###

 ARMADA SPANIOLĂ

Armada Spaniolă din 1588 a fost o flotă de 132 de nave adunate de regele Filip al II-lea al Spaniei (domnit între 1556 și 1598) pentru a invada Anglia , „Întreprinderea Angliei”. Marina Regală a Elisabetei I a Angliei (domnit între 1558 și 1603) a întâlnit Armada în Canalul Mânecii și, datorită manevrabilității superioare, puterii de foc mai bune și vremii nefavorabile, spaniolii au fost învinși.

După bătălie , rămășițele Armadei au fost obligate să navigheze pe țărmurile periculoase ale Scoției , astfel încât tot mai multe nave și oameni s-au pierdut până când doar jumătate din flotă a ajuns în cele din urmă în apele spaniole. Războiul anglo-spaniol a continuat, iar Filip a încercat să invadeze cu viitoare expediții navale, dar înfrângerea Armadei din 1588 a devenit subiect de legendă, celebrată în artă și literatură și considerată un semn al favoării divine pentru supremația Angliei protestante asupra Spaniei catolice.

Prolog: Trei regine și un rege

Interesul lui Filip al Spaniei pentru Anglia datează din 1553, când tatăl său, regele Carol al V-lea al Spaniei (domnie între 1516 și 1556), i-a aranjat căsătoria cu Maria I a Angliei (domnie între 1553 și 1558). Maria era o catolică convinsă, dar întoarcerea ei față de Reforma engleză și propunerea în căsătorie cu un prinț al marelui rival al Angliei și pe atunci cea mai bogată țară din Europa au dus la o revoltă deschisă - Rebeliunea Wyatt din ianuarie 1554. Maria a înăbușit revolta, i-a persecutat pe protestanți pentru a-și câștiga porecla „Maria Sângeroasă” și s-a căsătorit cu Filip oricum. S-a dovedit că mariajul nu a fost unul fericit, iar Filip și-a petrecut cea mai mare parte a timpului cât mai departe posibil de soția sa. Filip a devenit rege al Spaniei în 1556, iar Maria a devenit regina sa, dar aceasta a murit în 1558 de cancer. Filip nu a pierdut niciun moment și i-a cerut în căsătorie succesoarei Mariei, sora ei Elisabeta. Regina Fecioară a respins oferta, împreună cu mulți alții, și și-a îndepărtat regatul de catolicism.

Elisabeta a reinstaurat Actul Supremației (aprilie 1559), care l-a plasat pe monarhul englez în fruntea Bisericii (spre deosebire de Papă). Drept urmare, Papa a excomunicat-o pe regină pentru erezie în februarie 1570. Elisabeta a fost activă și în străinătate. Ea a încercat să impună protestantismul în Irlanda catolică , dar acest lucru a dus doar la frecvente rebeliuni (1569-73, 1579-83 și 1595-8), care au fost adesea susținute material de Spania. Regina a trimis, de asemenea, bani și arme hughenoților din Franța și ajutor financiar protestanților din Țările de Jos care protestau împotriva domniei lui Filip.

Politicile religioase și externe ale reginei au pus-o pe Elisabeta direct împotriva lui Filip, care se considera campionul catolicismului în Europa. Apoi, un al treilea monarh a apărut pe scenă, Maria, regina Scoției (domnită între 1542 și 1567). Maria, catolică, era nepoata Mariei Tudor, sora lui Henric al VIII-lea, și fusese nepopulară în Scoția protestantă și forțată să abdice în 1567 și apoi să fugă din țară în 1568. Ținută în arest de verișoara ei, Elisabeta, Maria a devenit o potențială figură de referință pentru orice complot inspirat de catolici pentru a o înlătura pe Elisabeta de pe tron. Într-adevăr, pentru mulți catolici, Elisabeta era nelegitimă, deoarece nu au recunoscut divorțul tatălui ei de prima sa soție, Ecaterina de Aragon (1485-1536). Au avut loc mai multe comploturi, în special o rebeliune eșuată în nordul Angliei, instigată de conții de Northumberland și Westmorland, ambii catolici fervenți. Apoi, conspiratorul Duce de Norfolk, care complotase împreună cu Spania pentru a organiza o invazie a Angliei și a o încorona pe Maria regină (complotul Ridolfi din 1571), a fost executat în 1572. Acestea erau vremuri periculoase pentru Elisabeta, deoarece se pare că toată lumea îi dorea tronul, nimeni mai mult decât Filip al Spaniei.

Parlamentul englez a continuat să își asigure mai bine tronul Elisabetei prin cel puțin obținerea unui moștenitor; acest organism o ceruse deja de două ori în mod oficial pe Elisabeta în căsătorie (1559 și 1563). Acum exista o amenințare suplimentară la adresa dinastiei, sub forma Mariei. Fără un moștenitor, Maria putea prelua tronul Elisabetei. Prin urmare, în 1586, Parlamentul i-a cerut de două ori reginei să semneze mandatul de moarte al Mariei . Elisabeta a semnat în cele din urmă mandatul la 1 februarie 1587, când s-a dezvăluit că fosta regină scoțiană complotase împotriva verișoarei sale. Maria încercase să-l încurajeze pe Filip al Spaniei, pe care l-a numit moștenitorul ei, să invadeze Anglia și astfel s-au adunat dovezi incontestabile ale intențiilor ei de trădare.

Relațiile englezo-spaniole

Când Maria, regina Scoției, a fost executată pe 8 februarie 1587, Filip a avut încă un motiv să atace Anglia. Filip era furios pe rebeliunile din Țările de Jos care perturbau comerțul și pe trimiterea de către Elisabeta a câtorva mii de trupe și bani pentru a-i sprijini pe protestanții de acolo în 1585. Dacă Țările de Jos cădeau, atunci Anglia ar fi cu siguranță următoarea. Alte motive de dispută au fost respingerea de către Anglia a catolicismului și a Papei și acțiunea corsarilor, „câini de mare” precum Francis Drake (cca. 1540-1596), care au jefuit navele spaniole încărcate cu aur și argint luate din Lumea Nouă. Elisabeta a finanțat chiar și unele dintre aceste acțiuni dubioase. Nici Spania nu fusese complet nevinovată, confiscând navele engleze din porturile spaniole și refuzând să permită negustorilor englezi accesul la comerțul din Lumea Nouă. Când Drake a atacat Cadizul în 1587 și „a pârlit barba regelui” distrugând nave și provizii valoroase destinate Spaniei, invazia planificată de mult timp de Filip, ceea ce el a numit „Întreprinderea Angliei”, a fost amânată, dar regele spaniol era hotărât. Filip a obținut chiar și binecuvântarea și ajutorul financiar al Papei Sixt al V-lea (domnit între 1585 și 1590), deoarece regele s-a prezentat drept Sabia Bisericii Catolice.

Flotele

În cele din urmă, Filip și-a adunat flota masivă, o „armadă” de 132 de nave, deși problemele sale financiare și atacurile engleze asupra proviziilor din Lumea Nouă nu i-au permis să construiască o marină atât de mare pe cât sperase. Armada, deja încărcată cu 17.000 de soldați și 7.000 de marinari, a plecat din Lisabona (pe atunci sub domnia lui Filip) pe 30 mai 1588. Intenția era ca Armada să stabilească dominația Canalului Mânecii și apoi să ajungă în Olanda pentru a aduna o a doua armată condusă de Ducele de Parma, regentul lui Filip acolo. Armata multinațională a Parmei era formată din cele mai bune trupe ale lui Filip și includea spanioli, italieni, germani, burgunzi și 1.000 de englezi nemulțumiți. Flota urma apoi să navigheze pentru a invada Anglia. Forța lui Filip era destul de impresionantă, dar regele spera că, odată ajunsă în Anglia, aceasta va fi umflată de catolici englezi dornici să vadă căderea Elisabetei. Armada era comandată de ducele de Medina-Sidonia, iar Filip îi promisese Medinei la plecarea sa: „Dacă eșuezi, eșuezi; dar cauza fiind cauza lui Dumnezeu , nu vei eșua” (Phillips, 123).

Henric al VIII-lea al Angliei (domnit între 1509 și 1547) și Maria I investiseră amândoi în Marina Regală a Angliei, iar Elisabeta avea să culeagă roadele acestei previziuni. Flota Angliei, formată din aproximativ 130 de nave, era comandată de Lordul Howard de Effingham. Marile galeoane spaniole - concepute pentru transport, nu pentru război - erau mult mai puțin agile decât navele engleze mai mici, despre care se spera că ar fi putut intra și ieși din flota spaniolă și să provoace haos. În plus, cele 20 de galeoane regale engleze erau mai bine înarmate decât cele mai bune nave spaniole, iar tunurile lor puteau trage mai departe. Englezii au beneficiat, de asemenea, de comandanți experimentați și îndrăzneți, precum viceamiralul Drake, pe care spaniolii îl numeau „El Draque” („Dragonul”) și care înconjurase globul la bordul navei Golden Hind (1577-1580). Un alt comandant notabil cu o vastă experiență în navigație a fost Martin Frobisher (cca. 1535-1594) la bordul navei Triumph , în timp ce bătrâni marinari precum John Hawkins (1532-1595) s-au asigurat, în calitate de trezorier din 1578, ca marina să aibă cel mai bun echipament pe care și-l putea permite Elisabeta, inclusiv nave frumoase precum nava amiral a lui Drake, Revenge, și nava amiral a lui Howard, ultramoderna Ark Royal .

Lupta

Confruntată cu furtuni, Armada a fost obligată să se îndrepte mai întâi spre portul Coruña, așa că a durat două luni până a ajuns în sfârșit la Canalul Mânecii. Până atunci, invazia nu fusese o surpriză pentru englezi, care au observat galeoanele spaniole în largul coastei Cornwall pe 19 iulie. Semnalele de semnalizare au răspândit vestea de-a lungul coastei și, pe 20 iulie, flota engleză a plecat din portul său de origine, Plymouth, pentru a-i întâmpina pe invadatori. Existau aproximativ 50 de nave de luptă de fiecare parte și aveau să existe trei angajamente separate, în care marinele s-au luptat între ele și cu furtuni. Aceste bătălii, desfășurate pe parcursul săptămânii următoare, au avut loc în largul coastelor Eddystone, Portland și Insula Wight. Navele engleze nu au putut profita de manevrabilitatea lor superioară sau de cunoștințele superioare despre maree ale comandanților lor, deoarece spaniolii au adoptat formația lor disciplinată, în linie dreaptă, familiară - o semilună gigantică . Englezii au reușit să tragă puternic în aripile Armadei, „smulgându-le penele”, cum a spus Lord Howard (Guy, 341). Deși flota engleză o depășea înarmată pe cea spaniolă, ambele părți s-au trezit cu muniție insuficientă, iar comandanții au fost obligați să fie frugali cu salvele lor. Spaniolii s-au retras cu prudență într-un ancoraj sigur în largul coastei Calais pe 27 iulie, pierzând doar două nave și suferind doar daune superficiale multor altele.

Șase nave incendiare, organizate de Drake, au fost apoi trimise în flota spaniolă în noaptea de 28 iulie. Vânturi puternice au împins navele fără echipaj în flota ancorată și au răspândit rapid flăcările devastatoare printre ele. Navele engleze au intrat apoi pentru a ataca în largul coastei flamande de la Gravelines, pe 29 iulie. Flota spaniolă și-a rupt formația, pierzând totuși doar patru nave, dar multe altele erau acum grav avariate de loviturile de tun. Și mai rău, 120 de ancore fuseseră tăiate în grabă și pierdute pentru a scăpa de navele incendiare. Pierderea acestor ancore avea să fie un obstacol serios în calea manevrabilității navelor spaniole în săptămânile următoare. Armada a fost apoi lovită de vânturile din ce în ce mai puternice dinspre sud-vest. Ducele de Medina Sidonia, incapabil să se apropie suficient pentru a se prinde și a aborda navele engleze zburătoare și cu forța Parmei blocată de nave olandeze, a ordonat retragerea și abandonarea invaziei.

Drake a raportat victoria de pe nava sa Revenge :

„Dumnezeu ne-a dat o zi atât de bună forțând inamicul atât de departe sub vânt, încât sper în Dumnezeu că Prințul de Parma și Ducele de Sidonia nu își vor da mâna în aceste zile; și oricând se vor întâlni, cred că niciunul dintre ei nu se va bucura prea mult de serviciul de astăzi.”

(Ferriby, 226)

Armada a fost forțată de furtuna continuă să navigheze ocolind țărmurile furtunoase și stâncoase ale Scoției și Irlandei pentru a se întoarce acasă. Mai multe nave engleze i-au urmărit pe spanioli până în Scoția, dar vremea rea și coastele nefamiliare au provocat pagubele reale. Proviziile s-au epuizat rapid, caii au fost aruncați peste bord, navele au naufragiat, iar marinarii care au scăpat la țărm au fost predați autorităților pentru execuție. A existat o altă furtună puternică în Atlantic și doar jumătate din Armadă a reușit să se întoarcă în Spania în octombrie 1588. În mod incredibil, Anglia a fost salvată. 11-15.000 de spanioli au murit, comparativ cu aproximativ 100 de englezi.

Tilbury

Între timp, Elisabeta și-a vizitat personal armata terestră, adunată la Tilbury, în Essex, pentru a apăra Londra în cazul în care Armada ar ajunge la uscat. O altă armată engleză fusese staționată pe coasta de nord-est, iar o forță mobilă a urmat Armada pe măsură ce aceasta înainta de-a lungul coastei engleze. Armata de la Tilbury, formată din infanterie și cavalerie, în total 16.500 de oameni, trebuia să fie condusă de favoritul reginei, Robert Dudley, primul conte de Leicester (1532-1588), dar acesta era prea bolnav pentru a face acest lucru. Elisabeta, purtând armură și călare pe un castrat gri, și-a îndemnat trupele cu următorul discurs celebru:

„Iubitul meu popor, am fost convinși de unii care sunt atenți la siguranța noastră să fim atenți la modul în care ne încredințăm mulțimilor înarmate de teama trădării, dar vă asigur că nu doresc să trăiesc fără să mă încred în poporul meu credincios și iubitor. Tiranii să se teamă... Întotdeauna m-am comportat astfel încât, sub Dumnezeu, mi-am pus cea mai mare putere și ocrotire în inimile loiale și bunăvoința supușilor mei și, de aceea, am venit printre voi, așa cum mă vedeți în acest moment, nu pentru recreere și distracție, ci fiind hotărât, în mijlocul și fierbințeala bătăliei, să trăiesc sau să mor printre voi toți, să mă dau jos pentru Dumnezeul meu, pentru împărăția mea și pentru poporul meu, onoarea și sângele meu, chiar și în țărână.

Știu că am trupul unei femei slabe și fragile, dar am inima și stomacul unui rege, și chiar a unui rege al Angliei, și consider că este un dispreț josnic ca Parma, Spania sau oricare Prinț al Europei să îndrăznească să invadeze granițele regatului meu, la care, mai degrabă decât să-mi crească vreo rușine, eu însumi voi lua armele, eu însumi voi fi generalul vostru, judecătorul și răsplătitorul fiecăreia dintre virtuțile voastre pe câmpul de luptă. Știu deja că, pentru îndrăzneala voastră, ați meritat recompense și coroane; și vă asigurăm, pe cuvântul unui Prinț, că acestea vă vor fi plătite cuvenite... Prin vitejia voastră pe câmpul de luptă, vom avea în curând o victorie faimoasă asupra acestor dușmani ai lui Dumnezeu, ai regatului meu și ai poporului meu.”

(Phillips, 122)

Întâmplarea a făcut ca, atunci când Elisabeta și-a vizitat trupele pe 9 august, rezultatul bătăliei maritime să fie deja decis. Cu toate acestea, atingerea ei personală și discursul emoționant, combinate cu victoria improbabilă, să fie începutul statutului ei ascendent de legendă vie. Elisabeta a devenit cunoscută sub numele de marea împărăteasă „Gloriana”, după figura centrală a poemului din 1590 „ Regina Zânelor” de Edmund Spenser (cca. 1552-1599). Combinația dintre nave mai bune, priceperea la navigație și arme de foc s-a aliat cu vremea nefavorabilă pentru a aduce Angliei o victorie celebră. Englezii înșiși nu au subestimat ultimul factor, într-adevăr, acesta a fost adesea folosit ca dovadă a voinței lui Dumnezeu. După cum amintea legenda de pe medaliile pe care Elisabeta le-a bătut pentru a comemora victoria: „ Afflavit Deus et dissipati sunt” („Dumnezeu a suflat și au fost împrăștiați”). Pe 24 noiembrie a avut loc o slujbă de mulțumire în Catedrala Saint Paul din Londra.

Urmări

Filip nu a renunțat în ciuda dezastrului marii sale „Întreprinderi” și a încercat de încă două ori să invadeze Anglia (1596 și 1597), dar de fiecare dată flota sa a fost respinsă de furtuni. Regele spaniol a sprijinit, de asemenea, rebeliunile din Irlanda catolică, trimițând bani și trupe în 1601, așa cum făcuse și înainte de Armada din 1580. Pe de altă parte, Elisabeta a aprobat contraatacul eșuat asupra Portugaliei în 1589. O combinație de nave și oameni privați și oficiali, această expediție a avut obiective confuze și, prin urmare, nu a realizat nimic. În esență, regina a continuat să favorizeze apărarea în detrimentul atacului ca coloană vertebrală a politicii sale externe. În plus, erau necesare taxe mari pentru a plăti războiul cu Spania, iar aceasta a fost o povară care s-a adăugat la multele altele pe care poporul englez a trebuit să le îndure, cum ar fi creșterea inflației, a șomajului și a criminalității, toate acestea adăugându-se la o serie de recolte proaste.

Înfrângerea Armadei Spaniole a dat Angliei o nouă încredere și a demonstrat importanța puterii maritime și a puterii de foc a tunurilor moderne. O flotă bine înarmată, cu echipaje bine antrenate, putea extinde puterea unui stat mult dincolo de țărmurile sale și putea deteriora grav liniile de aprovizionare ale inamicilor săi. Aceasta a fost probabil cea mai durabilă moștenire a înfrângerii Armadei. Tudorii construiseră și testaseră temeinic fundațiile Marinei Regale, care, sub următoarele dinastii conducătoare, avea să crească din ce în ce mai mult și să navigheze pentru a schimba istoria lumii, de la Tahiti la Trafalgar.

$$$

 CEL MAI LUNG NAS DIN ISTORIE

Imaginează-ți un nas atât de remarcabil încât povestea sa să devină o legendă, traversând secolele.

Thomas Wedders, un bărbat a cărui existență se pierde în negura secolului al XVIII-lea, este cel care a intrat în analele istoriei pentru o asemenea particularitate, posedând, se spune, cel mai lung nas din lume.

Această trăsătură ieșită din comun, măsurând o lungime uluitoare de aproximativ 19 centimetri, depășea de peste trei ori media unui nas de adult și era comparabilă ca dimensiune cu un creion obișnuit, de la radieră până la vârf.

Wedders s-ar fi născut în jurul anului 1730, într-o epocă în care o particularitate fizică extremă – fie o statură neobișnuită, fie o afecțiune rară – putea deschide porțile unei cariere profitabile în circ.

Impunătoarea sa proeminență nazală l-a îndreptat, firesc, către această lume, unde a devenit o atracție pentru publicul curios, o sursă de spectacol într-o vreme fără divertisment modern. Însă, la fel ca multe povești din acea perioadă, detaliile despre Thomas Wedders sunt învăluite în mister.

Nu există dovezi clare în registrele parohiale, iar primele mențiuni concrete despre el apar abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, făcând imposibilă verificarea independentă a dimensiunii nasului său.

Această lipsă de documentare solidă se încadrează într-un tipar al epocii, când mulți artiști de circ își exagerau în mod deliberat trăsăturile pentru a atrage mulțimi.

De exemplu, Lucía Zárate, considerată la un moment dat cea mai scundă femeie din lume, cu o înălțime reală de 67 cm, era prezentată publicului ca având doar 50 cm.

La fel, Franz Winkelmeier, supranumit „Uriașul din Friedburg-Lengau”, deși măsura 228 cm, era anunțat ca având 259 cm, după cum consemnează Guinness World Records, subliniind practica de a amplifica realitatea pentru spectacol.

Mai mult decât atât, surse ulterioare sugerează că Wedders ar fi avut o dizabilitate intelectuală. Volumul „Anomalies and Curiosities of Medicine” din 1896 îl descria ca murind „într-o stare a minții ce poate fi descrisă doar drept cea mai profundă imbecilitate”.

Ceea ce în secolul al XVIII-lea era privit pur și simplu ca o ciudățenie, o atracție pentru spectatori, ar fi astăzi probabil diagnosticat ca o afecțiune genetică, reflectând o schimbare profundă în înțelegerea și abordarea societății față de diversitatea umană.

Din cauza acestor lipsuri de dovezi clare și a îndoielilor legitime, povestea lui Thomas Wedders rămâne o legendă, fără recunoaștere oficială în analele recordurilor. Titlul pentru cel mai lung nas din lume, verificat oficial, i-a aparținut lui Mehmet Özyürek.

Nasul său măsura 8,8 centimetri și a deținut acest record până la moartea sa subită, survenită în 2023. Özyürek își accepta și iubea această trăsătură distinctivă. „Îmi place această trăsătură. Lumii îi place. Desigur, și soției mele îi place!”, mărturisea el despre nasul său impresionant.

$$$

 BOLESLAW PRUS

Bolesław Prus (n. 20 august 1847, Hrubieszów, Regatul Congresului, Imperiul Rus – d. 19 mai 1912, Varșovia, Imperiul Rus, pe numele său real Aleksander Głowacki), este una dintre cele mai importante figuri a literaturii poloneze din secolul al XIX-lea.

I-a studiat pe John Stuart Mill, Charles Darwin, Herbert Spencer, Henry Thomas Buckle și a avut o oarecare asemănare cu Ambrose Bierce. A scris patru romane considerate mai importante: „Avanpostul” (1886), „Păpușa” (1889), „Femeia nouă” (1893) și „Faraonul” (1896).

Considerat ca unul dintre cei mai mari, pentru unii, cel mai mare, pentru alții, scriitor polonez, Prus a avut un impact major în literatura poloneză a secolului XIX. Scrierile sale, activismul politic și moștenirea sa, precum și faptul că a oferit întotdeauna sprijin pentru tinerii din provincie, au făcut din el o figură națională importantă.

Prus s-a născut Aleksander Głowacki în Hrubieszów în jurul anului 1845, cu toate că anul nașterii nu este cunoscut cu exactitate. Pseudonimul său vine de la blazonul familiei sale, ambii părinți provenind din familii nobile, ale căror proprietăți au fost confiscate din partea Poloniei, aflată sub ocupația Rusiei. Sunt foarte puține informații despre copilăria lui Prus, dar ambii părinți au murit când Prus era încă tânăr și diferite rude, incluzând-o și pe mătușa sa, cu care a avut o relație foarte bună, au avut grijă de el.

La vârsta de cincisprezece ani, în anul 1863, s-a alăturat insurecției poloneze împotriva Rusiei Imperiale. La scurt timp după împlinirea vârstei de șaisprezece ani, a suferit răni grave în luptă. Cinci luni mai târziu, a fost închis pentru participarea sa în insurecție. Aceste experiențe timpurii au accentuat tulburările cauzate de panică și agorafobie, care l-au urmărit pe tot parcursul vieții, determinând opoziția sa privind recucerirea independenței Poloniei prin forța armelor. În 1872, la vârsta de 25 de ani, a început cariera jurnalistică, ce a durat patruzeci de ani, evidențiindu-se în domeniul științei, tehnologiei, educației și dezvoltării economice și culturale. Acest spirit antreprenorial era esențial pentru rezistența unui popor, care în sec. al XVIII-lea a fost exclus din viața politică de Rusia, Prusia și Austria. Głowacki și-a luat pseudonimul „Prus” de la denumirea blazonului familiei sale. Ca o măsură secundară de a câștiga bani, a scris povestiri scurte. Reușind cu această activitate scriitoricească, a continuat să scrie explorând subiecte mai profunde; pe parcursul decadei dintre 1884 și 1895 a terminat patru romane importante: Avanpostul, Păpușa, Anielka și Faraonul. Păpușa descrie, într-un stil romantic, orbirea unui bărbat, frustrat din cauza rămânerii în urmă a țării sale. Singura sa nuvelă istorică, Faraonul, este un studiu despre puterea politică și soarta națiunilor, plasat în Egiptul Antic după căderea celei de-a XX-a Dinastie Egipteană și a Noul Regat Egiptean.

Viata

Primii ani

Aleksander Głowacki s-a născut, aproximativ, în anul 1848 la Hrubieszów, oraș situat astăzi în sud-estul Poloniei, foarte aproape de granița cu Ucraina. Orașul a fost ulterior inclus în secțiunea de teritoriu ocupată de Rusia. Głowacki a fost cel mai tânăr fiu al lui Antoni Głowacki, un agent imobiliar din satul Żabcze, din județul Hrubieszów, și al lui Apolonia Głowacka, născută Trembińska. În 1850, când viitorul Bolesław Prus avea trei ani, mama sa a murit și el a fost dat spre îngrijire bunicii sale din partea mamei, Domicela Olszewska din Lublin. În 1856 Prus a rămas orfan și de tată. În 1862, fratele lui Prus, Leon, profesor, cu treisprezece ani mai mare, l-a dus la Siedlce, apoi la Kielce.

La scurt timp după izbucnirea insurecției poloneze împotriva Rusiei țariste, în ianuarie 1863, Prus, care avea 15 ani, a fugit de la școală pentru a se alătura insurgenților. Este posibil să fi fost influențat de fratele său Leon, care la scurt timp a devenit unul dintre liderii revoltei. În timpul acestor evenimente Leon a fost lovit de o boală psihică, de care a suferit până în momentul morții în 1907.

La 1 septembrie 1863, la douăsprezece zile după cea de-a 16-a aniversare, Prus a luat parte la o luptă împotriva rușilor, într-un sat numit Białka, la patru kilometri sud de Siedlce. Aleksander a suferit contuzii la nivelul gâtului și răni la ochi cauzate de praful de pușcă, și a fost găsit în stare de inconștientă pe câmpul de luptă și transportat ulterior la spitalul din Siedlce. Este foarte posibil ca această experiență să-i fi cauzat agorafobia cu care s-a luptat întreaga viață.

Cinci luni mai târziu, la începutul lunii februarie, a fost încarcerat în Castelul din Lublin ca urmare a participării sale la revoltă. La începutul lunii aprilie, un tribunal militar l-a condamnat la pierderea statutului său de nobil și la restabilirea terenurilor imperiale. Cu toate acestea, la 30 aprilie, președintele districtului militar din Lublin, ținând cont de perioada petrecută în arest și de cei 16 ani ai săi, a decis să-l plaseze sub custodia unchiului său, Klemens Olszewski. La 7 mai, Prus a fost eliberat și a fost primit în familia lui Katarzyna Trembińska, o rudă de-a sa și mama viitoarei sale soții, Oktawia Trembińska.

Prus s-a înscris la școala gimnazială din Lublin (unde a fost elevul lui Józef Skłodowski, bunicul Mariei Skłodowska-Curie). După absolvirea din 30 iunie 1866, s-a înscris la Universitatea din Varșovia, secția matematică. În 1868 studiile sale universitare s-au întrerupt brusc din cauza problemelor financiare.

În 1869 s-a înscris la Institutul de Agricultură și Silvicultură din Puławy, un oraș istoric unde și-a petrecut o parte din copilărie și care a fost punctul de pornire pentru povestirea sa surprinzătoare din 1884, „Mucegaiul Pământului”. Cu toate acestea, foarte curând a fost exmatriculat după o confruntare din sala de curs cu un profesor de limba rusă. De-acum încolo, a studiat pe cont propriu, întreținându-se ca meditator. Ca o parte din programul sau de auto-educare, el a tradus și a rezumat Logica lui John Stuart Mill. În 1872 și-a început cariera de gazetar, perioadă în care a lucrat câteva luni la Evans, Lilpop și Rau din cadrul Institutului de infrastructură și agricultură din Varșovia. Jurnalismul va deveni „școala” lui de scris.

În 1873, Prus a ținut două prelegeri publice ale căror subiecte ilustrează amploarea intereselor sale științifice: „Despre structura Universului” și „Despre descoperiri și invenții”.

Cariera de gazetar

Ca editorialist, Prus a comentat cu privire la realizările unor oameni de știință, ca John Stuart Mill, Charles Darwin, Alexander Bain, Herbert Spencer și Henry Thomas Buckle; a îndemnat polonezii să studieze știința și tehnologia pentru a dezvolta industria și comerțul; a încurajat înființarea unor instituții de caritate pentru ajutorarea sectoarelor defavorizate; a descris operele de ficțiune și non-ficțiune ale colegilor scriitori, colegi de breaslă, ca H.G. Wells; a lăudat minunile naturale, ca eclipsa de soare , la care a asistat din Mława în 1887 și cele create de mâna omului, ca mina de sare Wieliczka; planul de construcție al Turnului Eiffel din cadrul expoziției din 1889 de la Paris și Nałęczów, unde și-a petrecut vacanțele timp de 30 de ani.

Cronicile sale săptămânale au durat patruzeci de ani (de atunci au fost retipărite în 20 de volume) și au contribuit la pregătirea terenului pentru expansiunea științei poloneze, în special a matematicii. „Viata noastră”, a scris Prus, „va intra pe un făgaș normal doar atunci când vom deveni o parte necesară și indispensabilă a civilizației, vom fi capabili să nu mai dăm nimic pe gratis și să nu mai cerem nimic pe gratis”. Importanța socială a științei și a tehnologiei vor fi folosite ca teme în romanele sale „Păpușa” (1889) și „Faraonul” (1895).

Dintre gânditorii contemporani, cel care l-a influențat cel mai mult, atât pe Prus, cât și pe ceilalți scriitori polonezi ai perioadei pozitiviste (aproximativ 1864-1900), a fost Herbert Spencer, sociologul englez, care a inventat fraza: „Supraviețuiește cel care se adaptează cel mai bine”. Prus l-ar fi numit pe Spencer „Aristotel al secolului al XIX-lea” și scrie: „Am crescut sub influența filosofiei progresive spenceriene, ținând cont de sfaturile sale și nu cele ale idealiștilor sau cele ale filosofiei lui Auguste Comte”. Prus a interpretat sintagma „supraviețuirea celui care se adaptează cel mai bine” în sfera socială, incluzând nu doar competiția, dar și cooperarea, adoptând metafora lui Spencer pentru a caracteriza societatea lui Spencer ca un organism. El va folosi metafora pentru crearea unui efect surprinzător în povestirea lui din 1884, „Mucegaiul Pamântului” și în introducerea romanului istoric din 1895, Faraonul.

După ce Prus a început să scrie editoriale în mod regulat, săptămânal, s-a stabilizat financiar, fapt ce i-a permis în ianuarie 1875 să se căsătorească cu o verișoară mai îndepărtată din partea mamei sale, Oktawia Trembińska. Aceasta era fiica lui Katarzyna Trembińska, în casa căreia a locuit timp de doi ani (1864-1866) după ce a fost eliberat din închisoare, perioadă în care și-a terminat școala secundară. Cuplul a adoptat un băiat, Emil Trembiński (născut în 11 septembrie 1886, fiul cumnatului său, Michał Trembiński, care a murit în 10 noiembrie 1888). Emil va servi ca model pentru Rascal în capitolul 48 din romanul Faraonul. În 18 februarie 1904, la vârsta de 17 ani, Emil s-a împușcat mortal în piept, în contextul unei iubiri neîmpărtășite.

S-a susținut că în 1906, Prus, în vârstă de 59 de ani, a avut un fiu, Jan Bogusz Sacewicz. Mama băiatului a fost Alina Sacewicz, văduva dr. Kazimierz Sacewicz, un fizician și un gânditor sociolog, pe care Prus l-a cunoscut la Nałęczów. Este posibil ca dr. Kazimierz Sacewicz să fi servit ca model pentru Stefan Żeromski în romanul Oameni fără adapost, un personaj asemănător dr. Stakman din piesa lui Henrik Ibsen, Dușmanul poporului. Prus, cunoscut pentru afecțiunea sa pentru copii, a acordat foarte mult interes micuțului Jan, fapt atestat printr-o corespondență prolifică cu mama acestuia (căreia i-a trezit interesul pentru scris). Jan Sacewicz va deveni inginer și unul dintre marii moștenitori ai lui Prus, care mor într-un lagăr german după suprimarea insurecției poloneze din perioada august-octombrie 1944.

Deși Prus a fost un scriitor talentat, cunoscut inițial ca umorist, nu a avut încredere în valoarea operei sale jurnalistice și literare. Prin urmare, la începutul carierei sale în 1872, la vârsta de 25 de ani, și-a luat pseudonimul de „Prus” (Prus I a fost blazonul familiei sale), folosindu-l în operele sale ficționale și în editorialele publicate la ziar, păstrând numele său real, Aleksander Głowacki, pentru scrierile „serioase”.

Un incident din 1878 ilustrează sentimentele puternice ce pot fi provocate cititorilor susceptibili ai articolelor de ziare. Prus a criticat comportamentul grosolan, necorespunzător, a numeroși tineri la o prelegere a poetului Wincenty Pol. Acei studenți ai Universității din Varșovia au cerut ca Prus să-și retragă afirmațiile. El a refuzat, iar pe 26 martie 1878, mai mulți dintre ei l-au înconjurat în fața casei sale, unde s-a întors împreună cu doi colegi scriitori; unul dintre studenți, Jan Sawicki, i-a dat o palmă lui Prus. Acesta a chemat poliția, dar apoi a refuzat să depună plângere. Șaptesprezece ani mai târziu, în 1895, în timpul unei vizite la Paris, Prus a refuzat, din varii motive, să-l întâlnească pe unul dintre atacatorii lui, acuzându-l că i-a distrus viața, referindu-se la faptul că i-au cauzat sau accentuat agorafobia.

În 1882, la recomandarea unui mai vechi redactor-șef, profetul pozitivismului polonez, Aleksander Świętochowski, Prus a reușit să devină redactor-șef la cotidianul de știri din Varșovia (Nowiny). Prus a reușit, în cea mai pozitivistă manieră, să-l facă un observator al faptelor sociale – un instrument pentru dezvoltarea țării sale. Cu toate acestea, în mai puțin de un an, Nowiny – care a avut un trecut marcat de instabilitate financiară de la schimbarea din iulie 1878 a ziarului dintr-un ziar de duminică într-un cotidian – s-a închis și Prus s-a rezumat la editorialele sale. El a continuat să lucreze ca jurnalist până la sfârșitul carierei sale, chiar și după ce a cunoscut succesul ca autor de povestiri scurte și romane.

Literatură

În timp, Prus a adoptat concepția criticului pozitivist francez Hippolyte Taine privitoare la artă, incluzând literatura, ca mijloc secundar, alături de științe despre studiul realității și a acordat o atenție sporită activității sale secundare de scriitor de nuvele. Povestirile lui Prus, ce au fost foarte apreciate, s-au datorat influenței romancierului Józef Ignacy Kraszewski, iar dintre scriitorii englezi, lui Charles Dickens și Mark Twain. Literatura sa a mai fost influențată, de asemenea, de scriitorii francezi Victor Hugo, Gustave Flaubert, Alphonse Daudet si Émile Zola.

Prus a scris câteva zeci de povestiri, publicate inițial în ziare și variind în lungime de la povestire la nuvelă. Caracteristica acestora consta în simțul deosebit de dezvoltat al observației al lui Prus asupra vieții de zi cu zi și în simțul umorului perfecționat în perioada în care contribuia la revistele umoristice. Prevalența temelor din viata cotidiană este în concordanță cu stilul artistic pozitivist, care căuta să portretizeze mediul populației, mai degrabă decât pe cel al eroilor romantici ai generației anterioare. Perioada literară în care Prus a scris a fost una prozaică, în contrast cu poezia romantică; proza lui Prus este de multe ori o proză poetică. Povestirile sale conțin, de asemenea, elemente fantastice sau ușor stranii. Un număr semnificativ de povestiri a apărut inițial în edițiile de Anul Nou.

Mult timp, Prus a evitat să scrie ficțiune istorică, argumentând că aceasta va denatura în mod inevitabil istoria. El a criticat romancierii istorici contemporani pentru greșelile lor în acuratețea istorică, inclusiv eșecul lui Henryk Sienkiewicz în portretizarea scenelor militare din Trilogia sa, ce descria secolul al XVII-lea și logistica de război. Doar în 1888, când Prus avea 40 de ani, a scris prima sa ficțiune istorică: o poveste scurtă, dar uimitoare, „O legendă a vechiului Egipt”. Această poveste îi va servi, câțiva ani mai târziu, ca o schiță preliminară pentru primul său roman istoric, Faraonul (1895).

În cele din urmă, Prus a scris patru romane despre ceea ce el a menționat într-o scrisoare din 1884 ca mari întrebări ale epocii noastre: Avanpostul (Placówka, 1886), despre țăranii polonezi; Păpușa (Lalka, 1889), despre aristocrație și orășeni idealiști care se luptă să implementeze reforme sociale; Emancipatele (Emancypantki, 1893), despre frământările feministe; și singurul roman istoric, Faraonul (Faraon, 1895), despre mecanismele puterii politice. Opera de cea mai mare întindere și cu cel mai universal interes este Faraonul. Nuvele lui Prus, ca și povestirile lui, au fost inițial publicate în ziar sub forma mai multor publicații periodice. După ce a vândut romanul Faraonul editurii Gebethner și Wolff, Prus a pornit într-o călătorie de patru luni. El a vizitat Berlin, Dresden, Karlsbad, Nuremberg, Stuttgart și Rapperswill. În cel din urmă oraș elvețian a stat două luni (iulie –august), tratându-se de agorafobia sa, și petrecând mult timp cu prietenii săi, tânăra speranță, scriitorul Stefan Żeromski și soția sa, Oktawia. Cuplul a solicitat ajutorul lui Prus pentru Muzeul Național polonez, adăpostit în Castelul Rapperswil, unde Żeromski a fost bibliotecar.

Etapa finală a călătoriei lui Prus l-a dus la Paris, unde a fost împiedicat de agorafobia de care suferea să traverseze râul Sena pentru a vizita orașul sudic, Left Bank. El a fost totuși încântat să descopere că descrierile sale privind Parisul, din romanul Păpușa, au fost folosite ca model (el s-a bazat, în principal, pe publicațiile în limba franceză). Din Paris, el s-a grăbit să ajungă acasă pentru a se recupera la Nałęczów după călătoria făcută, care a fost și ultima făcută în străinătate.

Traduceri în limba română

Păpușa (Lalka). Roman, traducere de Radu Tudoran și Telemac Dan, Biblioteca pentru toți, nr. 183-185, Editura pentru Literatură, 1963

Anielka. Nuvele: Anielka, Umbre, Michalko, Antek, În luptă cu viața. Traducere de Stan Velea, Biblioteca pentru toți, nr. 733, Editura Minerva, 1973

Avanpostul (Placówka). Roman, traducere de Stan Velea, Biblioteca pentru toți, nr. 1371, Editura Minerva, 1992

Ecranizări

Romanul Faraonul a fost adaptat de regizorul Jerzy Kawalerowicz într-o peliculă cinematografică omonimă în 1966. Filmul a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1967.

$$$

 CONSTANTIN RĂDULESCU - MOTRU

Constantin Rădulescu-Motru (născut Constantin Rădulescu , și-a adăugat numele de familie Motru în 1892; 15 februarie 1868 – 6 martie 1957) a fost un filosof, psiholog, sociolog, logician , academician, dramaturg și politician naționalist de stânga român. Membru al Academiei Române după 1923, a fost vicepreședinte al acesteia în perioadele 1935–1938, 1941–1944 și președinte între 1938 și 1941.

Tinereţe

Născut în Butoiești , județul Mehedinți , a fost fiul lui Radu Poppescu, al cărui tată natural era Eufrosin Poteca , și Judita Butoi. Mama lui a murit în timpul nașterii, iar Radu Poppescu s-a căsătorit cu Ecaterina Cernăianu, care i-a născut pe cei nouă frați vitregi ai lui Constantin.

În copilărie, Constantin s-a îmbolnăvit de malarie . Și-a fracturat un picior, ceea ce i-a cauzat o deficiență fizică permanentă.

Radu Poppscu, care a lucrat ca secretar la Poteca o parte din viață, a moștenit o anumită sumă după moartea angajatorului și tatălui său; aceasta urma să ia forma unei burse pentru Constantin Rădulescu. În cele din urmă, acesta a refuzat să o folosească, indicând că va folosi în schimb veniturile din moșia sa din Butoiești; bursa a fost în cele din urmă acordată lui Gheorghe Țițeica , renumitul matematician.

În 1885, a absolvit Liceul Carol I din Craiova și ulterior a intrat la Universitatea din București , unde a aplicat atât la Facultatea de Drept, cât și la Facultatea de Litere. A fost profesorul lui Titu Maiorescu , care avea să-i devină mentor, și a participat la prelegerile lui Constantin Dimitrescu-Iași , V.A. Urechia , Grigore Tocilescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu . A făcut parte din ultima generație de intelectuali care au participat la activitățile societății literare Junimea (unde Maiorescu a avut o influență majoră). 

Rădulescu-Motru a obținut o diplomă în drept magna cum laude în 1888 și a promovat examenul de filosofie în anul următor.

Studii în străinătate

În vara anului 1889, l-a însoțit pe Maiorescu într-o călătorie în Austro-Ungaria , Germania și Elveția , vizitând în special Universitatea din Viena și Universitatea din München , stabilind contacte cu cadre universitare germane. Aceasta a dus la includerea sa în ultima etapă a unui program inițiat de Maiorescu în calitate de ministru al Educației al Regatului România : alături de alte personalități culturale și științifice importante (precum Alexandru A. Philippide , Ștefan Zeletin , Ion Rădulescu-Pogoneanu , Iorgu Iordan , Simion Mehedinți , Nicolae Bănescu , PP Negulescu , Teohari Antonescu și Constantin Litzica ), a primit asistență oficială pentru a-și finaliza studiile în străinătate (pentru a oferi României o nouă generație de cadre universitare). Inițial, și-a îndreptat interesul către studii în Franța , participând la cursurile de psihologie ale lui Henry Beaunis la Universitatea din Paris în toamna anului 1899. 

Între 1890 și 1893, Rădulescu s-a stabilit în Germania – a locuit la München și a studiat la universitate timp de un semestru (ca student al lui Carl Stumpf ), apoi s-a mutat la Leipzig , unde a început să lucreze în laboratorul lui Wilhelm Wundt de la universitatea locală . În timp ce își completa pregătirea cu Wundt, a participat la cursuri de fizică, fiziologie , chimie , psihiatrie și matematică, precum și la prelegerile de filologie românească ale lui Gustav Weigand . S-a căsătorit cu o femeie germană, care a refuzat ulterior să-l însoțească înapoi în România; în cele din urmă au divorțat. Și-a luat doctoratul în 1893, cu o teză despre filosofia lui Immanuel Kant ( Zur Entwickelung von Kant's Theorie der Naturkausalität ), o teză citată în mod notabil de Henri Bergson în Introduction à la Métaphysique .

Carieră academică și politică

După 1897, a făcut parte din comitetul de redacție al revistei de popularizare științifică Albina , scrisă de Spiru Haret . La 1 ianuarie 1900, a fondat și a editat Noua Revistă Română (care a publicat articole de, printre alții, Nicolae Iorga , Ion Luca Caragiale , George Coșbuc , Lazăr Șăineanu , Ioan Nădejde , Ovid Densusianu , H. Sanielevici și Garabet Ibrăileanu ). Numit la catedra de Filosofie a Universității din București în 1906 (după trei ani de muncă la fundația culturală creată de Regele Carol I ), a fost, de asemenea, fondatorul revistei Studii filosofice (redenumită ulterior Revista de filosofie ) și, în 1918, a devenit directorul Teatrului Național București .

În 1923, Rădulescu-Motru s-a alăturat lui Virgil Madgearu , Constantin Costa-Foru , Victor Eftimiu , Grigore Iunian , Radu D. Rosetti , Dem I. Dobrescu și socialiștilor Constantin Titel Petrescu , Nicolae L. Lupu și Constantin Mille , în crearea Ligii Drepturilor Omului împotriva măsurilor de protest împotriva Ligii Drepturilor Omului . a lui Ion IC Brătianu în relaţiile cu forţele de opoziţie de stânga. În 1925, Rădulescu-Motru, Nicolae Basilescu și Traian Bratu făceau parte dintr-un comitet numit de guvern care investiga rolurile lui AC Cuza și Corneliu Șumuleanu în violențele antisemite care au avut loc la Universitatea din Iași în 1923–1925. 

Inițial conservator, a devenit activ în cadrul noului Partid Național Țărănesc spre sfârșitul anilor 1920 și a adaptat susținerea grupului pentru un stat țărănesc care să favorizeze proprietatea agricolă la scară mică (un ecou al poporanismului ), adoptând în același timp o poziție mai centristă decât prietenul său Madgearu. Membru al Cercului de Studii al partidului, a participat la elaborarea unui nou program de partid (o inițiativă din 1935 a lui Ion Mihalache și Mihai Ralea , la care au participat și politicienii de stânga Ernest Ene , Mihail Ghelmegeanu și Petre Andrei ). 

În această perioadă, ideile sale despre etnicitate ( românism ) au ajuns să fie dezbătute de diverse personalități ale dreptei și au făcut obiectul unor critici virulente din partea intelectualilor simpatizanți cu Garda de Fier fascistă , care au respins în special angajamentul său față de secularism și tradiția Junimea a lui Maiorescu ( Mircea Vulcănescu s-a pronunțat împotriva „atitudinii sale ostile, împărtășită de colegii săi junimiști , împotriva pătrunderii unui spirit nou, religios, în interiorul Universității [din București]”), precum și din partea modernistului naționalist Lucian Blaga . Conform unei evaluări ulterioare a operei sale de către Vulcănescu, care fusese ulterior influențat de membrul centrist al Partidului Național Țărănesc Dimitrie Gusti , perspectiva acestuia din urmă asupra sociologiei era, de asemenea, în dezacord cu aderarea lui Rădulescu-Motru la orientările junimiste . 

Spre sfârșitul anilor 1930, Rădulescu-Motru a fost implicat într-o dispută cu filosoful de extremă dreapta Nae Ionescu , care, deși numit asistentul său la facultatea de Filosofie, începuse să-i critice opiniile în revista pro-Garda de Fier „Cuvântul ”; scriindu-i lui Mircea Eliade în 1938, l-a acuzat pe Ionescu de diverse practici neacademice, inclusiv folosirea prelegerilor de Logică pentru a promova „un fel de misticism diletant ”. 

Președinte al academiei în momentul în care Carol al II-lea și -a asumat puterile dictatoriale, a ales să sprijine noul regim al Frontului Renașterii Naționale (FRN) și s-a îndepărtat de politica de partid. A rămas în funcție după căderea lui Carol de la putere și instaurarea guvernului de stat național legionar al Gărzii de Fier ; în toamna anului 1940, în timp ce Madgearu și Nicolae Iorga , care fuseseră asasinați de grupările armate ale Gărzii, erau înmormântați, a condus delegația membrilor academiei care au sfidat politicile lui Horia Sima participând la înmormântare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial , a susținut dictatura lui Ion Antonescu și alianța României cu Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice . Încă din 1944, a detestat încercările opoziției române de a negocia trecerea țării în tabăra Națiunilor Unite . Chiar și după război, în jurnalele sale personale a continuat să adopte o poziție de simpatie față de criminalii de război români și naziști , respingând Procesele de la Nürnberg și Tribunalele Poporului . 

Persecuția comunistă

Critic față de ieșirea României din sfera puterilor Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ( vezi România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ), a fost alarmat de avansurile sovietice și de ocupația finală ; în notițele sale private, a deplorat faptul că România nu a adoptat Planul Marshall . În iunie 1948, la șase luni după instaurarea unui regim comunist , Rădulescu-Motru s-a numărat printre membrii academiei epurați de noile autorități (a fost repus în funcție post-mortem în 1990). În ciuda protestelor sale, întreaga sa operă a fost respinsă de retorica oficială stalinistă drept „ idealism ”. 

I s-a refuzat angajarea în domeniul său de expertiză până cu doi ani înainte de moartea sa, când a fost admis într-un post minor de cercetător la Institutul de Psihologie; potrivit biografului său, N. Bagdasar, ultimii săi ani au fost marcați de sărăcie extremă. Acordându-i-se asistență în urma intervențiilor lui Miron Constantinescu și Constantin Ion Parhon , Rădulescu-Motru a fost internat într-o clinică din București o mare parte din ultimii săi ani. A murit în timp ce se afla acolo și a fost înmormântat în cimitirul Bellu .

Filosofie și politică

Influențat de teoriile introspecției ale lui Wilhelm Wundt , Rădulescu-Motru s-a îndepărtat de filosofia kantiană și de principiul acesteia privind imposibilitatea transcenderii realității așa cum este percepută prin simțuri. El considera metafizica deschisă examinării obiective și plasa cunoștințele acesteia în vârful abordărilor filosofice. 

Afirmând că există, de fapt, o unitate între persoană și natura materială, Rădulescu-Motru și-a dezvoltat propria versiune de personalism , care considera ființa umană și personalitatea sa ca fiind scopul evoluției în natură - o teorie pe care a numit- o Personalism Energetic . El a recunoscut influența opiniilor lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel asupra relației dintre ființă și întreg , argumentând că conceptul său idealist de externalizare („credința că lumea este condusă de idealul nostru”, pe care l-a numit „personalism tranzitoriu”) a fost forța motrice din spatele tuturor ideologiilor moderne, de la socialism și anarhism la liberalism ( vezi Hegelieni de dreapta și Hegelieni de stânga ). 

Datorită lucrării „Völkerpsychologie” a lui Wundt , Rădulescu-Motru și-a dedicat o mare parte din muncă evaluării și definirii naționalismului în contextul social românesc. Concentrându-și analiza asupra impactului modernizării și occidentalizării , el a susținut necesitatea adaptării formelor la etnia românească (pe care a definit-o prin ereditate ) și a reprezentat-o ca adevărat fundament social („comunitatea de spirit”). El a susținut existența raselor umane și diferențele dintre ele , precum și eugenia , chiar și după ce înfrângerea Germaniei naziste a dus la abandonarea unor astfel de teorii în lumea științifică dominantă. 

Opinii despre modernizare

În lucrarea sa „Cultura românească și politicianismul ”, el a conceput o ierarhie a culturilor, plasând civilizația occidentală în vârful scalei, iar Orientul Îndepărtat în jos; ulterior i-a mărturisit lui Mircea Eliade reticența sa în abordarea filosofiei hinduse (conversațiile dintre cei doi s-au concentrat în schimb pe naționalismul indian în general și pe Satyagraha în special). Sistemul plasa România la marginea progresului european, fiind încă supusă adoptării formelor culturale din societățile occidentale:

„Niciunde instituțiile burgheze nu au izvorât din nevoi spirituale naturale ale popoarelor, ci mai degrabă din nevoile capitalismului ; armonizarea completă a acestor instituții cu psihicul popular a fost o întreprindere treptată și dificilă, cu atât mai mult în țara noastră, unde dezvoltarea orbitoare a capitalismului a lăsat mult în urmă evoluția spirituală, mereu mai laborioasă.” 

În altă parte, el a susținut că, în ciuda unui model tradițional de individualism , românilor le lipsea „ inițiativa în viața economică și socială, cele două trăsături caracteristice ale individualismului așa cum au fost experimentate de popoarele occidentale cultivate și constitutive ale spiritului burghez”; potrivit lui, poporul de rând se baza pe munca colectivă, care asigurase supraviețuirea comunităților sătești în timpul „secolelor blestemate” (menținând mobilitatea satelor „de la câmpie la munte”, dar împiedicând destrămarea lor efectivă în perioada medievală ).

În capitolele sale despre votul universal , sistemul parlamentar și Constituția românească din 1923 , Rădulescu-Motru a dezvoltat această teză fundamental conservatoare , argumentând că astfel de reforme veniseră prea devreme pentru a fi integrate în mod corespunzător. Principalul pericol pe care l-a văzut în acest proces era apariția unei „meschine politici” ( politicismul ), care, susținea el, avea potențialul de a distruge evoluțiile naturale din interiorul națiunii. 

Având în vedere caracteristicile acestei evoluții către politici meschine, el a respins vehement teoria lui Mihai Eminescu privind originea aproape exclusiv străină a burgheziei în interiorul Vechiului Regat post- fanariot . În schimb, Rădulescu-Motru a dezvoltat critica lui Titu Maiorescu la adresa „formelor fără fundament” (cu referire la discrepanța dintre fațada occidentalizată și cadrul economic și social subdezvoltat), considerând clasa boierilor de rang inferior , din ce în ce mai atrași de curentele liberale în secolul al XIX-lea, drept principalii agenți ai schimbării incoerente – acest lucru i-a atras criticile poporanistului Garabet Ibrăileanu , care susținea că Junimea era o școală de critică exclusivistă care „nu a spus niciodată [despre modelele străine] ce, cât și când ar trebui importat”. În acest context, Ibrăileanu a subliniat gesturile boierilor înainte și în timpul guvernării Regulamentului Organic , ca indicii ale unei dispoziții naționaliste sceptice (mai degrabă decât ale unei ideologii cosmopolite ). 

Românism și secularism

Cu Învățământul filosofic în România , eseul său din 1931, publicat pentru prima dată în Convorbiri Literare , Rădulescu-Motru a introdus o polemică ce avea să marcheze numeroase alte scrieri ale sale în perioada următoare: reacționând la creșterea popularității revistelor de extremă dreapta care pretindeau că urmează o filosofie ortodoxă românească – Cuvântul și Gândirea –, a făcut o diferență între un curent „ beletrist ” în învățământul superior și unul „științific”, argumentând în favoarea celui de-al doilea și prezentând-o pe prima ca sursa obiectivă a atitudinilor anti-intelectualiste pe care le-a observat în interiorul noului fenomen politic (care accentuau „nevoia umană de mister”). În esență, secularistul Rădulescu-Motru a urmat tradiția Junimea de a respinge misticismul , considerându-l caracteristica nedorită a unei mentalități muncitoare . 

El a pus sub semnul întrebării abordările subiective ale lui Lucian Blaga , Nichifor Crainic și Nae Ionescu : dezvoltându-și românismul , Rădulescu-Motru și-a afirmat susținerea pentru dialogul cultural și național („și nu izolarea fiecărui popor în propria sa etnie”) și pentru integrarea în cele mai înalte condiții a culturii europene. El a susținut chiar că principiile susținute de dreapta în definirea specificității românești erau de fapt împărtășite cu alte culturi (răspunzând accentului pus de Blaga pe folclorul românesc , el a subliniat că temele acestuia erau comune în culturile balcanice vecine; replicând opiniilor lui Ionescu despre presupusele tendințe particulare către teologie și metafizică în cadrul culturii naționale, el și-a afirmat convingerea că „prestigiul metaforei , atracția către mister și ontologia etnosului [...] se manifestă abia din al doilea sfert al secolului al XX-lea încoace, [și se află sub influența] cercurilor universitare străine [...]”; a respins, de asemenea, opiniile lui Crainic despre ortodoxie ca sursă de specificitate, argumentând pentru universalismul creștin în detrimentul „spiritualității naționaliste” – o idee interpretată totuși de Crainic ca dovadă a „ ateismului filosofic militant ”). 

Doctrina țărănească

După aderarea la Partidul Național Țărănesc , Rădulescu-Motru a menținut o abordare particulară față de doctrinele și politicile grupării după 1935: adaptând critica sa la adresa individualismului (o trăsătură pe care o asocia cu național-liberalii ) la doctrina poporanistă a „statului țărănesc”, l-a definit pe acesta din urmă ca fiind în mod necesar „ totalitar ”.

„[Se] diferențiază de alte state totalitare prin faptul că stabilește printre normele sale, în primul rând, preeminența intereselor permanente ale populației țărănești. Spre deosebire de statele fasciste , național-socialiste și sovietice , aceasta crede că poate servi totalitatea populației pe care ar trebui să o guverneze, nu pe baza unei glorioase tradiții imperialiste , sau prin cultivarea unei relații rasiale , sau prin structurarea industrială pe baza unui plan dictatorial , ci prin crearea unei țărănimi sănătoase, morale și muncitoare, gata să apere granițele țării așa cum o cer condițiile geografice și istorice.” 

Un critic pro- autoritar a reproșat curând că un astfel de ideal, în ciuda scopului său de a concura cu tendințele pur naționaliste, era de fapt bazat pe clase sociale , iar definiția sa „numerică, adică democratică ” (în jurul argumentului că țăranii formau majoritatea în România) ducea la „ anarhie țărănească ”. 

Rădulescu-Motru a ajuns să susțină Frontul Renașterii Naționale (FRN) al lui Carol al II-lea și sistemul cu un singur partid în 1938, pronunțându-se în favoarea inițiativei regelui de a introduce uniforme pentru membrii academiei (intră în conflict pe această temă cu colegul său academician Nicolae Iorga , în februarie 1939). 

OPERE:

FW Nietzsche. Viața și filosofia sa (" FW Nietzsche . His life and philosophy"), 1897

Problemele psihologiei („Probleme de psihologie”), 1898

Știință și energie („Știință și energie”), 1902

Cultura română și politicianismul, 1904

Psihologia martorului („Psihologia martorului”), 1906

Psihologia industriașului („Psihologia industriașului”), 1907

Puterea sufletească („Puterea spiritului”), 1908

Psihologia ciocoismului („Psihologia boierilor ”), 1908

Poporanismul politic și democrația conservatoare („Poporanismul politic și democrația conservatoare ), 1909

Naționalismul cum se înțelege. Cum trebuie să se înțeleagă (" Naționalismul așa cum este înțeles. Cum ar trebui să fie înțeles"), 1909

Sufletul neamului nostru. Calități bune și defect („Spiritul națiunii noastre. Calitățile sale bune și defectele sale”), 1910

Din psihologia revoluționarului („Din psihologia revoluționarului”), 1919

Rasa, cultura și naționalitatea în filosofia istoriei (" Race , culture and nationality in the philosophy of history "), 1922

Curs de psihologie („Prelegeri de psihologie”), 1923

Personalismul energetic („Personalismul energetic”), 1927

Țărănismul. Un suflet și o politică, 1927

Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiene , 1928

Învățământul filosofic în România, 1931

Centenarul lui Hegel , 1931

Psihologie practică („Psihologie practică”), 1931

Vocația , factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932

Ideologia statului român („Ideologia statului român”), 1934

Românismul. Catehismul unei noi spiritualități („Românismul. Catehismul unei noi spiritualități ”), 1936

Psihologia poporului român („Psihologia poporului român”), 1937

Timp și destin („Timp și destin”), 1940

Etnicul românesc. Comunitate de origine , limbă și destin, 1942 .

$$$

 CONSTANTIN RĂDULESCU - MOTRU

Constantin Rădulescu-Motru (născut Constantin Rădulescu , și-a adăugat numele de familie Motru în 1892; 15 februarie 1868 – 6 martie 1957) a fost un filosof, psiholog, sociolog, logician , academician, dramaturg și politician naționalist de stânga român. Membru al Academiei Române după 1923, a fost vicepreședinte al acesteia în perioadele 1935–1938, 1941–1944 și președinte între 1938 și 1941.

Tinereţe

Născut în Butoiești , județul Mehedinți , a fost fiul lui Radu Poppescu, al cărui tată natural era Eufrosin Poteca , și Judita Butoi. Mama lui a murit în timpul nașterii, iar Radu Poppescu s-a căsătorit cu Ecaterina Cernăianu, care i-a născut pe cei nouă frați vitregi ai lui Constantin.

În copilărie, Constantin s-a îmbolnăvit de malarie . Și-a fracturat un picior, ceea ce i-a cauzat o deficiență fizică permanentă.

Radu Poppscu, care a lucrat ca secretar la Poteca o parte din viață, a moștenit o anumită sumă după moartea angajatorului și tatălui său; aceasta urma să ia forma unei burse pentru Constantin Rădulescu. În cele din urmă, acesta a refuzat să o folosească, indicând că va folosi în schimb veniturile din moșia sa din Butoiești; bursa a fost în cele din urmă acordată lui Gheorghe Țițeica , renumitul matematician.

În 1885, a absolvit Liceul Carol I din Craiova și ulterior a intrat la Universitatea din București , unde a aplicat atât la Facultatea de Drept, cât și la Facultatea de Litere. A fost profesorul lui Titu Maiorescu , care avea să-i devină mentor, și a participat la prelegerile lui Constantin Dimitrescu-Iași , V.A. Urechia , Grigore Tocilescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu . A făcut parte din ultima generație de intelectuali care au participat la activitățile societății literare Junimea (unde Maiorescu a avut o influență majoră). 

Rădulescu-Motru a obținut o diplomă în drept magna cum laude în 1888 și a promovat examenul de filosofie în anul următor.

Studii în străinătate

În vara anului 1889, l-a însoțit pe Maiorescu într-o călătorie în Austro-Ungaria , Germania și Elveția , vizitând în special Universitatea din Viena și Universitatea din München , stabilind contacte cu cadre universitare germane. Aceasta a dus la includerea sa în ultima etapă a unui program inițiat de Maiorescu în calitate de ministru al Educației al Regatului România : alături de alte personalități culturale și științifice importante (precum Alexandru A. Philippide , Ștefan Zeletin , Ion Rădulescu-Pogoneanu , Iorgu Iordan , Simion Mehedinți , Nicolae Bănescu , PP Negulescu , Teohari Antonescu și Constantin Litzica ), a primit asistență oficială pentru a-și finaliza studiile în străinătate (pentru a oferi României o nouă generație de cadre universitare). Inițial, și-a îndreptat interesul către studii în Franța , participând la cursurile de psihologie ale lui Henry Beaunis la Universitatea din Paris în toamna anului 1899. 

Între 1890 și 1893, Rădulescu s-a stabilit în Germania – a locuit la München și a studiat la universitate timp de un semestru (ca student al lui Carl Stumpf ), apoi s-a mutat la Leipzig , unde a început să lucreze în laboratorul lui Wilhelm Wundt de la universitatea locală . În timp ce își completa pregătirea cu Wundt, a participat la cursuri de fizică, fiziologie , chimie , psihiatrie și matematică, precum și la prelegerile de filologie românească ale lui Gustav Weigand . S-a căsătorit cu o femeie germană, care a refuzat ulterior să-l însoțească înapoi în România; în cele din urmă au divorțat. Și-a luat doctoratul în 1893, cu o teză despre filosofia lui Immanuel Kant ( Zur Entwickelung von Kant's Theorie der Naturkausalität ), o teză citată în mod notabil de Henri Bergson în Introduction à la Métaphysique .

Carieră academică și politică

După 1897, a făcut parte din comitetul de redacție al revistei de popularizare științifică Albina , scrisă de Spiru Haret . La 1 ianuarie 1900, a fondat și a editat Noua Revistă Română (care a publicat articole de, printre alții, Nicolae Iorga , Ion Luca Caragiale , George Coșbuc , Lazăr Șăineanu , Ioan Nădejde , Ovid Densusianu , H. Sanielevici și Garabet Ibrăileanu ). Numit la catedra de Filosofie a Universității din București în 1906 (după trei ani de muncă la fundația culturală creată de Regele Carol I ), a fost, de asemenea, fondatorul revistei Studii filosofice (redenumită ulterior Revista de filosofie ) și, în 1918, a devenit directorul Teatrului Național București .

În 1923, Rădulescu-Motru s-a alăturat lui Virgil Madgearu , Constantin Costa-Foru , Victor Eftimiu , Grigore Iunian , Radu D. Rosetti , Dem I. Dobrescu și socialiștilor Constantin Titel Petrescu , Nicolae L. Lupu și Constantin Mille , în crearea Ligii Drepturilor Omului împotriva măsurilor de protest împotriva Ligii Drepturilor Omului . a lui Ion IC Brătianu în relaţiile cu forţele de opoziţie de stânga. În 1925, Rădulescu-Motru, Nicolae Basilescu și Traian Bratu făceau parte dintr-un comitet numit de guvern care investiga rolurile lui AC Cuza și Corneliu Șumuleanu în violențele antisemite care au avut loc la Universitatea din Iași în 1923–1925. 

Inițial conservator, a devenit activ în cadrul noului Partid Național Țărănesc spre sfârșitul anilor 1920 și a adaptat susținerea grupului pentru un stat țărănesc care să favorizeze proprietatea agricolă la scară mică (un ecou al poporanismului ), adoptând în același timp o poziție mai centristă decât prietenul său Madgearu. Membru al Cercului de Studii al partidului, a participat la elaborarea unui nou program de partid (o inițiativă din 1935 a lui Ion Mihalache și Mihai Ralea , la care au participat și politicienii de stânga Ernest Ene , Mihail Ghelmegeanu și Petre Andrei ). 

În această perioadă, ideile sale despre etnicitate ( românism ) au ajuns să fie dezbătute de diverse personalități ale dreptei și au făcut obiectul unor critici virulente din partea intelectualilor simpatizanți cu Garda de Fier fascistă , care au respins în special angajamentul său față de secularism și tradiția Junimea a lui Maiorescu ( Mircea Vulcănescu s-a pronunțat împotriva „atitudinii sale ostile, împărtășită de colegii săi junimiști , împotriva pătrunderii unui spirit nou, religios, în interiorul Universității [din București]”), precum și din partea modernistului naționalist Lucian Blaga . Conform unei evaluări ulterioare a operei sale de către Vulcănescu, care fusese ulterior influențat de membrul centrist al Partidului Național Țărănesc Dimitrie Gusti , perspectiva acestuia din urmă asupra sociologiei era, de asemenea, în dezacord cu aderarea lui Rădulescu-Motru la orientările junimiste . 

Spre sfârșitul anilor 1930, Rădulescu-Motru a fost implicat într-o dispută cu filosoful de extremă dreapta Nae Ionescu , care, deși numit asistentul său la facultatea de Filosofie, începuse să-i critice opiniile în revista pro-Garda de Fier „Cuvântul ”; scriindu-i lui Mircea Eliade în 1938, l-a acuzat pe Ionescu de diverse practici neacademice, inclusiv folosirea prelegerilor de Logică pentru a promova „un fel de misticism diletant ”. 

Președinte al academiei în momentul în care Carol al II-lea și -a asumat puterile dictatoriale, a ales să sprijine noul regim al Frontului Renașterii Naționale (FRN) și s-a îndepărtat de politica de partid. A rămas în funcție după căderea lui Carol de la putere și instaurarea guvernului de stat național legionar al Gărzii de Fier ; în toamna anului 1940, în timp ce Madgearu și Nicolae Iorga , care fuseseră asasinați de grupările armate ale Gărzii, erau înmormântați, a condus delegația membrilor academiei care au sfidat politicile lui Horia Sima participând la înmormântare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial , a susținut dictatura lui Ion Antonescu și alianța României cu Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice . Încă din 1944, a detestat încercările opoziției române de a negocia trecerea țării în tabăra Națiunilor Unite . Chiar și după război, în jurnalele sale personale a continuat să adopte o poziție de simpatie față de criminalii de război români și naziști , respingând Procesele de la Nürnberg și Tribunalele Poporului . 

Persecuția comunistă

Critic față de ieșirea României din sfera puterilor Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ( vezi România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ), a fost alarmat de avansurile sovietice și de ocupația finală ; în notițele sale private, a deplorat faptul că România nu a adoptat Planul Marshall . În iunie 1948, la șase luni după instaurarea unui regim comunist , Rădulescu-Motru s-a numărat printre membrii academiei epurați de noile autorități (a fost repus în funcție post-mortem în 1990). În ciuda protestelor sale, întreaga sa operă a fost respinsă de retorica oficială stalinistă drept „ idealism ”. 

I s-a refuzat angajarea în domeniul său de expertiză până cu doi ani înainte de moartea sa, când a fost admis într-un post minor de cercetător la Institutul de Psihologie; potrivit biografului său, N. Bagdasar, ultimii săi ani au fost marcați de sărăcie extremă. Acordându-i-se asistență în urma intervențiilor lui Miron Constantinescu și Constantin Ion Parhon , Rădulescu-Motru a fost internat într-o clinică din București o mare parte din ultimii săi ani. A murit în timp ce se afla acolo și a fost înmormântat în cimitirul Bellu .

Filosofie și politică

Influențat de teoriile introspecției ale lui Wilhelm Wundt , Rădulescu-Motru s-a îndepărtat de filosofia kantiană și de principiul acesteia privind imposibilitatea transcenderii realității așa cum este percepută prin simțuri. El considera metafizica deschisă examinării obiective și plasa cunoștințele acesteia în vârful abordărilor filosofice. 

Afirmând că există, de fapt, o unitate între persoană și natura materială, Rădulescu-Motru și-a dezvoltat propria versiune de personalism , care considera ființa umană și personalitatea sa ca fiind scopul evoluției în natură - o teorie pe care a numit- o Personalism Energetic . El a recunoscut influența opiniilor lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel asupra relației dintre ființă și întreg , argumentând că conceptul său idealist de externalizare („credința că lumea este condusă de idealul nostru”, pe care l-a numit „personalism tranzitoriu”) a fost forța motrice din spatele tuturor ideologiilor moderne, de la socialism și anarhism la liberalism ( vezi Hegelieni de dreapta și Hegelieni de stânga ). 

Datorită lucrării „Völkerpsychologie” a lui Wundt , Rădulescu-Motru și-a dedicat o mare parte din muncă evaluării și definirii naționalismului în contextul social românesc. Concentrându-și analiza asupra impactului modernizării și occidentalizării , el a susținut necesitatea adaptării formelor la etnia românească (pe care a definit-o prin ereditate ) și a reprezentat-o ca adevărat fundament social („comunitatea de spirit”). El a susținut existența raselor umane și diferențele dintre ele , precum și eugenia , chiar și după ce înfrângerea Germaniei naziste a dus la abandonarea unor astfel de teorii în lumea științifică dominantă. 

Opinii despre modernizare

În lucrarea sa „Cultura românească și politicianismul ”, el a conceput o ierarhie a culturilor, plasând civilizația occidentală în vârful scalei, iar Orientul Îndepărtat în jos; ulterior i-a mărturisit lui Mircea Eliade reticența sa în abordarea filosofiei hinduse (conversațiile dintre cei doi s-au concentrat în schimb pe naționalismul indian în general și pe Satyagraha în special). Sistemul plasa România la marginea progresului european, fiind încă supusă adoptării formelor culturale din societățile occidentale:

„Niciunde instituțiile burgheze nu au izvorât din nevoi spirituale naturale ale popoarelor, ci mai degrabă din nevoile capitalismului ; armonizarea completă a acestor instituții cu psihicul popular a fost o întreprindere treptată și dificilă, cu atât mai mult în țara noastră, unde dezvoltarea orbitoare a capitalismului a lăsat mult în urmă evoluția spirituală, mereu mai laborioasă.” 

În altă parte, el a susținut că, în ciuda unui model tradițional de individualism , românilor le lipsea „ inițiativa în viața economică și socială, cele două trăsături caracteristice ale individualismului așa cum au fost experimentate de popoarele occidentale cultivate și constitutive ale spiritului burghez”; potrivit lui, poporul de rând se baza pe munca colectivă, care asigurase supraviețuirea comunităților sătești în timpul „secolelor blestemate” (menținând mobilitatea satelor „de la câmpie la munte”, dar împiedicând destrămarea lor efectivă în perioada medievală ).

În capitolele sale despre votul universal , sistemul parlamentar și Constituția românească din 1923 , Rădulescu-Motru a dezvoltat această teză fundamental conservatoare , argumentând că astfel de reforme veniseră prea devreme pentru a fi integrate în mod corespunzător. Principalul pericol pe care l-a văzut în acest proces era apariția unei „meschine politici” ( politicismul ), care, susținea el, avea potențialul de a distruge evoluțiile naturale din interiorul națiunii. 

Având în vedere caracteristicile acestei evoluții către politici meschine, el a respins vehement teoria lui Mihai Eminescu privind originea aproape exclusiv străină a burgheziei în interiorul Vechiului Regat post- fanariot . În schimb, Rădulescu-Motru a dezvoltat critica lui Titu Maiorescu la adresa „formelor fără fundament” (cu referire la discrepanța dintre fațada occidentalizată și cadrul economic și social subdezvoltat), considerând clasa boierilor de rang inferior , din ce în ce mai atrași de curentele liberale în secolul al XIX-lea, drept principalii agenți ai schimbării incoerente – acest lucru i-a atras criticile poporanistului Garabet Ibrăileanu , care susținea că Junimea era o școală de critică exclusivistă care „nu a spus niciodată [despre modelele străine] ce, cât și când ar trebui importat”. În acest context, Ibrăileanu a subliniat gesturile boierilor înainte și în timpul guvernării Regulamentului Organic , ca indicii ale unei dispoziții naționaliste sceptice (mai degrabă decât ale unei ideologii cosmopolite ). 

Românism și secularism

Cu Învățământul filosofic în România , eseul său din 1931, publicat pentru prima dată în Convorbiri Literare , Rădulescu-Motru a introdus o polemică ce avea să marcheze numeroase alte scrieri ale sale în perioada următoare: reacționând la creșterea popularității revistelor de extremă dreapta care pretindeau că urmează o filosofie ortodoxă românească – Cuvântul și Gândirea –, a făcut o diferență între un curent „ beletrist ” în învățământul superior și unul „științific”, argumentând în favoarea celui de-al doilea și prezentând-o pe prima ca sursa obiectivă a atitudinilor anti-intelectualiste pe care le-a observat în interiorul noului fenomen politic (care accentuau „nevoia umană de mister”). În esență, secularistul Rădulescu-Motru a urmat tradiția Junimea de a respinge misticismul , considerându-l caracteristica nedorită a unei mentalități muncitoare . 

El a pus sub semnul întrebării abordările subiective ale lui Lucian Blaga , Nichifor Crainic și Nae Ionescu : dezvoltându-și românismul , Rădulescu-Motru și-a afirmat susținerea pentru dialogul cultural și național („și nu izolarea fiecărui popor în propria sa etnie”) și pentru integrarea în cele mai înalte condiții a culturii europene. El a susținut chiar că principiile susținute de dreapta în definirea specificității românești erau de fapt împărtășite cu alte culturi (răspunzând accentului pus de Blaga pe folclorul românesc , el a subliniat că temele acestuia erau comune în culturile balcanice vecine; replicând opiniilor lui Ionescu despre presupusele tendințe particulare către teologie și metafizică în cadrul culturii naționale, el și-a afirmat convingerea că „prestigiul metaforei , atracția către mister și ontologia etnosului [...] se manifestă abia din al doilea sfert al secolului al XX-lea încoace, [și se află sub influența] cercurilor universitare străine [...]”; a respins, de asemenea, opiniile lui Crainic despre ortodoxie ca sursă de specificitate, argumentând pentru universalismul creștin în detrimentul „spiritualității naționaliste” – o idee interpretată totuși de Crainic ca dovadă a „ ateismului filosofic militant ”). 

Doctrina țărănească

După aderarea la Partidul Național Țărănesc , Rădulescu-Motru a menținut o abordare particulară față de doctrinele și politicile grupării după 1935: adaptând critica sa la adresa individualismului (o trăsătură pe care o asocia cu național-liberalii ) la doctrina poporanistă a „statului țărănesc”, l-a definit pe acesta din urmă ca fiind în mod necesar „ totalitar ”.

„[Se] diferențiază de alte state totalitare prin faptul că stabilește printre normele sale, în primul rând, preeminența intereselor permanente ale populației țărănești. Spre deosebire de statele fasciste , național-socialiste și sovietice , aceasta crede că poate servi totalitatea populației pe care ar trebui să o guverneze, nu pe baza unei glorioase tradiții imperialiste , sau prin cultivarea unei relații rasiale , sau prin structurarea industrială pe baza unui plan dictatorial , ci prin crearea unei țărănimi sănătoase, morale și muncitoare, gata să apere granițele țării așa cum o cer condițiile geografice și istorice.” 

Un critic pro- autoritar a reproșat curând că un astfel de ideal, în ciuda scopului său de a concura cu tendințele pur naționaliste, era de fapt bazat pe clase sociale , iar definiția sa „numerică, adică democratică ” (în jurul argumentului că țăranii formau majoritatea în România) ducea la „ anarhie țărănească ”. 

Rădulescu-Motru a ajuns să susțină Frontul Renașterii Naționale (FRN) al lui Carol al II-lea și sistemul cu un singur partid în 1938, pronunțându-se în favoarea inițiativei regelui de a introduce uniforme pentru membrii academiei (intră în conflict pe această temă cu colegul său academician Nicolae Iorga , în februarie 1939). 

OPERE:

FW Nietzsche. Viața și filosofia sa (" FW Nietzsche . His life and philosophy"), 1897

Problemele psihologiei („Probleme de psihologie”), 1898

Știință și energie („Știință și energie”), 1902

Cultura română și politicianismul, 1904

Psihologia martorului („Psihologia martorului”), 1906

Psihologia industriașului („Psihologia industriașului”), 1907

Puterea sufletească („Puterea spiritului”), 1908

Psihologia ciocoismului („Psihologia boierilor ”), 1908

Poporanismul politic și democrația conservatoare („Poporanismul politic și democrația conservatoare ), 1909

Naționalismul cum se înțelege. Cum trebuie să se înțeleagă (" Naționalismul așa cum este înțeles. Cum ar trebui să fie înțeles"), 1909

Sufletul neamului nostru. Calități bune și defect („Spiritul națiunii noastre. Calitățile sale bune și defectele sale”), 1910

Din psihologia revoluționarului („Din psihologia revoluționarului”), 1919

Rasa, cultura și naționalitatea în filosofia istoriei (" Race , culture and nationality in the philosophy of history "), 1922

Curs de psihologie („Prelegeri de psihologie”), 1923

Personalismul energetic („Personalismul energetic”), 1927

Țărănismul. Un suflet și o politică, 1927

Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiene , 1928

Învățământul filosofic în România, 1931

Centenarul lui Hegel , 1931

Psihologie practică („Psihologie practică”), 1931

Vocația , factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932

Ideologia statului român („Ideologia statului român”), 1934

Românismul. Catehismul unei noi spiritualități („Românismul. Catehismul unei noi spiritualități ”), 1936

Psihologia poporului român („Psihologia poporului român”), 1937

Timp și destin („Timp și destin”), 1940

Etnicul românesc. Comunitate de origine , limbă și destin, 1942 .

$$$

 COPILĂRIA LUI BALZAC

La 20 mai 1798, Laure Balzac a născut un băiat pe care a vrut să-l alăpteze şi care nu a trăit decât 33 de zile. Pentru acest motiv, de îndată ce se va ivi pe lume al doilea copil al lor, Honore, născut la 20 mai 1799, soţii Balzac îl încredinţară unei doici care locuia la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai târziu i se alătură sora sa, Laure.

Honore nu i-a iertat niciodată mamei sale această separare: „Ce cusur fizic sau moral mă făcea să merit răceala mamei? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o întâmplare? Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, când m-am întors în casa părintească am fost atât de neluat în seamă încât stârneam mila oamenilor…”

Ambiţios şi preocupat de propria-i carieră, tatăl nu-şi găsea timp pentru copiii săi. Mult mai tânăra şi frumoasa sa soţie se avânta exaltată în vâltoarea vieţii mondene. Prin succesele, prin cuceririle ei, reuşise să-şi facă duşmance din toate femeile virtuoase. Tatăl avea delicateţea să nu spună nimic. Nu a spus nimic nici când s-a vorbit despre o legătură a soţiei sale cu domnul de Margonne, proprietarul castelului din Sache.

Orice legătură e acaparatoare. Când fiul şi fiica ei reveniră de la Saint-Cyr-sur-Loire, doamna Balzac nu mai găsi răgaz să-i vadă decât duminica.

Mama sa n-a ştiut să se facă iubită. Nu ştia ce înseamnă mângâierile, sărutările, plăcerea simplă de a trăi şi de a gospodări pentru ceilalţi un cămin fericit. Honore tremura ca varga când maică-sa spunea că se va ocupa de instruirea lui.

Doamna Balzac îşi întovărăşea feciorul la slujbele religioase. Se arăta cu atât mai conformistă cu cât se ştia mai puţin ireproşabilă.

Când Honore împlini opt ani, hotărî să-l bage intern la colegiul din Vendome. Trebuie spus că în perioada aceea aştepta un copil pe care gura lumii îl atribuia lui Jean de Margonne.

Honore se despărţi îndurerat de surioara lui, tovarăşă „a amărăciunilor şi lacrimilor sale”. Mai târziu avea să spună: „N-am avut niciodată mamă„.

sursa: 

Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 17-23

$$$

 FEMEILE DIN VIAȚA LUI BALZAC

Laure de Berny (1777-1836). Louise-Antoinette-Laure Hinner, fiica unui harpist de origine germană și a unei cameriste a reginei Marie-Antoinette, care-i fusese nașă, căsătorită cu contele Gabriel de Berny, cu care a avut nouă copii.

Balzac, mai tânăr cu douăzeci și doi de ani decât Laure de Berny, a cunoscut-o în 1822 la Villeparisis, unde trăia despărțită de soț, și a iubit-o cu pasiune. Până la sfârșitul vieții ei, Laure de Berny, Dilecta, i-a fost iubită, prietenă, sfătuitoare și sprijin material la nevoie. A fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat.

Laure-Adelaide-Constance Permon, ducesă d’Abrantes (1784-1838), văduva generalului Andoche Junot, duce d’Abrantes (1771-1813).

Autoare a unor Memorii, l-a introdus pe Balzac în diferite saloane pariziene la moda (la Sophie Gay, Doamna Recamier, baronul Gerard) și i-a povestit episoade din timpul primului imperiu, dintre care unele se regăsesc în romanul Une tenebreuse affaire (1841). La rândul său, Balzac a ajutat-o în redactarea și publicarea Memoriilor. Începând din anul 1825, Balzac a întreținut cu ducesa d’Abrantes relații sentimentale intermitente, adresându-i-se în scrisori cu apelativul Marie.

Zulma Carraud (1796-1889). Zulma Tourangin, căsatorită cu Francois-Michel Carraud, politehnician, ofițer de artilerie, căpitan la școala militară din Saint-Cyr (1818), apoi inspector la Arsenalul din Angouleme (1831), retras după pensionare (1834) la castelul Frapesle, proprietatea familiei de lângă Issoudun. Primii trei copii ai soților Carraud au murit de timpuriu, apoi s-au născut Ivan (1826-1881) și Yorick (1834-1870).

Inteligentă și cultivată, Zulma Carraud a fost pentru Balzac toată viața o prietenă sigură și devotată, de o sinceritate și onestitate desăvârșite.

Eveline Hanska, născută contesă Rzewuska (1805 sau 1806-1882), descendenta unei vechi familii aristocratice poloneze, înrudită cu familia Radziwill, căsătorită cu contele Wenceslas Hanski (1778?-1841), bogat proprietar din Ucraina, posesorul castelului Wierzchownia. Instruită și mare amatoare de lectură, Eveline Hanska citise Le dernier Chouan, Scenes de la vie privee, La Peau de chagrin. La 28 februarie 1832 i-a adresat lui Balzac, prin intermediul editorului Charles Gosselin, o scrisoare expediată din Odessa și semnată L’etrangere, în care, lăudându-l cu entuziasm, îi reproșa că a renunțat în La Peau de chagrin la analiza sentimentelor delicate ale sufletului femeii. Această scrisoare a marcat începutul unui episod capital din viața lui Balzac.

S-au întâlnit de două ori în Elveţia, în 1833 – a doua oară la Geneva, unde au devenit amanţi – şi, din nou, în Viena, în 1835. Au stabilit să se căsătorească după moartea soţului, iar relaţia lor a continuat prin corespondenţă.

În ianuarie 1842, Balzac a aflat de moartea lui Wenceslas Hanski. Acum putea spera să o ia de soţie pe Éveline, însă existau prea multe obstacole, cum ar fi permanentele lui datorii. Éveline a şovăit mulţi ani, iar perioada 1842-1848 îl găseşte pe Balzac continuând şi chiar intensificându-şi activitatea literară, în speranţa că ar putea-o recâştiga, deşi sănătatea sa era din ce în ce mai precară.

În toamna lui 1847, Balzac a mers la castelul doamnei Hanska, la Wierzchownia, şi a rămas acolo până în februarie 1848. S-a reîntors în octombrie, când a rămas, grav bolnav, până în primăvara lui 1850. În sfârşit, Éveline a cedat. S-au căsătorit în martie şi au plecat la Paris, unde Balzac a mai suferit pentru câteva luni înainte de a muri.