__$$$$

 

10 sfaturi prețioase de la o femeie înțeleaptă . 

Sfaturi pentru femei de orice vârstă

Femeie de 92 de ani, cu o eleganță deosebită, care își păstrează o rutină matinală disciplinată, îmbrăcându-se, coafându-se și machiindu-se modest chiar și cu vederea slăbita......

Ea rămâne dedicată îngrijirii personale și deține o înțelegere profundă a secretelor tinereții. 

1. Ignoră cifrele care nu contează. Nu te lăsa influențată de vârstă, greutate sau înălțime. Lasă aceste aspecte în seama medicilor.

2. Menține-ți relațiile cu oameni veseli și pozitivi. Evită persoanele nemulțumite și pesimiste, care ar putea să-ți afecteze starea de spirit.

3. Continuă să înveți mereu: descoperă lucruri noi despre artizanat, tehnologie, grădinărit sau orice alt domeniu te interesează. Nu permite creierului să se lenevească.

4. Apreciază fiecare detaliu și bucură-te din plin de el.

5. Zâmbește și râzi cât mai des, în voie și cu voce tare. Râzi până te simți obosită. Dacă ai prieteni care îți aduc zâmbetul pe buze, petrece mai mult timp în prezența lor.

6. Atunci când simți nevoia să plângi, fii puternică, suferă și mergi mai departe. Cel mai mare aliat al tău ești tu însăți. Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima.

7. Înconjura-te cu lucrurile și persoanele pe care le iubești. Fie că sunt membri ai familiei, animale de companie, plante sau hobby-uri, fă din casa ta un loc de refugiu.

8. Ai grijă de sănătatea ta. Dacă ești sănătoasă, menține-te așa. Dacă te confrunți cu probleme de sănătate, luptă să le îmbunătățești. Nu ezita să ceri ajutor atunci când ai nevoie.

9. Evită locurile sau situațiile care îți provoacă vinovăție. Alege să mergi în direcția în care te simți liberă și fericită.

10. Exprimă-ți iubirea față de cei dragi și petrece timp de calitate alături de ei ori de câte ori ai ocazia. Valorifică fiecare moment petrecut împreună.

Sursa internet

$$$

 Ludwig van Beethoven și enigmatica lui scrisoare neexpediată

Ludwig van Beethoven marele muzician din secolele XVIII-XIX a cărui creație îi inspiră pe iubitorii de muzică și în zilele noastre. 

Numele său este sinonim cu muzica clasică, însă moștenirea acestui om nu se rezumă doar la simfoniile pe care le-a lăsat posterității.

Spre deosebire de alți compozitori clasici, Beethoven avea o personalitate ce rezona profund cu muzica sa. În filme și în literatură este adeseori portretizat ca un artist sumbru, aflat în pragul nebuniei.

A cântat la pian cu pasiune, până a surzit, dar surzenia nu l-a oprit, dacă este să dăm crezare legendei. Desigur, făcea asta pentru a-și „simți” muzica, deoarece nu mai putea s-o audă.

Despre Ludwig van Beethoven ne-a rămas această imagine: era celibatar, morocănos și extrem de talentat. Însă, la moartea sa, a ieșit la lumină o latură mai puțin cunoscută a muzicianului.

Legendarul compozitor a murit în 1827, la vârsta de 57 de ani. După moarte, a fost descoperită o scrisoare compusă din trei părți, adresată unei femei pe care o numea „iubirea sa nemuritoare”.

Scrisoarea nu a fost trimisă niciodată. Pe document, care are zece pagini, nu există nici dată și nici destinatar. Cel mai probabil, misiva a fost redactată în 1812.

Din document rezultă fără dubii că Ludwig van Beethoven era foarte îndrăgostit de această femeie, fie ea reală sau imaginară. Scrisoarea începe astfel:

„Îngerul meu, lumea mea întreagă, ființa mea. Probabil că ne vom vedea curând…”

Iar prima parte se încheie cu „credinciosul tău Ludwig.” Prima parte dă impresia că cei doi iubiți au o istorie împreună și că sentimentele sunt reciproce. De asemenea, lasă impresia că relația lor se confruntă cu o dificultate.

A doua parte începe în cuvintele: „Tu suferi, ființa mea iubită”. Apoi, compozitorul se plânge că se văd foarte rar, dând impresia că suferința femeii izvorăște din faptul că se află la depărtare sau din faptul că nu primește scrisori de la el suficient de des.

Apoi, compozitorul mărturisește că este supărat că iubita sa nu va primi vești de la el până la o dată ulterioară. În această parte a misivei, Ludwig van Beethoven scrie: „Oricât m-ai iubi, eu te iubesc și mai profund”.

În acest moment, devine clar că relația celor doi are, într-adevăr, o istorie, dar cine ar putea fi destinatara?

Scrisoarea nu a fost trimisă niciodată. Ce anume a oprit trimiterea sa? S-a întâlnit cu iubita sa înainte să trimită scrisoarea? A încetat legătura dintre ei?

De ce nu există și alte scrisori, dacă aceasta era suficient de importantă pentru a fi păstrată? În ultima parte a scrisorii, Ludwig van Beethoven își numește destinatara misterioasă „iubire nemuritoare”.

În plus, această secțiune oferă cele mai multe indicii despre natura relației dintre cei doi. Muzicianul lasă de înțeles că și-ar fi dorit să locuiască împreună cu iubita sa, dar acest vis este dificil de îndeplinit.

Ludwig van Beethoven își întreabă iubita dacă în relația lor ar fi posibil conformismul și încheie cu: „Mereu a mea, mereu al tău, mereu noi.” Astăzi, știm că pentru Ludwig van Beethoven nu a existat un „mereu noi”.

Din scrisorile sale, știm că fusese iubăreț în tinerețe și pare că avea tendința de a se îndrăgosti de femei inaccesibile. Una dintre cele mai cunoscute ținte ale afecțiunii sale a fost contesa Julie Guicciardi.

„Sonata lunii” îi este dedicată, însă asta era tot ce putea să facă Ludwig van Beethoven ca să își arate sentimentele pentru contesă. Următoarea pasiune a muzicianului a fost contesa Josephine von Brunsvik.

Înainte de a începe o legătură prin corespondență cu Ludwig van Beethoven, Josephine fusese căsătorită cu un conte și nu putea începe o relație convențională cu muzicianul, deoarece ar fi riscat reputația sa și a copiilor săi.

Schimburile de misive amoroase cu Julie Guicciardi au avut loc cu aproximativ un deceniu înainte ca scrisorile către „iubirea nemuritoare” să fie scrise, dar se crede că Julie a fost una dintre posibilele destinatare.

Josephine von Brunsvik a primit câteva scrisori de dragoste de la Ludwig, însă acestea au încetat cu doi ani înainte de scrisorile către „iubirea nemuritoare”, din câte știm.

În contrast cu înfățișarea neglijată în ultimii ani, compozitorul fusese arătos în tinerețe, judecând după portrete. Așadar, probabil că nu era greu să le facă pe aceste femei să îl iubească.

Întrebarea este dacă „iubirea nemuritoare” era o femeie din înalta societate, una pe care Ludwig van Beethoven nu o putea curta mai departe de a-i trimite scrisori, sau era una dintre iubitele lui din trecut, cu care a continuat să țină legătura.

Candidatele sunt cele două iubite menționate de mai sus, Josephine fiind alegerea preferată. Însă mai există și varianta ca iubita sa să fi fost Antonie Brentano (o femeie căsătorită, al cărei soț era prieten cu Beethoven) sau contesa Terez Brunsvick (sora lui Josephine).

Motivul probabil pentru care Ludwig van Beethoven nu s-a însurat niciodată este că toate aceste femei erau din afara clasei lui sociale. Poate că motivul pentru care nu s-a însurat după scrisorile către „iubirea eternă” este că această femeie îi era interzisă.

Oricum ar sta lucrurile, Ludwig van Beethoven nu s-a așezat niciodată la casa lui.

Și-a petrecut mare parte din ultima perioadă a vieții într-o bătălie legală feroce pentru custodia unui nepot, împotriva unei cumnate care era o hoață recunoscută și nepotrivită ca mamă.

De asemenea, s-a confruntat cu depresia din cauza pierderii auzului. A murit așa cum a trăit – un burlac care a lăsat în urma lui un șir de scrisori de dragoste.

$$$

 "Dacă traiești numai in România, e posibil sa nu-ți dai seama că e ceva in neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te miști o data cu el. Ești una cu toți ceilalți. 

Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.

În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură.

Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord").

Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe si e esentială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.

Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu ține să fii draguț cu ceilalți.

Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si obscenitate.

Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.

Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."

Mircea Cartarescu

$$$

 Amza Pellea ar fi implinit astazi 95 de ani...

Oana Pellea, fiica marelui actor Amza Pellea, a dezvăluit un episod emoționant din viața părinților ei, în ziua în care cei doi și-ar fi sărbătorit logodna. Prima întâlnire romantică dintre Domnica și Amza Pellea a fost cu totul ieșită din tipare, așa cum erau și personalitățile celor doi.

Actrița Oana Pellea a vorbit despre începutul relației dintre părinții ei, Domnica și Amza Pellea, pe pagina personală de Facebook. Marele actor, ucis de cancer la numai 52 de ani, a cunoscut-o pe Domnica, cea care avea să fie iubirea vieții lui, într-un turneu la Craiova.

Tânăra cu ochii verzi, fostă campioană la gimnastică, pasionată de dans, l-a cucerit imediat, însă actorul a avut puțin de muncit până s-o cucerească la rândul lui.

”13 septembrie. Ziua logodnei lor. Multe emoții si multă, multă, multă iubire! Amza s-a dus cu trupa de actori la Craiova, cu Rautchi, cu Cozorici, la ștrand. Și a apărut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochii verzi, foarte sportivă, fusese și campioană la gimnastică, la juniori.

Făcea o gramadă de nebunii. Mergea în picioare pe motocicletă, dansa Roke'n Roll extraordinar!

Și Amza când a vazut-o a zis «Mamă, ce frumusețe!»

Dar toată lumea i-a spus să stea liniștit, că nu era de nasul lui.

Dar ce-a făcut la ștrand cu Domnica?

S-a aruncat după ea în bazin. Spre surprinderea colegilor săi, care știau că Amza nu învățase să înoate.

Era când pe fundul bazinului, când la suprafață, dar tot încerca să-i vorbească Domnicăi. Iar ea nu-l băga în seamă.

Amza era doar unul din multimea de băieți care-i făceau curte.

După ce a scăpat cu viață din bazin, i-a dat întâlnire, în aceeași seară, în parcul mare din Craiova.

Mama s-a dus acasă și nici nu-i trecea prin cap să se ducă la întâlnire. Dar... destinul! Cu zece minute mai înainte de ora fixată de Amza, Domnica s-a îmbrăcat și a plecat în parc.

Și dusă a fost!

Pană-n zori.

Ca să ajungă în parc, trebuia să treacă prin cimitir.

A sosit la locul stabilit și a așteptat. Trece o jumătate de oră, mai trece o oră, și încă una, iar Amza tot nu apare...

Domnica era o puștoaică cuminte, nu întârziase niciodată acasă. Dar i-a fost frică să treacă din nou prin cimitir, să se întoarcă din nou la ai ei. Cum era genială și sportivă, a găsit soluția, s-a suit într-un copac, ca să fie la adăpost. La ora 23:30, pe alea parcului, foarte melancolic și singuratic, cine-mi venea cu mâinile în buzunar? Amza! Care nu spera s-o mai găsească pe Domnica, așa că trecea artistic pe acolo, fluierând «Je suis seul ce soir...»

Domnica nici nu știa cum îl cheamă și, din copac, i-a făcut: «Pâs-Pâs!» Lui i s-a părut ceva incredibil. Cred și eu! Să găsești o fată superbă într-un copac...

A ajutat-o să coboare și i-a recitat din Minulescu «Și ai să mă uiți, căci și uitarea e scrisă-n legile omenești».

Cu asta a cucerit-o. Pe Podul din Parcul Bibescu a sărutat-o și a condus-o acasă.

Doamna și domnul Policrat tremurau de groază, că fata lor nu se întorsese până la două noaptea.

Iar Amza n-a fost erou că le-a adus fata?

N-a fost deloc erou, pentru că în curte, i-a sărutat mâna, tot artistic, iar Domnica s-a emoționat îngrozitor, a uitat că are de trecut un prag și a căzut. S-a julit pe genunchi, și-a rupt rochia și a intrat în casă plină de sânge, toată ciufulită și disperată, plângând în hohote în fața familiei Policrat.

Părinții au întrebat-o ce i s-a întâmplat. Iar ea, în hohote de plâns, atât a spus «M-am în-dră-gos-tiiit».

Ce întâlnire!

Dar așa a fost toată viața lor. Au trăit una dintre cele mai frumoase povești de iubire.

A fost mai mult decât o iubire: a fost și o prietenie extraordinară.

S-au logodit la Craiova, pe 13 septembrie 1958, și s-au unit în fața Domnului în 28 septembrie, tot la Craiova.”

Oana Pellea și-a pierdut tatăl când avea 22 de ani, la scurt timp după ce își începuse cariera de actriță, o carieră pe care Amza nu a vrut-o pentru fiica lui, dar pe care a acceptat-o după ce și-a dat seama de talentul ei.

”I-m scris atunci o scrisoare lui Dumnezeu. I-am scris la propriu, rugându-l ca, dacă există, să-l ierte și să-l facă bine pe tata”

La 20 de ani după moartea lui Amza s-a stins și Domnica, femeia despre care actorul a știut din prima clipă că-i este sortită. Domnica Pellea a ales să rămână acasă toată viața și să aibă grijă de fiica și de soțul ei. N-a regretat niciodată această decizie, dimpotrivă ”ea era stâlpul familiei”. ”Fără asta mică – mama era minionă – nu eram nimeni”, a declarat Oana Pellea că ar fi recunoscut Amza înainte de a muri.

$$$

 A fost descoperită recent o fotografie a lui Ion Creangă la 48 de ani

Specialiştii de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi au descoperit recent că în patrimoniul instituţiei există o fotografie în care scriitorul Ion Creangă, în vârstă de 48 de ani la vremea respectivă, apare alături de profesorul Alexandru C. Cuza şi istoricul Nicolai Andriescu-Bogdan. Este vorba despre o copie după o ferotipie realizată în 1885, la Slănic Moldova, unde Creangă se afla la tratament.

Despre acest eveniment chiar Andriescu-Bogdan vorbeşte în „Poveşti şi bazaconii din Moldova”: „Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie aşa-zisă americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-şi scoată poza. Dar mai totdeauna îmi răspundea: Decât să dau un frăncuşor ca să mă vad lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ de brânză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decât tinicheaua… Într-o zi, însă, aflându-se şi cu dl. A.C. Cuza, îl hotărâi să ne pozăm tustrei în grupă; ne aşezarăm într-un tufiş de lângă sala de cură, Creangă stând în picioare, îndărăt şi noi pe o bancă, eu la stânga, Cuza la dreapta lui”. În plus, pe spatele fotografiei sunt trecute câteva însemnări şi o dedicaţie: „Lui V.A. Gheorghiţă// 15/28 Februarie 1914// Iaşi// Radu Manoliu; Copie după originalul din 1885 la// Slănicul din Moldova// A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan (sic)”.Potrivit sursei citate, ferotipia secolulu al XIX-lea era una dintre cele mai ieftine şi accesibile forme de a deţine o fotografie. Realizată la târguri, bâlciuri sau pe stradă, aceasta nu necesita cunoştinţe temeinice de optică sau chimie.

sursa

http://www.gandul.info/.../cum-arata-scriitorul-ion...

$$$

 Grigore Cugler-Apunake, misteriosul român din Peru

Grigore Cugler a devenit cunoscut în literatura română pentru volumele sale avangardiste „Apunake şi alte fenomene”, publicat în 1934, „Afară-de-unul-singur”, în 1946 şi „Vi-l prezint pe Ţeavă”, apărut postum, în 1975, sub îngrijirea lui Ștefan Baciu.

Născut pe 7 aprilie 1913 la Roznov, în Neamţ, fiu al medicului Grigore Cugler și al Anei Țincu, nepot al poetei Matilda Cugler-Poni, viitorul scriitor și-a făcut studiile la București, unde tatăl său a lucrat o vreme ca doctor al băii publice de pe Calea Victoriei. A absolvit apoi Școala Militară de la Mănăstirea Dealu, iar la izbucnirea Primului Război Mondial a fost mobilizat pe front. În 1918 a revenit la București, devenind student la Facultatea de Drept și la Conservatorul de Muzică, avându-i printre dascăli pe George Enescu, Alfonso Castaldi și Mihail Jora.

În perioada interbelică, numele Cugler a fost implicat într-o afacere care a atras atenția presei. Farmacistul Mihai Cugler, unchiul său, a dispărut în mod misterios în 1935, iar jurnaliștii și autoritățile au legat acest eveniment de o afacere necurată în care ar fi fost implicat.

Grigore Cugler-Apunake

Grigore Cugler, un mare admirator al lui Urmuz, a fost și un distins funcţionar diplomatic, cariera sa în Ministerul de Externe desfășurându-se între 1926 și 1948, ca secretar de legație la ambasadele României din Berna, Oslo și Stockholm și Copenhaga. În 1948, după instaurarea regimului communist, a decis să rămână în Suedia, dar a plecat după scurt timp în Peru, împreună cu soția și cele două fiice.

Suedeza Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen, fiica unui fost atașat militar și nepoata lui amiralului Wilhelm Dyrssen, comandant al Marinei Regale Suedeze, cu care se căsătorise în noiembrie 1937 la București și căreia i se spunea “soția lui Apunake”, a povestit că Grigore Cugler își dorea să părăsească pentru totdeauna Europa, așa că a luat un glob pământesc şi degetul i s-a oprit pe Peru.

Cugler a scris poezie, proză satirică, fantastică, suprarealistă, eseuri, note de călătorie, cronici muzicale şi recenzii pe care le-a publicat în România, Suedia, Spania şi Peru. A fost, de asemenea, un compozitor şi violonist de mare talent, obținând, în 1929, marele premiu pentru compoziţie George Enescu.

În prima parte a exilului în America de Sud, lucra ziua la o companie de asigurări, iar seara își îmbrăca hainele de gală și evolua ca solist la violă pe scena Filarmonicii peruviene. Pentru că își pierduse pe front două degete de la mâna dreaptă, Grigore Cugler a cântat cu stânga, reușind, prin performanțele sale, să fie apreciat de criticii muzicali din Lima.

În 1951, scriitorul a publicat “Cartea de bucate” în revista “Înșir-te mărgărite”, tipărită pentru o scurtă perioadă de timp de Ștefan Baciu la Buenos Aires, în Argentina. Dintre rețetele oferite cititorilor se aflau unele cu nume complet neobișnuite, precum Sâni umpluți, Roșcove în foi de viță, Limbă à la princesse, colțunași cu steregoaioe, Curcan cu surdină, Costițe sultanine, Țipar cu mătănii.

Grigore Cugler-Apunake a murit pe 30 septembrie 1972 la Lima, de opera sa postumă ocupându-se regretatul critic de artă și memorialist Ștefan Baciu, stabilit și el în America Latină în anul 1949. Soția sa, Ulrica Dyrssen Cugler, a încetat din viață pe 25 iulie 2022, la vârsta de 104 ani, în Peru.

Surse:

Colecția România literară

Cotidianul Dimineața (1935)

$$$

 Sufletul străzilor pariziene. Edith Piaf: Non, je ne regrette rien

Édith Piaf s-a născut pe 19 decembrie 1915 la Paris, chiar pe stradă, numele său adevărat fiind Édith Giovanna Gassion. Fiică a unei cântărețe, Line Marsa, care era de origine italo-algeriană, și a acrobatului de circ Louis Gassion, fetița a fost crescută de bunica ei, matroană a unui bordel din Bernay, o localitate din Normandia, și mai târziu, proprietară a unui bordel din cartierul Belleville de la periferia Parisului.

După sfârșitul Primului Război Mondial, tatăl fetei a fost angajat de un circ ambulant și a luat-o cu el pe Édith, locuința lor fiind o rulotă. Pentru a-l ajuta, Édith a început să cânte în mici spectacole ad-hoc, câștigând astfel câțiva bani.

La 17 ani, adolescenta a rămas însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont și a adus pe lume o fetiță, Marcelle, care a murit de meningită în 1935, a fost apoi părăsită de iubitul ei și a început să frecventeze lumea vagabonzilor, a proxeneților, a traficanților de droguri și a prostituatelor. Pentru a-și asigura existența, a continuat să cânte pe străzile Parisului, dar traiul ei era mizerabil.

Într-o seară a anului 1935, tânăra l-a cunoscut pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe Champs-Élysées, care a invitat-o să cânte în localul său câteva melodii, iar aici viitoarea artistă a avut un success neașteptat. Actorul Maurice Chevalier, aflat în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, au remarcat-o pe micuța cântăreață, Canetti i-a oferit o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, i-a înregistrat un disc cu melodia “La foule”.

Édith a început apoi o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care l-a părăsit pentru compozitorul Michel Emer, care a compus pentru ea melodiile “L’accordéoniste” și “Le disque usé”. În timpul ocupației germane a avut contacte cu Mișcarea de Rezistență și a devenit răsfățata publicului cu melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hôtel”, “Les histoires de coeur”.

În 1944, Edith s-a îndrăgostit de un tânăr cântăreț debutant, Yves Montand, cu care a început să apară în concerte și pe care l-a promovat intens, iar doi ani mai târziu a scris textul celebrei melodii “Je vois la vie en rose”, care va face încojurul lumii.

La sfârșitul anului 1947, Édith a călătorit pentru prima dată la New York, unde a cunoscut-o pe actrița Marlene Dietrich și pe boxeurul Marcel Cerdan, care i-a devenit iubit, dar după doar doi ani, pe 27 octombrie 1949, bărbatul a murit într-un accident de avion, iar artista a fost afectată de o depresie profundă.

A revenit pentru o vreme în Franța, dar în 1950 a decis să se întoarcă la New York pentru a susține mai multe concerte împreună cu actorul și cântărețul Eddie Constantine, noul său amant, și cu secretarul ei particular, Charles Aznavour.

Curând Édith a devenit dependentă de somnifere și stupefiante. Pe 29 iulie 1952 s-a căsătorit cu textierul Jacques Pills, iar un an mai târziu, în 1953, a urmat o cură de dezintoxicare. După despărțirea de Jacques Pills, noul ei iubit a fost cântărețul de origine greacă Georges Moustaki. În 1958 Edith a suferit un grav accident de automobil, în urma căruia a rămas cu dureri cumplite, care au făcut-o din nou dependentă de analgezice. La începutul anului 1959, în timpul unui concert la New York, s-a prăbușit epuizată pe scenă, apoi a urmat o serie de internări succesive în diverse clinici medicale.

După ce și-a revenit, artista s-a îndrăgostit din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, cu care s-a căsătorit pe 9 octombrie 1962, dar mariajul s-a dovedit a fi un eșec. Bolnavă, epuizată, mai tot timpul drogată cu analgezice puternice, Édith se afla la finalul carierei și al vieții. După o perioadă petrecută în apropiere de Grasse, pe Coasta de Azur, marea cântăreață a murit pe 10 octombrie 1963, la vârsta de 47 de ani. Timp de două zile o mulțime uriașă de admiratori s-a perindat la catafalcul ei, pentru a o omagia pe cea care a fost numită “petite fille des rues”. Artista a fost înmormântată în cimitirul “Pére Lachaise” din Paris.

În 1963, data la care a murit Edith Piaf, Sarapo, care era un banal frizer, s-a pomenit moştenitorul nu doar al unei imagini legendare, ci şi al unor datorii fără sfârşit. S-a vorbit mult despre nebuniile Edithei: excese în dragoste, excese în prietenie, excese în generozitate, își risipise banii, viaţa, sănătatea, totul era o pasiune de-o zi sau de-o clipă. În Suedia, în timpul unui turneu, i-a venit poftă de Camembert, de friptură şi de vin roşu, a închiriat un avion special pentru ea şi pentru cei ce o acompaniau, și a plecat la Paris să ia prânzul.

La moartea sa, avea în bancă doar 5 milioane de franci, casa de discuri a încetat să-i mai plătească procentele cuvenite, iar lui Sarapo nu i-au mai rămas decât drepturile de autor pentru cântecele și textele lui Edith („La vie en rose”, „Hommage à l’amour”) și drepturile de interpretare. Fiscul a emis o hotărâre de impozitare în sumă de 30 milioane de franci și timp de cinci ani Sarapo a trebuit să tot caute soluții pentru a acoperi datoriile.

Foarte interesantă este povestea ultimului cântec al Edithei reprodusă de presa franceză:

“7 aprilie 1963. Piaf își trăiește ultimele zile. Nu mai e decât un fel de fluture de noapte, negru ca și eterna ei rochie neagră. Oare mai deosebea ziua de noapte? Trăia doar în întuneric, la ea acasă, pe bulevardul Lannes, cu obloanele trase.

Se fofilează de-a lungul camerelor sale vagon: dormitorul, salonul şi camera de lucru. Ca şi ea, cei care o înconjoară nu cunosc decât noaptea.

În mod obişnuit — nici o mişcare înainte de amiază, oarecare murmur după aceea, câteva glasuri agitându-se către 8 seara şi apoteoza la ora 6 dimineaţa, în jurul mesei din bucătărie.

Însă azi, 7 aprilie 1963, Piaf s-a sculat, cu toate că nu-i decât ora 10 dimineaţa. Azi va fi o zi mare, a luat nişte hotărâri. De la 18 martie, data ultimei apariţii pe scena Operei din Lille, Edith n-a mai cântat în public. La ordinul strict al doctorilor, a anulat un turneu în Germania. Suferă. Ultimul cântec ce i s-a creat, „Omul din Berlin”, e dedicat oarecum Germaniei, acestei Germanii unde ea nu s-a dus și îl va încerca în dimineaţa asta. L-a rugat pe soţul ei să-i cheme doi muzicanţi la telefon, pe Francis Lai și Noel Commaert.

„O să meargă” a spus Edith, apoi, adresându-se pianistului: „Tu nu te ambala prea tare”. În camera de lucru atât de sobră, cu ferestrele închise, notele pianului Berstein încep să se reverse. Magnetofonul se-nvârte, imprimând ultimele note, ultimele cuvinte. „Doctorii sunt nişte măgari”, zice Piaf. „Aş fi putut face foarte bine turneul în Germania”. Cât se simţea de bine! Ce în formă era! Cum îi mergea de bine vocea! Vocea era pentru Edith termometrul sănătăţii. Mincinos termometru, după numai câteva zile, Piaf a terminat de cântat pentru totdeauna. Iar înregistrarea din acea dimineaţă nu va rămâne decât acest lucru preţios, mai preţios ca toate celelalte: testamentul vocal al celei mai uimitoare cântăreţe pe care a cunoscut-o music-hall-ul.

Sarapo a păstrat cu sfinţenie ultima înregistrare a soţiei lui. „Nu-i decât un document, o ultimă mărturie”, rosteşte el ca un fel de scuză, pentru că discul nu l-a editat decât la cinci ani după moartea Edithei. Tehnic, e adevărat: „Omul din Berlin” e doar o lucrare de amator. Piaf nu l-a cântat decât o dată, iar atunci doar cu doi muzicieni. Însă ce importanţă are! Povestea de dragoste dintre Piaf şi francezi n-a depins niciodată de impuritatea unui disc”.