Uniforma școlară purtată de fetițe în trecut era simplă și îngrijită: rochie bleumarin sau închisă la culoare, peste care se punea șorțuleț. Gulerul alb trebuia să fie curat și bine călcat, iar părul era prins în cozi simple, legate cu funde.
Băieții purtau pantaloni închiși la culoare, cămașă și uneori veston. Părul era tuns scurt, iar în buzunar aveau aproape mereu batistuța împăturită.
Uniforma nu era despre modă. Era despre disciplină, respect și o copilărie trăită cu rânduială.
Materialele din care erau confecționate aceste haine școlare erau alese cu grijă pentru a asigura o rezistență îndelungată la uzura zilnică. Părinții optau pentru stofe dense și cusături trainice, care trebuiau să facă față unui întreg an școlar de utilizare intensă. De foarte multe ori, hainele erau lăsate cu un tiv mai generos din croială, permițând ajustarea și alungirea lor pe măsură ce copiii creșteau, demonstrând o abordare extrem de practică și economică a garderobei.
Un detaliu de o importanță majoră era numărul matricol, un ecuson din material textil cusut vizibil pe mânecă sau pe partea stângă a pieptului. Acesta nu era un simplu ornament, ci funcționa ca un element clar de identificare a fiecărui elev și a instituției de învățământ de care aparținea. Prezența sa permanentă pe haine le amintea școlarilor că reprezintă școala chiar și în afara orelor de curs, responsabilizându-i în privința conduitei lor pe stradă sau în mijloacele de transport.
Încălțămintea trebuia să respecte aceeași rigoare a simplității și a funcționalității, modelele extravagante fiind strict interzise în perimetrul școlar. Pantofii închiși la culoare, realizați din piele sau înlocuitori rezistenți, reprezentau standardul acceptat pentru zilele obișnuite de curs. Menținerea lor într-o stare impecabilă de curățenie și lustruirea lor cu cremă în fiecare seară constituiau o rutină obligatorie, menită să formeze o deprindere constantă a ordinii personale.
Pentru orele de educație fizică exista o vestimentație complet diferită, dar supusă unor reguli la fel de stricte de uniformitate. Elevii veneau echipați cu un tricou simplu din bumbac alb și pantaloni de trening sau șorturi în culori închise. Tenișii albi, cu talpă din cauciuc subțire, erau obligatorii pentru a proteja suprafața de joc din sălile de sport, acest echipament standardizat eliminând orice fel de competiție legată de vestimentația de stradă.
Ghiozdanul, realizat adesea din piele groasă sau materiale sintetice foarte rigide, reflecta aceeași filozofie a organizării. În interiorul său, rechizitele trebuiau așezate într-o ordine desăvârșită, caietele fiind protejate cu coperți din hârtie sau plastic și etichetate uniform. Penarele păstrau instrumentele de scris perfect aliniate, iar învățătorii verificau frecvent nu doar curățenia hainelor, ci și stadiul în care erau păstrate aceste rechizite școlare de-a lungul anului.
Întreținerea ținutelor impecabile cerea o organizare casnică meticuloasă, mai ales pe durata sfârșitului de săptămână. Gulerele albe și detașabile, precum și manșetele fetelor, erau spălate cu atenție, trecute prin soluții de apret pentru a rămâne ferme și călcate cu mare precizie pentru a nu face cute. Această rutină domestică reprezenta o lecție tăcută despre valoarea muncii fizice și importanța prezentării onorabile în societate.
Pe lângă utilitatea practică, acest cod vestimentar impus îndeplinea un rol fundamental în crearea unui mediu educațional echitabil. Purtarea acelorași modele de haine estompa vizual diferențele financiare dintre familii, asigurând faptul că niciun copil nu se simțea inferior din cauza posibilităților materiale. În absența preocupărilor pentru modă, mediul școlar își putea concentra întreaga energie asupra dezvoltării intelectuale, a construirii caracterelor și a evaluării corecte a fiecărui elev pe baza efortului său real.
