$$$

 GIUSEPPE ARCIMBOLDO

Suprarealismul a fost o mișcare artistică din secolul XX, o reacție la turbulențele din primele decenii ale anilor 1900. Dar cu secole înainte, un artist italian crea picturi suprarealiste care estompează granițele dintre portretistică, natură moartă și istorie naturală.

Să aruncăm o privire asupra a două serii de picturi de Giuseppe Arcimboldo, care înfățișează cele patru anotimpuri și cele patru elemente ale materiei. În ambele serii, portretele imaginative transformă plantele și animalele în chipuri umane complexe.

Cine a fost Giuseppe Arcimboldo?

Giuseppe Arcimboldo a fost un pictor din Italia secolului al XVI-lea , născut la Milano în 1526. S-a format ca artist, lucrând la fresce și ca designer de vitralii, la fel ca tatăl său.

Pe măsură ce cariera sa se dezvolta, a devenit un pictor important al figurilor și personalităților regale. A lucrat la Viena și Praga, unde a fost pictor de curte pentru împăratul Maximilian al II-lea și mai târziu pentru fiul său, Rudolf al II-lea .

Deși multe dintre portretele sale sunt reprezentări fidele, deși măgulitoare, ale supușilor săi regali, o pictură iese în evidență.

Vertumnus este un „portret” al împăratului romano-german Rudolf al II-lea, a cărui imagine este realizată din fructe, flori și legume. Cu o referire la zeul roman al anotimpurilor, grădinilor și creșterii, intenția lui Arcimboldo a fost să simbolizeze domnia, puterea și bogăția lui Rudolf al II-lea.

Această explorare a dinamicii și relației dintre oameni, plante și animale a continuat cu cele două serii de picturi ale sale despre anotimpuri și elemente, create pentru a celebra ordinea și frumusețea naturii.

Fiecare pictură din această serie prezintă un singur „portret” compus din obiecte care simbolizează teme diferite. Picturile combină reprezentări meticuloase și detaliate ale naturii cu compoziții fanteziste și suprarealiste care nu ar avea loc niciodată în natură.

Operele lui Arcimboldo sunt considerate a face parte dintr-un stil artistic numit manierism, care a apărut la sfârșitul Renașterii. În loc de operele de artă naturaliste și armonioase din Renașterea timpurie, manierismul este un stil mai artificial și mai complex. Operele manieriste prezintă adesea proporții alungite, poziții exagerate și perspective neobișnuite.

Ce semnifică picturile anotimpurilor ale lui Arcimboldo?

Această serie de patru portrete reprezintă fiecare câte unul dintre cele patru anotimpuri ale anului: primăvara , vara , toamna și iarna .

Primăvara , Arcimboldo creează o față înflorită și proaspătă folosind flori și frunze verzi pentru a întruchipa reînnoirea sezonului.

Vara portretizează o figură ale cărei trăsături sunt alcătuite din fructe și legume coapte, exprimând abundența recoltelor de vară.

Toamna este mai întunecată, folosind fructe, nuci și ciuperci bogat colorate pentru a reflecta maturitatea sezonului și abundența recoltei.

În cele din urmă, iarna se formează din crengi și rădăcini goale, creând o față aspră și contorsionată care surprinde frigul și hibernarea sezonului.

Care este semnificația picturilor cu elemente ale lui Arcimboldo?

Arcimboldo a continuat această temă cu o altă serie de picturi, care înfățișează focul, apa, aerul și pământul.

Fiecare portret conține obiecte legate de elementul său. De exemplu, Focul este o față compusă din flăcări, cărbuni aprinși și chibrituri, simbolizând căldura și puterea.

În Apă , Arcimboldo folosește pești, creaturi marine și scoici pentru a crea un chip care reprezintă misterul vieții de sub mări.

Pictura Pământului prezintă animale, plante și roci, portretizând puterea și bogăția pământurilor.

În cele din urmă, Aerul include pene și păsări pentru a transmite lejeritatea și libertatea elementului.

Toate cele opt picturi din aceste două serii sunt fascinante: explorări aproape asemănătoare unui colaj, cu multe caracteristici și detalii de explorat.

În cele din urmă, picturile cu anotimpuri și elemente ale lui Arcimboldo sunt mai mult decât simple portrete - sunt expresii ale cât de interconectate sunt natura și umanitatea.

$$$

 GRETA GARBO

Actrița suedeză Greta Garbo este cunoscută mai ales pentru cariera sa atât în filme mute, cât și în filme sonore, înainte de al Doilea Război Mondial.

Greta Garbo s-a născut pe 18 septembrie 1905, la Stockholm, Suedia. O vedetă retrasă, Garbo și-a început cariera în Europa înainte de a veni în Statele Unite pentru a lucra pentru MGM la vârsta de 19 ani. Aspectul ei senzual și misterios a făcut-o un succes în rândul publicului american, atât în filmele mute, cât și în cele sonore dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, și a fost nominalizată la patru premii Oscar, câștigând ulterior un premiu onorific. A murit la New York City pe 15 aprilie 1990.

Una dintre cele mai enigmatice vedete de la Hollywood, Greta Garbo s-a născut Greta Lovisa Gustafson pe 18 septembrie 1905, la Stockholm, Suedia. Pentru părinții ei, Karl și Anna, care aveau deja doi copii, Greta a venit ca o surpriză, punând și mai mult presiune pe finanțele deja dificile ale familiei.

Tatăl Gretei era un muncitor necalificat, adesea șomer și cu o sănătate precară, ceea ce a obligat familia sa să trăiască cu amenințarea constantă a sărăciei.

La vârsta de 13 ani, Greta a renunțat la școală pentru a avea grijă de tatăl ei, care se îmbolnăvise grav. Acesta a murit doi ani mai târziu din cauza insuficienței renale. Presiunea pe care sănătatea tatălui ei și moartea ulterioară au lăsat-o asupra familiei a afectat-o profund pe tânăra Greta, care a promis să-și construiască o viață lipsită de dificultăți financiare.

După moartea tatălui ei, Greta s-a angajat ca vânzătoare la un magazin universal suedez. Pentru a ajuta la promovarea liniei de îmbrăcăminte pentru bărbați, Greta a jucat într-o pereche de pantaloni scurți publicitari, fiind modelul ținutei. Instinctele ei naturale în fața camerei au condus-o curând la un rol în primul ei film, o comedie intitulată Peter the Tramp (1922).

O oportunitate și mai mare a apărut când Greta a obținut o bursă la prestigiosul Teatru Dramatic Regal, cea mai importantă școală din Suedia pentru aspiranții actori. Dar Greta și-a întrerupt studiile după doar un an, după ce l-a întâlnit pe regizorul Mauritz Stiller, cel mai important regizor de film mut din Suedia, care își dorea ca tânăra actriță să joace în noul său film, Legenda lui Gösta Berling (1924).

Succesul filmului atât în Suedia, cât și în Germania a făcut-o celebră pe Garbo. De asemenea, a consolidat un parteneriat cu Stiller, care avea să-i schimbe cariera și viața. Stiller a antrenat-o ca actriță și a convins-o să-și schimbe numele de familie în Garbo.

Următorul film al lui Garbo, *Străzile tristeții* (1925), în care a jucat rolul unei potențiale prostituate, a consolidat statutul lui Garbo ca vedetă în Europa. Filmul a atras și atenția șefului de producție al Metro-Goldwyn-Mayer (MGM), Louis B. Mayer. Mayer își dorea ca Stiller, care lucra la film, să lucreze în America. Regizorul extravagant a fost de acord cu un contract cu o singură condiție: Garbo urma să vină cu el. Cu reticență, Mayer a semnat și cu ea o înțelegere.

În vârstă de 19 ani, Garbo a sosit în America în 1925. Sosirea ei a avut loc discret și, de la început, a arătat o reticență în a interacționa cu presa sau a dezvălui ceva despre viața ei privată. În timpul primului interviu, le-a spus scurt reporterilor: „M-am născut. Am avut o mamă și un tată. Am mers la școală. Ce contează?”

Primul film american al lui Garbo, *The Torrent* (1926), a distribuit-o în rolul unei țărance spaniole care își dorește cu disperare să devină o vedetă de operă. Dar parteneriatul planificat dintre Garbo și Stiller la Hollywood nu s-a materializat niciodată. Stiller nu a fost angajat să regizeze * The Torrent* și, după o ceartă ulterioară cu directorii MGM, a fugit la Paramount, unde a întâmpinat din nou probleme cu șefii săi. S-a întors în Suedia în 1928 și a murit un an mai târziu.

Garbo, însă, s-a dovedit a fi un succes imediat. Următoarele sale două filme, The Temptress (1926) și Flesh and the Devil (1926), au avut succes și au transformat-o pe actriță într-o vedetă internațională.

Pentru MGM, Garbo a fost cel mai mare atu al studioului. Primele sale trei filme au reprezentat 13% din profiturile companiei din 1925-1926. Garbo, mereu conștientă de dificultățile financiare cu care crescuse, știa că avea un avantaj. După o dispută contractuală cu MGM, Garbo, care amenințase că se va întoarce în Suedia, a obținut un nou contract care îi plătea suma record de 270.000 de dolari pe film și îi oferea un control fără precedent asupra rolurilor sale și a filmelor în care juca.

În multe privințe, Garbo a reprezentat un nou tip de actriță de la Hollywood, una ale cărei vulnerabilități, sexualitate, pasiune și mister s-au combinat pentru a atrage atât publicul masculin, cât și cel feminin. În plus, stilul ei a schimbat cursul modei americane, în timp ce natura ei retrasă (a acordat ultimul ei interviu american în 1927) nu a făcut decât să alimenteze fascinația publicului pentru ea.

Apariția sunetului a reprezentat o situație dificilă pentru MGM. Viitorul filmelor era clar, dar exista o ezitare reală în a lăsa publicul să o audă pe Garbo vorbind. Directorii se temeau că puterea ei de vedetă ar fi diminuată de accentul și vocea joasă și guturală.

În cele din urmă, MGM a cedat, iar în 1930, Garbo și-a făcut debutul în domeniul sonor într-o adaptare cinematografică a romanului Anna Christie de Eugene O'Neill . A urmat în același an cu Romance , obținând nominalizări la Premiile Oscar pentru ambele filme. În ciuda preocupărilor MGM, starul lui Garbo nu a pălit: în 1931, a făcut echipă cu Clark Gable în Susan Lenox: Her Fall and Rise , iar în 1932, a jucat împreună cu Melvyn Douglas în As You Desire Me . În același an, a făcut parte dintr-o distribuție de vedete care i-a inclus pe John și Lionel Barrymore, Joan Crawford și Wallace Beery în Grand Hotel, care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

În 1933, Garbo a preluat unul dintre cele mai ambițioase roluri ale sale, cel al unei monarhe suedeze fictive, în filmul „Regina Christina” . Au urmat și alte filme, precum „Anna Karenina” (1935), „Camille” (1936, pentru care a câștigat a treia nominalizare la Oscar) și „Conquest” (1937).

La sfârșitul anilor 1930, însă, popularitatea actriței Garbo a început să scadă. Cu America în mijlocul Marii Depresiuni, stilul cosmopolit al actriței nu a mai rezonat cu publicul așa cum o făcuse odinioară. În încercarea de a se reface, Garbo a fost distribuită în două comedii, Ninotchka (1939) și Two-Faced Woman (1941), niciuna dintre ele neegaland succesele sale anterioare, deși a primit ultima nominalizare la Oscar pentru prima. După o altă dispută contractuală cu MGM, s-a retras din actorie. Garbo a primit ulterior un premiu special al Academiei în 1955, în onoarea întregii sale cariere.

Departe de strălucirea Hollywood-ului, Garbo s-a retras într-o lume privată pe care puțini aveau voie să o întrezărească. Deși a avut mai mulți parteneri romantici, inclusiv cel puțin o femeie, nu s-a căsătorit niciodată.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce o mare parte din Hollywood a mobilizat țara în jurul efortului de război, Garbo a generat critici rămânând în mare parte tăcută. La sfatul unei prietene, a investit masiv în imobiliare și artă. La momentul morții sale, averea sa era estimată la peste 55 de milioane de dolari.

În cele din urmă, Garbo a părăsit California și s-a stabilit într-o viață nouă în New York City, unde îi plăcea să se uite la vitrine. Au fost raportate apariții periodice ale Gretei Garbo, similare unor OZN-uri. Printre prietenii ei din această ultimă perioadă a vieții sale s-au numărat fotograful englez Cecil Beaton și ventriloc-ul și conaționalul suedez Edgar Bergen.

La sfârșitul anilor 1980, rinichii lui Garbo au început să cedeze, forțând-o să nu mai meargă și izolând-o și mai mult de lumea exterioară. A murit pe 15 aprilie 1990, la un spital din New York.

În 2012, unele dintre bunurile lui Garbo, inclusiv haine, bijuterii și patul ei, au fost vândute la licitație. Cinci ani mai târziu, s-a anunțat că o colecție de scrisori ale vedetei de cinema va fi, de asemenea, scoasă la vânzare la Sotheby's din Londra. Cele 36 de scrisori, scrise în anii 1930 și 1940, descriau singurătatea ei la Hollywood, precum și nemulțumirea ei față de schimbările aduse intrigii filmului „Femeia cu două fețe” , ultimul ei rol pe ecran.

$$$

 GUGULANII

Gugulanii, neam de oameni muncitori si falosi, se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Varful Gugu. Istoria nu i-a facut sa-si abandoneze tara – Gugulania – , imaginar trasata peste Banatul montan.

Aproape 100.000 de romani se falesc cu numele de gugulani. Pe ei ii uneste o istorie construita in jurul Varfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere. Si mandria.

Tara aceasta de langa noi exista de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecuta pe nici o harta. Se numeste Gugulania. Avem nevoie de o lectie de geografie, nu-i asa? Delimitare teritoriala: Valea Bistrei, incepand de la Bucova la Caransebes, culoarul Timis – Cerna, pana la Teregova, Rusca, Valea Higegului, Muntii Godeanu, pana la izvoarele raului Bistra. Forma de relief predominanta: munte. Vechea vatra a Gugulaniei se afla pe cel mai inalt varf al Muntilor Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitala se gaseste la Caransebes. Populatie: 80.000 de locuitori. Ocupatii de baza, prin traditie: agricultura si cresterea animalelor, negotul cu mere. De religie ortodoxa, gugulanii sunt considerati „de cea mai curata origine dacica”, iar leaganul poporului, Varful Gugu, este numit „muntele sacru al lui Zamolxe”.

Oamenii si muntele lor sfant fie se ascund privirii muritorilor, fie se falesc. „… Acest cel mai inalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Daca vii din Retezat spre apus si e senin si soarele straluceste in sens avantajos, Gugu poate fi invaluit in ceata, sau cine stie cum si in ce, fiindca pentru vedere apar numai cerul si orizontul, ca si cum muntele ar fi straveziu”, nota Victor Kernbach, in „Muntele ascuns al lui Zamolxis”, din „Romania pitoreasca” nr.7/ 1972. Gugulanii se ascund in spatele portilor inalte, in curtile interioare ale caselor lor, in spatele obloanelor trase peste ferestrele de la strada. Asa i-am gasit la Turnu Ruieni, dar asa ii vezi pretutindeni in tara lor, Gugulania.

DOMINO ARHITECTURAL.

De cand am intrat in Banatul montan, privirile ni s-au lovit de casele fara curte si fara gard la strada si de storurile de lemn bine trase peste ochiurile de sticla. Casa langa casa, pe un singur nivel, dar inalt. Parca ar forma o singura cladire, intinsa cat satul. Peretii „exteriori” se sufoca unii intr-altii, intr-un joc asemanator unui domino pentru Gulliveri. Usile, de cele mai multe ori metalice, sunt mari, ca niste porti. Rareori vezi vreuna intredeschisa, si-atunci nisa oferita cu zgarcenie ochilor curiosi nu-i mai lata de un deget. Nu poti sa nu te intrebi ce-or avea de ascuns oamenii astia?! Arhitectura este de sorginte austriaca, dar locatarii sunt gugulani. Mai vezi pe cate unul batran la poarta, pe bancuta, privind trecatorii. Copiii, foarte putini, bat mingea pe la vreun colt de strada.

DIN CASA-N GRAJD.

Abia la Turnu Ruieni, la vreo 13 km de Caransebes, am aflat ce adapostesc zidurile inalte ale gugulanilor. Usa de la strada nu foloseste la intrarea in casa, ci doar strajuieste un gang care da in curte. „Asta e cea mare”, ne spune tanti Ilca Patruta. Privirile noastre se lipesc de varfurile degetelor ei, care descriu, ca un compas viu, un cerc imaginar peste curtea larga, betonata, dar plina de ghivece cu flori viu colorate. In orice directie ai privi, „ograda” nu este imprejmuita de gard, ci de ziduri cu ferestre foarte mari, impodobite cu perdele si pe dinauntru, si pe dinafara. Stralucitor de albe, de parca femeia asta, care pare sa aiba vreo 55-60 de ani, nu ar face nimic altceva decat sa le spele toata ziua. Nu-i chiar asa. „Fiica-mea si ginera-miu is plecati in Spania. Nu-i nima (n.r. – nimeni) in toata casa asta, decat eu, barbate-miu si nepoata.

” La ce folosesc atatea camere, totusi? Cele mari si mai frumoase, de la strada, sunt pentru oaspeti. Obloanele sunt trase mai tot timpul, sa nu intre praful si sa nu decoloreze soarele peretii. Gugulanii stau in odaile mai mici, din spate. „Asta nu-i tot. Haideti sa vedeti si restul!”, ne indeamna gazda, pasind in casa, fara grija ca ar putea murdari gresia lucioasa cu cizmele ei manjite zdravan cu noroi. Facem cativa pasi pe un hol si nu intram in sufragerie, cum ne asteptam, ci in… grajd! O vacuta ne priveste nepasatoare, in timp ce trecem iute pe langa ea, chemati de lumina unei alte curti. Cea de animale. Din ea se face ce-a de-a treia batatura, de fapt o gradina cu straturi de legume, cativa pomi si o palma de vie.

„Asta-i casa unui gugulan”, isi termina prezentarea femeia. Are o lucire de mandrie in ochi si parca este un pic nerabdatoare sa auda complimentele noastre.

FARA ORTAC.

Suntem insa grabiti sa intram intr-o casa de peste drum de tanti Ilca, sa vorbim cu un gugulan atat de in varsta, incat si-a castigat multi ani o paine ca-n cantecul banateanului Achim Nica, mergand cu carul cu mere la targ. In gospodaria lui Ion Albu nu-ti iau ochii perdelele imaculate, curtea e mai mica si mai dezordonata. Arhitectura locuintei pare insa a fi la fel. Batranul a fost angajat in ultimii ani de dinainte de pensie la exploatarea forestiera si la mina carbonifera Caransebes, dar cea mai mare parte din viata a fost agricultor si a mers sa vanda mere la targ.

„Eram copil cand am plecat prima data cu carul cu mere. Gugulanii mergeau mai multi, in convoi, de teama lotrilor. Cel mai rau era la Buzias. Ne potriveam sa nu trecem la ceas de noapte pe acolo, ca era periculos”, isi aminteste batranul cu ochi albastri. Merele le dadea pe porumb, pe grau si alte bucate. Si pe timpul lui Ceausescu a mai vandut mere. Doar ca nu le mai cara cu carul, ci cu Dacia, si lua pe ele lei, nu cereale. „Era frumos… acum ii greu. Nu de bani, ca primesc pensie 3.700.000, da’ nu mai am ortac de 17 ani.” „Adica femeie”, revine cu o explicatie pe care o ceream din priviri. Dar are un fiu, un batran mai tanar decat el.

DEMOGRAFIE.

Doar un copil, maximum doi – si atunci accidental – este limita numarului de urmasi in familiile de gugulani. Natalitatea si mortalitatea se echilibreaza una pe alta printr-o lege nescrisa, de cand lumea, in Gugulania. Mai mult de unu-doi copii nici n-ar avea loc sa creasca intr-o casa sufocata de peretii gospodariilor vecine. Asa, averile raman in familie si nici nu apar certuri pe mosteniri. Gurile celor de la ses spun despre falosii urmasi ai dacilor de la Varful Gugu ca de zgarcenie nu fac mai multi copii. Locuitorii acestei tari de sub ochii nostri stiu insa mai bine cum sa-si duca numele mai departe, asa cum i-a invatat zeul din vechime, Zamolxe.

MOSTENIRE GREA

Gugulanul ar putea fi descris pe scurt ca un om de zona de munte, un iubitor de frumos, in ciuda naturii aspre, si care pastreaza cu sfintenie traditiile. Pentru ca gugulanii, cu obiceiurile si felul lor de a fi, ar putea fi descrisi prin elementele de infrumusetare ale portului si gospodariilor, duse pana la extrem, „din fala”, si care inglobeaza elemente ale culturii de la inceputul lumii si pana acum. Ceapsa si opregul sunt, astfel, elemente ale portului popular gugulan cu rol estetic. Nicoleta Guma, directorul Muzeului Judetean de Etnografie si al Regimentului de Garda din Caransebes, asociaza aceste elemente, caracteristice acestei zone, cu reprezentari de pe ceramica culturii Hamangia. Obiceiurile impamantenite in tara gugulanilor pastreaza puternice reminiscente ale culturii dacice precrestine. Motiv pentru care sunt considerati, de multe ori, mostenitorii cei mai vrednici ai inaintasilor nostri.

EMBLEMA

„Gugulan cu car cu mere Si cu frumoasa muiere Ma dusei sa cumpar mere Si cu ochii-s la muiere Gugulanu-i om cu minte El ti-o spune mai ânainte „-Eu vand mere, eu vand pere, Dar nu-mi vand a mea muiere-”

(Achim Nica, „Gugulan cu car cu mere”)

$$$

 MANUSCRISUL HAGGADAH DIN SARAJEVO

Hagada de la Sarajevo este un manuscris iluminat care conține textul tradițional ilustrat al Hagada de Paște , care însoțește Sederul de Paște . Aparține unui grup de Hagada sefarde hispano-provensale , originare „undeva din nordul Spaniei”, cel mai probabil din orașul Barcelona , în jurul anului 1350, și este una dintre cele mai vechi de acest fel din lume. 

Hagada este proprietatea statului și este păstrată la Muzeul Național al Bosniei și Herțegovinei din Sarajevo. Valoarea sa monetară este nedeterminată, dar un muzeu din Spania a cerut ca aceasta să fie asigurată pentru 7 milioane de dolari înainte de a putea fi transportată la o expoziție acolo în 1992. 

Hagadah-ul de la Sarajevo este înscris Monument Național al Bosniei și Herțegovinei de către KONS , la 17 ianuarie 2003, ca bun cultural mobil. Hagadah-ul de la Sarajevo a fost propus de Bosnia și Herțegovina pentru includerea în registrul internațional Memoria Lumii al UNESCO și a fost inclus în 2017. 

Descriere

Hagadah-ul de la Sarajevo este scris de mână pe recto și verso în ebraică , folosind un font pătrat tipic Spaniei medievale, pe pergament din piele de vițel albit și iluminat cu aur. Se deschide cu 34 de pagini de ilustrații ale unor scene cheie din Biblie, de la creație până la moartea lui Moise . Paginile sale sunt pătate cu vin, o dovadă că a fost folosit la multe Sedere de Paște. Probabil a fost creată ca dar de nuntă pentru o căsătorie între cele două familii ale căror steme apar în partea de jos a primei pagini. Hagadah- ul de Aur din Biblioteca Britanică este o altă carte medievală din Catalonia , cu câteva decenii mai veche.

Istorie

Hagadah-ul de la Sarajevo a supraviețuit multor evenimente cu victime. Istoricii cred că a fost scoasă din Peninsula Iberică de către evreii care au fost expulzați prin Decretul Alhambrei în 1492. Notele de pe marginea Hagadah-ului indică faptul că a apărut în Italia în secolul al XVI-lea. A fost vândută Muzeului Național din Sarajevo în 1894 de către un bărbat pe nume Joseph Kohen. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, manuscrisul a fost ascuns de naziști și ustași de către bibliotecarul șef al muzeului, Derviš Korkut , care și-a riscat viața pentru a scoate ilegal Hagada din Sarajevo. Korkut a dat-o unui cleric musulman dintr-un sat de pe muntele Bjelasnica , unde a fost ascunsă într-o moschee. În 1957, o copie facsimil a Hagada a fost publicată de Sándor Scheiber , directorul Seminarului Rabbinic din Budapesta . În 1992, în timpul războiului din Bosnia , manuscrisul Hagada a supraviețuit unui jaf în muzeu și unei inundări a subsolurilor muzeului, unde se afla seiful cu Hagada. Arheologul Universității din Sarajevo, profesorul Enver Imamović , care a preluat conducerea muzeului la acea vreme, a cerut poliției să intre în incintă cu el pentru a căuta și salva cartea. Conform unei relatări, manuscrisul a fost descoperit în seif, iar conform celeilalte pe podea, în timpul anchetei poliției efectuate de un inspector local, Fahrudin Čebo. Multe alte obiecte pe care hoții le credeau nevaloroase au fost, de asemenea, împrăștiate. Din muzeu, manuscrisul a fost dus într-un seif subteran al Băncii Centrale , unde a fost păstrat în secret și a supraviețuit asediului orașului Sarajevo de către forțele sârbe. Pentru a înăbuși zvonurile că guvernul vânduse Hagadah pentru a cumpăra arme, președintele Bosniei a prezentat manuscrisul la un Seder comunitar în 1995. 

Restaurare și conservare

În 2001, îngrijorat de posibila deteriorare continuă a Hagadah-ului din Sarajevo, care era depozitată într-un seif bancar al orașului în condiții mai puțin ideale, Dr. Jakob Finci, șeful comunității evreiești din Sarajevo, a apelat la Jacques Paul Klein, reprezentantul special al secretarului general și coordonatorul operațiunilor Națiunilor Unite în Bosnia și Herțegovina, pentru asistență în asigurarea conservării și restaurării acestei comori istorice neprețuite. 

Klein a fost rapid de acord și a elaborat un plan pentru a asigura finanțarea necesară, a identifica un expert recunoscut la nivel internațional pentru a întreprinde restaurarea și a pune la dispoziție spațiu în clădirea sediului Națiunilor Unite unde eforturile de restaurare ar putea începe. 

Când proiectul a devenit public, Klein a fost surprins de reticența unor oficiali bosniaci locali de a-l sprijini. Abia după ce l-a informat pe președintele Izetbegovic despre obstrucționismul lor și l-a anunțat că comunitatea internațională va avea o părere proastă despre lipsa lor totală de cooperare în eforturile de restaurare, președintele Izetbegovic a deschis calea pentru începerea proiectului de restaurare. 

Klein a inițiat o campanie internațională pentru a strânge fondurile necesare. Contribuțiile au venit de la persoane fizice, instituții, ambasade și guverne din întreaga lume. Cu finanțarea la îndemână și cu Dr. Pataki, de la Akademie Der Bildenden Künste din Stuttgart, gata să înceapă proiectul de restaurare, o cameră cu climatizare a fost renovată în Muzeul Național din Sarajevo pentru a găzdui Hagadah ca piesă centrală, înconjurată de documente ale credințelor catolic, ortodox și musulman. În plus, ca un gest frumos pentru orașul Sarajevo, a fost finanțat un al doilea seif cu climatizare pentru a găzdui arhivele naționale ale Bosniei și Herțegovinei.

La 2 decembrie 2002, camera seifului a fost inaugurată de Reprezentantul Special al Secretarului General în prezența unor înalți oficiali ai guvernului bosniac, a comunității diplomatice și a presei internaționale, precum și a publicului. Hagadah-ul de la Sarajevo și alte documente sacre și istorice religioase își găsiseră, în sfârșit, un cămin demn de păstrat. 

În octombrie 2012, viitoarea expoziție a Hagadahei a rămas în suspensie în urma unei perioade de secetă financiară pentru Muzeul Național al Bosniei și Herțegovinei, care și-a închis porțile după ce a dat faliment și nu și-a plătit angajații timp de aproape un an. În 2013, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a încercat să obțină un împrumut al Hagadahei, dar din cauza luptelor politice interne din Bosnia și Herțegovina, împrumutul a fost în cele din urmă refuzat de Comisia pentru Conservarea Monumentelor Naționale din Bosnia. 

După redeschiderea muzeului în 2015, seiful a fost renovat cu bani finanțați de Franța înainte de redeschiderea sa în 2018. În 2025, muzeul a anunțat că va dona veniturile din vânzarea biletelor pentru vizionarea manuscrisului victimelor palestiniene ale acțiunilor israeliene în războiul din Gaza . Mai multe organizații evreiești, inclusiv Liga Anti-Defăimare , au criticat decizia. 

Reproduceri

În 1985, o reproducere a fost tipărită la Ljubljana, cu 5.000 de exemplare realizate. Muzeul Național a autorizat ulterior publicarea unui număr limitat de reproduceri ale Hagadahei, fiecare dintre acestea devenind o piesă de colecție . În mai 2006, editura Rabic Ltd. din Sarajevo a anunțat publicarea viitoare a 613 exemplare ale Hagadahei pe pergament lucrat manual, care încearcă să recreeze aspectul original al originalului din secolul al XIV-lea, făcând aluzie la cele 613 Mițvot . 

Un exemplar al Hagadah-ului de la Sarajevo a fost oferit fostului prim-ministru al Regatului Unit, Tony Blair, de către Marele Muftiu al Bosniei și Herțegovinei, Mustafa Cerić, în timpul ceremoniei de decernare a premiilor pentru concursul Faith Shorts al Fundației Tony Blair pentru Credință, în decembrie 2011. Marele Muftiu a prezentat-o ca simbol al cooperării și respectului interconfesional, amintind în același timp de protejarea cărții evreiești de către musulmani în două ocazii de-a lungul istoriei. Un alt exemplar a fost oferit de Marele Muftiu, Mustafa Cerić, unui reprezentant al Rabinatului Suprem al Israelului în timpul întâlnirii interreligioase „ A trăi împreună este viitorul ”, organizată la Sarajevo de Comunitatea Sant'Egidio . 

Referințe culturale

Manuscrisul este menționat pe scurt în filmul „ Bun venit la Sarajevo” . Romanul „ Oamenii Cărții” , de Geraldine Brooks (2008), confecționează o istorie fictivă a Hagadahului, de la originile sale din Spania până la muzeul din Sarajevo. Numărul din iarna anului 2002 al revistei literare „Brick” a publicat relatarea Ramonei Koval despre disputele din jurul expunerii propuse, finanțată de UNESCO , a codexului original în contextul acordului de pace din 1995, post-Acordul de la Dayton , supravegheat de ONU.

Istoria lui Derviš Korkut, cel care a salvat cartea de naziști, a fost relatată într-un articol de Geraldine Brooks în revista The New Yorker . Articolul prezintă, de asemenea, povestea tinerei fete evreice, Mira Papo, pe care Korkut și soția sa au ascuns-o de naziști în timp ce acționau pentru a salva Hagada. Printr-o întorsătură a sorții, ca femeie în vârstă în Israel, Mira Papo a asigurat siguranța fiicei lui Korkut în timpul războiului din Bosnia din anii 1990.

$$$

 AUREL MIHALE

Aurel Mihale (7 august 1922 – 2007) a fost un prozator român .

Născut în Spanțov , județul Călărași , părinții săi, Ignat și Elena ( născută Mitu), erau țărani. Mihale și-a luat bacalaureatul la Chișinău în 1942, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial . Din acea perioadă până în 1944, a studiat la școala de ofițeri de rezervă. A fost mobilizat la Constanța în 1944. După trecerea României de partea Aliaților , a participat la lupte pe frontul cehoslovac . Din 1945 până în 1947, a urmat facultățile de Filologie și Drept ale Universității din București . 

Din 1949 până în 1954, după instaurarea unui regim comunist , a fost angajat în învățământul superior. A deținut funcții de conducere în sindicatul umbrelă al artiștilor, scriitorilor și jurnaliștilor; în Uniunea Scriitorilor din România ; și în comitetul de stat pentru cultură și artă. A fost redactor-șef adjunct al revistei Viața Românească (1953-1954) și redactor-șef al publicațiilor Luceafărul (1958-1959) și Gazeta literară (1962). Monica Lovinescu consemnează o anecdotă din 1971, în timpul sesiunii în care dictatorul Nicolae Ceaușescu a prezentat Tezele din iulie unui grup de scriitori. Mihale, un „stalinist notoriu”, a oferit o recitare atât de pasionată a canonului care cuprindea realismul socialist din România, încât chiar și Ceaușescu a fost jenat de zelul autorului. 

Mihale și-a făcut debutul literar în 1943, publicând poezii antirăzboi în revista Dacia redivivă . Printre lucrările sale se numără basme ( Nopți înfrigurate , 1957; Hotărârea , 1964; Somnul de veghe , 1969), schițe ( Ultimul asalt , 1955; Forța ascunsă , 1973 ) , nuvele ( Vin , 1950 ; 1971; Nimeni nu moare singur , 1974 Vatra , 1974 Șase nopți și șase zile , 1984) și romane ( Ogoare noi , 1953; Floarea vieții , 1954; Destin , 1960; Fuga , Cronică , 196; 1967; Primăvara timpurie , 1969; Focurile , I-III, 1977–1978; Acțiunea „Hildebrand” , 1979; Îngerul negru , 1981; Alertă în munți , 1982).

$$$

 DR. GHEORGHE MARINESCU

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, Bucureşti – d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie.

În 1882 – după absolvirea Seminarului Central – se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, îşi continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. Aici cunoaşte pe Pierre Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski şi Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie.

Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia.

În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În acelaşi an – întors în ţară – primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film ştiinţific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”. La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a susţinut la Paris o teză de doctorat despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975, de către reporterul TV Cornel Rusu, într-un fişet de-al profesorului.

Marinescu a menţinut un contact strâns cu foştii lui colegi din Paris, cele mai multe din numeroasele sale publicaţii au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formaţii în patogenesa parkinsonismului.

În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele şi tendinţele medicinii moderne.

În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.

Devine din ce în ce mai cunoscut şi apreciat în cercurile ştiinţifice de specialitate internaţionale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris.

În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroşi, care vor constitui nucleul Şcolii Româneşti de Neurologie.

Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi reîntinerire (1929), Reflexele condiţionate (1935, împreună cu Arthur Kreindler), Tonusul muşchilor striaţi (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Siseşti, Oskar Sager şi Arthur Kreindler, prefaţată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei (1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de multe ori a fost raportor principal.

La 15 mai 1938 Gheorghe Marinescu încetează din viaţă în Bucureşti.

Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. Reţin atenţia contribuţiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.

Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi şi dezvolta ipoteze de perspectivă.

În 1925 la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Charcot, dintre toţi discipolii a fost ales Gheorghe Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru.

Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menţionat descrierea Reflexului palmo-mentonier în afecţiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) şi izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos cunoscută în literatură sub numele de Sindrom Marinescu-Sjoegren.

Din testamentul lui Gheorghe Marinescu: … Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aşi voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Ţară Românească.

$$$

 GUVERNAREA GOGA-CUZA

În urma alegerilor desfăşurate la 20 decembrie 1937, soluţia aleasă de către Regele Carol al II-lea a fost chemarea la guvernare a extremei drepte conservatoare reprezentată de către Partidul Naţional-Creştin (A. C. Cuza şi Octavian Goga), un partid care obţinuse un procent de 9,15% în aceste alegeri şi care nu avea niciun suport politic solid în spate. „Apărarea Naţională”, oficiosul Partidului Naţional-Creştin preciza următoarele: „M.S. Regele a dat ieri soluţia crizei (definitive), încredinţând pe domnul Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, cu alcătuirea guvernului în urma demisiei lui Gheorghe Tătărăscu”. Pentru Carol al II-lea, guvernul condus de către Octavian Goga era singura contrapondere a popularităţii Mişcării Legionare pe care spera să le vadă asmuţite una împotriva celeilalte în viitoarele alegeri din martie 1938. „Ambiţiile politice ale lui Octavian Goga erau destul de mărginite şi îl puneau la cheremul voinţei regale”. Dacă a fost sau nu acesta scopul aducerii lui Octavian Goga – Cuza la guvernare rămâne ipoteza lui Mihail Sturdza, cert este însă că noul guvern constituit în 28 decembrie nu era un guvern naţional creştin în ansamblul său, întrucât ministerele-cheie – Internele, Justiţia şi Externele – au fost încredinţate unor oameni care nu făceau parte din partid (Armand Călinescu fusese membru al PNŢ – gruparea centristă), iar Istrate Micescu se înscrisese recent în Partidul Naţional Creştin. Regele îşi calculase bine tactica politică, deoarece dădea curentului de extremă dreaptă satisfacţie, legionarii nu fuseseră cooptaţi la guvernare, O. Goga fiind adversarul declarat al lui Iuliu Maniu, iar Armand Călinescu la Interne, situaţia era sub control.

În opinia Rebecăi Haynes, Regele Carol al II-lea „a decis să formeze un guvern sub conducerea lui Octavian Goga – A. C. Cuza, fiind tranziţia spre ceea ce dorea el să facă, deşi sperase să guverneze cu ajutorul PNL-ului în continuare, dar acest partid eşuase lamentabil în alegeri, iar PNŢ-ul şi Garda de Fier nu puteau fi acceptate de acesta”.

„Guvernul s-a format cu A. C. Cuza, vicepreşedinte fără portofoliu, Ion Antonescu la Apărarea Naţionala, cu trei naţional-ţărănişti disidenţi: A. Călinescu la Interne – o garanţie pentru mine, Rădulescu Mehedinţi la Justiţie şi V. Potârcă la Agricultură, Externele le-a luat cel mai deştept dintre toţi, Istrate Micescu. Graţie infiltraţiunii democratice am putut obţine o frână pentru anumite excese ce erau de temut şi foarte bine am făcut. Acuma mai este un punct important. Goga şi mai ales A. C. Cuza sunt duşmani de moarte ai gardiştilor şi hotărâţi a întreprinde cu orice preţ exterminarea lor. În aceasta vor fi secondaţi de A. Călinescu care este de acord cu ei”, nota Carol al II-lea, în memoriile sale asupra acestei numiri de guvern controversate, peste voinţa voturilor electoratului, exprimate la 20 decembrie 1937.

În acest sens, Siguranţa preciza următoarele în raportul din 30 decembrie 1937 cu privire la instaurarea noului guvern: „Instaurarea noului regim naţional-creştin cu colaborarea naţional-ţărăniştilor centrişti a produs din primul moment în opinia publică o deplină satisfacţie, cu atât mai mare era aceasta, cu cât era nedumerită faţă de prelungirea regimului liberal, după o guvernare completă de patru ani”.

Guvernul naţional-creştin a debutat în forţă chiar din a doua zi de la învestitură, promulgând în jurnalul nr. 4036/29 decembrie 1937: suprimarea ziarelor „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Lupta”, începând cu 30 decembrie 1937”, acuzate ca fiind de orientare evreiască. Asupra acestui fapt, Ion Constantinescu aprecia: „Pe stradă au apărut cămăşile albastre pe care tindea să le suprime Tătărăscu cu ultima sa lege. Dacă s-a suprimat presa din Sărindar, Hitler va fi mulţumit şi ţara va prospera, căci sub faţada antisemită se ascunde o politica antisemită, antidemocratică”.

Măsura de lichidare a presei din Sărindar, cât şi acţiunea în forţă a lăncierilor a creat spaimă în rândurile evreilor: „De la evreu la evreu, s-a împrăştiat lozinca că Revelionul de anul acesta să nu fie serbat în localurile publice deoarece este un Revelion de doliu pentru evrei. Evreii trebuiesc să se retragă în ghetou”. Panica din rândurile populaţiei evreieşti era evidentă: „Băncile sunt luate cu asalt şi depozitele sunt ridicate. Regretau că nu mai este la putere guvernul Tătărăscu şi-n viitoarele alegeri vor vota cu liberalii”.

Foreign Office-ul era preocupat de situaţia din România şi reprezentantul diplomatic la Bucureşti, Sir Richard Hoare, a trimis următoarea telegramă la Londra, unde puncta starea de spirit a politicienilor de la Bucureşti: „Carol l-a numit pe domnul Goga în funcţia de şef al guvernului în încercarea de a profita de succesul Gărzii de Fier... în orice caz Goga nu pare să reuşească să-şi asigure o majoritate în Parlament, fiind, prin urmare, obligat să recurgă la o formă sau alta de dictatură. Singura politică articulată de Goga este aceea a unui antisemitism violent, ca urmare a primelor măsuri luate...”.

Istrate Micescu încerca să calmeze opinia publică franceză, precizând următoarele pentru ziarul „Le Temps”: „Noua concepţie naţional-creştină a României nu are niciun fel de legături cu fascismul italian şi cu rasismul german. Doctrina politică a Partidului Naţional-Creştin se ocupă exclusiv de drepturile românilor în statul român. Rămânem ataşaţi Franţei. Niciun român nu va uita ceea ce Franţa a făcut pentru România”. Cu toate asigurările lui Istrate Micescu către opinia publică franceză, situaţia politico-economică a României se deprecia de la o zi la alta, deoarece populaţia evreiască se retrăgea din sistemul bancar-economic. Carol al II-lea, conştient de aceste lucruri, întărea acţiunile guvernului Goga – Cuza, care începuse guvernarea foarte prost: „Guvernul actual este autoritar şi Suveranul crede că este necesar. Poporul român trebuie să simtă că-n ţară este ordine. Nu se poate nega că-n România există o puternică mişcare antisemită”.

Faţă de guvernarea Goga – Cuza, C. Z. Codreanu avea o poziţie moderată în opinia noastră, declarând următoarele: „Sunteţi un guvern naţionalist. Eu nu am dreptul să vă suspectez buna-credinţă, chiar atunci când unele lucruri nu le înţeleg sau mi se par greşite. Nu voi ajunge eu în postura de a fi unealta jidanilor, de a deveni o zdreanţă a lor în contra unui guvern naţionalist, ci zic acum şi voi zice totdeauna: să vă ajute Dumnezeu să faceţi neamul românesc tot ce vrem, tot ce am vrut, tot ce a visat mintea noastră că ar putea face”.

Octavian Goga şi A. C. Cuza mergeau din greşeală în greşeală prin politica de dezorganizare ce viza populaţia de origine evreiască şi astfel, prin decretul lege nr. 169 / 18 ianuarie 1938, se stipula revizuirea de încetăţenire a populaţiei evreieşti din România în trei etape:

„a) cetăţeniile dobândite prin înscrierea în listele de cetăţenie la primării pe baza tratatelor de pace (priveau cetăţeniile din Ardeal, Bucovina şi Basarabia);

b) a doua categorie priveşte pe evreii din Vechiul Regat care s-au născut din părinţi stabiliţi în România şi care nu s-au bucurat înainte de vreo supuşenie străină;

c) în a treia categorie intră încetăţenirile prin naturalizare date de ministerul Justiţiei.

Mecanismul era foarte simplu: toate primăriile din ţară vor fi obligate să trimită la judecătoriile de ocol tablourile încetăţeniţilor de la 1918 încoace. Toţi revizuiţii sunt obligaţi să se prezinte în faţa instanţelor judecătoreşti spre a-şi susţine, pe bază de acte emise de la oficiul de stare civilă, drepturile lor. Neprezentarea în instanţă constituie o decădere din drepturile de cetăţeni. Prin aplicarea acestei măsuri gogo-cuziştii lăsau fără cetăţenie română aproximativ 35-45% din evreimea din România şi odată cu aceasta pierdeau dreptul de vot şi alte drepturi civice. Consiliul General al Evreilor din România a luat legătura cu toate organele evreieşti internaţionale: A.J.U., Liga Drepturilor Omului, Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Israeliţilor din Europa Centrală, unde au pledat pentru cauza lor. Preşedintele Ligii Mondiale Antirasiste i-a telegrafiat lui Goga, ameninţându-l cu boicotul României din toate punctele de vedere, dacă nu va înceta cu aceste măsuri radicale. Regele Carol al II-lea continua să aţâţe spiritele prin declaraţii belicoase la adresa evreimii din România: „Ne-am simţi bineînţeles uşuraţi dacă am vedea unii dintre evreii care trăiesc la noi plecând de aici de bună voie”.

Istrate Micescu, ministrul Afacerilor Externe, se scuza într-un mod penibil în interviul dat ziarului „Journal de Genève”: „Am primit trei valuri de refugiaţi. Mai întâi cei care au fugit din Rusia din faţa valului bolşevic, apoi cei care i-a azvârlit revoluţia lui Bela Kun. Înscăunarea regimului hitlerist din Germania a provocat acum de curând cea de-a treia migraţie. Cu ce drept pretind aceşti refugiaţi să intre în tratatele pentru minorităţi sau în legi stabilite pentru toţi?”.

Guvernarea Goga – Cuza deţinea puterea şi de aceea, la 18 ianuarie 1938, decreta următoarele:

Articolul 1: Adunările Legiuitoare sunt şi rămân dizolvate:

Articolul 2: Corpul electoral din tot cuprinsul ţării se convoacă de noi pentru a alege Adunarea Deputaţilor şi Senatul.

Articolul 3: Alegerile se vor face după cum urmează: pentru Adunarea Deputaţilor la 2 martie 1938; pentru Senat la 4 martie 1938 (pentru senatorii aleşi pe scrutin de listă), 5 martie – pentru merii consiliilor comunale şi urbane şi 6 martie – pentru Camera de Comerţ.

Alături de această măsură de convocare a alegerilor generale între 2-6 martie 1938, se mai modifica şi legea electorală, anulând tablourile cu semne geometrice în favoarea unui număr succesiv de puncte negre, fie că acestea vor consta dintr-un singur punct sau mai multe, astfel cum este fixat prin lege. Deşi aceste alegeri nu au avut loc niciodată, Carol al II-lea spera că-n timpul campaniei electorale îi va sfărâma concomitent atât pe lăncieri, cât şi pe gardişti. Acest lucru era intuit de către Petre Mihail: „În viitoarele alegeri lupta se va da între guvern şi legionari, centrul de greutate al politicii mutându-se categoric şi definitiv la dreapta.

Corneliu Zelea Codreanu declara următoarele în perspectiva viitoarelor alegeri generale: „Nu sunt de părere că e bine ca Partidul Naţional Creştin să dizolve Corpurile Legiuitoare şi să procedeze la noi alegeri, deoarece părerea mea este că guvernul nu poate atinge în noile alegeri făcute acum nici 30%. Mie îmi convin alegerile, pentru că legionarii sunt neobosiţi şi vor da bătălia având ca ţintă dublarea voturilor”. Mişcarea Legionară se afla în expectativă pentru accesul la putere, C. Z. Codreanu preferând lupta democratică, conştient fiind de procentul de 15,5% obţinut în alegerile precedente. În preajma începerii campaniei electorale pentru alegerile din 6 martie 1938, PNL considera că partidul condus de C. I. C. Brătianu s-a reîntregit prin unirea cu PNL georgist, format în 1930 de către Gh. Bratianu. „Când alţii se destramă, noi ne unim, când alţii se destramă, noi ne întregim. PNL are astăzi un singur şef, un singur standard, un singur program şi, astfel înstărit, poate porni în slujba Regelui pe drumul izbânzilor de mâine”.

În acest sens, Nicolae Iorga lansa un pamflet siropos la adresa unificării PNL-iste: „În politica românească cel mai mare făcător de minuni este sfântul 40%. El poate face orice. Poate să unească două grupări care ni se spune de 7 ani că e o prăpastie săpată. Poate să aducă la braţ, la braţ”. În 27 ianuarie 1938 guvernul Goga – Cuza pornea campania electorală şi pentru aceasta a luat câteva măsuri în scop electoral: „agenţii fiscului au primit instrucţiuni să nu mai încaseze la sate niciun fel de biruri. La sate se vor face aprovizionări masive cu porumb, bumbac şi petrol, sare, zahăr şi făină”. Guvernul mai prevedea ieftinirea sării, a tutunului şi a petrolului, fără să pună în pericol echilibrul bugetar26, cu toate că situaţia economică a României se afla în pragul dezastrului.

În vederea alegerilor, Maniu arăta că „o înţelegere între naţional-ţărănişti şi legionari în ceea ce priveşte alegerile comunale şi judeţene cu PTPŢ (Partidul Totul Pentru Ţară): „Posibila înţelegere între C. Z. Codreanu şi Octavian Goga în vederea participării pe liste comune la alegerile generale din 6 martie 1938, precum şi conflictele din campania electorală dintre lăncieri şi gardişti, l-au determinat pe Carol al II-lea să pregătească demiterea guvernului Goga – Cuza după 44 de zile de guvernare. Politica antisemită a lui Goga a deranjat-o pe Duduia, cât şi pe acoliţii ei, industriaşii Malaxa, Wieder, Auschnit de origine evreiască, iar pentru Carol al II-lea unica soluţie rămânea regimul de autoritate dinastică, deoarece PNL era uzat chiar şi după unificarea cu PNL georgist, iar PNŢ nu era agreat, căci exista Iuliu Maniu, în timp ce pe plan extern se întrezărea politica de expansiune a Germaniei lui Adolf Hitler.

Astfel, după 44 de zile, cădea guvernul Goga – Cuza, un guvern marionetă format din oamenii lui Carol, şi în timp ce Partidul Naţional-Creştin deţinuse cu adevărat doar Ministerul Muncii condus de către Gheorghe Cuza, fiul lui A. C. Cuza. Calculele lui Carol al II-lea fuseseră date peste cap de către Octavian Goga care, în data de 9 februarie 1938, fusese pe punctul de a se înţelege cu C. Z. Codreanu, liderul Mişcării Legionare, pentru a coaliza în vederea alegerilor din martie 1938 care n-au mai avut loc niciodată. O analiză obiectivă asupra căderii guvernului Goga – Cuza o relata Ioan Ducic (reprezentantul diplomatic al Iugoslaviei la Bucureşti) către Milan Stadjanovic (de la MAE Belgrad): „Nu exista niciun dubiu că nici guvernul lui Goga nu a fost convenabil nici pentru unii, nici pentru alţii. Pentru Germania apărea fără suficient sprijin la Palat şi fără suficient sprijin popular; însă şi francezii se îndoiau de personalitatea domnului Goga care nu-şi ascundea antipatiile faţă de Franţa şi care ar fi fost gata să o vireze definitiv către Germania. De fapt, dl Goga însuşi nu ştia încotro va porni, pentru că depindea de Coroană. Aşa se explică discursurile şi interviurile lui foarte greu de urmărit, confuze, contradictorii. Împotriva lui Goga erau celelalte puteri politice, apoi Franţa şi Anglia, Rusia şi Cehoslovacia. Partidele politice îl incriminau pe Rege, pe dl Goga prin memorandumuri speciale pentru orientarea sa internă şi externă, iar reprezentanţii francezi şi englezi prin proteste. Aşadar, dl Goga a primit toate loviturile ca şi când el însuşi, personal şi independent, ar fi condus politica guvernului său”.

Guvernul Goga – Cuza s-a dovedit o soluţie aleasă de către Carol al II-lea pentru instaurarea regimului său de autoritate personală, prin blocarea ascensiunii curentului gardist, care, după alegerile din decembrie 1937, se dovedise a treia forţă politică a ţării cu 15,32%, cât şi prin eliminarea din schemă a PNŢ-ului, în speţă a lui Iuliu Maniu devenit persona nongrata la Palat prin atacurile sale îndreptate împotriva camarilei şi a lui Magda Lupescu. Asupra acestui guvern s-au creat numeroase polemici, însă, în opinia noastră, sugestivă a rămas declaraţia lui N. Z. Lupu (şeful Partidului Ţărănesc care a fuzionat în 1935 cu PNŢ): „Acest guvern nu era viabil, pentru că are trei capete: un capăt este Cuza care este sincer, vrea să-i omoare pe toţi jidanii; un alt capăt este Goga, el nu poate convinge pe nimeni că este antisemit, al treilea cap este A. Călinescu amicul...”.

Practic, prin aplicarea măsurilor antisemite, soarta acestui guvern hibrid era în cleşte după declaraţia lui Virgil Madgearu, deoarece, prin aplicarea programului de măsuri agresive şi exclusiviste, dusese la anarhizarea ţării şi stagnarea economiei. Motivele care l-au determinat pe Carol al II-lea să-i ceară demisia lui O. Goga la 10 februarie 1938 au fost, pe de o parte, determinate de măsurile antisemite, care riscau să determine izolarea României de sprijinul aliaţilor (Anglia şi Franţa), într-o perioada de mari schimbări în contextual internaţional, prin ascensiunea fulminantă a Germaniei lui Adolf Hitler, iar pe de altă parte, dorinţa lui Carol al II-lea de a anihila definitiv democraţia şi regimul pluripartidist din România interbelică, lucru dovedit prin falimentul acesteia în timpul alegerilor generale de la 20 decembrie 1937, când guvernul Guţă Tătărăscu nu a reuşit să câştige alegerile parlamentare, oferindu-i lui Carol al II-lea prilejul mult aşteptat pentru a instaura un regim de mână forte după modelul fascist al lui Benitto Mussolini.

Afirmaţiile noastre le certificăm prin următoarele: „La ieşirea de la Palat, solicitat de către reprezentanţii presei, Iuliu Maniu a declarat că guvernul prezidat de către O. Goga a demisionat. Demisia a fost acceptată de către M.S. Regele care a amânat alegerile pentru corpurile legiuitoare fără dată...”. Prin amânarea fără dată a alegerilor generale stabilite teoretic să se desfăşoare între 9-13 februarie 1938, Carol al II-lea încălca flagrant mecanismul de funcţionare a democraţiei româneşti, refuzând să mai fie arbitru în lupta electorală dintre guvernul Goga – Cuza şi opoziţie (formată din PNL, PNŢ şi Mişcarea Legionară). Anulând fără drept de apel aceste alegeri, Carol instaura guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea, care legitima regimul de autoritate monarhică.

În preajma instaurării noului regim, partidele politice importante în funcţionarea rotativei democraţiei, PNL şi PNŢ, se aflau în plin proces de degradare, în timp ce Mişcarea Legionară se afla la momentul maxim al creşterii sale (avea circa 500.000 de membri, după cum avea să declare la proces în depoziţia sa C. Z. Codreanu, 24 septembrie 1938). În PNL existau încă tensiuni între C.I.C. Brătianu şi Guţă Tătărăscu (şeful tineretului liberal), deşi fuzionase cu PNL condus de prof. Gh. Brătianu, în timp ce PNŢ-ul se confrunta cu serioase probleme, ca urmare a trădării grupului centrist condus de Armand Călinescu, care au trecut în tabăra carlistă, executând ordinele lui Carol al II-lea, aşa cum au declanşat, la comandă, demisia guvernului Goga – Cuza. Ion Mihalache avea să declare plin de mâhnire: „Trădarea lor era ca trădarea lui Golia, lui Iuda”, deoarece zdruncinase puternic, din temelii, un partid care ar fi trebuit chemat la guvernare, dacă s-ar fi respectat mecanismul democratic, dar pentru Carol timpul democraţiei expirase..., în timp ce Partidul Naţional-Creştin nu avusese, practic, un program economic coerent bine structurat, ci mai degrabă antisemit.