davila simţise atmosfera ostilă a sălii şi căuta s-o schimbe, ducându-se din om în om şi acoperind cu flori cocoşul agonizant. A nimerit — cu mine împreună — şi în loja regală, copios împodobită cu principii moştenitori şi zâne princiare care, cu o dărnicie într-adevăr augustă, binevoiau să mă complimenteze.

— Nu-l lăudaţi atât, că o să se umfle în penele „Cocoşului negru”, interveni actualul nostru Suveran. Majestatea Sa n-avea atunci nici douăzeci de ani.

După premiera „Cocoşului negru”, foarte abătut, am rătăcit pe stradă, fără ţintă şi fără consolare. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi şi am intrat la terasă. Alexandru Davila prezida masa din dreapta. La intrarea mea se făcu tăcere. Ies… Totuşi nu înţelesesem bine şi am aflat că scumpul nostru Conu Alecu nu făcea altceva decât, brav cum îl ştiam toţi, îndârjit în opiniile sale, indiferent de impresia unei seri ratate, continua să mă apere. Ceva mai perfid. Cincinat Pavelescu mă consola cam aşa:

— Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta, n-ar mai fi spus nimeni că e tâmpită…

Pentru a fi pe deplin obiectiv, trebuie să notez că această faimoasă „cădere” a „Cocoşului negru“ a existat numai în imaginaţia mea şi-a confraţilor: piesa s-a jucat înainte de război de patruzeci şi cinci de ori, jumătate din spectacole cu preţuri de premieră… Dar bolnavi de orgoliu, nu ne ajunge concursul onest al publicului: ne satisface mai mult epitetul bombastic al unui estet, chiar dacă în sală sunt numai doi spectatori şi jumătate, — această jumătate reprezentând o umanitate somnolentă…

Un critic destul de reputat a scris atunci că, „după douăzeci şi cinci de ani, nu numai despre „Cocoşul negru”, dar despre numele însuşi al autorului nu se va mai pomeni”. Am surâs. Şi n-am surâs cu vanitatea omului încrezut în destinul său. Am surâs la gândul că acea scadenţă nu va sosi niciodată. Un sfert de veac, înainte de-a fi trecut, reprezintă milenii, însemnând aceste note fugare, nu mă simt copleşit de melancolia de rigoare. E drept, aceşti douăzeci şi cinci de ani au trecut foarte repede. Cei mai mulţi dintre oamenii de teatru de atunci au murit. Alţii au venit. Lupta continuă. Şi când eşti în toiul luptei, însufleţit de-o credinţă şi de un entuziasm, de-o putere mai amplă şi mai dârză ca la douăzeci şi cinci de ani, n-ai nici poftă, nici dreptul de-a fi melancolic.

*** Victor Eftimiu, Amintiri despre Cocoșul negru, Realitatea Ilustrata, 1938

Scriitorul a încetat din viață pe 27 noiembrie 1972, la vârsta de 83 de ani, la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

$$$

 Povestea impresionantă a marelui Birlic, nascut pe 24 ianuarie 1905. De ce a fost nevoit să dea examen de şapte ori până să devină unul dintre cei mai mari actori români din istorie   

  Grigore Vasiliu-Birlic, pe numele real Grigore Vasiliu, şi-a încercat norocul de şapte ori la Conservator până a fost admis. În mod ironic, tocmai defectul din cauza căruia a fost respins la Conservator a devenit marca sa şi l-a ajutat mai târziu să cunoască celebritatea. Birlic este un nume sinonim cu teatrul românesc de comedie. Grigore Vasiliu-Birlic, actorul mărunt cu o figură desprinsă parcă dintr-o caricatură a fost considerat Louis de Funes sau Charlie Chaplin al românilor. Deşi toţi sorţi i-au fost potrivnici în alegerea carierei de actor, Birlic a demonstrat că acolo unde există talent şi ambiţie, nu este nevoie de o înfăţişare de super star hollywoodian pentru a atinge celebritatea şi a câştiga iubirea publicului.   

 ”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă... Aşa s-a întâmplat şi cu Birlic: şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” 

Aşa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan. 

  Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră. 

 A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute. 

  În cartea Oraşul Muzelor scriitorul Eugen Dumitriu povesteşte despre tânărul Grigore Vasiliu : „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia... Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă.”  

  Atras de actorie, tânărul a fost împiedicat, iniţial, de familie să urmeze această carieră. Cum tatăl său considera meseria de actor drept una neserioasă, Grigore Vasiliu s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În timp ce îşi pregătea licenţa în Drept, tânărul a făcut figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a-şi câştiga traiul. A fost distribuit de directorul teatrului din Cernăuţi într-un rol de tâmp şi graţie accentului său peltic interpretarea a fost una foarte apreciată de public. Deşi şcolit în drept, după absolvirea facultăţii, Grigore Vasiliu s-a angajat la Teatrul Naţional din Cernăuţi, unde a câştigat simpatia publicului. Unul dintre cele mai apreciate roluri a fost cel al lui Dandanache din piesa ” O scrisoare pierdută” de Ioan Luca Caragiale. A dat de şapte ori la Conservator Tânărul Grigore Vasiliu a vrut neapărat să urmeze cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Cernăuţi. A dat la Conservator şapte ani la rând până a fost, în sfârşit ,admis. De şase ori a fost resins din cauza defectului de vorbire. „Eram peltic şi scuipam când vorbeam” povestea Birlic despre motivul pentru care n-a fost admis la Conservator. Ambiţios, viitorul actor de excepţie nu s-a lăsat până nu a intrat în rândurile studenţilor. Admis într-un final la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, în 1933 s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti. 

 Abia venit in Bucuresti, Grigore Vasiliu a urcat pe scena Teatrului Vesel şi s-a remarcat în roluri din comedii. Aici va primi rolul principal în comedia bulevardieră franţuzească ” Birlic”. A interpretat rolul funcţionarului Perjoiu. Comedia s-a bucurat de un succes uriaş, iar.actorul şi-a căpătat porecla de Birlic după numele piesei. În cariera sa de succes care a urmat numele i-a rămas Birlic sau Grigore Vasiliu-Birlic. Datorită talentului său uriaş, Birlic a reuşit să facă din poreclă un renume sinonim cu comedia românească. În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de celebrii Stroe şi Vasilache în filmul Bing-Bang. Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea: „Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. Aici a fost, pe rând, Crăcănel şi Candidatul în ”D-ale carnavalului”, Spiridon şi Rică Venturiano în ”O noapte furtunoasă”, Brânzovenescu şi Dandanache în ”O scrisoare pierdută”, Coana Efimiţa în ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, Lefter Popescu în ”Două loturi”, Costăchel Gudurău în ”Telegrame”. Birlic a avut o intensă activitate cinematografică. Printre cele mai celebre roluri s-a numărat Lefter Popescu din ''Două lozuri'', Crăcănel din ''D'ale carnavalului'', Costăchel Gudurău din ''Telegrame'', Spirache Necşulescu din ''Titanic vals'', Jupân Canciano din ''Bădăranii'', Brânzovenescu din piesa ''O scrisoare pierdută". Căsătorit de două ori Birlic a fost căsătorit de două ori, ambele soţii fiind actriţe. Prima soţie a fost actriţa Angela Mateescu, dispărută timpuriu din cauza unei boli necruţătoare. Pierderea soţiei l-a afectat profund pe marele actor despre care se spunea că mergea des la mormântul acesteia pentru a-i citi ziarul, aşa cum obişnuia să facă în timpul căsniciei. Cea de-a doua soţie, Valeria Nanci, i-a fost parteneră şi pe scenă. Alături de ea a jucat în 1964 în filmul ” Titanic Vals”. Birlic nu a avut copii. Actorul a primit în 1953 titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne ''pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă''. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I ''pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice''. 

   Birlic, ultimul rol 

  Bolnav şi simţind că i se apropie sfârşitul, în 1970, Birlic a cerut să mai joace o dată rolul din piesa care i-a dat numele. Cu puţin timp înainte să moară a urcat pentru ultima dată pe scenă interpretând rolul din ”Birlic” în piesa regizată chiar de el. S-a stins din viaţă pe 14 februarie 1970, la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.

$$$

 155 de ani de la moartea lui Aron Pumnul, personalitate enciclopedică, dascălul venerat de Eminescu și fruntaș al Revoluției de la 1848

A fost dascălul venerat de Eminescu. Personalitate enciclopedică pentru epoca în care a trăit, afirmându-se ca lingvist, istoric, istoric literar, filosof, profesor, publicist, militant politic și animator al vieții spirituale a românilor din Bucovina, Aron Pumnul, merită prețuirea postumă. Reprezentant al generației pașoptiste transilvănene, lingvist și istoric al culturii, Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818. Provenind dintr-o familie de țărani ardeleni din părțile Făgărașului, a urmat școala primară la Odorhei, de unde, în 1836, trece la liceul din Blaj. Aici i-a avut ca profesori pe George Barițiu și Simion Bărnuțiu, care l-au îndrumat spre studiul filosofiei, notează lucrarea ”Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900” (Ed. Academiei Române, București, 1979). Din 1841, timp de doi ani, a fost elev la liceul piarist din Cluj. A primit o bursă de studii din partea Episcopiei din Blaj, urmând din 1843, cursurile de teologie și filosofie la colegiul „Sf. Barbara” din Viena. Aici, a organizat societatea studențească ”Românimea cea tânără”, cu un program luminist și național, în tradiția Școlii ardelene, potrivit volumului ”Dicționarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, București, 2001). Având o bună pregătire filosofică (i-a citit pe Aristotel, Spinoza, Voltaire, Rousseau, a tradus ”Fizica” lui Fr. Chr. Baumeister), formată mai ales în spiritul kantianismului, Aron Pumnul întors la Blaj, în 1846, a ținut un curs de filosofie, prelucrând, ca și Bărnuțiu, prelegerile kantianului W.T. Krug. În publicistică, Aron Pumnul debutase încă din 1845, în ”Foaie pentru minte, inimă și literatură”, cu un studiu privitor la ortografia limbii române (Literele corespunzătoare firei limbei rumânești și încă ceva). În 1847 a fost redactor și colaborator, cu articole filosofice și de morală religioasă, la revista lui Timotei Cipariu ”Organul luminei”, apoi la ”Învățătorul poporului”, unde a publicat ”Viața năciunei române, dulceața limbei și a simțemîntelor ei” (1848). A participat intens la evenimentele din timpul Revoluției române de la 1848 din Transilvania, influențând și acțiunile tinerilor intelectuali români din Blaj, al căror îndrumător spiritual era. A fost membru al comitetului românesc permanent de la Sibiu. În martie 1848, a fost convocată o întrunire, la Blaj, la inițiativa sa, la care au participat profesori, teologi și elevi ai claselor superioare. Aceștia au respins linia petiționară promovată, printre alții de Timotei Cipariu, majoritatea pronunțându-se pentru adoptarea unei atitudini mai ferme, chiar revoluționare. S-a luat legătura cu avocații români de la Târgu Mureș, Avram Iancu și Alexandru Papu-Ilarian, și s-a ajuns la soluția convocării unei adunări generale a românilor la Blaj, în ziua de Duminica Tomei (18/30 aprilie).În vederea realizării planului pentru adunarea stabilită pentru ziua de 18/30 aprilie, Aron Pumnul a redactat o proclamație. Aceasta a fost copiată în sute de exemplare, care au fost distribuite prin sate, cu ajutorul elevilor plecați în vacanța de Paști. Documentul, fără a avea un conținut programatic, cuprindea îndemnuri la pace și înțelegere între națiunile din Transilvania. Cărturarul propunea ca la adunarea preconizată, să participe protopopii, precum și câte doi preoți și tot atâția locuitori din fiecare sat, indiferent de confesiune. Prin această proclamație, ce exprima solidaritatea cu celelalte națiuni, se stabilea faptul că românii nu urmăreau să-și câștige drepturile folosind violența. ”Dreptul câștigat prin sabie nu e drept, ci răpire și uzurpăciune și ține numai până când ruginește sabia”. ”Dreptul întemeiat pe minte sănătoasă”, însă, ”ține până când ține mintea”..Autoritățile au început să ia măsuri de intimidare a românilor. Însuși guvernatorul Teleki se temea de faptul că românii se vor întruni, indiferent de măsurile luate, dar și de faptul că mai mulți emisari din Principate vor fi prezenți la această adunare. Datorită acestor împrejurări, la Adunarea de la Blaj din Duminica Tomei au participat aproximativ 4.000 de oameni, țărani și intelectuali, majoritatea din satele învecinate. Însuși autorul manifestului de convocare, Aron Pumnul, a lipsit, alături de numeroși alți fruntași români. Aron Pumnul a fost urmărit, ulterior, de autorități, ajungând la București. Aici, Guvernul provizoriu l-a numit comisar de propagandă. Din București, după înăbușirea revoluției, s-a refugiat la Iași, apoi la Cernăuți, unde a fost primit cu căldură de istoricul român Eudoxiu Hurmuzachi. La Cernăuți, unde a rămas până la sfârșitul vieții, a devenit unul dintre conducătorii mișcării de renaștere națională a românilor din Bucovina, continuând, în scris, lupta pentru drepturile românilor. A început imediat colaborarea la revista ”Bucovina”. Aflat departe de ținuturile natale, românii din Făgăraș l-au ales senator în consiliul districtual. În 1849 a devenit primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți. Aici a publicat lucrări de lingvistică („Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen”, 1864; ”Convorbire între un tată și-ntre fiul lui asupra limbei și literelor românești”, 1850) și de istorie literară – „Lepturariu românesc cules den scriptori rumâni” (vol. I-VI, Viena, 1862-1865), o lucrare valoroasă din punct de vedere documentar, având un caracter preponderent didactic, notează ”Dicționarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, București, 2001). A scris și un mic tratat de prozodie „Foarma den afară a poeziei române”, privind versificația românească. Ca profesor a exercitat o imensă influență asupra elevilor săi, printre care s-a aflat și Mihai Eminescu, ce au găsit în Aron Pumnul interpretul, de o mare frumusețe morală, al aspirațiilor politice, culturale și naționale pașoptiste. La moartea sa (24 ianuarie 1866), prilej de doliu național, elevii săi au scos broșura ”Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”, în care Mihai Eminescu a debutat cu poezia „La mormântul lui Arune Pumnul” (1866).La mormântul lui Aron PumnulÎmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;C-acuma din pleiada-ți auroasă și seninăSe stinse un luceafăr, se stinse o lumină,Se stinse-o dalbă stea!Metalica, vibrânda a clopotelor jaleVuiește în cadență și sună întristat;Căci, ah! geniul mare al deșteptării talePăși, se duse-acuma pe-a nemuririi caleȘi-n urmă-i ne-a lăsat!Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare,Col? unde te-așteaptă toți îngerii în cor,Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântareȘi-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare,Cununi de albe flori!Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,Te plânge-n tânguire și locul tău natal;Căci umbra ta măreață în falnica-i zburareO urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimareCe-i simț național!Urmeze încă-n cale-ți și lacrima duioasă,Ce junii toți o varsă pe trist mormântul tău,Urmeze-ți ea prin zboru-ți în cânturi tânguioase.În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,Colo, în Eliseu!...

$$$

 Silviu Stanculescu, considerat unul dintre actorii distinşi ai scenei si ai marelui ecran, un talentat interpret de operetă, dansator, scriitor, s-a nascut pe 24 ianuarie 1932.

Actorul român Silviu Stănculescu a murit la 23 octombrie 1998. Timp de peste 40 de ani fusese o prezență distinsă, o voce fermecătoare și puternică, pe scenă și pe ecran. Un bărbat frumos, cu ținută aristocratică.

Pe 9 iulie 1998, pleca într-o excursie în Turcia alături de soție, iar la întoarcere starea de sănătate s-a înrăutățit, iar la 23 octombrie s-a stins discret, de leucemie.

Silviu Stănculescu a fost unul dintre absolvenții Promoției de Aur a Teatrului Românesc care a jucat pe scene bucureștene, dar și pe marele ecran în aproape 50 de filme artistice. Zeci de personaje în piese de teatru radiofonic sau în piese de teatru pentru televiziune. O prezență agreabilă în emisiuni de divertisment alături de minunați actori români.

Actorul Silviu Stănculescu a fost prezentator la ediția din 1969 a Festivalului Internațional Cerbul de Aur de la Brașov, împreună cu Sanda Țăranu, și a dat zeci de recitaluri de poezie.

La 24 ianuarie 1932, de Ziua Unirii, venea pe lume Silviu-Mihail la Timișoara, iar Virginia și Dumitru Stănculescu deveneau pentru a doua oară părinți. Înaintea lui cu doi ani, se născuse Valentin pe care aveau să-l piardă la vârsta de 6 ani din cauza unei epidemii.

Încă din vremea când era elev, Silviu Stănculescu a fost atras de scenă. Va termina IATC secția actorie la București în 1956, fiind coleg cu marii actori ai Generației de Aur : Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Silvia Popovici, Draga Olteanu.

Tânăr actor repartizat la Bacău, Silviu Stănculescu se căsătorea în iulie 1957 cu fosta sa colegă de la Liceul Comercial din Caracal, Corina Pârvulescu. Ea absolvise Institutul de Economie și Statistică și nu împlinise 23 de ani. El avea 25 deja.

În 1962 se năștea primul lor copil, o fetiță pe care o botezaseră Rodica. Necazul nu i-a ocolit pe tinerii părinți. Au pierdut-o pe Rodica în 1966 într-un stupid accident. Peste doi ani, sosea pe lume Catrinel, care avea să le vindece o parte din răni, iar în 1970 fiul lor, Radu, care le împlinea destinul de părinți.

Va termina IATC sectia actorie la Bucuresti in 1956, fiind coleg cu marii actori ai Generatiei de Aur : Amza Pellea, Rauțchi, Rebengiuc, Silvia Popovici, Draga Olteanu.

În iulie 1951, Silviu Stănculescu pleca dezamăgit de la Institutul de Teatru fiindcă secretara nu voia să-l înscrie. În 1952 susține probele la IATC și devine student la actorie, deși până atunci unii dintre examinatori îl „acuzau” că ar avea o față asimetrică, descurajându-l. Trece cu bine examenul și în 1956 devine absolvent al Promoției de Aur a Teatrului Românesc.

Din 1960, până în 1998, Silviu Stănculescu a jucat în aproape 50 de filme și tot atâtea piese de teatru. Joacă în foarte multe piese de teatru radiofonic. Între anii 1981 si 1990 a fost director al Teatrului de Comedie.

În 1970 începe perioada sa la Teatrul de Comedie, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Începând cu 1981, timp de 9 ani, Silviu Stănculescu va fi directorul acestui teatru.

După 1989, Silviu Stănculescu va preda cursuri la Universitatea „Luceafărul” și Universitatea „Ecologică”.

Ultima apariție scenică va fi în iunie, într-o zi de 13, în musicalul ”My Fair Lady” de Loewe, în rolul profesorului Higgins, un rol pe care l-a iubit enorm, iar ultima înregistrare la radio va fi în ziua de 8 iulie 1998.

În 1970, Silviu Stănculescu începe perioada sa la Teatrul de Comedie, unde va rămâne până la sfârșitul vieții.

&&&

 24 ianuarie 1932: S-a născut actorul român Silviu Stănculescu.

Silviu Stănculescu (24 ianuarie 1932, Timișoara – 23 octombrie 1998, București) a fost un actor român de teatru și film. După studiile încheiate la IATC în 1956, începe o lungă carieră de succes atât în teatru (Teatrul de Comedie) cât și în film (a jucat în peste 40 de filme începând din anul 1960).

Până la Revoluția din decembrie 1989, în perioada regimului comunist, Silviu Stănculescu a fost membru al Marii Adunări Naționale în perioada 1980 - 1989, precum și director al Teatrului de Comedie din București. În cadrul activității sale parlamentare în Marea Adunare Națională, Silviu Stănculescu a fost membru în comisia de învățământ, știință și cultură. Silviu Stănculescu a fost membru în comitetul municipal de partid în perioada 1979–1989.

Silviu Stănculescu a murit la Spitalul Victor Babeș, unde fusese internat cu diagnosticul de leucemie.

DISTINCȚII

Silviu Stănculescu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

FILMOGRAFIE

- Aproape de soare (1961)

- Străzile au amintiri (1962)

- Partea ta de vină... (1963)

- La patru pași de infinit (1964) - slt. Mihai

- Dincolo de barieră (1965)

- Puterea și adevărul (1972)

- Parașutiștii (1973)

- Conspirația (1973)

- Vifornița (1973)

- Capcana (1974)

- Pe aici nu se trece (1975) - col. Maxineanu

- Evadarea (1975)

- Ultima noapte a singurătății (1976)

- Bunicul și doi delincvenți minori (1976)

- Misterul lui Herodot (1976)

- Acțiunea „Autobuzul” (1978) - Marius Mardopol

- Pentru patrie (1978) - col. Alexandru Anghelescu

- Revanșa (1978) - subsecretarul de stat Alexandru Rioșanu

- Vlad Țepeș (1979) - Sava

- Drumuri în cumpănă (1979)

- Un om în loden (1979) - directorul Institutului

- Ora zero (1979)

- Al treilea salt mortal (1980)

- Munții în flăcări (1980) - episcopul Andrei Șaguna

- Șantaj (1981) - medicul legist Vlase

- Orgolii (1982) - fostul procuror Constantin Redman

- Plecarea Vlașinilor (1983)

- Întoarcerea Vlașinilor (1984)

- Vară sentimentală (1986) - prim-secretarul organizației județene a PCR

- Trenul de aur (1986) - ministrul de externe Grigore Gafencu

- Noi, cei din linia întâi (1986) - general sovietic

- Liceenii (1986) - tatăl lui Șerban

- Pădurea de fagi (1987) - colonel român

- François Villon – Poetul vagabond (1987)

- Niște băieți grozavi (1988)

- Mircea (1989)

- Începutul adevărului (Oglinda) (1994)

- Stare de fapt (1995)

- Triunghiul morții (1999)

- Patul lui Procust (2001)

- Carol I - Un destin pentru România (2009)

- Din nou împreună (1978)

- Manole - Meșter valah (1978)

- Războiul independenței (Serial TV) (1977) - Col. Alex. Anghelescu

- Soldații victoriei / („Soldati svobody”) ep. 3 (1977)

- Simpaticul domn R (1969)

- Cerul începe la etajul III (1967) - Mihai