$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie 69: La această dată, Vitellius a devenit împărat roman. Aulus Vitellius Germanicus (n. 24 septembrie 15 – d. 22 decembrie 69) a fost împărat roman din 17 aprilie 69 până în 22 decembrie 69. Originea familiei lui Vitellius a fost foarte controversată. După aprecierile adulatorilor sau ale detractorilor lui, originea era apreciată, ori ca foarte veche şi nobilă, cu stăpânitori vechi peste Latium, ori de foarte joasă condiţie, cu un urcuş lent pe scara ierarhiei sociale. Ceea ce este sigur este faptul că un Publius Vitellius a fost cavaler roman (rang social secundar) şi intendent al bunurilor lui Augustus. Acel bunic al împăratului a avut patru fii care s-au ridicat la ranguri foarte înalte, de consuli, senatori şi pretori.

Cel de al patrulea fiu, Lucius, tatăl viitorul împărat Vitellius, a devenit guvernator al Siriei după ieşirea din consulat. De la nivelul acelui rang a reuşit să determine pe regele parţilor, Artaban, să accepte tratative, făcându-l chiar să se plece în faţa drapelelor legiunilor romane. Lucius Vitellius a deţinut de două ori funcţia de consul şi o dată pe cea de cenzor, împreună cu împăratul Claudius. Acestuia i-a ţinut locul la conducerea imperiului în timpul expediţiei de cucerire a Britanniei. Lucius s-a bucurat de apreciere ca om corect şi priceput.O dragoste exagerată faţă de o libertă i-a mai scăzut din reputaţie. Totodată atitudinea linguşitoare faţă de Caligula şi Claudius nu i-a făcut prea mare onoare. A introdus adorarea lui Caligula ca zeu, iar aprecierea lui Claudius a menţinut-o prin linguşirea soţiilor şi liberţilor din anturaj. Linguşirea lui nu era una oarecare, ci s-a manifestat dezonorant. A ajuns la sărutarea picioarelor Messalinei şi la confecţionarea de chipuri de aur pentru liberţii atotputernici, Narcisus şi Pallas, chipuri pe care le-a aşezat în rândul zeilor casei sale.

Este foarte de mirare cum un om care a dat dovadă de bărbăţie şi curaj în serviciul militar din provincii şi care a îndeplinit, cu onoare, funcţii în stat, se putea transforma atât de grav, odată ce intra în atingere cu curtea imperială, sau avea interese acolo. Lucius a avut ca soţie pe Sextilia, femeie foarte cumsecade şi de familie nobilă. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, apropiaţi ca vârstă, care au ajuns la funcţia consulară în acelaşi an (48 d. Hr.), la un interval de numai şase luni. Unul dintre aceşti fii, viitorul împărat Aulus Vitellius, s-a născut la 23 septembrie anul 12 d. Hr. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe la Caprea (Capri) între prostituatele lui Tiberius şi a fost stigmatizat toată viaţa de viciile căpătate în acea perioadă. In anii următori s-a pătat cu toate infamiile, păstrându-şi un rang însemnat la curte, pe lângă Caligula şi apoi pe lângă Claudius. Caligula îl aprecia pentru talentul său de a conduce carul de curse, iar Claudius ca partener la jacul cu zaruri. Nero, cel de al patrulea împărat la a cărui curte a rămas, l-a simpatizat şi mai mult, atât pentru calităţile anterioare, dar şi pentru că era sensibil la harul său de cântăreţ.

Sub Caligula, Claudius şi Nero, Vitellius s-a bucurat numai de onoruri şi demnităţi religioase. In calitate de guvernator al Africii s-a comportat cu o cinste rară, dar ca administrator al treburilor publice din Roma s-a pătat cu sustragerea multor ofrande şi podoabe ale templelor, sau prin schimbarea lor cu unele fără valoare în aur sau argint. A fost căsătorit de două ori. Prima dată, cu Petronia, fiica unui consular, cu care a avut un fiu cu o infirmitate la un ochi. Din motive legate de moştenirea averii mamei, acest fiu a fost ucis prin otrăvire cu învinuirea de a fi voit să-şi omoare tatăl. S-a pretins ca din cauza remuşcărilor ar fi înghiţit otrava care o pregătise pentru Vitellius. Cea de a doua soţie a fost Galeria Fundana, fiică de pretor, cu care avut doi copii, un băiat grav bâlbâit şi o fată, de care s-a îngrijit, mai târziu, împăratul Vespasianus.Fiind numit, de Galba, guvernator (proconsul) al Germaniei Inferior, în decembrie 68, s-a pomenit proclamat împărat de trupele din subordine, revoltate la 1 ianuarie 69 d. Hr. În acelaşi timp, la moartea lui Galba, în ziua de 15 ianuarie 69 d. Hr., a fost proclamat împărat Otho, susţinut de trupele pretoriene şi recunoscut de senat.

Vitellius a trimis asupra Italiei trupele de avangardă comandate de Fabius Valens şi de Alienus Caecina. După patru confruntări, de mică anvergură, câştigate de trupele lui Otho, în bătălia cea mai mare şi finală legiunile lui Vitellius au ieşit învingătoare la Brediacum. Greşeala cea mare a lui Otho a fost aceea că a stabilit o conducere multiplă legiunilor sale ceea ce a îngreunat coordonarea forţelor cu toate că acestea erau superioare şi puteau fi întărite cu altele dinspre Illyricum, Dalmaţia şi Moesia. Vitellius se găsea încă în Gallia când a primit vestea sinuciderii lui Otho. De la înălţimea unei tribune, alături de soţie şi de fiu, l-a numit pe acesta Germanicus şi imperator, deşi băiatul nu avea decât şase ani. Nu a întârziat să desfiinţeze, prin decret, cohortele pretoriene ca unele care dăduseră un foarte rău exemplu prin implicarea în uciderea unui împărat şi la impunerea altuia. Totodată a poruncit să fie cercetaţi şi pedepsiţi cu moartea o sută douăzeci de soldaţi care făcuseră petiţii către Otho, cerând recompense pentru ajutorul dat la uciderea lui Galba.Aceste acte de dreptate erau menite să dea speranţa în apariţia unui împărat vrednic. In continuare s-a comportat, însă, conform firii şi apucăturilor lui anterioare.

Drumul spre Roma i-a prilejuit străbaterea oraşelor după obiceiul triumfătorilor. S-au folosit echipaje luxoase şi nave luxoase de trecerea cursurilor de ape, iar în fiecare localitate aleasă s-au pregătit ospeţe exagerat de bogate şi costisitoare. Armatei i-a fost îngăduită orice dezordine, violenţă, furt sau crimă.Străbătând câmpul de luptă de lângă Cremona nu s-a arătat deranjat de mirosul cadavrelor intrate în descompunere spunând că: „Un duşman mort miroase foarte bine“. A băut vin în apropierea cadavrelor, cu semeție și insolență, oferind şi celorlalţi. Nu a avut nici bunul simţ să ordone îngroparea cadavrelor. A intrat în Roma în sunetele trompetelor, îmbrăcat în uniformă de comandant suprem, încins cu sabia, între steaguri şi drapele, cu țnsoțitori îmbrăcaţi cu mantale de război şi cu soldaţi purtând armele în mână. Pentru a nu lăsa îndoială asupra opţiunilor privind guvernarea imperiului a celebrat în Câmpul lui Marte sacrificii pentru zeii mani ai lui Nero, arătând cât de plecat era memoriei acelui împărat.

Domnia lui Vitellius s-a transformat într-o beţie şi o orgie continuă. Varietăţile gastronomice erau uimitor de bogate şi de costisitoare, iar pentru a se putea face faţă la atâta îmbuibare se folosea metoda vărsăturilor, provocate cu pană introdusă pe gât, după exemplul împăratului. Casa de aur (Domus Aureus) a lui Nero nu-i mai ajungea lui Vitellius, cu toate că nutrea admiraţie pentru renumele şi felul de viaţă al fostului împărat şi pentru toate obiceiurile aceluia. Exprima aprecieri critice privind locuinţa nesatisfăcătoare a lui Nero, cu mobilier puţin şi sărăcăcios, după părerea lui. Soţia sa, Galeria, se distra pe seama puţinelor obiecte de toaletă găsite în palatul imperial. Cu un astfel de comportament de parvenit, Vitellius şi-a atras dispreţul populaţiei şi al soldaţilor, care nu mai aveau nici-un respect pentru datorie. Pretutindeni era numai violenţă şi abuz al puterii.Vitellius a ajuns destul de repede de râsul supușilor. Se ridiculiza faptul că apărea în public plin de gravitate, ştiindu-se cât era de putred în comportament. Se vorbea cu venin că apărea călare, îmbrăcat în purpură, cel care ţesălase caii în grajdurile de la cârciumi. Când urca în Capitoliu cu o gardă militară numeroasă, mulți își aminteau că altădată nu putea ieşi în for de mulţimea creditorilor.

Deşi ducea o viaţă de depravat şi parvenit, s-a arătat capabil şi de unele realizări onorabile. A fost moderat în măsurile de represalii şi chiar îngăduitor cu faptele şi persoanele legate de domniile anterioare. A permis păstrarea efigiilor monetare ale lui Nero, Galba şi Otho fără resentimente, a menţinut toate daniile făcute de predecesorii săi fără să ia nimic înapoi, nu a pretins impozitele restante şi nu a confiscat bunuri. Deşi a dispus câteva execuţii între partizanii declaraţi ai lui Otho, nu a confiscat moştenirile rudelor acelora, iar pe de altă parte, a restituit tot ce se confiscase familiilor celor executaţi înainte de venirea lui la putere. Nu a atacat testamentele acelora care luptaseră împotriva lui şi a interzis senatorilor şi cavalerilor să mai participe la lupte cu gladiatori, sau să mai apară în vreun spectacol. În general, era comunicativ şi nu prea protocolar în viaţa curentă. Numai în situaţiile oficiale căuta să-şi pregătească o demnitate şi o grandoare care nu-i reuşea.

Generalul Vespasianus se afla din anul 67 d. Hr. în Iudeea, pentru reprimarea răscoalei generalizate din acea parte a imperiului. După dispariţia lui Nero, generaluul îl trimisese pe fiul său, Titus, pentru a-l saluta pe împăratul Galba.La întoarcerea lui Titus, Vespasianus a aflat de revolta lui Vitellius şi de conspiraţia lui Otho încheiată cu asasinarea lui Galba. Evenimentele l-au determinat pe Vespasianus să-şi dorească tronul Romei, considerând că este mult superior celor doi revoltaţi. Legiunile lui și ale fiului erau bine călite în lupte, disciplinate şi ataşate. El avea o experienţă de campanii incomparabilă cu a marionetelor care-şi disputau tronul imperiului. Mucianus, guvernatorul Siriei, i s-a aliat imediat cu gândul ascuns că va fi aliat la domnie. Imediat, Vespasianus l-a trimis pe acesta cu trupele sale spre Italia, împotriva lui Vitellius. El și-a îndreptat atenția spre cele ce se petreceau în Siria, în absenţa lui Mucianus. Concomitent a încredinţat fiului său, Titus, războiul din Iudeea, pentru a trece în Egipt cu scopuri bine gândite. Acolo, la 1 iulie 69, a fost proclamat împărat de legiunile din Orient şi a folosit timpul pentru a strânge fonduri şi grâne pentru Roma.

Legiunile din Moesia, aflând de reacţia lui Vespasianus, nu au mai aşteptat sosirea lui Mucianus şi l-au ales în fruntea lor pe Antoninus Primus, condamnat la exil de Nero şi rechemat de Galba. La data ridicării exilului, Primus era legatul legiunilor din Pannonia şi datorită repeziciunii cu care s-au derulat evenimentele la Roma nu dăduse curs rechemării. S-a aliat cauzei lui Vespasianus. El a primit investirea cu puteri depline fără să fi primit vreo numire anterioară de la împărat sau de la senat. Soldaţii lui erau nerăbdători să-şi reverse furia asupra lui Vitellius şi să jefuiască Italia, într-un război civil, ceea ce s-a şi întâmplat. Deşi informat de cele ce se petreceau şi de calitatea forţelor ce se îndreptau spre metropolă, Vitellius ducea în continuare o viaţă de huzur, cu mese, spectacole şi lupte de gladiatori. Depăşit de evenimente, a rămas prea mult timp inactiv, la Roma. Grija războiului a lăsat-o în seama lui Alienus (Aulus Caecina Alienus), care ajunsese unul dintre conducătorii de fapt ai imperiului datorită exageratei indulgenţe a lui Vitellius. Alienus fusese unul din cei care cuceriseră peninsula pentru Vitellius, în lupta cu trupele lui Otho.

Alienus a ajuns în nord, la Cremona, pe care a ocupat-o înainte de venirea lui Primus. Era conştient de calităţile inferioare ale trupelor sale în comparaţie cu ale lui Primus şi mai ales cu cele ale lui Mucianus, care urma să sosească în al doilea val. In această situaţie a dus tratative prieteneşti cu Primus şi a încercat să-și convingă trupele să treacă de partea lui Vespasianus. După o primă fază în care a avut putere de convingere a urmat o reacţie a trupelor care au confirmat ataşamentul faţă de Vitellius şi l-au pus în lanţuri pe Alienus, la Cremona. Lupta s-a dat fără ca trupele lui Vitellius să aibă comandant şi a fost lungă, timp de o zi şi o noapte, cu succese alternative. La ivirea zorilor celei de a doua zile, soldaţii Legiunii a III-a Gallica, ale cărei tabere de iarnă erau în Siria şi care luptau pentru cauza lui Vespasianus, au salutat, după obicei, ivirea soarelui. Trupele lui Vitellius au crezut că uralele semnalizau sosirea lui Mucianus cu trupele din Orient şi au cerut încetarea luptei. Dar după atâta sânge vărsat, adepţii lui Vespasianus nu au mai vrut să trateze. De teamă, trupele lui Vitellius l-au eliberat repede din lanţuri pe Alienus şi l-au trimis cu tot onorul să trateze încetarea luptei. Primus a fost convins să accepte condiţiile de capitulare aduse de Alienus, care fusese la un pas de moarte.

Deschizând porţile, Cremona s-a trezit devastată de trupele în debandadă, mai ales de cele ale lui Vitellius, pe care orăşenii le ajutaseră. Pe câmpul de luptă de lângă Cremona și în oraș și-au pierdut viața 50.000 de oameni. Înainte de confruntare Vitellius făcuse recrutări la Roma şi în peninsulă, lansând mari promisiuni. O parte din recruţi, împreună o trupă de gladiatori şi o flotă, se aflau sub comanda fratelui său Lucius Vitellius. Când a aflat de înfrângerea de la Cremona a trimis urgent pe acesta la Terracina pentru a-şi asigura credinţa garnizoanei de acolo. În schimb, la Roma el a avut o comportare atât de contradictorie și fluctuantă în atitudini şi în fapte, încât desconsiderarea faţă de persoana lui a crescut, iar oamenii au început să se gândească la propriile interese.Slăbiciunea şi laşitatea sa din acele zile următoare înfrângerii, dar şi apropierea lui Primus de Roma i-au determinat pe consulii Caius Quintius Atticus şi Cnaeus Caecilius Simplex (rudă cu Vespasianus) să se îndrepte spre palat urmaţi de cetăţeni de vază şi de ostaşi. Doreau să-l determine pe Vitellius să renunţe la imperiu de bună voie, sau prin forţa armelor. Întâmpinaţi de gărzile germane ale lui Vitellius au fost respinşi cu mari pierderi şi s-au refugiat pe Capitoliu unde i-a însoţit şi Domitianus, fiul lui Vespasianus, şi rudele acestuia.

Împrejurimile Capitoliului au fost incendiate, iar soldaţii lui Vitellius i-au zdrobit pe asediaţii asfixiaţi de fum. După aceea soldaţii au jefuit toate ofrandele sacre şi au incendiat templele, printre care şi marele templu. Făcând prizonieri pe Sabinus, fratele lui Vespasianus şi pe Atticus, i-au predat lui Vitellius. Acesta, sub presiunea plebei amatoare de spectacole sângeroase, a dispus executarea lor. Povestind aceste evenimente care l-au îndurerat foarte mult pentru că au dus la distrugerea monumentelor antice, de pe timpul regilor, istoricul Tacitus și-a exprimat părerea: „Sordida pars plebis” (Partea urâtă a plebei). Domitianus, fiul, şi Sabinus nepotul de frate al lui Vespasianus, au reuşit să scape şi au rămas ascunşi în case particulare.

Trupele lui Vespasianus, conduse de Antoninus Primus şi de senatorul Quintius Petilius Cerealis erau la curent cu toată debandada ce domnea la Roma și în viaţa lui Vitellius. Dar când au văzut cum se ridicau flăcările din Capitoliu s-au grăbit. Prima încercare a lui Cerealis de a intra în oraş a fost respinsă. Vitellius a încercat să negocieze unele înţelegeri cu adversarii, prin solii, dar n-a avut noroc. Soldaţii care devastaseră Cremona vroiau de acum şi Roma. Neputând să atace frontal garnizoana care apăra podul peste Tibru, cavaleria a trecut râul înotând şi a căzut în spatele apărătorilor. Cam în acelaşi timp soldaţii pătrundeau în capitală din diverse alte direcţii. Capitala a fost prădată şi trecută prin sabie, cu mari pierderi pentru cetăţenii care încă mai erau fideli lui Vitellius, dar şi pentru atacatorii ce nu se puteau desfăşura pe străzile strâmte.

Vitellius s-/a travestit în haine ponosite și s-a ascuns într-un loc întunecosal palatului, acolo unde erau hrăniţi câinii. Soldații l-au găsit repede şi l-au identificat. Cu hainele rupte, sângerând şi legat cu o funie de gât, l-au târât în afara palatului, cu mâinile legate la spate. L-au mânat, cu lovituri, pe Via Sacra, pe unde trecuse de atâtea ori în litiera sa imperială. A fost batjocorit şi insultat aşa cum numai plebea instabilă și dezlănţuită ştia să o facă. Un gal a încercat să-i scurteze chinul străpungându-l cu sabia, după care s-a sinucis. Rana provocată de gal nu s-a dovedit mortală, așa că Vitellius a mai stat un timp, închis alături de statuile lui, în arest. Plictisiţi, după un timp, soldaţii i-au tăiat capul la Genonii şi l-au purtat prin tot oraşul. Când rămăşiţele lui n-au mai prezentat interes, soția a putut să-l îngroape în taină. Fratele său, deşi a încercat să trateze cu învingătorii, nu a reuşit să-şi salveze viaţa. Fiul minor al lui Vitellius a urmat aceeaşi soartă deşi Vitellius însuşi nu omorâse pe nimeni din neamurile lui Otho, sau Vespasianus. Mucianus a ajuns la Roma când toate aceste fapte erau de domeniul trecutului. A preluat conducerea treburilor publice împreună cu Domitianus şi ducându-l pe acesta în mijlocul trupelor, l-a îndemnat să ţină o cuvântare. Pe atunci, Domitianus, fiul lui Vespasianus, era foarte tânăr. Avea 18 ani, aproape de vârsta lui Octavianus când venise la Roma să preia moştenirea lui Iulius Caesar.

Lui Mucianus, care îl susţinuse pe Vespasianus din primele clipe, chiar dacă nu fusese oficial recunoscut drept asociat la domnie, i se încredinţase girarea treburilor publice la Roma, cu drepturi depline. Moartea lui Nero (iunie 68) a inaugurat aşa-numitul an al celor patru împăraţi. In perioada foarte scurtă, de până în decembrie 69 d. Hr., pe tronul Romei s-au aşezat şi chiar s-au suprapus patru împăraţi: Nero, Galba, Otho şi Vitellius. A fost un an cu nenorociri, violenţe, omoruri, jafuri, pierderi materiale şi omeneşti imense, lupte interne, corupţie, trădări, răzbunări şi pe deasupra victorii, triumfuri, parade strălucitoare, ospeţe şi spectacole strălucitoare.Toate acestea în dauna populației, a imperiului, a monarhiei şi a credibilităţii în stabilitatea puterii romane.Anul celor patru împăraţi a reprezentat prima criză a Principatului inaugurat de Augustus. Dintre cei nouă suverani ce stăpâniseră până atunci discreţionar Roma, luând în calcul și dictatura lui Iulius Caesar, numai Augustus a murit de moarte naturală. Ceilalţi opt suverani au avut o moarte violentă datorată conspiraţiilor, trădărilor şi revoltelor. Doi dintre Principi, Nero şi Otho, şi-au luat singuri viaţa, dar tot constrânşi de evenimentele potrivnice. Cu Nero s-a stins dinastia iulio­ claudiană (preponderent claudiană), iar cu Vitellius s-a încheiat perioada scurtă de războaie civile din anii 68­ 69 d. Hr., perioadă cu împăraţi efemeri.

Surse:

https://www.roman-emperors.org/vitell.htm

https://www.ancient.eu/Vitellius/

http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Suetonius/12Caesars/Vitellius*.html

https://www.britannica.com/biography/Aulus-Vitellius

http://istoriaereinoastre.blogspot.com/2012/12/anul-69-anul-celor-patru-imparati.html

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_6/02.pdf

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2011/02/tronul-romei-vitellius-aulus-vitelius.html

http://brancusi.1dez.com/opere/Vitellius.html

https://oxfordre.com/classics/view/10.1093/acrefore/9780199381135.001.0001/acrefore-9780199381135-e-6837

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie1647: La această dată, a murit Grigore Ureche, cronicar moldovean. Născut pe la 1590 (sau 1595, după unele surse), Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar. În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos. A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

„Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş până la Aron-vodă” a fost scris spre sfârşitul vieţii (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte“. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, Letopiseţul Ţării Moldovei constituind începutu listoriografiei în limba română. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. 

Alţi copişti, ca Misail Călugărul şi Axinte Uricariul au adăugat la rândul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin.Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conţinînd integral sau parţial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu. Letopiseţul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domneşti fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării şi în special epoca lui Ştefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverenţă ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia.

Surse:

https://www.scribd.com/doc/47463757/Grigore-Ureche-Viata-si-Opera

http://www.istoria.md/articol/77/Grigore_Ureche

https://www.academia.edu/11573428/Grigore_Ureche_Letopise%C5%A3ul_%C5%A2%C4%83rii_Moldovei

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/68-grigore-ureche-1590-1647

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie 1880: În această zi, s-a înfiinţat Banca Naţională a României. Apărea, în „Monitorul Oficial” nr. 90, „Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune”, pentru a înființa Banca Naţională a României (cu un capital de 30 de milioane lei), sub formă de societate anonimă cu participarea statului (care deţinea o treime din acţiuni, celelalte două treimi aparţinând deţinătorilor particulari), cu privilegiul exclusiv de a emite monedă. BNR începe să funcţioneze la 1/13 iulie 1880, primul guvernator fiind Ion I. Câmpineanu. 

Banca Naţională a României devenea instituţie de credit care deţinea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc şi aparţinea în proporţie de o treime statului şi două treimi particularilor. Până la declanşarea primului război mondial, Banca Naţională a României s-a implicat în susţinerea dezvoltării economiei naţionale, prin volumul creditelor acordate şi nivelul redus al taxei scontului. De asemenea, alături de guvernul român, a contribuit în anii 1890-1892 la elaborarea legilor care au consacrat schimbarea etalonului monetar, prin renunţarea la bimetalism în favoarea monometalismului aur. Între 1900 şi 1925, statul s-a retras dintre acţionarii băncii, fapt pentru care BNR a devenit o instituţie particulară privilegiată, dar care avea aceleaşi responsabilităţi naţionale.

În timpul Războiului de Reîntregire, BNR a susţinut financiar efortul de război al guvernului român. Evoluţia evenimentelor militare a obligat Administraţia centrală a BNR să plece în refugiu la Iaşi şi să accepte transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai poată fi recuperat. Imediat după 1918, BNR a trebuit să răspundă altor provocări, printre care: criza economică postbelică, restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi extinderea reţelei sale de sucursale şi agenţii la nivelul întregii ţări. După revenirea statului între acţionarii săi (1925), BNR a fost implicată în proiectul stabilizării monetare din 1929, în controlul comerţului cu aur şi devize, precum şi în acţiunile de conversiune a datoriilor agricole şi în organizarea şi reglementarea comerţului de bancă începând din 1934. Până în 1948, instituţia numită Banca Naţională a României a fost o instituţie privată, controlată cu mână de fier de către acţionarii care, nu o dată, au sfidat guvernul propriului partid, PNL

În anii celui de-al doilea război mondial, BNR a susţinut guvernul în cheltuielile provocate de acţiunile militare, luând, în acelaşi timp, măsuri pentru a stăvili inflaţia şi a-şi salva tezaurul propriu. Regimul comunist a impus etatizarea BNR (1946) şi apoi reorganizarea sa, potrivit noilor imperative politice. În 1948, BNR devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonată iniţial Ministerului de Finanţe, iar din 1957, Consiliului de Miniştri. În 1965, titulatura băncii de emisiune s-a transformat în Banca Naţională a Republicii Socialiste România. În toţi aceşti ani, Banca Naţională a îndeplinit un rol important în evoluţia sistemului monetar şi de credit prin implicarea în realizarea reformelor monetare din 1947 şi 1952, în planificarea circulaţiei monetare, în controlul asupra utilizării creditelor acordate etc.

Din 1990, BNR şi-a reluat titulatura iniţială, implicându-se în tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă şi asumându-şi funcţiile normale ale unei bănci centrale, similare celor ale unor bănci centrale din Europa şi din lume, obiectivul său fundamental fiind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Banca Naţională are 19 sucursale, clasificate în trei tipuri, în funcţie de gradul de importanţă pe care îl prezintă. Sucursala din str. Lipscani, vechiul sediu, este de tip special. Urmează trei sucursale de gradul I: Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. Sucursalele de gradul II sunt: Arad, Bacău, Baia Mare, Braşov, Buzău, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Suceava, Târgu Jiu şi Târgu Mureş.

Surse:

https://www.bnr.ro/Istoria-BNR-1052-Mobile.aspx

https://www.bnr.ro/Inceputurile--1053-Mobile.aspx

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Banca_Naţională_a_României

https://books.google.ro/books?id=RpqOBAAAQBAJ&pg=PT119&lpg=PT119&dq=aprilie+1880+Banca+Naţională+a+României&source=bl&ots=wZ4mXqezZx&sig=ACfU3U0iMk9MRdmY6su8AySuaj8k6pxeUA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwia3cCnhr3nAhWB2KQKHVG6CQcQ6AEwBnoECAoQAQ#v=onepage&q=aprilie%201880%20Banca%20Naţională%20a%20României&f=false

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie1918, 17/30: La această dată, s-a înfiinţat, la Paris, „Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina", sub preşedinţia lui Traian Vuia, apoi a dr. Ioan Cantacuzino; Comitetul a militat pentru dobândirea independenţei Transilvaniei şi unirea acesteia cu România. Numeroase personalităţi ale intelectualităţii româneşti, în frunte cu Traian Vuia, aflate în emigraţie la Paris, au hotărât întemeierea, la 17/30 aprilie 1918, a Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina.

Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, înfiinţat la Paris sub preşedinţia lui Traian Vuia, şi ulterior a dr. Ioan Cantacuzino, a desfăşurat o intensă activitate pentru unirea teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria cu România. Scopul Comitetului era acela de a întreprinde o campanie de informare pe lângă guvernele statelor occidentale asupra cerinţelor legitime ale românilor de a se elibera de sub dominaţia Austro-Ungariei. Comitetul a editat la Paris revista „La Transyvlanie”, aflată sub directa conducere a lui Traian Vuia, revistă ce a contribuit la corecta informare a opiniei publice internaţionale asupra situaţiei românilor transilvăneni. Celebrul inventator Traian Vuia, stabilit la Paris din 1902, a militat cu ardoare pentru destrămarea monarhiei austro-ungare,cu eliberarea naţionalităţilor oprimate şi unirea întregii suflări româneşti în propriul ei stat naţional. Activitatea aceasta unionistă în serviciul statului naţional unitar român se împleteşte, la Traian Vuia, cu o corespunzătoare acţiune organizatorică, reclamată de evenimente, 

Prima semnătură în josul procesului verbal de constituire – act publicat la 15 mai 1918 în „La Transylvanie” ca organ parizian bilunar de presă al Comitetului – este cea a lui Traian Vuia, urmat de Dionisie Axente şi mulți alții. Articolul 2 din statutele Comitetului precizau, în mod clar, ţinta finală a acestuia din urmă: unirea teritoriilor de peste munţi cu România – dorinţa de veacuri a poporului. Prin actul de constituire a acestui Comitet, românii rezidenţi în Franţa se angajau în scris să continue lupta în acest scop şi cu sprijinul fraţilor din România. O primă acţiune majoră a Comitetului a fost elaborarea unui protest faţă de pacea de la Buftea- Bucureşti din primăvara anului 1918. Documentul informa statele membre ale Antantei asupra hotărârii românilor transilvăneni şi bucovineni de a se uni cu România. Ansamblul acţiunilor la care participau Traian Vuia şi alţii s-au oglindit adesea în coloanele revistei „La Transylvanie''. În luna iunie 1918, Traian Vuia publică în această revistă articolul „Eliberarea naţionalităţilor subjugate'', în care arată că „pacea de drept este incompatibilă cu existenţa monstrului ce se cheamă Imperiul habsburgic''.

Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina avea în vedere, de asemenea, şi alte popoare vecine. La rândul său, Comitetul Naţional Polonez a adresat felicitări Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina pentru acţiunile întreprinse, arătând că „în munca aceasta, în luptele ce cu siguranţă vom mai avea de purtat contra duşmanilor noştri comuni, se va consolida şi cimenta vechea prietenie dintre România si Polonia'' („La Transylvanie'' nr.6/1 august 1918). Multiplele organisme politice din 1918, constituite la nivel naţional, sau mai înalt, găseau uneori necesară funcţionarea unei legături între ele. Astfel, spre exemplu, începând de la 1 august 1918, Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania este reprezentat în Comitetul naţionalităţilor oprimate, prin personalităţi precum dr. I. Cantacuzino, Nicolae Titulescu şi Traian Vuia („La Transylvanie'' nr. 12/1.XI.1918). Totodată Traian Vuia, în numele organismului pe care îl conducea, s-a adresat în scris unor personalităţi precum Take Ionescu (la 1 noiembrie 1918), sau Woodrow Wilson, preşedintele SUA (la 15 ianuarie 1919).

„La Transylvanie'' devenise o veritabilă tribună a naţiunii române, inclusiv pentru cei înrolaţi pe îndepărtatele fronturi de luptă. Datorită largii difuzări a acestei reviste în numeroase ţări, veştile, actele, apelurile, ideile publicate erau citite cu interes la Bucureşti, Paris, Londra etc, în tranşeele de la Piave, sau de către militarii români prizonieri aflaţi la Cittaducale (Italia). Datorită lui Vuia şi celorlalţi colaboratori, periodicul difuza ştiri de ultimă oră despre mersul evenimentelor. Astfel, la 12/25 iunie 1918, Traian Vuia scria din capitala Franţei lui Zaharia Barbu, aflat în lagărul din Cittaducale: „Toată activitatea noastră se concentrează în formarea Legiunii române transilvănene''. Constituirea acestei unităţi militare avea în concepţia lui Traian Vuia o valoare morală şi politică excepţională. „Noi luptăm prin toate mijloacele - conchidea el - pentru ca să arătăm lumii că suntem un popor demn de a fi dezrobit (...)''.

De asemenea,Traian Vuia a purtat o corespondenţă activă cu cei interesaţi în constituirea de unităţi militare naţionale în Franţa sau Italia. Vuia, împreună cu Dumitru Drăghicescu, au acţionat pentru formarea unei legiuni româneşti pe frontul francez. Totodată, Traian Vuia a sprijinit puternic grupul de tineri aviatori români sosiţi în Franţa din Marea Britanie, unde fuseseră trimişi pentru instruire.

Surse:

Constantin I. Stan -„Luptători sub steagul Marii Uniri.Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'', Ed. Paideia, Bucureşti, 2010

„Politica externă a României.Dicţionar cronologic”, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Ion Iacovachi şi Ion Cojocaru- „Traian Vuia.Viaţa şi opera”,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

https://www.cotidianul.ro/traian-vuia-si-comitetul-national-de-la-paris/

http://www.unitischimbam.ro/comitetul-national-al-romanilor-din-transilvania-si-bucovina-paris-1730-aprilie-1918/

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie1964: În această zi, a murit George Vraca, actor. George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, Bucureşti - d. Bucureşti) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei româneşti. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. George Vraca a rămas în istoria teatrului românesc drept actorul „frumos precum un zeu” şi cu un timbru vocal inconfundabil. Până la 20 de ani, nimic din viaţa lui George Vraca nu a avut de-a face cu teatrul. Născut în Bucureşti, într-o familie care nu a avut legături cu lumea scenei, Vraca a visat de mic copil să se facă inginer. La 20 de ani era student la Agronomie. Izbucnirea războiului l-a făcut să-şi înterupă studiile şi să plece pe front. Ca sublocotenent în Primul Război Mondial a fost rănit, ajungând pe un pat de spital din Iaşi. Întâmplarea avea să îi schimbe destinul.

În spitalul de răniţi din Iaşi unde era internat Vraca, au venit în vizită, pentru a alina durerea soldaţilor, Constantin Nottara, George Enescu şi Maria Ventura. Marea actriţă, atrasă de figura frumoasă a sublocotenentului rănit, l-a întrebat pe Vraca: „Nu te-ai gândit niciodată la teatru, adică să te faci actor?”. „O, nu!” a fost răspunsul lui Vraca la întrebarea care avea să îi schimbe destinul. După ieşirea din spital, sublocotenentul nu a părăsi Iaşiul. S-a dus la toate spectacolele pe care Maria Ventura le-a susţinut în Iaşi şi a început să fie atras de lumea teatrului. Şi-a abandonat visul de plecare în Franţa, la Facultatea de Agronomie, a început să înveţe să recite poezii şi, în final, s-a înscris la Conservator. A fost admis primul din seria sa. 

Pentru a se întreţine, în timpul studiilor la Conservator a ocupat un post de institutor suplinitor la Şcoala Primară Tabacu şi a colaborat cu compania Bulandra.Când a absolvit Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică în 1921 era şi licenţiat în Agronomie. Iubirea pentru teatru l-a făcut să abandoneze prima meserie. S-a angajat la Teatrul Naţional şi a jucat ca debutant alături de actori mari precum Maria Filotti. Marea actriţă avea să-l amintească în memoriile sale: „În 1922 am jucat pe Circe în „Glauco” alături de un debutant strălucit, George Vraca, a cărui biruinţă de atunci constituia o afirmare definitivă”. Cariera sa a cunoscut succes după succes. La cinci ani de la debut, în 1927, a fost numit societar clasa a III-a la Teatrul Naţional. În 1929 a părăsit Teatrul Naţional şi a jucat la Teatrul „ Maria Ventura”. A fost nu doar actor, ci şi director de teatru, animator, conducător de colective artistice. A cochetat şi cu cinematografia, având prima apariţie pe ecran în Datorie şi sacrificiu (1925), un film mut. S-a remarcat în filmul „Tudor” în rolul Banului Brâncoveanu.

S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic şi modern, universal şi naţional („Hamlet”, „Visul unei nopţi de vară”, „Cum vă place”,„Neguţătorul din Veneţia”, „Macbeth”,„Richard al III-lea” de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, „Vlaicu-Vodă” de Alexandru Davilla, „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri etc). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înţelegerii rolului, distincţia şi eleganţa ţinutei, gestica sobră şi dicţiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul „Tudor”. Spre sfârşitul vieţi, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care şi Luceafărul. Deşi primele semne ale bolii care avea să-l răpună au apărut în timpul repetiţiilor pentru „Richard al III-lea”, Vraca a insistat să joace.„Un cal! un cal! Regatul meu pentru un cal!”, au fost ultimele cuvinte rostite pe scenă de marele actor. A murit la 64 de ani, pe 17 aprilie 1964.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/george-vraca-63068/

https://www.ziarulmetropolis.ro/george-vraca-viata-actorului-frumos-ca-un-zeu/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/george-vraca/

http://aarc.ro/cineasti/cineast/6096

https://yorick.ro/george-vraca-as-fi-vrut-sa-fiu-un-artist-desavarsit/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/george-vraca-actorul-frumos-zeu-fost-descoperit-pat-spital-iasi-timpul-primului-razboi-mondial-1_581b3a145ab6550cb82cbc4f/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie1970: În această zi, nava spaţială Apollo 13, care a suportat un eşec tehnic, s-a întors pe Terra în siguranţă. Apollo 13 a fost a treia misiune umană a NASA dezvoltată cu intenţia de a coborî pe Lună. Pe parcursul misiunii, însă, probleme tehnice au forţat echipajul să renunţe la aselenizare. Echipajul era format din comandantul misiunii James A. Lovell, pilotul modulului de comandă John L. „Jack" Swigert, şi pilotul modulului lunar Fred W. Haise.

Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST. Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecţiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat defectarea ambelor rezervoare de oxigen şi o pierdere de energie electrică. Modulul de comandă a rămas în funcţiune pe baza bateriilor sale şi a rezervorului său de oxigen, dar acestea erau utilizabile doar în ultimele ore ale misiunii. Echipajul a oprit modulul de comandă şi a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ. O transmisiune radio a lui Lovell, „Houston, we've had a problem” (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, dar este și azi citată greșit ca „Houston, we have a problem” (Houston, avem o problemă).

În ciuda dificultăţilor cauzate de energia limitată, pierderea de căldură din cabină, şi lipsa de apă potabilă, echipajul a ajuns în siguranţă înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eşec reuşit”. După ce a fost abandonat şi modulul lunar Aquarius, modulul de comandă Odyssey a aterizat în siguranţă în Pacific, la data de 17 aprilie. Echipajul era într-o stare bună, mai puţin Haise, care suferea de o infecţie a tractului urinar din cauza lipsei de apă. După ce misiunea s-a terminat cu bine, s-au făcut şi speculaţii legate de motivul pentru care misiunea a avut probleme. Una dintre explicaţii a fost cifra 13: Apollo 13, lansat la 13:13, ora din Houston, a început să aibă probleme la două zile după lansare, pe 13 aprilie. Însă Lovell şi-a început conferinţa de presă de după misiune foarte simplu: „Nu sunt o persoană superstiţioasă ...”.

Insigna echipajului Apollo 13 reprezenta trei cai zburători, simbolizând „carul” Apollo tras prin spaţiu. Dat fiind istoricul lui Lovell ca militar în Marina SUA, logoul a inclus motto-urile „Ex luna, scientia” („Din Lună, ştiinţă”), împrumutat de la motto-ul Academiei Navale Americane, „Ex scientia, tridens”, (Din ştiinţă, putere maritimă). Numărul misiunii era trecut în cifre latine, Apollo XIII. Logo-ul a fost lucrat de artistul Lumen Winter, pe baza unei picturi realizată de el pentru Hotelul St. Regis din New York. Pictura a fost ulterior achiziţionată de actorul Tom Hanks, care a jucat rolul lui Lovell în filmul Apollo 13, şi este acum pe peretele unui restaurant din Chicago ce aparţine fiului lui Lovell.

Surse:

https://www.space.com/17250-apollo-13-facts.html

https://www.space.com/29078-how-apollo-13-moon-accident-worked-infographic.html

https://airandspace.si.edu/explore-and-learn/topics/apollo/apollo-program/landing-missions/apollo13.cfm

https://www.history.com/topics/space-exploration/apollo-13

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie 2007: În această zi, a trecut la cele veșnice cântăreţul de muzică uşoară Gil Dobrică. Gil Dobrică (n. 14 februarie 1946, com. Dăbuleni; d. Craiova) a fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul şi rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii şi preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui fan declarat a fost) şi alţi artişti de gen.

A debutat în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova. Activează în diferite trupe: 13 Carate, iar din 1967 cu formaţia Dacii. În anii 1970, Gil, la îndemnul unor prieteni de la Conservator, a lăsat Craiova pentru Capitală. A locuit în gazdă, banii nu-i ajungeau niciodată, Gil Dobrică a avut foarte puţine apariţii televizate. Primul pas important pentru Dobrică în Bucureşti a fost când s-a angajat la barul Atlantic, la Athéné Palace, la Continental. Fiecare bar avea balet, orchestră, se cânta în engleză, pe viu, fără instrumente electronice. Tot în 1970 colaborează cu grupul Sfinx, iar doi ani mai târziu cu Roşu şi Negru. Apare în spectacole de muzică şi poezie la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra” (alături de Florian Pittiş, Ion Caramitru ş.a.). În 1979 i se oferă o apariţie cinematografică în filmul „Nea Mărin miliardar”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, şi debutează discografic cu „Hai acasă" pe disc EP de 45 de turaţii. Piesa este un cover după John Denver - „Take Me Home, Country Roads" (1971). Are apoi adaptări după Ray Charles, Percy Sledge, The Top Box (The Letter - Scrisoarea) sau celebrele sale cover-uri : „Rugă pentru parinţi” şi „Ordinea de zi”, sunt mari succese în perioada respectivă. 

În anii 1980, casa de discuri Electrecord îi editează solistului un single şi trei LP-uri, o parte dintre acestea fiind relativ recent reeditate pe CD. În 1996 a avut ocazia de a-l întâlni pe idolul său, Ray Charles, la Cerbul de Aur, având parte de „cea mai frumoasă zi din viața mea”, după cum avea să mărturisească Gil. În ultimii ani de viață a colaborat cu trupa Nightlosers, cântând în deschiderea acesteia, în clubul Fire din București. A avut o scurtă apariție în clipul trupei, „Dragostea-i ca și o râie”. Se stinge din viață la vârsta de 61 de ani, după o grea suferință. Încă din toamna anului 2006, cunoscutul cântăreț suferea de gută cronică, de ciroză, dar și de pneumonie.

Surse:

Daniela Caraman Fotea; Cristian Nicolau - „Rock Pop Folk...remix",Ed. Humanitas, București 2003

http://miscareaderezistenta.ro/muzica/sa-ne-amintim-de-ei-cum-a-murit-in-chinuri-marele-gil-dobrica-44395.html

https://www.click.ro/vedete/romanesti/gil-dobrica-ar-fi-implinit-varsta-de-73-de-ani-l-doborat-guta-la-61-de-ani

http://www.formula-as.ro/1998/339/galeria-vedetelor-21/galeria-vedetelor-246