$$$

 AUTOLYCUS DIN PITANE

Matematician, Astronom (cca. 360 î.Hr. – cca. 300 î.Hr.)

Autolycus, al cărui nume înseamnă cel care strălucește precum Soarele, a fost un eminent matematician, astronom și geograf din Asia Mică, profesor al marelui filosof Arcesilaus, ale cărui lucrări de astronomie au influențat semnificativ înțelegerea omenirii asupra mișcărilor plantelor și stelelor. 

Cercetătorii moderni au ajuns să cunoască opera lui Autolycus în principal prin intermediul a două dintre tratatele sale care s-au păstrat. În primul, intitulat „ Despre sferele în mișcare” , folosind o replică construită de el însuși a unei sfere, cu atât poli, ecuatori și cercuri paralele, el analizează 12 probleme despre astronomia sferelor, precum și despre geometria corpurilor cerești. Este un tratat de astronomie matematică care explorează aspectele matematice/geometrice ale astronomiei și care a fost studiat și încorporat de Euclid în „Fenomenele” sale.

În cel de-al doilea tratat al lui Autolycus care s-a păstrat, intitulat Despre răsăriturile și apusurile stelelor, sunt prezentate 13 teoreme și propoziții astronomice, inclusiv despre vizibilitatea stelelor în timpul zilei și al nopții, precum și despre ciclul zodiacal și semnele sale.

Cele două tratate ale lui Autolycus care au supraviețuit sunt două dintre cele mai vechi lucrări de astronomie existente în lume. Acestea au fost distribuite pe scară largă în Orient și Occident, fiind traduse devreme în latină și arabă. Astăzi, unul dintre cele mai mari cratere de impact de pe Mare Ibrium al Lunii îi poartă numele în onoarea sa.

Surse:

„Autolycus din Pitane.” Dicționar complet de biografie științifică. Encyclopedia.com. 12 dec. 2023 < https://www.encyclopedia.com >>.

Γεωργακόπουλος, Κωνσταντῖνος. Ἀρχαῖοι Ἕλληνες Θετικοὶ Ἐπιστήμονες. β' ἔκδοση. Ἐκδόσεις Γεωργιάδης. Ἀθῆναι: 1995.

$$$

 AZRAQI HERAVI

Azraqi Heravi a fost un proeminent poet persan din secolul al XI-lea, cunoscut mai ales pentru măiestria sa rafinată a formei qasida și pentru asocierea sa cu curtea culturală și intelectuală a gaznavizilor. S-a născut în Herat, un oraș bogat din punct de vedere istoric din regiunea Khorasan, care se afla pe atunci sub stăpânirea Imperiului Gaznavid. Deși data exactă a nașterii sale rămâne incertă, activitatea sa literară este plasată în general în a doua parte a secolului al XI-lea. Heratul, cu cercurile sale academice și artistice vibrante, a oferit un mediu fertil pentru talentul literar, iar Azraqi a fost profund influențat de curentele intelectuale ale timpului său.

Se cunosc puține lucruri despre copilăria lui Azraqi, dar relatările istorice sugerează că a primit o educație cuprinzătoare, tipică elitei literaților persani, inclusiv instruire în arabă, teologie, gramatică și arte poetice. Această pregătire i-a permis să se implice atât în tradițiile literare persane, cât și în cele arabe, ceea ce este evident în bogăția limbii sale și în profunzimea intertextuală a poeziei sale. Este probabil că a fost expus operelor unor maeștri anteriori, precum Rudaki și Unsuri, și și-a creat curând un loc în lumea competitivă a poeziei de curte.

Talentul lui Azraqi i-a adus o poziție la curtea gaznavidă, cel mai probabil sub domnia sultanului Ibrahim sau a succesorilor săi. Curtea gaznavidă, cu sediul în Gazni, a fost un centru al activității literare persane, atrăgând poeți, istorici și filozofi din întreaga regiune. Azraqi a prosperat în acest mediu, compunând qaside elaborate pentru a-și onora patronii și a-și asigura favoarea regală. Poezia sa, impregnată de eleganță formală și fler retoric, a devenit bine apreciată de colegii săi și a fost citată de criticii persani de mai târziu ca fiind exemplară în stil și tehnică.

Panegiricele sale au urmat adesea convențiile genului - laude bogate, descrieri detaliate ale virtuților regilor și nobililor și metafore complicate - dar a fost cunoscut și pentru inovațiile sale tehnice. A experimentat cu structura și dicția, contribuind la rafinarea standardelor estetice ale poeziei curții persane. Compozițiile lui Azraqi au fost admirate nu doar pentru conținutul lor, ci și pentru măiestria lor sofisticată, inclusiv utilizarea iscusită a metricii și a rimei.

Deși poezia laudă curteană era principala sa ocupație, Azraqi a compus și versuri de natură mai personală sau filozofică, deși mai puține dintre acestea s-au păstrat. Unele fragmente sugerează că era în acord cu dimensiunile spirituale și etice ale vieții umane, inspirându-se din teme precum dreptatea divină și natura trecătoare a gloriei lumești. Astfel de versuri indică o tentă reflexivă mai profundă la un poet care, altfel, opera într-un spațiu literar extrem de formal și performativ.

Reputația lui Azraqi a continuat să crească în timpul vieții sale, iar ulterior a fost citat de biografi și antologi drept unul dintre cei mai importanți poeți ai epocii sale. În mod notabil, numele său apare în mai multe tazkirah-uri persane importante (antologii biografice ale poeților), unde este lăudat atât pentru strălucirea sa poetică, cât și pentru contribuțiile sale la tradiția literară curteană în evoluție. Aceste referințe se numără printre puținele înregistrări istorice care au supraviețuit și care ajută la reconstituirea vieții și a poziției sale în lumea literară a epocii sale.

Data exactă a morții lui Azraqi Heravi este, de asemenea, incertă, deși, în general, se crede că a murit la începutul secolului al XII-lea. Deși multe dintre poeziile sale s-au pierdut în timp, corpusul care a supraviețuit este suficient pentru a atesta priceperea și influența sa. Opera sa oferă un portret viu al vieții curtene și al valorilor literare din Persia secolului al XI-lea și reprezintă un capitol semnificativ în dezvoltarea expresiei poetice persane. Prin versurile sale elegante și stăpânirea formei, Azraqi a contribuit la definirea standardelor poeziei persane clasice pentru generațiile viitoare.

2) Lucrări principale

Divan-e Azraqi (Poezii culese)

Divanul este principalul corpus supraviețuitor al operei lui Azraqi, constând în principal din qaside (ode), alături de fragmente de forme lirice mai scurte. Această colecție include panegirice în lauda conducătorilor gaznavizi și a diverșilor nobili, pline de limbaj curtean, metafore și imagini grandioase. Divanul demonstrează stăpânirea sa tehnică a metricii persane clasice și a înfloririi retorice, surprinzând ambianța politică și culturală a vremii.

Qasidas în laudă Curții Gaznavide

Azraqi este cel mai cunoscut pentru qasida-urile sale elaborate dedicate conducătorilor precum sultanul Ibrahim de Ghazna și altor oficiali de rang înalt. Aceste ode preamăresc de obicei triumfurile, virtuțile și generozitatea lor militară. Sunt caracterizate de un limbaj ornamentat, aluzii mitologice și descrieri vii ale grandorii. Aceste poezii au servit atât ca expresii artistice, cât și ca instrumente ale diplomației curtene, asigurând patronajul și onoarea.

„Sanā-ye Khāqān” (Panegiric către rege)

Această qasida binecunoscută, al cărei titlu se traduce prin „Lauda Suveranului”, exemplifică măiestria lui Azraqi în poezia de curte. Poemul este o celebrare a puterii regale, înfățișându-l pe conducător atât ca un lider drept, cât și ca un agent divin. Conține metafore bogate care compară regele cu corpurile cerești și referințe la precedente istorice și mitice pentru a amplifica gloria monarhului.

Poezii despre imagini naturale și anotimpuri

Printre fragmentele atribuite lui Azraqi se numără versuri care descriu frumusețea primăverii, grădinile înflorite și stările schimbătoare ale naturii. Deși compuse în cadrul structurii formale a qasida sau a formelor mai scurte, aceste poezii dezvăluie o atenție deosebită pentru detalii și o sensibilitate lirică. Ele oferă un contrast cu panegiricele sale mai retorice, demonstrându-i amploarea ca poet.

Fragmente filozofice și reflexive

O serie de versuri atribuite lui Azraqi tratează teme precum trecerea vieții, rolul destinului și dreptatea divină. Aceste piese reflexive, deși nu au fost punctul central al carierei sale, sugerează un poet capabil de introspecție filosofică. Tonul lor este adesea solemn, cu o urmă de influență sufită și servesc drept contrapunct la versurile sale curtene, altfel festive.

Operă pierdută: „Ajāyeb al-Makhluqāt” (Minunile Creației)

Surse medievale sugerează că Azraqi ar fi putut încerca o adaptare persană sau o redare poetică a unei opere cosmografice sau enciclopedice, posibil intitulată Ajāyeb al-Makhluqāt. Deși nu s-au păstrat copii ale acestui text, referințele indică faptul că acesta ar fi putut explora minunile lumii naturale și creația divină, reflectând un amestec de imaginație poetică și curiozitate academică.

Elegii și versuri de doliu (Marsiyas)

Unele versuri împrăștiate ale lui Azraqi au un ton trist, dedicate pierderii patronilor sau descriind durerea generală a morții și a efemerității. Aceste elegii demonstrează capacitatea sa de a transmite emoții cu demnitate și grație retorică, folosind motive clasice ale durerii, cum ar fi trandafirii ofilite, apusul de soare și pocalele de vin sparte.

Lauda învățării și cunoașterii

În anumite poezii, Azraqi laudă savanții, poeții și virtuțile înțelepciunii. Aceste versuri reflectă propria sa experiență erudită și implicarea sa în cultura intelectuală din Herat și Ghazni. Acestea includ adesea referințe la literatură, știință și religie, afirmând rolul poetului de curte nu doar ca artist, ci și ca purtător de cunoștințe culturale.

3) Teme principale

Laude regale și panegiric curtean

Tema dominantă în poezia lui Azraqi este lauda regilor, nobililor și patronilor, în principal sub formă de qaside. Aceste poezii preamăresc virtuțile, cuceririle militare, dreptatea și generozitatea unor conducători precum sultanii gaznavizi. Azraqi a folosit un limbaj extrem de stilizat, metafore complexe și aluzii clasice pentru a-și înălța subiecții, aliniindu-i cu figuri legendare și chiar divine. Această temă reflectă nu numai cerințele vieții de curte, ci și măiestria lui Azraqi în ceea ce privește înflorirea retorică și decența poetică.

Grandoare și ordine a Curții

Strâns legată de laudele regale este celebrarea splendorii, ceremoniei și ierarhiei curtene de către Azraqi. Poezia sa descrie adesea palatul ca un centru al ordinii cosmice, unde conducătorul împarte dreptatea, iar poeții, savanții și războinicii își găsesc locul. Aceste portretizări idealizate ale curții au contribuit la consolidarea legitimității și măreției domniei gaznavide, evidențiind în același timp rolul poetului în modelarea percepției publice prin artă.

Natura și ciclul anotimpurilor

Azraqi a invocat frecvent imagini naturale pentru a-și îmbogăți descrierile poetice, folosind frumusețea primăverii, prospețimea grădinilor și simbolismul florilor, păsărilor și schimbarea anotimpurilor. Natura a servit atât ca fundal pentru viața curteană, cât și ca sursă de perspective metaforice. Primăvara, în special, a fost adesea folosită pentru a reprezenta reînnoirea, grația divină sau vitalitatea domniei unui rege drept. Aceste imagini au conferit o culoare senzuală și o eleganță lirică compozițiilor sale formale.

Tranzitorie și mortalitate

Deși cea mai mare parte a poeziei lui Azraqi are un ton festiv, unele versuri reflectă natura trecătoare a vieții, a puterii și a frumuseții. Aceste versuri meditative apar adesea la încheierea unui panegiric sau în elegii, unde poetul trece de la laudă la reflecție filosofică. Prin metafore precum trandafirul ofilit sau norul care trece, Azraqi a recunoscut caracterul trecător al gloriei lumești, conferind o dimensiune morală și contemplativă versurilor sale.

Cunoaștere și învățare

Poezia lui Azraqi demonstrează o conștientizare a vieții intelectuale, în special prin admirația sa pentru savanți și patroni învățați. Ocazional, el împletește în poeziile sale referințe la literatura clasică, cunoștințe religioase și idei filosofice, afirmând valoarea înțelepciunii atât în guvernare, cât și în poezie. Această temă ilustrează propria pregătire academică a poetului și participarea sa la mediul intelectual mai larg din Herat și Ghazni.

Aluzie mitologică și religioasă

Pentru a accentua grandoarea supușilor săi, Azraqi s-a inspirat frecvent din tradiția islamică, mitologia persană și tradiția arabă. Poeziile sale includ referințe la figuri coranice, eroi preislamici și regi legendari precum Jamshid sau Alexandru. Aceste aluzii au servit la înălțarea staturii celor pe care i-a lăudat și la alinierea conducătorilor contemporani cu arhetipuri atemporale de dreptate, înțelepciune și putere.

Loialitate și servicii

Ca poet de curte, Azraqi a evidențiat adesea teme precum devotamentul, datoria și serviciul poetic. S-a poziționat ca un subiect loial, ale cărui versuri erau o ofrandă atât a artei, cât și a loialității. Această temă a întărit relația reciprocă dintre poet și patron, unde poetul oferă faimă eternă prin cuvinte, iar patronul recompensează loialitatea cu favoare și siguranță.

Doliu și Elegie

O porțiune mai mică, dar semnificativă, din opera lui Azraqi abordează tema pierderii, în special în doliul patronilor decedați sau în reflecțiile asupra fragilității umane. Aceste poezii elegiace sunt marcate de solemnitate și reținere, adesea inspirându-se din imagini tradiționale ale decăderii și tăcerii. Ele dezvăluie un registru mai personal și emoțional în opera sa, altfel formală, sugerând preocupări umane mai profunde de sub suprafața ornamentată a versurilor curtene.

4) Heravi ca poet

Azraqi Heravi se remarcă ca o figură distinsă în bogata tradiție a poeziei de curte persane, renumit pentru stilul său șlefuit și stăpânirea magistrală a formei qasida. Opera sa reflectă cultura literară rafinată a perioadei gaznavide, caracterizată printr-o retorică complexă, imagini vii și o profundă implicare în convențiile poeziei panegirice persane. Poezia lui Azraqi exemplifică fuziunea normelor poetice persane clasice cu mediul cultural și politic unic al Khorasanului și Gaznei din secolul al XI-lea, făcându-l atât un produs al timpului său, cât și un inovator în cadrul acestuia.

Ca poet, Azraqi a demonstrat o abilitate excepțională în echilibrarea cerințelor formale cu nuanțele expresive. Qasida, vehiculul său preferat, impunea respectarea strictă a metricii, rimei și structurii, oferind în același timp un spațiu amplu pentru creativitatea artistică. Azraqi a exploatat aceste constrângeri formale pentru a produce opere care erau în același timp ornamentate și elocvente, pline de figuri retorice precum metafore, comparații și aluzii. Capacitatea sa de a susține laude prelungite fără a-și pierde vitalitatea poetică l-a marcat ca un maestru meșteșugar ale cărui poezii erau atât realizate din punct de vedere tehnic, cât și rezonante emoțional.

Dincolo de măiestria tehnică, poezia lui Azraqi dezvăluie o sensibilitate ascuțită față de funcțiile sociale și politice ale versurilor în mediul curtean. Panegiricele sale au făcut mai mult decât să celebreze conducătorii - au construit imagini idealizate ale regalității, justiției și ordinii cosmice care au întărit legitimitatea și grandoarea dinastiei gaznavide. În acest fel, poezia lui Azraqi a servit atât ca artă, cât și ca discurs politic, un instrument pentru modelarea percepției publice și asigurarea patronajului. Versurile sale îl înfățișau adesea pe sultan ca o figură divină a cărei putere menținea armonia și prosperitatea, reflectând împletirea dintre poezie și guvernare în Persia medievală.

În ciuda naturii formale a unei mari părți din producția sa, Azraqi nu s-a limitat la simple lingușiri. Opera sa sugerează uneori reflecții mai profunde asupra efemerității puterii, a responsabilităților conducerii și a calităților morale esențiale pentru o bună guvernare. Astfel de momente de introspecție, deși subtile, demonstrează implicarea sa în chestiuni etice și filozofice care au transcendat simpla laudă curteană. Această dimensiune a poeziei sale adaugă straturi de complexitate, invitând cititorii să ia în considerare realitățile umane de sub suprafața strălucitoare a grandorii regale.

Vocea poetică a lui Azraqi este marcată de un amestec de grandoare și rafinament. Limbajul său este elevat, dar precis, capabil să evoce imagini vii ale câmpurilor de luptă, curților regale și grădinilor luxuriante. El a folosit o gamă largă de referințe literare și culturale, încorporând elemente din mitologia persană, tradiția islamică și literatura arabă. Această bogăție intertextuală a conferit poeziei sale o calitate cosmopolită, atrăgând gusturile sofisticate ale elitei gaznavide și situându-și opera într-un cadru cultural persan mai larg.

Ca reprezentant al școlii literare Heravi, Azraqi a contribuit la înflorirea poeziei persane în estul Iranului și Afganistan, regiuni care au devenit centre cruciale ale producției culturale persane în perioada medievală. Influența sa s-a extins dincolo de viața sa, poeții de mai târziu considerând stilul său rafinat și preocupările tematice drept modele de urmat. Atât prin realizările sale formale, cât și prin inovațiile tematice, Azraqi a contribuit la conturarea traiectoriei poeziei de curte persane în secolele următoare.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Azraqi Heravi în literatura persană este cea a unui poet de curte desăvârșit, care a contribuit la modelarea și elevarea artei poeziei panegirice în timpul erei gaznavide. Stăpânirea sa asupra formei qasida și capacitatea sa de a îmbina stilul ornamentat cu teme politice și culturale au stabilit standarde de excelență poetică care au influențat generații de poeți din întreaga lume persană. Opera sa este adesea citată în tazkirah-urile clasice (antologii biografice), unde este lăudat pentru elocvența, măiestria și contribuția sa la tradiția poetică curteană.

Unul dintre impacturile de durată ale lui Azraqi constă în rolul său în consolidarea culturii literare a curții gaznavide, care a fost un centru crucial pentru poezia și erudiția persană în secolul al XI-lea. Prin laudele sale elaborate la adresa conducătorilor și nobililor, el a contribuit la articularea și propagarea idealurilor regalității, dreptății și favoării divine care au stat la baza ideologiei politice a timpului său. Această fuziune între arta literară și scopul politic exemplifică modul în care poezia persană a funcționat nu doar ca expresie estetică, ci și ca instrument de guvernare și coeziune socială.

Utilizarea rafinată a figurilor retorice clasice de către Azraqi și dicția sa elegantă au influențat poeții ulteriori care au căutat să imite sofisticarea versurilor sale. Qasida-urile sale au devenit exemple de formă și stil, studiate și admirate de poeții persani de mai târziu, precum Anvari și Unsuri. În acest fel, el a contribuit la codificarea normelor poetice care au definit epoca de aur a poeziei de curte persane și i-au modelat evoluția timp de secole.

Dincolo de cercul său literar apropiat, moștenirea lui Azraqi se extinde în lumea culturală persană mai largă, cuprinzând regiuni din Iran până în Asia Centrală și Asia de Sud, unde persana a rămas o limbă de înaltă cultură și administrație timp de multe secole. Opera sa reflectă cosmopolitismul și vitalitatea intelectuală a acestei sfere culturale, iar influența sa poate fi urmărită în dezvoltarea tradițiilor literare persane în diverse zone geografice.

Deși o mare parte din poezia lui Azraqi este centrată pe teme curtene, versurile sale reflexive și filozofice ocazionale sugerează o voce poetică mai personală, adăugând profunzime moștenirii sale. Această combinație de sensibilitate poetică publică și privată a îmbogățit canonul literar persan și i-a inspirat pe poeții de mai târziu să exploreze o gamă emoțională și intelectuală mai largă în cadrul formelor clasice.

Astăzi, deși nu este la fel de cunoscut în afara cercurilor academice precum alți poeți persani, Azraqi Heravi rămâne o figură importantă pentru înțelegerea dezvoltării poeziei persane în perioada medievală. Operele sale care au supraviețuit oferă perspective valoroase asupra esteticii, politicii și culturii curții gaznavide și servesc drept o dovadă a puterii durabile a poeziei de a articula atât grandoarea, cât și experiența umană subtilă.

$$$

 BALTICII AR FI DE ORIGINE ROMÂNĂ

Deşi Românilor ar trebui să le fie bine cunoscut acest lucru, de fapt foarte puţini dintre ei ştiu că multe popoare baltice, şi mai ales lituanienii şi livonienii, dar şi alţi, se considerau în trecut a fi de origine română. Această origine – fie ea reală sau nu, aceasta-i altceva – a fost, fireşte, prilej pentru Vatican de a încerca de-a lungul Evului Mediu să îi supună autorităţii sale, deşi cei mai mulţi dintre ei (excepţia fiind prusienii) erau ortodocşi. Ca atare şi cărturarii săi au încercat a dovedi că respectivele popoare se trag de la Roma.

      

Fireşte, primul argument împotriva acestei idei este însăşi limba acestor popoare care – ca şi finlandeza de altfel – are un vocabular de origine latină destul de important, dar o structură fundamentală şi un vocabular fundamental străin (fino-ugric). Şi totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Vom răspunde după o privire asupra acelor cărturari care, în secolele XVI-XVII, adică în epoca lui Petru Rareş, Mihai Viteazul şi Petru Movilă încearcă să lămurească prezenţa amintirii Romei în toponimia, limba şi, mai ales, conştiinţa popoarelor baltice. Este vorba în primul rând de Kaspar Peucer, Joachim Cureus şi Stanislas Sarnicki, în secolul XVI, şi de Fredericus Menius şi Andreas Cellarius în sec. XVII.

 

Desigur, este obligatoriu să spunem că aceştia nu sunt – nici pe departe! – primii care se ocupă de problemă. În istoriografia secolelor XV-XVI, din vremea lui Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, faptul că lituanienii, livonienii, prusienii, ruşii etc sunt de origine romanică este un fapt aproape unanim acceptat. Dar discuţia asupra acestei romanităţi originare nu atinge pe Români, ci merge direct către Roma, slujind intereselor şi intenţiilor generale ale Papalităţii. Doar după ce Reforma eliberează o mare parte din nordul Europei (de fapt, cea mai mare parte) de sub autoritatea papală, anumite adevăruri până atunci ascunse (ca să nu spunem interzise) ies la iveală. Şi primul care „sparge gheaţa” este Kaspar Peucer. Acesta adaugă, în 1562, partea a patra la celebra Chronicon Carionis (Cronica lui Carion) a lui Philipp Melanchthon. O mare parte din acest adagiu al lui Peucer Kaspar este dedicată istoriei Bizanţului şi, ca firească urmare, atinge şi problema Românilor. Renunţând la absurda pretenţie papală după care practic toate popoarele romanice se trăgeau direct de la Roma, Peucer atestă originea romană a unora dintre coloniştii din Dacia nord şi sud dunăreană, colonişti care au adus în zonă, spune el, limba latină. Din acest punct de vedere – ca şi din multe altele – Peucer se dovedeşte a fi, în limitele informaţiilor deţinute, extrem de obiectiv. De altfel, acolo unde informaţiile nu au fost schimbate de ulterioare descoperiri, Peucer rămâne până astăzi valabil. Revenind la lucrarea sa, să observăm că el arată că tăcerea asupra Românilor s-a datorat perioadelor în care aceştia au stat în linişte sub stăpânirea Constantinopolului, ei ieşind la lumină, fireşte, odată cu războaiele în care s-au implicat. (Se referă la răscoala Românilor din Imperiul Bizantin din vremea lui Isaac al II-lea Anghelos [1185-1185]). Dar, cel mai important pentru subiectul nostru, el arată că Românii au colonizat atât Podolia cât şi Lituania, Livonia şi Borussia, adică Prusia.

 

Dacă, pe de-o parte, era foarte cunoscută prezenţa Românilor în Podolia şi alte ţinuturi dinspre Marea Neagră stăpânite de Polonia prin mijlocirea Lituaniei (vom reveni asupra acestui fapt), pe de alta originea românească a romanităţii baltice apare pentru prima dată în istoriografia apuseană. Cu toată noutatea sa oficială (atenţie!), teoria este acceptată, uimitor, fără proteste, de contemporani şi urmaşi.

 

Analele lui Joachim Cureus, tipărite la 1571, conţin afirmaţia că prusienii sunt în mare parte de origine romană, întrucât sunt, de fapt… de origine valahă! Este cu putinţă, desigur, ca acest savant silezian să nu fi cunoscut foarte bine situaţia din Prusia. Dar altfel stau lucrurile cu istoricii Thomas Hiärne şi Moritz Brandis, ambii de origine baltică; ei preiau aceste afirmaţii, un veac mai târziu, fără nici o contrazicere ori reticenţă. De asemenea Stanislas Sarnicki, polonez, (şi să nu uităm că în acea vreme Coroana Poloniei includea şi Lituania), consideră şi el că există o serioasă componentă românească a Lituaniei şi lituanienilor. În veacul următor această părere se menţine neschimbată, o mărturie fiind lucrarea livoniană a lui Friedricus Menius, Syntagma de origine Livonorum (Dorpati, 1632). Descriind originea românească a balticilor, el arată că Românii s-au extins spre Marea Baltică în două valuri principale, la năvălirea hunilor şi respectiv a slavilor. Aceste valuri ar fi dus, printre altele, la formarea nobilimii locale din regiunea baltică. Andreas Cellarius preia şi el cu toată încrederea spusele lui Peucer şi Cureus, publicând la 1659 Regni Poloniae Magnique Ducatus Lituaniae Omniumque regionum juri Polonico Subjectorum Novissima Descriptio, aflată pe aceeaşi linie istorică. Christoph Hartknoch (1644-1687), celebru istoric din Prusia (deci chiar din ţinuturile baltice), păstrează aceeaşi poziţie. În adaosul său la Chronicon Prussiae a lui Petru din Duisburb, el reia teoriile privind originea romanică a prusienilor prin intermediul Românilor, fără a face însă comentarii proprii. Mai apoi însă, în Alt und Neues Preussen, el se ocupă în mod special de romanitatea prusienilor, pe care o pune în seama Românilor veniţi din sud în ţările de la Marea Baltică. Aceeaşi origine romanică asigurată de Români este atribuită şi altor popoare baltice, aşa cum am arătat mai sus. Suedezul Gustav Adolf Humble va susţine pe această temă, în 1697, o disertaţie despre originea livonienilor, aflată cu totul pe această linie.

      

Nu insistăm mai mult asupra reprezentanţilor acestei teorii. Trebuie însă arătat că ea a început a fi tot mai mult înlăturată atât din motive politice – pe care nu le discutăm – cât şi din altele, foarte importante fiind cele lingvistice. Şi aceasta pentru că, de fapt, nici prusiana şi nici celelalte limbi baltice nu sunt, de fapt, limbi latine, romanice. Şi revenim atunci, la întrebarea pusă la începutul lucrării:

 

Totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Simplu: din realitate. Valurile de Români venite spre nord, ca reacţie la diferite invazii şi asupriri petrecute în teritoriile sudice, ori ca efect al unor activităţi economice (comerţ, păstorit) sunt o realitate. Prezenţa lor poate fi urmărită astăzi până în Bielorusia actuală, şi pe alocuri chiar mai departe. Este mai mult decât probabil că în epocile mai vechi Români au constituit o proporţie destul de importantă în ţinuturile baltice pentru a lăsa mai departe moştenirea mândriei originii lor. Dacă la nivel lingvistic şi toponimic urmele sunt destul de slabe, acesta este rezultatul firesc al asimilării Românilor nordici de către populaţiile fino-ugrice din zonă. Localnicii au păstrat însă multă vreme amintirea unei origini romane, la fel cum au păstrat-o multă vreme şi spaniolii pe cea a originii lor goto-getice (despre care, poate, vom avea prilejul alcătuirii unei lucrări separate). Rămâne o realitate istorică prezenţa Românilor în nordul Europei, ca şi înrudirea spirituală şi de sânge cu popoarele baltice, fino-ugrice. (© ACESDS)

$$$

 BARBARA BEL-GEDDES

Barbara Bel-Geddes a fost o actriță americană care a devenit faimoasă pe plan internațional în rolul domnișoarei Ellie din serialul de televiziune „Dallas”. Cariera sa s-a întins pe șase decenii și, pe lângă succesul în televiziune, a avut numeroase succese în scenă și film. În 1948, a fost nominalizată la Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru interpretarea sa din „I Remember Mama”, iar în 1958 a jucat cel mai cunoscut rol al său în film, cel al fostei iubite a lui James Stewart, în „Vertigo”.

În 1993, Barbara a fost inclusă în American Theatre Hall of Fame pentru contribuția sa remarcabilă la teatrul american. Interesant este că tatăl ei, Norman Bel Geddes, primise aceeași onoare în anii 1930.

Biografie

Primii ani

S-a născut pe 31 octombrie 1922, în New York City, fiica arhitectului futurist și scenografului Norman Bel Geddes, care a pus în scenă peste 200 de piese de teatru. Mama ei a murit când Barbara avea doar 15 ani, moment în care s-a mutat cu tatăl și sora ei la Putney, Vermont. A urmat cursurile școlii private Putney School, dar la 16 ani a fost exmatriculată pentru că avea o „influență tulburătoare” - se pare că sărutase un băiat. Apoi a urmat cursurile școlii franceze de fete Andrewbrook din Tarrytown, New York, și a absolvit în 1940.

Teatru

Influența tatălui ei a făcut-o pe Barbara să fie fascinată de scenă și a decis la o vârstă fragedă să devină actriță. Contactele tatălui ei au ajutat-o să aibă un impact timpuriu în teatru, iar prima sa apariție pe Broadway a avut loc la vârsta de 18 ani în comedia „Out Of The Frying Pan”.

Și-a construit rapid o reputație pentru profesionalism și performanțe de înaltă calitate. S-a căsătorit cu directorul de teatru Carl Sawyer în 1944, când avea 21 de ani, iar primul ei rol important și de succes a fost în „Deep Are the Roots” pe Broadway în 1945, regizat de Elia Kazan, pentru care a câștigat Premiul Criticilor Dramatici din New York pentru cea mai bună actriță.

Succesele ei pe scenă au continuat și, timp de 2 ani, începând cu 1951, a apărut în peste 900 de reprezentații ale piesei „Luna este albastră”, în regia lui Otto Preminger. A avut un impact real asupra comunității actoricești, iar în 1952 a primit premiul „Femeia anului” din partea Hasty Pudding Theatricals a Universității Harvard, una dintre cele mai prestigioase companii de teatru din America. În 1955, a apărut în rolul lui Maggie „Pisica” în producția originală de pe Broadway a piesei „Pisica pe acoperișul fierbinte”, din nou în regia lui Elia Kazan.

În 1961, Barbara a creat și a apărut în rolul principal în comedia „Mary, Mary”, care a avut peste 1.500 de reprezentații și a devenit spectacolul cu cea mai lungă durată de pe Broadway. Printre alte succese ale carierei sale teatrale s-au numărat „Silent Night, Lonely Night” în 1959, alături de Henry Fonda, și, în 1967, „Everything in the Garden” de Edward Albee.

Carieră în film

Cariera cinematografică a Barbarei a început aproape în același timp cu cariera sa pe scenă și a avut din nou succes aproape imediat. A început ca actriță contractuală pentru RKO Pictures în 1946. În anul următor, a apărut în primul ei rol principal în film, alături de Henry Fonda, în „The Long Night”, iar în 1948 a fost nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru interpretarea sa din filmul „I Remember Mama” cu George Stevens.

A fost numită „Cea mai atrăgătoare vedetă nouă de la Hollywood” în numărul din 12 aprilie 1948 al revistei Life. În același an, a jucat alături de Robert Mitchum în westernul „Blood On The Moon”, care a fost bine primit, dar când Howard Hughes a cumpărat RKO mai târziu în acel an, a renunțat la ea, deoarece considera că nu are sex-appeal.

Era, din fire, supărată, dar și-a continuat cu hotărâre cariera, concentrându-se din nou pe scenă. A continuat să apară pe marele ecran și în 1949 a jucat în „Caught”, alături de James Mason, iar în anul următor a jucat-o pe Nancy, soția lui Richard Widmark, în filmul noir „Panic in the Streets”, regizat din nou de Elia Kazan.

HUAC

La sfârșitul anilor 1940, senatorul Joseph McCarthy a condus infamul Comitet pentru Activități Antiamericane al Camerei Reprezentanților, care investiga presupuse activități comuniste. În 1951, numele Barbarei a apărut pe Lista Neagră de la Hollywood, alături de mulți alți artiști și regizori. Acest lucru a dus la oprirea temporară a carierei sale cinematografice, deși, spre deosebire de mulți dintre contemporanii ei, a putut continua să lucreze în teatru și la televiziune.

În 1951, a apărut în thrillerul „Fourteen Hours”, ultimul ei rol până în 1958, când a fost distribuită de Alfred Hitchcock în „Vertigo”, în rolul fostei logodnice a lui James Stewart, Midge. De asemenea, a jucat alături de Danny Kaye și Louis Armstrong în musicalul „The Five Pennies” în 1959.

Carieră în televiziune

În anii 1950, Barbara a intrat cu entuziasm în noul mediu al actoriei de televiziune. Prima sa apariție a fost în 1950 în „Robert Montgomery Presents” și a continuat să apară în mod regulat pe parcursul deceniului în programe precum „Schlitz Playhouse”, „The United States Steel Hour”, „Riverboat” și „Alfred Hitchcock Presents”.

A suferit unele probleme de sănătate, inclusiv o mastectomie în 1971, iar producția ei s-a redus considerabil, dar a continuat să apară ocazional pe micul ecran în „'' și '', iar în 1977 a fost foarte lăudată pentru interpretarea sa în clasicul „Our Town” cu Thornton Wilder.

Dallas

În 1978, Barbara a fost distribuită în telenovela „Dallas”, difuzată în prime time, în rolul domnișoarei Ellie, mama lui J.R. Ewing, interpretat de Larry Hagman, și matriarha generală a familiei Southfork Ranch. Acesta a fost rolul pentru care este cel mai bine amintită și a apărut în fiecare episod până la pensionarea sa în 1990, cu excepția unei perioade din 1984, când s-a recuperat după o operație de bypass cvadruplu. În această perioadă, Donna Reed a preluat rolul.

Personal

Barbara s-a căsătorit de două ori, prima dată în 1944 cu regizorul de teatru Carl Sawyer (născut Schreuer). Cuplul a avut o fiică, Susan, și a divorțat în 1951. Mai târziu, în același an, s-a căsătorit cu regizorul de scenă Windsor Lewis, cu care a avut o fiică, Betsy. Barbara și-a pus cariera în așteptare în 1967, când Lewis s-a îmbolnăvit și a avut grijă de el până la moartea sa, în 1972.

Barbara Bel Geddes a murit de cancer pulmonar în 2005. A fost incinerată, iar cenușa ei a fost împrăștiată dintr-o simplă barcă de lemn în apele portului care îi înconjoară casa.

$$$

 BARBU CATARGIU - ENIGMA UNEI CRIME

In tara unde, conform unei zicale, nimic nu poate ramane secret, un fapt tragic a ramas invaluit in mister pana astazi: asasinarea prim-ministrului Barbu catargiu-1Catargiu, petrecuta la 8 iunie 1862. Barbu Catargiu, premierul conservator potrivnic reformei agrare, a fost asasinat in imprejurari ramase neclare pana astazi. Iar ceea ce nu s-a aflat atunci este imposibil de elucidat azi. Ancheta oprita in plina desfasurare, persoane anchetate sumar sau chiar deloc, dosarul asasinatului sustras si dosit ulterior prin arhivele Ministerului Justitiei, reluarea anchetei la multi ani dupa producerea evenimentelor, precum si o serie de evenimente petrecute in chiar ziua mortii premierului au alimentat suspiciunile si au impins asasinatul in legenda.

Vremuri Tulburi. Seria de reforme modernizatoare avuta in vedere de Cuza inca de la urcarea pe tron nu era dorita de intreaga clasa politica. Cele mai mari dispute s-au purtat in jurul reformei agrare. In final, a triumfat punctul de vedere al domnitorului, expus in Parlament de Kogalniceanu. Pentru ca proiectul de reforma agreat de domn ar fi cazut si de-ar fi fost supus la vot de o mie de ori in camera dominata de gruparea conservatoare, Cuza a dizolvat legislativul la 2 mai 1864. Cu doi ani inainte, legea rurala mai facuse insa o victima: Barbu Catargiu.

Asasinatul. Atentatul s-a produs in seara zilei de 8 iunie 1862, pe cand cupeul in care se gasea premierul trecea pe sub clopotnita de la Mitropolie. La acea vreme, Parlamentul isi tinea lucrarile pe dealul Mitropoliei – ulterior al catargiu-2Patriarhiei. Dupa o sedinta agitata, in care spusese profetic ca prefera moartea incalcarii legii, Barbu Catargiu a plecat spre casa. Intamplator sau nu, trasura sa plecase. Premierul a parasit Camera cu trasura lui Nicolae Bibescu, prefectul de politie. La putina vreme, pe cand trasura cu cei doi demnitari trecea pe sub clopotnita, s-au tras doua focuri de arma. Un glont l-a atins pe Barbu Catargiu la baza craniului, moartea fiind instantanee. S-a tras de aproape, din spate, astfel ca era imposibil ca glontul ucigas sa rateze tinta. Dupa ce a tras, asasinul a disparut in noapte. Din cauza impuscaturilor, caii s-au speriat, astfel ca trasura a putut fi oprita dupa cateva sute de pasi. Nicolae Bibescu a coborat si a dat ordin ca portile Mitropoliei sa fie inchise, dupa care s-a dus la Palat sa il anunte pe Cuza de cele petrecute.

Conservatorii. De la inceput s-a facut distinctia intre autorul efectiv al asasinatului si autorii morali. Cei din urma au fost cautati in randurile taberei catargiu-3liberale, promotoare a proiectului de reforma la care premierul se opunea cu indarjire. Pentru a putea trece in Parlament reforma, spuneau conservatorii, acestia au decis sa scape de incomodul adversar politic. Cel care apasase efectiv pe tragaci nu fusese altceva decat un ucigas platit, o unealta a opozitiei “rosii” (dupa cum erau numiti liberalii in epoca). Tabara conservatoare a aratat cu degetul spre liberali, acuzandu-i pe fruntasii C.A. Rosetti si I.C. Bratianu ca autori ai complotului. Arthur Demetriescu, profesor de liceu, ulterior deputat conservator de Teleorman, care, la cererea familiei Catargiu, a adunat in volum discursurile tinute de-a lungul carierei de cel asasinat, scria in preambulul volumului de discursuri: “Deosebite versiuni circula si astazi (1886, n.n.) asupra compozitiei acestui complot, din ai carui membri nu putem numi deocamdata pe nici unul, din cauza ca mai toti sunt inca in viata si instructia procesului a fost curmata tocmai pe cand procurorul insarcinat cu aceasta afacere incepuse a pune mana pe cateva dintre firele complotului”. Argumentele conservatorilor erau ca, la scurta vreme, procurorul care se ocupa de caz a fost destituit si ancheta – sistata, exact in momentul cand fusesera chemati la interogatoriu liberalii C.A. Rosetti si I.C. Bratianu. In timpul investigatiilor, politia si procuratura nu au colaborat mai deloc, ci dimpotriva, si-au pus bete in roate reciproc. Motivul, sustineau conservatorii, nu putea fi altul decat acela ca autoritatile doreau sa musamalizeze implicarea in asasinat a unor importanti oameni de stat liberali.

Liberalii. Liberalii au scos din cauza pe mai-marii partidului, negand ca ar fi stiut ce se urzea impotriva primului ministru conservator, si au mers pe varianta unui exaltat care a apasat pe tragaci din motive numai de el stiute sau, in cel mai rau caz, a unui asasin platit. Platit de cine? Fara sa se spuna explicit, reiese ca de cineva din anturajul lui Cuza. Alexandru Lapedatu, istoric, membru al PNL si chiar membru al Academiei, a sustinut in studiile sale ca asasinul lui Barbu Catargiu ar fi ungurul Gheorghe Bogati. Acesta ar fi fost insuficient anchetat in iunie 1862, sustine Lapedatu. Mai mult decat atat, starea materiala a presupusului asasin s-a imbunatatit inexplicabil dupa atentat. “La 1862 – scria Lapedatu – se gasea in Bucuresti, ducand o existenta imunda. Traia in mizerie, dormind prin gradinile de la vale de Schitu Magureanu (Cismigiu) si intretinandu-se in casele de toleranta, in special a uneia, Ioana Tiganca.” Ca prin minune, dupa asasinat a fost numit inspector silvic in ambele Principate, desi nu avea pregatirea necesara pentru o atare functie – adica a devenit slujbas al statului. Inaltul post – sugereaza Lapedatu – ar fi reprezentat plata pentru curmarea vietii lui Barbu Catargiu. Ulterior, scrie Lapedatu, Bogati insusi, emigrat in Ardeal dupa indepartarea lui Cuza de pe tron, se recomanda ca asasinul lui Barbu Catargiu.

Dosarul crimei. In preambulul studiului sau despre moartea lui Barbu Catargiu, Alexandru Lapedatu a povestit cum a ajuns in posesia dosarului de ancheta a mortii primului ministru din vremea lui Cuza. “Cand, la sfarsitul lui catargiu-4martie 1923, am luat in primire pentru doua luni numai Directiunea Generala a Arhivelor Statului, ca succesor al mult regretatului Dimitrie Onciul, am gasit in casa de fier a cancelariei sale anumite documente si obiecte istorice rezervate, adica prohibite cercetatorilor. Intre ele, acel ce mi-a atras cel mai mult luarea aminte a fost dosarul asasinarii lui Catargiu. Dosarul a fost depus la Arhivele Nationale de domnul Constantin Sarateanu, fost consilier la Curtea de Casatie, pe cand domnia sa era secretar general la Ministerul de Justitie. Interesul sau pentru studiile istorice, care-l adusesera in legaturi de amicitie cu Dimitrie Onciul, l-a facut, desigur, sa caute acel dosar in arhiva Ministerului ce conducea si, gasindu-l, sa-l depuna la Arhivele Statului unde Dimitrie Onciul l-a asezat printre documentele care, dupa parerea sa, trebuiau prohibite cercetatorilor.” In biografia care insoteste discursurile parlamentare, editorul din epoca al acestora, scriitorul Arthur Demetriescu, acrediteaza ideea ca Barbu Catargiu era un om superstitios. In perioada de tinerete petrecuta in Franta, din cate spune legenda, a mers sa o viziteze pe una dintre cele mai celebre ghicitoare ale Parisului, madame Lenormande. Aceasta i-ar fi prezis lui Barbu Catargiu ca va sui in varful scarii sociale si ca va muri de moarte violenta. Din cate spune legenda, predictia l-a impresionat si l-a urmarit toata viata.

Dumitru Dunca, prezumtivul asasin. Pe baza celor declarate de martori oculari a fost dat in urmarire ca posibil asasin “un individ blond, cu cioc, ciupit de varsat, imbracat nemteste, cu palarie de paie cu boruri negre”, dupa cum suna circulara Politiei. Tinand cont de semnalmentele trimise de la Bucuresti, prefectul de Ialomita, Nicolae Moscu, a informat pe ministrul de Interne ca semnalmentele se potrivesc oarecum cu ale lui Dumitru Dunca, supus austro-ungar. “Si pentru ca din informatiile ce am luat – scria prefectul – acel individ este peste masura exaltat in ideile sale politice, banuiesc ca el poate fi faptuitorul.” Dumitru Dunca nu a fost gasit pentru a fi interogat.

Cuza a stiut ai a tacut. Ambele tabere au sugerat, mai voalat sau mai transparent, ca domnitorul A.I. Cuza nu avea cum sa fie strain de organizarea complotului. Omul de casa al lui Cuza, Cezar Librecht, era prin natura meseriei un om foarte informat. Din postura de sef al telegrafului, stia cam tot ce misca in tara si, spun gurile rele, era imposibil sa nu fi “mirosit” ceva. “Domnitorul insusi era informat – scrie Demetriescu – prin Librecht, de cele ce se urzeau in intuneric contra vietii lui Barbu Catargiu si a boierilor. Dar fara a se amesteca direct in aceasta conjuratie, el lasa lucrurile sa curga spre deznodamantul lor fatal.”

Seful Politiei, “Bibescu-Pistol”. Printre Suspecti. Suspiciunile au planat pana si in jurul prefectului Politiei, Nicolae Bibescu. “Singurul fapt care este si ramane suspect in ceea ce il priveste pe Bibescu – scrie Al. Lapedatu – este acela aratat deja: chemarea lui la Parchet pentru interogator, chemare pe urma careia procurorul general a fost inlocuit, iar cercetarile judecatoresti incepute, curmate, din ordin, ceea ce dovedeste ca era de interes ca prefectul Politiei sa nu compara inaintea instantelor de ancheta. Dar chiar din acest fapt, nu se poate conchide decat cel mult ca Bibescu stia cu privire la atentat lucruri care nu puteau fi date la iveala”, concluzioneaza Lapedatu. Mai multe elemente au facut ca asupra prefectului sa planeze suspiciuni. Unii martori au sustinut ca el s-ar fi oferit sa il conduca acasa pe primul ministru, al carui cupeu disparuse misterios in chiar seara atentatului. Ca, la plecarea de la Camera, Bibescu isi tinea bratul drept peste umerii premierului, or se stie ca acesta a fost impuscat din spate. Dupa comiterea asasinatului, prefectul ar fi povestit celor ajunsi primii la locul crimei ca asasinul s-a urcat pe scara trasurii, a tras si apoi a fugit la vale, prin viile Mitropoliei, desi nici un martor nu vazuse pe cineva alergand.

Surse:

Hitchins, Keith. 1996. The Romanians 1774-1866. Oxford: Clarendon Press

Cristina Diac articol in Jurnalul National 13.01.2007

$$$

 BARBARA STANWYCK

Barbara Stanwyck a fost o actriță americană cu o carieră de 60 de ani în film și televiziune, fiind cunoscută mai ales pentru rolurile sale feminine puternice în filme, precum Double Indemnity.

Rezumat

Născută pe 16 iulie 1907, în Brooklyn, Barbara Stanwyck a apărut în peste 80 de filme, interpretând o varietate de femei cu voință puternică. Printre filmele sale se numără Stella Dallas și clasicul film noir Double Indemnity , în care a definit personajul femme fatale. Stanwyck a câștigat premii Emmy pentru munca sa de televiziune în The Big Valley și The Barbara Stanwyck Show . A primit un premiu onorific al Academiei în 1981 și a murit în 1990.

Tinereţe

Actrița de film, televiziune și teatru Barbara Stanwyck s-a născut sub numele de Ruby Stevens pe 16 iulie 1907, în Brooklyn, New York. A avut o copilărie tulbure, devenind orfană la vârsta de 4 ani după ce mama ei a fost împinsă dintr-un tramvai în mișcare și ucisă. Tatăl ei nu a reușit să facă față pierderii soției sale și și-a abandonat cei cinci copii.

Tânăra Stanwyck – care a fost crescută de sora ei, o dansatoare – a fost nevoită să se maturizeze repede. Practic, a fost lăsată să se descurce singură. La vârsta de 9 ani, Stanwyck a început să fumeze. A renunțat la școală cinci ani mai târziu. La vârsta de 15 ani, și-a croit drum în industria divertismentului după ce a devenit fată de cor și mai târziu și-a făcut debutul pe Broadway în 1926 ca dansatoare de cabaret în The Noose . Aceasta s-a întâmplat la scurt timp după ce și-a schimbat numele în Barbara Stanwyck.

Carieră pe Broadway și în film

Stanwyck a făcut tranziția de la Broadway la marele ecran la sfârșitul anilor 1920, încercându-și talentul de dansatoare în filmul Broadway Nights (1927). În anul următor, s-a căsătorit cu comedianul Frank Fay, iar în 1929 a acceptat un rol în filmul The Locked Door (1929), înainte de a-și termina cariera pe Broadway și de a se muta la Hollywood pentru a urma o carieră în film. Deși cariera lui Stanwyck în film aproape s-a încheiat înainte de a începe, cu două roluri nerecunoscute la activ, a reușit să-l convingă pe regizorul Frank Capra să joace un rol în filmul său din 1930, Ladies of Leisure . Filmul i-a adus lui Stanwyck atenția pe care și-o dorea.

Rolul lui Stanwyck, ca femeie ale cărei priorități se învârteau în jurul banilor în primul rând, a fost doar primul dintr-o serie de interpretări care au arătat o latură progresistă și mai puternică a femeilor. După ce abilitățile sale actoricești au fost puse în valoare, a semnat un contract cu Columbia și a apărut în filmul Illicit (1931). Curând a urmat mai multe filme populare, inclusiv Ten Cents a Dance (1931), Night Nurse (1931) și Forbidden (1932), un film care a dus-o pe Stanwyck pe lista A de la Hollywood.

Roluri de reper

Stanwyck, alături de actrițe din Epoca de Aur precum Bette Davis și Joan Crawford, a contribuit la redefinirea rolului tipic al femeilor în film. Spre deosebire de domnișoarele aflate în primejdie și gospodinele fericite adesea prezentate în filme în această epocă, Stanwyck a interpretat o gamă largă de femei, fiecare având propriul set de motive și idealuri. Câteva exemple de roluri importante ale sale au fost în Ladies They Talk About (1932) și Annie Oakley (1935) - în care a jucat rolul principal.

În 1937, talentul lui Stanwyck ca actriță a fost recunoscut la o scară mai mare, fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru rolul său din Stella Dallas (1937). A mai fost nominalizată de trei ori pentru filmele Ball of Fire (1941), Double Indemnity (1944) și Sorry, Wrong Number (1948) - de fiecare dată pentru cea mai bună actriță într-un rol principal - însă nu a câștigat niciodată premiul. Pe lângă recunoașterea primită de la Academia de Arte și Științe Cinematografice pentru Double Indemnity , a fost lăudată de critici pentru rolul său considerat unul dintre cele mai mari roluri de seducătoare și criminală Phyllis Dietrichson în popularul film noir. Cu toate acestea, a primit un premiu Oscar onorific în 1982. În total, a filmat în peste 80 de filme.

Roluri ulterioare

Pe măsură ce Stanwyck a crescut, a început să apară mai mult la televizor și mai puțin la film. În 1952, a avut prima sa apariție la televizor în The Jack Benny Program (1932-1955). A urmat o activitate mai constantă la televizor în seriale precum Goodyear Theater (1957-1960), Zane Grey Theater (1956-1961) și The Barbara Stanwyck Show (1960-1961), pentru care a primit un premiu Primetime Emmy. Unul dintre cele mai memorabile roluri ale sale la televizor a fost în The Big Valley (1965-1969), în care a jucat rolul principal al Victoriei Barkley.

În anii 1980, Stanwyck a avut mai multe apariții memorabile la televizor. A jucat-o pe Mary Carson în miniseria de succes din 1983, „Păsările cu spini”, alături de Richard Chamberlain și Rachel Ward. Pentru interpretarea bunicii puternice a lui Ward, Stanwyck a câștigat atât un Glob de Aur, cât și un premiu Emmy. A revenit în prime time doi ani mai târziu cu un rol în „Dynasty” , apoi a apărut în serialul derivat din populara dramă, „The Colbys” .

Viața personală

Stanwyck era o persoană retrasă în afara actoriei, mult diferită de personajele feminine extrovertite pe care le interpreta atât de des. După ce s-a căsătorit cu Frank Fay, cuplul a adoptat împreună un fiu, Dion Anthony Fay, în 1932, înainte de a divorța în 1935, după ce s-a raportat că acesta avea o problemă cu alcoolul. Apoi s-a căsătorit cu actorul Robert Taylor în 1939, iar cuplul a rămas împreună puțin peste un deceniu înainte de a divorța în 1951. În ultimii ani, ea a trăit restul vieții singură, preferând munca în locul interacțiunii sociale.

Una dintre cele mai apropiate prietene ale sale a fost colega ei de platou din serialul „The Big Valley”, Linda Evans. Evans a spus că, după moartea mamei sale, Stanwyck a intervenit și a preluat rolul de mamă absentă în viața ei în timp ce filmau. Stanwyck a murit ca o actriță pionieră și adesea trecută cu vederea, în Santa Monica, California, pe 20 ianuarie 1990, din cauza insuficienței cardiace congestive. La cererea ei, nu a avut loc nicio , înmormântare sau slujbă de pomenire.

$$$

 BASTARNII

Bastarnii au fost un popor germanic, care a fost format din 3 triburi diferite Atmonii, Sidonii si Peucinii. Originari din nordul Europei, la fel ca majoritatea popoarelor germanice, au avut o prezenta extrem de ciudata pe teritoriul Romaniei de astazi. Prima lor migratie ii aduce pe teritoriul actual al Ucrainei de est. Doua triburi Bastarne migreaza spre Moldova de astazi, unul din ele se aseaza in nordul Moldovei in vecinatatea Dacilor Carpi, al doilea se aseaza mai jos in vecinatatea provinciei Romane Moesia inferioara, fiind tolerati de romani in aceasta zona. Spre sfârşitul secolului II î.Hr., bastarnii s-au strămutat pe teritoriul Moldovei de azi, până la Dunăre şi Marea Neagră. Munţii Moldovei erau cunoscuţi geografilor antici sub numele de Alpii Bastarnici.

Prima menţiune a bastarnilor datează din jurul anului 200 î.Hr., când geograful Demetrios din Callatis, descriind ţinuturile de la nord de gurile Dunării, îi întâlneşte aici, “veniţi din alte părţi”. Istoricul Pompeius Trogus relatează despre luptele dintre bastarni şi daci. Deranjand probabil activitatile lui Burebista de a unifica toate triburile dacice si plasandu-se teritorial intre dacii din Transilvania, Muntenia si dacii Carpi, regele dac se va lupta cu ei si invingandu-l pe regele bastran Oroles ii goneste spre nordul Ucrainian. Deşi nu se ştie precis când au avut loc aceste evenimente, este cert că Burebista (82 – 44 i.Hr) a fost cel care a pus capăt “primului episod bastarnic” din istoria Daciei.

Arheologic, bastarnii au fost identificati prin intermediul culturii Poienesti-Lukasevka create de ei si a carei arie de raspindire cuprindea bazinul superior al Siretului, podisul central al Moldovei si spatiul dintre Prut si Nistrul mijlociu. Ceramica indica relatii cu culturile Przeworsk de pe Vistula si Oder iar unele obiecte de podoaba si de port (fibule pomeraniene, coliere-coroana, paftale) vadesc legaturi cu zona din nordul Germaniei si Danemarca. Momentul patrunderii bastarnilor pe teritoriul Daciei este marcat de parasirea marilor cetati de pamint batatorit asa numitele valuri (Stincesti, Cotnari) de catre populatia autohtona (sfirsitul sec. III a. Chr.).

În contrast cu episoadul Oroles, două alte episoade ulterioare îi prezintă pe bastarni în aceeaşi tabără cu dacii. Aşa s-a întâmplat în 61 î.Hr., când bastarnii sosiţi în ajutorul geţilor sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile cetăţii Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida. Treizeci şi doi de ani mai târziu, romanii au reputat o victorie zdrobitoare, iar bastarnii, dupa moartea regele Deldon in acest razboi, au fost nevoiţi să se retragă la nord de Dunăre. Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, continuand războiul contra regilor geţi din Dobrogea, Dapyx şi Zyraxes, dovedeşte că aceştia fuseseră aliaţi cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în reşedinţa lui Zyraxes de la Genucla sunt gasite steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în bătălia de lângă Histria.

După victoria lui Crassus, bastarnii au pierdut şansa de a se menţine în prim planul istoriei regionale. De aici înainte, hegemonia lumii „barbare” de la nord de Dunărea de jos, a aparţinut pe rând dacilor, sarmaţilor, carpilor şi goţilor.

În cele din urmă, în jurul anului 282 d.Hr., împăratul Probus i-a învins pe bastarni şi a strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Triburile Bastarnilor nordici vor fi asimilate partial de dacii Carpi si cele din Ucraina de catre Sciti si Sarmati. Secolul al II-lea  III-lea d.Hr ii gaseste in sudul Dunarii alungati de catre împăratul Probus; aceasta este ultima menţionare a bastarnilor în izvoarele istorice. Important de mentionat ca bastranii si-au lasat o amprenta semnificativa in nordul Moldovei-Bucovina si sudul Basarabiei. O parte din traditiile cvasi-pagane din aceste regiuni isi au izvoarele din traditiile germanice ale bastranilor.

Surse:

Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, pp. 83-84.

Mircea Babeş, Bastarnii în răsăritul Daciei, în Istoria României, Bucureşti, 2001;

Mircea Babeş, Dacii si Bastarnii, in Memoria Antiquitaqtis, II, 1970, pp. 215-236;

WikiCommon under GNU