$$$

 GUARNERI

Guarneri (adesea cunoscut și sub numele latinizat de Guarnerius) este numele unei familii distinse de lutieri din Cremona din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea ale căror instrumente sunt comparabile cu cele produse de Stradivari și Amati. O ramură a familiei, Garnaouis, trăiește astăzi în orașul Sousse din Tunisia. Câțiva dintre cei mai celebri violoniști, cum ar fi Niccolò Paganini, Jascha Heifetz și Yehudi Menuhin au preferat viorile Guarneri în locul celor Stradivari. Vioara Stradivari este mai puternică între frecvențele 200 și 250 Hz și la peste 1,6 kHz. Del Gesùs este mai puternică între 315 Hz și 1,25 kHz. Aceste diferențe sunt percepute ca un sunet mai strălucitor și mai puternic al frecvențelor joase ale unei viori Stradivari comparativ cu sunetul mai întunecat al del Gesùs.

În vara anului 2010 fosta vioară del Gesù a lui Henri Vieuxtemps, confecționată în 1741 de Bartolomeo Giuseppe Guarneri, a fost vândută la licitație cu prețul de pornire 18 milioane de dolari, cel mai mare preț cerut vreodată pe un instrument muzical. Vioara a fost vândută pe o sumă secretă iar Anne Akiko Meyers a primit dreptul de a o folosi pe viață.

Membri

Andrea Guarneri (c. 1626 - 7 decembrie 1698) a fost un ucenic în atelierul lui Nicolo Amati din 1641 până în 1646 și a revenit pentru a produce viori pentru Amati din 1650 până în 1654. Primele sale instrumente sunt în general bazate pe modelul "Grand Amati" dar mereu a încercat să atingă nivelul de sofisticare al instrumentelor Amati. Andrea Guarneri a produs câteva viole deosebite, pe una din ele interpretând William Primrose.

Doi dintre fiii lui Andrea au continuat tradiția tatălui lor:

Pietro Giovanni Guarneri (Pietro da Mantova) (18 februarie 1655 - 26 martie 1720) a lucrat în atelierul tatălui său din jurul anului 1670 până la căsătoria sa în 1677. S-a stabilit în Mantua în 1683 unde a lucrat atât ca muzician cât și ca lutier. Instrumentele sale sunt mai bune decât cele ale tatălui său dar mai rare datorită profesiei sale duble. Joseph Szigeti a cântat pe unul din instrumentele sale.

Giuseppe Giovanni Battista Guarneri (25 noiembrie 1666 - 1739 sau 1740), fiul cel mic al lui Andrea, s-a alăturat afacerii tatălui său în Cremona pe care a moștenit-o în 1698. Este inclus în rândul celor mai buni lutieri deși a fost într-o permanentă competiție cu Stradivari. Din jurul anului 1715 a fost ajutat de fiii săi și probabil de Carlo Bergonzi.

Giuseppe Giovanni Battista Guarneri a fost tatăl a încă doi lutieri:

Pietro Guarneri (Pietro da Venezia) (14 aprilie 1695 - 7 aprilie 1762), care a considerat viața în Casa Guarneri ca fiind neplăcută, s-a stabilit la Veneția în 1718. Aici a îmbinat tehnicile din Cremona ale tatălui său cu cele venețiene, lucrând probabil cu Domenico Montagnana și Carlo Annibale Tononi. Primele sale instrumente datează din 1730. Instrumente sale sunt rare și la fel de apreciate ca cele ale tatălui și unchiului său. Unul din violoncelele sale a fost folosit de Beatrice Harrison.

Bartolomeo Giuseppe Guarneri (del Gesù) (21 august 1698 - 17 octombrie 1744) a fost cel mai proeminent membru al familiei și considerat cel mai bun lutier din istorie. Giuseppe este cunoscut sub numele de del Gesù ("al lui Isus") deoarece etichetele sale incorporau mereu inițialele I.H.S. (iota-eta-sigma, un acronim grecesc cunoscut sub numele de cristogramă). Instrumentele sale erau diferite de cele tradiționale ale familiei sale, devenind unice prin stilul său și sunt considerate ca fiind de cea mai bună calitate după cele produse de Stradivari, considerate de unii ca fiind chiar mai bune. Instrumentul preferat al lui Niccolò Paganini, Il Cannone Guarnerius, a fost o vioară Guarneri del Gesù produsă în 1743. Vioara Guarneri Lord Wilton confecționată în 1742 a fost folosită de Yehudi Menuhin. Vioara Guarneri del Gesù Catedrala, manufacturată în 1731, a fost instrumentul preferat al violonistului și compozitorului George Enescu. Alți interpreți pe vioară del Gesù din secolul al XX-lea includ Arthur Grumiaux, Jascha Heifetz, Leonid Kogan, Kyung Wha Chung, Michael Rabin, Joseph Silverstein, Isaac Stern, Pinchas Zukerman, Itzhak Perlman, Midori Goto, Rachel Barton Pine, Henryk Szeryng, Sarah Chang și Leila Josefowicz.

$$$

 HERMANN HESSE

 1) Biografia și principalele sale lucrări: 

Pe 2 iulie 1877, Hermann Hesse s-a născut în micul cătun Calw din sudul Germaniei. Calw, la marginea Pădurii Negre, avea să devină locul pitoresc pentru o mare parte din opera lui Hesse. Hesse a fost fiul lui Johannes Hesse, care a servit ca misionar pietist luteran în India. După ce a fost forțat să se întoarcă în Europa după o scurtă perioadă petrecută în India, Johannes a lucrat la o editură religioasă din Calw, la înființarea căreia a contribuit și el. Bunicul matern al lui Hermann, Hermann Gundert, și-a petrecut o mare parte din viață în India ca misionar, acumulând o vastă bibliotecă de literatură despre filosofia orientală și devenind maestru al limbilor indiene. 

Hesse a fost puternic influențat de influențe religioase încă din copilărie, atât de ideile limitate ale protestantismului, cât și de amploarea mai largă a religiilor și filozofiilor orientale. Ambele puncte de vedere au rămas însoțite de-a lungul vieții sale; au fost o parte inseparabilă a gândirii sale. Vizitatori străini, de la budiști la americani, îl vizitau frecvent la casa sa din Calw. Biblioteca vastă a bunicului său îi era la dispoziție. Hesse a remarcat mai târziu că toate scrierile sale aveau un caracter religios, dar nu în sensul tradițional, ci într-un sens mai larg, global. 

Hesse era destinat să fie student la teologie de la o vârstă fragedă. Deși tânărul Hesse a dat dovadă de potențial academic ca student, el disprețuia școala, în special rigiditatea și sufocarea creativității care caracterizau sistemul educațional german la acea vreme. Notele sale nu au fost niciodată deosebit de bune și își disprețuia profesorii. A remarcat odată că avea un singur profesor preferat. Poeziile sale, în special critica vehementă din Unterm Rad, reprezintă reacția sa la climatul represiv (Sub roată). Hesse se hotărâse să devină poet încă de la vârsta de treisprezece ani. A fugit din Seminarul Maulbronn, locul unde a jucat Mariabronn în Narcis și Goldmund, din cauza stresului extrem. A devenit atât de descurajat încât s-a gândit la sinucidere și și-a cumpărat un pistol. 

Hesse a urmat o serie de terapii pentru răzvrătirea sa, care i-a îngrijorat pe părinții săi. Acestea au inclus de la o școală pentru copii disfuncțională până la o tentativă de exorcizare. Hesse a început ca ucenic la fabrica de ceasuri din turnul lui Perrot din Calw în 1894. Inutil să spun că a fost nemulțumit de acest lucru. Deși Hesse era încă un rebel, a făcut unele progrese în 1895, când a devenit ucenic în comerțul cu cărți la librăria lui Heckenhauer din Tübingen. A lucrat într-o calitate similară la Basel câțiva ani mai târziu, de unde a călătorit prin Elveția și în Italia. După câteva lucrări mai puțin importante, Hesse a intrat în lumina reflectoarelor literare în 1904 odată cu publicarea romanului Peter Camenzind, un roman popular scris în genul romantic german. Hesse s-a căsătorit cu Maria Bernoulli în același an, iar cuplul s-a mutat la Gaienhofen, unde a lucrat ca scriitor independent și a contribuit la o serie de periodice. 

Unterm Rad (Sub roată), al doilea roman de succes al lui Hesse, a fost publicat în 1906, urmat de Gertrud în 1910 și Rosshalde în 1914. Soarta dificilă a artistului volatil și a soției sale este viu descrisă în ultima imagine. Între timp, Hesse se împrietenise cu pacifistul 

Romain Rolland a scris numeroase articole care criticau naționalismul în ascensiune al poporului german. Multe dintre aceste scrieri au fost traduse în engleză și sunt incluse în cartea „Dacă războiul continuă…”. Trei povești despre viața unui vagabond colorat sunt incluse în „Knulp”, publicată în 1915. 

În 1916, viața lui Hermann Hesse a fost dată peste cap odată cu moartea tatălui său, iar fiul său, Martin, și soția sa s-au îmbolnăvit, forțându-l să caute refugiu într-un sanatoriu din Lucerna. Condamnarea de către Germania natală pentru opiniile sale pacifiste a agravat probabil problemele sale deja grave. Hesse s-a întâlnit cu J.B. Lang, un adept al lui Carl Gustav Jung, pentru mai mult de șaptezeci de ședințe în 1916–17. Acestea trebuiau să fie mai degrabă discuții amiabile decât încercări psihanalitice riguroase. 

Rezultatul a fost favorabil lui Hesse și crucial pentru publicațiile sale viitoare. Fără a recunoaște impactul jungian, lucrările de după această epocă, începând cu Demian, nu pot fi pe deplin înțelese. Marchen (retipărit în engleză sub titlul Strange News from Another Star) și Last Summer de Klingsor, o compilație de trei povestiri remarcabile care îl conțineau inițial pe Siddhartha, au urmat lui Demian. În același timp, Hesse a fost numit co-redactor al cotidianului Vivos Voco și a luat decizia de a se muta pe cont propriu la Montagnola. În 1920, a publicat Blick ins Chaos, pe care T. S. Eliot l-a menționat în The Wasteland. 

În 1923, Hesse a divorțat de soția sa și a devenit cetățean elvețian. În anul următor, s-a căsătorit cu Ruth Wegner. Între 1924 și 1927, Hesse a publicat unele dintre cele mai bune opere autobiografice ale sale, inclusiv Kurgast (1924) și Die Nurnberger Reise (1927), precum și al doilea său divorț, despre care se vorbește în Der Steppenwolf (1927). După publicarea romanului Narcissus and Goldmund în 1930, Hesse s-a căsătorit cu Ninon Dolbin, care i-a rămas tovarășă de viață până la moartea sa. Hesse a publicat Die Morgenlandfahrt în 1932 (Călătoria spre Est). 

Jocul cu mărgele de sticlă (Magister Ludi), publicat în 1943, a fost singurul alt roman important care a fost publicat. În 1946, Hesse a primit Premiul Nobel pentru Literatură. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Hesse a fost forțat să îndure ororile Primului Război Mondial. Din cauza ideilor sale antinaționaliste, a fost din nou respins de germani. După război, însă, cărțile sale și-au recăpătat popularitatea în Germania, unde au rămas până de curând. Hermann Hesse a murit la Montagnola din cauza unei hemoragii cerebrale pe 9 august 1962, după ce a acumulat numeroase onoruri literare. 

2) Teme principale: 

Identități multiple: 

Condiția stranie și tristă a lui Harry Haller este descrisă în „Lupul de stepă”. El este împărțit între două euri: o jumătate bărbat care tânjește după respectabilitatea și luxul vieții burgheze și o jumătate lup care disprețuiește astfel de impulsuri iraționale. De-a lungul operei, Hesse revine la această dihotomie, dar o condamnă și ca fiind excesiv de elementară și exagerată. Ideea că Harry este alcătuit din aceste două euri este valoroasă în teorie, dar, ca toate creațiile teoretice, nu reușește să transmită complexitatea și profunzimea realității, conform „Tratatului despre lupul de stepă”. „Harry constă în...” 

„de o sută sau o mie de sine, nu de două”, spune Tratatul. Mai mult, acest lucru nu este adevărat doar în situația lui Harry, ci este o condiție universală. 

Conceptul de identități numeroase este explorat cel mai complet în capitolul final al romanului, Teatrul Magic. Teatrul, conform lui Pablo, este un spațiu în care se poate realiza dizolvarea personalității. În spatele uneia dintre ușile ciudate, un bărbat care seamănă straniu cu Pablo îl informează pe Harry că individul este alcătuit din nenumărate sine-uri care pot fi rearanjate în diverse moduri, la fel ca piesele de șah. Hesse articulează o noțiune extrem de personală despre natura multidimensională a sufletului, bazându-se pe idei orientale despre reîncarnare și transmigrarea sufletului în corpuri nesfârșite, precum și pe teoriile psihanalitice ale lui Carl Jung. 

Existența unei lumi dincolo de timp: 

Hermine subliniază „eternitatea” în cea mai pasională și revelatoare conversație a sa cu Harry, cu o zi înainte de balul costumat. „În adâncul timpului”, există Eternitatea. Este domeniul a tot ceea ce contează, inclusiv operele de geniu ale unor artiști precum Mozart, puterea și potența inerente tuturor sentimentelor și actelor autentice, precum și sfinții puri și martirii suferinzi. 

Discursul Herminei este cea mai succintă expresie a conceptului lui Hesse despre un tărâm dincolo de timp. Alte personaje din Lupul de stepă vorbesc despre asta într-un limbaj mai mult sau mai puțin simplu; Goethe, de exemplu, vorbește despre greșeala omului de a pierde prea mult timp. Într-adevăr, întâlnirile lui Harry cu genii din trecut sugerează că acestea sunt încă în viață într-o dimensiune din afara timpului. Când Harry funcționează corect, gândul prezenței dincolo de timp apare ca o senzație frecventă. Când Harry este prins în fervoarea colectivă a dansului de la bal, de exemplu, el susține că „a pierdut orice noțiune a timpului”. 

Hesse dezvoltă ideea unei lumi de dincolo în paralel cu celelalte teme cheie ale sale din Lupul de stepă. O modalitate de a intra în lumea nemuririi este prin râsul „nemuritorilor”. În mod similar, o conștientizare insuficientă a atemporalității poate fi legată de eșecul de a recunoaște existența a numeroase sineri într-un individ. 

Când Harry se uită în oglinda colosală a Teatrului Magic, vede zeci de Harry de toate mărimile, înclinațiile și temperamentele. Unul dintre ei chiar se retrage nerăbdător în fața privirii nedumerite a lui Harry. Deoarece este atât de legată de celelalte idei majore ale romanului, existența unui spațiu dincolo de timp servește drept spirit al romanului. Râsul poate fi un mijloc de a înfrunta viața, dar eternitatea este cheia pentru a înțelege de ce. În marea schemă a lucrurilor, Hesse sugerează că eforturile noastre de a promova virtutea și geniul contează. 

Natura complexă a râsului: 

În Lupul de stepă, Hesse spune povestea luptei unui bărbat tulburat și descurajat de a-și învinge demonii interiori, astfel încât să poată trăi din nou viața. Narațiunea oferă un remediu simplu pentru această problemă: râsul. Fiecare autoritate înțeleaptă din poveste - „Tratatul despre lupul de stepă”, Goethe, Hermine, Pablo și Mozart - îl sfătuiește pe Harry că cel mai bun mod de a trăi este să râzi. Deloc 

Printre cele mai emoționante momente ale romanului, râsul răsună rece și strălucit, iar povestea se încheie cu hotărârea lui Harry de a învăța să râdă. 

Conceptul de râs în opera lui Hesse este complicat. Nu este nici o evadare din viață în plăcere și bucurie, nici o reinterpretare roz a aspectelor mai întunecate ale vieții. Mai degrabă, râsul celor iluminați străpunge tragediile majore ale vieții, depășindu-le și transcendându-le simultan. Deși Harry are dreptate în aprecierea sa că existența umană este plină de tragedii, răspunsul adecvat la această înțelegere nu este să-ți distrugi viața obsedându-te de eșecul final. În schimb, trebuie să lupți în timp ce râzi simultan de haosul lumii. 

3) Importanța sa astăzi: 

În afara Germaniei, operele lui Hesse sunt de mult timp populare, în special în sudul Europei și America Latină. Doar Thomas Mann și Franz Kafka au primit mai multă atenție decât Hesse printre scriitorii germani ai secolului al XX-lea. Cu toate acestea, până în anii 1960, Hesse era complet necunoscut în Statele Unite. Doar câteva dintre scrierile sale fuseseră traduse în engleză, iar unele dintre traduceri erau groaznice. 

Înainte de Premiul Nobel din 1946, existau foarte puține eseuri critice sau mențiuni în publicațiile literare. Numele său a fost discutat mai regulat pentru o scurtă perioadă după aceea, iar unele lucrări critice valoroase au apărut. Hesse, pe de altă parte, era în mare parte necunoscut în campusurile universitare, cu doar câteva excepții. Hesse însuși se îndoia că va obține vreodată o apreciere pe scară largă în lumea vorbitoare de limbă engleză, în special în Statele Unite. 

Hesse, pe de altă parte, a devenit un erou de cult printre mulți studenți. Printre programele școlare ale liceelor mai progresiste se numără în special Siddhartha și Demian. Siddhartha este, în mod ironic, unul dintre cei mai vehementi critici ai educației formale pe care i-ar putea citi cineva, acesta fiind unul dintre aspectele care îi atrage pe cititorii de astăzi. 

Mai multe lucruri au contribuit la popularitatea lui Hesse. Popularitatea sa inițială în Statele Unite s-a datorat identificării culturii tinere cu eroii săi alienați. Steppenwolf a fost numele unei trupe rock și al unei discoteci din California și a devenit un fel de biblie pentru contracultură în anii 1960. În plus, a fost lansat un album muzical numit „Abraxas”, numit după zeitatea gnostică care este esențială pentru Demian. 

Când Harry Haller dă vina pe societatea germană de dinainte de al Doilea Război Mondial pentru crearea unui complex industrial militar dezumanizant și distrugerea naturii, tinerii se aud adesea repetați. S-au identificat din nou cu situația atunci când Haller a folosit droguri pentru a crea o stare de conștientizare sporită, fără să recunoască cât de puțin are această componentă de-a face cu esența romanului. Hesse a devenit o purtătoare de cuvânt împotriva naționalismului șovinist pentru generația anilor 1960, mulți dintre aceștia fiind martori la implicarea țării lor în ceea ce considerau un război imoral și de nedefendat (Vietnam). 

Fiecare dintre lucrările lui Hesse a fost, într-un fel, o autobiografie spirituală, potrivit lui. Inspirația a fost oferită și liniile directoare stabilite, de la viziunea lui Nietzsche asupra lui Demian, care 

pune sub semnul întrebării „instinctul de turmă” și „moralitatea de masă”, până la conceptul de sacrificiu individual de dragul de a ajuta o altă persoană să atingă un nivel superior de existență, așa cum este descris în Jocul cu mărgele de sticlă (Magister Ludi), un joc futuristic. 

Hesse a primit atât laude extraordinare, cât și critici dure. Rămâne de văzut dacă este un sfânt sau dacă scrierile sale sunt doar o modă trecătoare. Despre el este rareori discutat obiectiv, deoarece tratează preocupări extrem de reale. O mare parte din valoarea intrinsecă a scrierilor sale a fost ignorată și nu a fost investigată suficient de profund atât de „establishment”, cât și de persoanele care doresc să se identifice cu conceptul de „Conștiință III” al lui Charles Reich, din cauza conflictelor de opinii personale. Însă opera sa are multe merite relevante, mai ales în vremurile noastre, și ar trebui să o prețuim mult.

$$$

 S-a întâmplat în 18 martie1314: În această zi, Jacques de Molay, al 23-lea şi ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri, era ars pe rug. „Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon” (latină „Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici”), cunoscuţi mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului (Ordre du Temple sau Templiers), au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine călugăreşti militare (catolice) creştine.

Ordinul Templului a luat naştere la iniţiativa francezului Hugo de Payens în anul 1119 în Ierusalim, ca o organizaţie militar-călugărească, cu scopul declarat de a apăra pe peregrinii (călători) creştini în Ţara Sfântă.Recunoscut oficial de Biserica catolică, prin acceptarea de către papa Inocenţiu al II-lea în 1139 a formei lui de organizare, Ordinul a crescut repede ca număr de membri şi putere. Ordinul cuprindea călugări militari războinici, călugări capelani şi călugări de serviciu (slujitori). Cavalerii templieri puteau fi recunoscuţi la îmbrăcăminte, după o mantie albă cu ocruce roşie, distinctivă, şi erau printre cei mai bine echipaţi, antrenaţi şi disciplinaţi războinici din perioada cruciadelor. Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutul sistemului bancar, şi au construit numeroase fortificaţii în Europa şi Ţara Sfântă. Succesul templierilor era strâns legat de succesul cruciadelor, ei fiind sprijiniţi de biserica catolică. 

Când Ţara Sfântă a fost pierdută, iar călugării militari templieri au suferit înfrângeri zdrobitoare, sprijinul pentru existenţa ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile iniţiatice secrete ale lor au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Franţei, puternic îndatorat ordinului, a început să facă presiuni asupra papei Clement al V-lea. Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv pe Marele Maestru Jacques de Molay, şi, după ce le-a obţinut mărturisirile prin tortură, i-a ars pe rug, pe data de 18 martie 1314. În 1312, papa Clement, sub presiune din partea regelui Filip, a dizolvat cu forţa întregul ordin. Dispariţia bruscă a unei componente importante din societatea europeană a acelor timpuri a dat naştere la speculaţii şi legende, care trezesc şi astăzi interes. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu faţa la Catedrala Notre Dame şi să îşi ţină mâinile împreunate. După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât şi regele Filip îl vor întâlni în curând în faţa lui Dumnezeu si Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârşitul anului.

Odată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestaţi şi judecaţi, fie absorbiţi în alte ordine militare, precum Cavalerii Ospitalieri sau Ordinul de Calatrava, sau lăsaţi să se retragă şi să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scoţia excomunicată. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce şi au avut o influenţă importantă asupra istoriei Scoţiei, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Regatul Unit. Dispariţia Templierilor şi moartea lui de Molay au lăsat în urmă o sumedenie de mistere. Controversele abundă în legatură cu averea Templierilor, presupusă a fi colosală şi despre care se spune că ar fi fost parţial recuperată de membrii care au reuşit sa fugă de mânia lui Filip cel Frumos. În jurul lui de Molay s-a creat un veritabil mit, reprodus in seria de romane istorice „Regii Blestemaţi" ai lui Maurice Druon.

În lume exista chiar si un Ordin paramasonic numit „Ordinul Jacques de Molay", în care sunt sunt iniţiaţi în exclusivitate fiii minori ai masonilor, tineri cu vârste între 15 şi 21 de ani. Copilul peste vârsta de 14 ani este considerat cu discernământ şi el hotărăşte dacă vrea sau nu vrea să vină, aşa cum hotărăşte să se înscrie într-un club sportiv sau într-o asociaţie a tinerilor. Practic, nu este singura organizaţie în care pot intra copii şi din care se pot retrage oricând vor ei. De Molay este luat drept model şi inspiraţie pentru una dintre cele mai influente organizaţii de tineret din SUA, DeMolay International, cu aproape 20.000 de membri şi din care au facut parte cosmonautul Neil Armstrong, scriitorul John Steinbeck sau fostul preşedinte american Bill Clinton, ca să dăm doar câteva exemple.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Jacques-de-Molay

http://www.templiers.org/jacques-molay-eng.php

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/07/05/filip-cel-frumos-versus-jacques-de-molay/

Maurice Druon, Regii blestemati, vol.1, Regele de fier

http://confluente.org/cornelia_curtean_1538033611.html

$$$

 S-a întâmplat în 18 martie1887: La această dată, principele Ferdinand a fost declarat, în mod oficial, moştenitor al tronului, conferindu-i-se şi titlul de Alteţă Regală Principe de România. Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern și al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, și nepot al regelui Carol I (domnitor 1866-1881; rege al României 1881-1914), s-a născut la 12/24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania.

A făcut studii liceale la Düseldorf și universitare la Tübingen și Leipzig (1887), audiind cursuri de istorie, drept roman, finanțe, economie politică, statistică, filosofie etc. A urmat pregătirea militară în cadrul Școlii Militare din Kassel, în 1886 devenind sublocotenent în garda prusiană din Potsdam. Principele Ferdinand a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold (fratele lui Carol) renunțând la prerogativele de moștenitor al tronului României în 1880. În 1889, Ferdinand a fost declarat oficial moștenitor al tronului României.

Supravegheat de regele Carol I, Ferdinand a luat lecții de limba română, istorie, geografie și de pregătire militară. A parcurs toate treptele ierarhiei militare: locotenent (1889), maior (1892), locotenent-colonel (1895), general de brigadă (1898), general de divizie (1904), general de corp de armată (1911) și mareșal (1918). A fost inspector general al cavaleriei. A comandat, în calitate de generalisim, armata română în timpul campaniei în cel de-al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913). Principele Ferdinand s-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la castelul Sigmaringen, cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), principesă de Marea Britanie și Irlanda, fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh și de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) și a Mariei Aleksandrovna, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a țarului Aleksandru II al Rusiei). 

Perechea moștenitoare a tronului României a sosit la București, la 23 ianuarie 1893. Din căsătoria celor doi au rezultat șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Măria (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) și Mircea (1912-1916), toți botezați în religia ortodoxă. Acest fapt i-a atras principelui Ferdinand excomunicarea din rândul Bisericii Catolice.La 27 septembrie/10 octombrie 1914, regele Carol I înceta din viață la Castelul Peleș, după ce Consiliul de Coroană luase decizia neutralității României în război, decizie ce era în contradicție cu ceea ce dorea regele. A doua zi, principele moștenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezența Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare și a Mitropolitului primat. 

Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, în contextul unor condiții internaționale extrem de complexe determinate de izbucnirea Primului Război Mondial (28 iulie 1914) și de hotărârea de neutralitate adoptată de România. După doi ani de neutralitate, la 4/17 august 1916, guvernul Ion I.C. Brătianu, cu acordul regelui Ferdinand I, a semnat Tratatul de alianță între România, pe de o parte, și Rusia, Franța, Marea Britanie și Italia, pe de alta, în care era stipulată satisfacerea dezideratului unirii cu Regatul României a tuturor teritoriilor locuite de români aflate în stăpânirea Austro-Ungariei, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureșului, Crișanei și a toată Transilvania. Tratatul a fost completat de o Convenție militară, prin care România se obliga să intre în război cel mai târziu până la 15 august și numai împotriva Austro-Ungariei. Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

Urmare a acestei decizii, Ferdinand I a fost renegat de familia sa din Germania, la castelul Hohenzollern fiind arborat un steag negru în semn de doliu. Totodată, împăratul Wilhelm II al Germaniei, capul familiei de Hohenzollern, i-a retras ordinul casei sale, gradele, decorațiile și onorurile pe care i le acordase. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, armata română a început operațiile militare pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei, înregistrând în faza inițială unele succese, urmate apoi de un șir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) și pierderea bătăliei pentru apărarea orașului București (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective și materiale de război, iar două treimi din teritoriul țării (cca 100 000 km p) au fost ocupate de inamic.

În noiembrie 1916, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituțiile statului, dar și oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iași. Între ianuarie și mai 1917, generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanți lideri ai conducerii militare a Franței (în prima parte a războiului), s-a aflat în România, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării, pentru a ajuta armata română să se reorganizeze În aceste condiții, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reușit să oprească înaintarea feldmareșalului Mackensen prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obținute aproape numai de români, armata rusă fiind în plină destrămare și pe frontul român. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev comandantul frontului rus din Moldova a propus germanilor încheierea unui armistițiu. În aceste condiții, România a rămas singură să facă față presiunii forțelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliații, fiind obligată încheie cu Puterile Centrale armistițiul de la Focșani (26 noiembrie 1917).

După semnarea păcii de către Rusia la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918) românii au fost obligați să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de București (23 aprilie/7 mai 1918). Condițiile păcii au fost distructive pentru România. Regele Ferdinand a refuzat să sancționeze tratatul, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, care însă nu a mai putut fi aplicat, în urma victoriilor Aliaților pe Frontul Apusean și în Macedonia. Cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat, iar România a reintrat în Alianță (28 octombrie 1918) declarând din nou război Puterilor Centrale, trupele române intrând simultan în teritoriile românești ocupate.În noiembrie 1918, odată cu retragerea trupelor inamice din București, regele s-a întors în Capitală, alături de armata română. În aceeași perioadă, prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, Transilvania se unea cu România, desăvârșindu-se astfel statul național unitar român, după ce, în același an, se uniseră cu România, Basarabia la 27 martie/9 aprilie 1918 și Bucovina la 15/28 noiembrie 1918.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, în care au fost aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 de reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale, reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș. Cei 1.228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia și au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declarația de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancționare a unirii, totodată, și a Bucovinei și Basarabiei.

După săvârșirea Unirii, regele a întreprins împreună cu regina Maria, o serie de vizite în provinciile istorice unite cu țara-mamă. Astfel, a vizitat orașele din Transilvania (22 mai-1 iunie 1919), Bucovina (16-19 mai 1920), Basarabia (20-25 mai 1920) și Banat (noiembrie 1923). A revenit în aceste provincii cu prilejul diferitelor serbări, comemorări, inaugurări de instituții culturale.Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Tratatul de la Versailles a permis și o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franța, Anglia și Italia, cu competență pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată și o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane și care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.

La 15 octombrie 1922, s-a desfășurat, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria. Coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh.În condițiile unui nou cadru geopolitic, regele Ferdinand I a sprijinit inițiativele, în special, pe cele ale guvernelor liberale, ce au determinat schimbări importante în structura economică, social-politică și culturală a României: reforma electorală, bazată pe votul universal (pentru bărbați), reforma agrară (promisă de rege, pe front, în 1917, ca un act de justiție socială, dar și ca o recunoaștere a contribuției țăranilor în haine ostășești la războiul de întregire națională). Totodată, a fost promulgată o nouă Constituție, prin care s-a asigurat temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari.S-a implicat personal, având o contribuție importantă la dezvoltarea cultural-științifică a țării.

În timpul domniei sale, Ferdinand I s-a confruntat cu o gravă criză dinastică provocată de principele Carol I, care în trei rânduri (1918,1919, 1925) a renunțat, din motive personale, dar și din ostilitate față de familia Brătianu, la drepturile și prerogativele ce-i reveneau în calitate de principe moștenitor la Tronul României. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regența se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Regele Ferdinand I a murit în dimineața zilei de 20 iulie 1927, la orele 02,15, la castelul Pelișor din Sinaia (unde se retrăsese din 27 mai), potrivit comunicatului oficial. De la Sinaia, corpul neînsuflețit al lui Ferdinand a fost adus în București și depus la Palatul Cotroceni, timp de două zile (22 și 23 iulie) pentru organizarea funeraliilor. În aceeași zi, nepotul său principele Mihai (în vârstă de șase ani) a devenit rege al României, până la majorat atribuțiile sale fiind exercitate de Regența stabilită la 4 ianuarie 1926.

În dimineața zilei de 23 iulie, sicriul a fost transportat la Gara de Nord, unde a fost urcat într-un tren special cu destinația Curtea de Argeș. Aici, a avut loc slujba religioasă, după care Ferdinand I a fost înmormântat în biserica mănăstirii, alături de înaintașul său Carol I și regina Elisabeta. Pe placa de marmură care acoperea mormântul său a fost săpată următoarea inscripție: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu Ferdinand I, regele României, născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, răposat la 20 iulie 1927 la castelul Pelișor. Luând cârma țării la 11 octombrie 1914 a tras sabia la 15 august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare, înfăptuind întregirea neamului și încoronându-se la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia ca primul rege al tuturor românilor”.

Surse:

Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, „Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai României”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Scurtu, Ioan - Regele Ferdinand. Activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti, 1995

 Stan, Constantin I. - Regele Ferdinand I „Întregitorul” 1914-1927, Editura Padeia, Bucureşti, 2003

Wolbe, Eugen - Ferdinand I. Întemeietorul României Mari, Editura Humanitas, 2008

https://greatfashion.ro/romania-centenara-crearea-romaniei-mari/

http://217.73.168.35/~cr/index.php?page=person&id=276

https://radioromaniacultural.ro/documentar-90-de-ani-de-la-moartea-regelui-ferdinand-i-al-romaniei-intregitorul-1914-1927/

$$$

 S-a întâmplat în 18 martie1895: În această zi, s-a născut Ion Barbu, poet şi matematician român. Ion Barbu este una din figurile aparte ale literaturii românești. Când nu scria poezii era la catedra de matematică pentru ca apoi să așterne rânduri de proză doar pentru ca în final să participe conferințe de matematică și a se împrieteni cu unii dintre cei mai mari oameni de știință. român.

Ion Barbu, pe numele său real Dan Barbilian, s-a născut la Câmpulung Muscel. Tatăl era magistrat iar mama sa era fiică de procuror. Școala primară o începe în localitatea natală, o continuă în județul Roman și o duce la capăt la Stâlpeni (Muscel-Argeș). Intră la liceu în Pitești, terminând clasele cursului inferior la Câmpulung Muscel. Lipsa de continuitate a studiilor este legată, după cum spunea însuși scriitorul de „soarta de judecător nomad fără cuscriri ilustre” a tatălui. Cursul superior al liceului îl urmează la București, întâi la „Ghe. Lazăr” apoi la „Mihai Viteazul”. Dacă până la liceu Dan Barbilian fusese bun la toate materiile, acum se dedică total matematicii.

În 1912 câștigă locul întâi pe țară la un concurs al „Gazetei Matematice”. În vara acelui an, într-o vacanță la Giurgiu, îl cunoaște pe Tudor Vianu, cu care avea să fie prieten toată viața.Peste un an, Simion Bayer, cel cu care stătea în gazdă la București îl „incendiază la flacăra versurilor”. De atunci, din clasa a opta, datează primele exerciții poetice. „Am început să scriu în vederea unui singur cititor, Tudor Vianu, însă un Tudor Vianu adolescent și genial. Ne vedeam destul de des și îi urmăream exercițiile literare cu admirație și deșartă invidie. Am căutat să-l imit”. În 1914 își dă bacalaureatul, în fruntea comisiei de examinare fiind Gh. Țițeica. Din toamnă devine student al secției de matematică de la Facultatea de științe din București. La intrarea României în primul război mondial își face datoria față de țară și se înscrie la școala de geniu. În 1918 se întoarce la București și pe 18 septembrie, Alexandru Macedonski îi publică în „Literatorul” prima poezie: „Ființa”. 

Peste un an, se duce cu versurile scrise până atunci la Eugen Lovinescu, căruia i se recomandă sub numele de Popescu. Criticul literar este încântat de opera sa și îi dedică articolul „Un poet nou” în revista „Sburătorul”. În publicația lui Lovinescu Dan Barbilian își deschide cariera sub numele de Ion Barbu. În 1921 ia licența în matematici și este trimis în Germania la doctorat, la Goettingen. Peste două luni se trezește cu bursa suspendată de minister. Rămâne în Germania cu subsidii primite de acasă. „Fără nici o obligație față de cei care mă trimiseseră acolo mă las cu totul în voia demoniei literare, călătorind prin frumoasa Niedesrachenland, dar mai ales asimilând misterioasa atmosferă, saturată de meditațiile lui Gauss și Reimann, a acelui orășel pentru totdeauna matematic, în care filiația cugetării nu are nevoie de o vehiculație tangibilă, ci se transferă imaterial.

Privind retrospectiv, Ion Barbu se va judeca cu severitate din punctul de vedere al matematicianului trădat. „Am greșit desigur față de legarea mea internă. Adevăratu-mi rost era cercetarea exactă. Credeam însă pe atunci în Poesie și aduceam în adâncirea ei o veracitate carteziană și o ardoare de navigator”. În 1923 cunoaște la Tubingen pe Gerda Hossenfelder, fiica unui medic de vază, pe atunci studentă în anul I la chimie în Berlin. Peste un an Ion Barbu se întoarce în țară fără a-și fi luat doctoratul. Pe 14 iunie 1925 se căsătorește la Giurgiu cu Gerda și începe să-și câștige existența ca profesor suplinitor de matematică la liceul din Giurgiu. Gh. Țițeica nu îl uită și îi oferă în 1926 un post de asistent la catedra de geometrie analitică la Facultatea de științe din București. Peste trei ani își ia doctoratul în sfârșit.

În 1930 publică cel mai cunoscut volum de versuri„Joc secund” care este comentat ca un mare eveniment literar de cei mai importanți critici: Al. A. Philippide, Șerban Cioculescu, Al. Rosetti, Perpessicius, G. Călinescu și Pompiliu Constantinescu. În anii ’30 se remarcă în domeniul matematicii: participă la conferințe internaționale, ține prelegeri în R.F.G. și Austria. Munca poetică îi este omagiată printr-o mică monografie scrisă de Tudor Vianu. În 1942 este numit profesor la catedra de algebră, urmând să nu se mai ocupe de geometrie decât după 1958. Studiile sale în geometrie se vor materializa în denumirea de „spațiu Barbilian”. În 1956 i se publică ultima poezie: „Bălcescu trăind”. Pe 11 august 1961, moare la spitalul „Vasile Roaită” din București bolnav de cancer la ficat.

Surse:

Tudor Vianu, Ion Barbu, București, Cultura Națională, 1935; ed. a II-a, Editura pentru Literatură, 1965

http://jurnaluldedrajna.ro/ion-barbu-poet-eseist-traduca%C2%ADtor-si-matematician/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/03/19/documentar-poetul-si-matematicianul-ion-barbu-120-de-ani-de-la-nastere-12-04-03

https://www.timpul.md/articol/ion-barbu-%E2%80%93-poetul-i-matematicianul--120-ani-din-ziua-naterii-72155.html

http://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-ion-barbu-38-ani-moarte-11-08-2009

$$$

 S-a întâmplat în 18 martie1899: În această zi, s-a născut Ion Finteşteanu. Ion Finteșteanu (n. București - d. 21 octombrie 1984, București) a fost un celebru actor român de teatru și de film. A făcut parte din trupa Teatrului Național din București (1921-1984), fiind numit membru de onoare al acestui teatru (1971). 

În paralel cu activitatea artistică, a fost profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică și șef al catedrei Arta actorului. A fost distins cu titlul de Artist al Poporului. Ion Finteșteanu s-a născut în București, fiind primul dintre cei patru copii ai soților George Finteșteanu și Florica Comșa. Familia sa era originară din satul Fințești (aflat astăzi în județul Buzău), de unde și-a luat și numele. Numele actorului a fost dintotdeauna Ion Finteșteanu.

În perioada interbelică au existat unele zvonuri despre o pretinsă origine evreiască a actorului. Finteșteanu a făcut haz pe seama faptului că era crezut evreu chiar de către evrei. El a povestit în cartea sa de memorii două anecdote în acest sens. Aflat în 1924 în turneu la Piatra Neamț cu trupa Teatrului Național din București condusă de Nicolae Soreanu, Finteșteanu a fost confundat de niște evrei cu actorul evreu Alexandru Finți, care fusese fluierat de niște huligani la București. Actorul a încercat să le explice că el e Finteșteanu și nu Finți, dar gazetarul evreu Luță Luțescu (tatăl compozitorului Aurel Giroveanu) a spus că Finți sau „Fințișteanu” este totuna. În primăvara anului 1939, auzind de la un comerciant de încălțăminte evreu că Finteșteanu ar fi „ovrei”, actrița Natașa Alexandra i-a cerut să-i aducă și ei niște „humăntaș”, deoarece se apropia Purimul. 

Finteșteanu a avut de mic copil înclinații către teatru, recitând poezii și jucând în câteva piese puse în scenă la școală. A urmat apoi cursurile Liceului Mihai Viteazul din București. În primăvara anului 1916 a început să se pregătească cu Radu Demetrescu-Cluceru (viitorul soț al Soniei Cluceru) în vederea admiterii la Conservator în toamnă. Ocuparea Bucureștiului de către armatele germane în iarna anului 1916 a determinat refugierea sa în Moldova, mai întâi la Dorohoi unde a lucrat ca meditator și funcționar la gospodăria comunală (din vara lui 1917) și apoi din toamna anului 1917 la Iași unde a promovat examenul de angajare ca tenor la Societatea română de operă.În aceeași iarnă a debutat ca actor de teatru în spectacolul Marșul nupțial de Henry Bataille, înlocuind un actor care nu mai era disponibil. El a jucat alături de Maria Ventura, Tony Bulandra și Florica Alexandrescu, fiind atât de emoționat că nu și-a mai adus aminte ulterior dacă a spus sau nu replica.

În perioada 1918-1921, el a urmat cursul clasei Luciei Sturdza Bulandra de la Conservatorul de Artă Dramatică din București, absolvindu-l în 1921 ca premiant. În acel an, George Vraca a ieșit premiant la clasa lui Nicolae Soreanu. Încă din perioada studenției a fost angajat la Compania Bulandra, dar a refuzat să-și reînnoiască contractul din cauza salariilor mici care erau plătite actorilor. Rămas fără angajament, a fost solicitat să plece în turneu cu trupa Teatrului Național condusă de Nicolae Soreanu. A fost angajat la 1 decembrie 1921 la Teatrul Național din București, rămânând actor al acestui teatru până la moarte. Finteșteanu i-a considerat ca mentorii săi pe actorii Aristide Demetriade, Constantin I. Nottara și Nicolae Soreanu. A colaborat cu mai mulți regizori, dar cel mai mult i-a apreciat pe Paul Gusty și Ion Șahighian.

În toamna anului 1938 a jucat rolul Charly în piesa Clownul de Serck Rogers, rol pe care l-a considerat „Hamletul meu”. La sugestia sa a fost introdus în piesă un număr muzical de clovn pentru care s-a pregătit aproape șase luni cu artiști de seamă ai circului precum Ervin și Dussano-junior. Interpretarea sa a fost lăudată de criticii de teatru, precum și de artiștii de la circ, propunându-i-se să învețe textul în limba italiană și să meargă într-un turneu mondial.Ion Finteșteanu a devenit apoi profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică și șef al catedrei Arta actorului. I-a avut ca asistenți pe Sanda Manu și pe Dem Rădulescu.

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, actorului Ion Finteșteanu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Apoi, anterior anului 1966, a primit și titlul de Artist al Poporului.În aprilie-mai 1956 a plecat într-un turneu cu trupa Teatrului Național București la Festivalul Internațional de artă dramatică de la Paris, susținând trei spectacole în limba română cu piesele Ultima oră de Mihail Sebastian și O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Ulterior trupa Naționalului bucureștean s-a aflat într-un turneu oficial în URSS, cu următorul repertoriu: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Bădăranii de Carlo Goldoni, Anii negri de Aurel Baranga, Revizorul de Nikolai Gogol și Steaua fără nume de Mihail Sebastian.A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Ion Finteșteanu a debutat ca actor de film în Datorie și sacrificiu (1926), în care a jucat fără onorariu. A apărut apoi în Năbădăile Cleopatrei, un film pierdut astăzi. Activitatea sa cinematografică s-a întrerupt apoi pentru 25 de ani, timp în care actorul nu mai apărut în filme. El a revenit pe marile ecrane cu filmul Bulevardul „Fluieră Vântu” (1950), interpretând apoi roluri „cu oarecare clocot” în O scrisoare pierdută (1953), Afacerea Protar (1955), Citadela sfărâmată (1957), Celebrul 702 (1961), Vacanță la mare (1962), Titanic vals (1964), Runda 6 (1965) și Haiducii (1966). El a mai apărut apoi în filmele Serata (1971) și B.D. la munte și la mare (1971), fără a i se mai oferi roluri de prim plan. 

Finteșteanu a reproșat regizorilor de film că dau dovadă de lipsă de inventivitate, alcătuind distribuții-șablon, plimbând aceiași actori prin toate filmele și făcând ca personajele să semene leit unele cu altele și să rostească replici stereotipe. Ion Finteșteanu a fost sărbătorit la 25 noiembrie 1967 cu prilejul aniversării a 50 de ani de activitate teatrală, interpretând rolul Tartuffe din piesa omonimă a lui Molière. În pauza spectacolului au fost susținute mai multe discursuri de omagiere a personalității sale de către Costache Antoniu (rectorul IATC), academicianul Zaharia Stancu (directorul Teatrului Național „I.L. Caragiale”), academicianul Victor Eftimiu, dramaturgii Mircea Ștefănescu și Aurel Baranga și alții.

Prin Hotărârea Secretariatului C.C. al P.C.R. nr. 3991 din 1971 a fost numit membru de onoare al Teatrului Național din București, cu ocazia aniversării a 50 de ani de când făcea parte din trupa teatrului. În 1977, cu prilejul aniversării a 60 de ani de activitate teatrală, Finteșteanu a cerut conducerii teatrului să fie pus în scenă spectacolul Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu prin care să fie sărbătorit acest eveniment. După un an și jumătate de amânări, directorul Radu Beligan i-a trimis într-o scrisoare prin care i se comunica actorului că piesa solicitată nu se află printre imperativele „procesului de producție” și i se oferea un rol de figurație în piesa Marele soldat...Actorul a decedat la 21 octombrie 1984, la vârsta de 85 ani, și a fost înmormântat într-o capelă din Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-fintesteanu-4978/

http://www.cinemarx.ro/persoane/Ion-Fintesteanu-99125.html?biografie

http://biografii.famouswhy.ro/ion_fintesteanu/

https://cultural.bzi.ro/21-octombrie-1984-s-a-stins-din-viata-marele-actor-roman-ion-fintesteanu-5692

http://florijianu.ddt.ro/index.php/la-nunta/capela-Ion-Fintesteanu

$$$

 S-a întâmplat în 18 martie1906: La această dată, inginerul Traian Vuia (1872-1950), pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale, constructorul primului avion din lume (brevetat, în Franţa, la 17 martie 1903), a realizat, la Paris, primul zbor din lume cu un aparat mai greu decât aerul, folosind exclusiv mijloace proprii de bord (aparatul s-a desprins de la sol datorită exclusiv forţei motorului său).

Meritul lui Traian Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Au fost şi alţii care au zburat înaintea lui Vuia, dar aceştia foloseau pentru decolare diferite artificii, cum ar fi catapultarea sau tracţiunea cu alte vehicule. Este cazul fraţilor Wright, care se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Ei sunt înregistraţi drept primii care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul.Traian Vuia a venit pe lume în 17 august 1872, în localitatea Surducu Mic, din judeţul Timiş. Astăzi, localitatea îi poartă, în semn de recunoştinţă numele. Surducu Mic face parte din Banat, dar la acea vreme regiunea Banatului se afla sub stăpânire austro-ungară. Din acest motiv, Vuia a fost considerat mult timp ca fiind de origine maghiară sau austriacă.

Între anii1884 și 1892, Traian Vuia s-a aflat la Lugoj, unde a urmat studiile liceale. În această perioadă a construit mai multe modele de aparate de zbor de tipul zmeelor. Dupa ce a trecut examenul de bacalaureat, în anul 1892, Traian Vuia a plecat la Budapesta. S-a înscris la Politehnică, dar veniturile pe care le avea nu i-au permis să urmeze decât Facultatea de Drept. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu drepturile minime pe care le avea un student român, ca diploma eliberată să fie redactată în limba latină şi nu în limba maghiară.După absolvirea facultăţii, Vuia trebuia să ia decizia care-l va orienta pe calea destinului. Putea să trăiască decent, profesând avocatura, sau să rişte ca să-şi vadă visul împlinit. 

A ales să urmeze calea zborului şi a progresului, hotărând să-şi pună în practică ideile la Paris. Astfel, în 1902 porneşte către capitala Franţei – considerată la acea vreme si „capitala aeronauticii”. Aici spera să obţină un sprijin material şi o recunoaştere a proiectelor sale de zbor. Ambiţiosul inventator purta cu el proiectul „aeroplanului-automobil”, pe care îl va prezenta, prin comparaţie cu alte aparate de zbor de la acea vreme, în cadrul unei conferinţe ţinută la Aeroclubul Francez. Românul va contacta marile figuri ale aeronauticii din acea perioadă, pentru a-i consulta în legătură cu aparatul său de zbor. Adresându-i-se lui Victor Tatin, acesta i-a atras atenţia că aparatul Vuia are nevoie de un motor uşor, dar foarte puternic. În replică, inventatorul a declarat ferm „Voi face acest aparat!”.

În februarie 1903 prezintă în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene „Proiectul aeroplanului-automobil”. Ca orice idee care depăşeşte timpul său, proiectul a fost primit cu scepticism: „Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră”. Totuşi, inginerul român nu se descurajează şi îşi brevetează în acelaşi an apartul de zbor conceput el. De acum, toate eforturile lui Vuia se vor îndrepta către construcţia efectivă a aeroplanului-automobil. Piedicile nu erau puţine, dar cel mai mult îl preocupa tipul de motor cu care să înzestreze aparatul „Vuia I”. Avea nevoie de un motor uşor care să-i asigure propulsia şi sustenaţia. „Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze”, avea să declare inginerul câţiva ani mai târziu.

În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Modificând radical un motor de tip Serpollet, l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic. „Vuia I” era un aparat de zbor cu aspectul unui liliac, cu aripi repliabile ca o umbrelă. După o serie întreagă de experimente, Traian Vuia avea să facă, la 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de Paris, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, prin mijloce proprii. Aeroplanul-automobil a rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri. Din păcate, după 12 metri, elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac. Deşi a durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de temelie a aeronauticii moderne.

Meritul lui Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Din acest moment, Traian Vuia va face o serie de observaţii legate de comportarea „aeroplanului-automobil” în zbor. Pentru asigurarea stabilităţii în aer avea nevoie de o propulsare mai puternica. Cu un motor de tip Antoinette şi cu o serie de modificări, aparatul „Vuia 1” s-a transformat în „Vuia 2”, brevetat în 1907, în Belgia. Acest aparat avea performanţe mult sporite, astfel că, în 1907, el avea să zboare pe o distanţă de 70 de metri, la o înălţime variabilă.În capitala Franţei, Traian Vuia a încercat permanent să influenţeze destinul românilor din Transilvania, ducând o adevărată campanie pentru unificarea cu România. Astfel, împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, a pus, la 30 aprilie 1918, bazele Comitetului Naţional al Româmilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista „La Transylvanie”, unde Vuia va publica numeroase articole prin care să susţină cauza celor de acasă. 

De asemenea, Vuia a fost consilier în cadrul delegaţiei române de la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) unde, prin relaţiile care le cultivase, şi-a adus o importantă contribuţie la unficarea românilor. Cu această ocazie a publicat lucrarea „Le Banat” spre a face cunoscute realităţile conaţionalilor de aici. În aceeaşi perioadă, a publicat sub pseudonim o colecţie de articole apărute în Austro-Ungaria, în care erau calomniate celelalte puteri participante la Conferinţa de pace, Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Tot în acest context, din proprie iniţiativă sau în urma unor sfaturi primite din ţară, a intrat în francmasonerie, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, se pare, pentru a combate elementul maghiar pătruns în forţă în această organizaţie, şi care acţiona pe toate căile pentru a împiedica unirea teritoriilor româneşti din fostul Imperiu cu România.

Mereu activ, nu numai în cercetarea aviatică, în timpul celui de-al doilea război mondial, inginerul român a creat în 1943 „Frontul Naţional al Românilor din Franţa”. Această organizaţie a acţionat în legătură cu rezistenţa franceză, care lupta împotriva ocupaţiei germane.Traian Vuia şi-a extins permanent cercetările de navigaţie aeriană. Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor. Numeroasele experimente întreprinse se vor concretiza în brevetul „Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustenaţie”, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau roţile cu palete ale turbinelor. 

Între 1918-1925, el a conceput şi realizat două elicoptere, pe care intenţiona să le treacă în producţia de serie în România. În 1923 ţine o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană la care a anunţat că noua masina de zbor era deja construită, dar trebuie perfecţionat. Românul a intuit corect utilitatea acestui aparat pentru zborul comercial sau transportul de pasageri pe distanţe scurte. Propunerile lui veneau în perioada în care dirijabilul şi aeroplanele puteau transporta doar mase relativ mici. M. Yvonneau, cu care a lucrat în acea perioadă, avea să dezvăluie abia în 1957, cu ocazia Expoziţiei Traian Vuia de la Bucureşti, care erau ideile ce îl stăpâneau pe inventatorul român.„Vuia proiectase pe vremea acea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasgeri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie”, a spus Yvonneau la manifestarea amintită.

Vuia nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea motoarelor. În plus, în 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat. Savantul nu a fost ferit de problemele cu care se confruntă un vizionar.În 1923 intenţiona să treacă la producţia de serie a aparatelor sale de zbor şi a unor elicoptere, la uzinele Reşiţa. Inventatorul i-a dat unui prieten următorul mesaj pe care să-l ducă în ţară: „Povesteşte prietenilor de acasă tot ce ai văzut aici. Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul…” 

Din nefericire, el nu a primit sprijinul pe care l-a solicitat şi a fost nevoit să-şi amâne revenirea în România. În vremea primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru ministerul francez al apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară. În 1950, Vuia revine în ţară, grav bolnav. Se stinge din viaţă la Bucureşti, în acelaşi an, la 3 septembrie, scurt timp după repatriere. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Surse:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

https://biblacad.ro/UPC-Vuia.html

https://www.scientia.ro/biografii/41-biografii-fizica/2623-traian-vuia-zborul.html

https://www.ro.biography.name/inventatori/65-romania/212-traian-vuia-1872-1953

http://tvr1.tvr.ro/traian-vuia-la-romani-care-au-schimbat-lumea_22922.html