$$$

 GIGANȚII MITOLOGIGI

Gigantii, oamenii cu statura uriasa, sunt prezenti în mitologia fiecarui popor. Acesti humanoizi au aprins imaginatia oamenilor de-a lungul secolelor si continua sa fie prezentati si astazi ca o realitate ascunsa a unei lumi de mult apuse.

Oamenii de stiinta sunt însa sceptici. Cu siguranta, povestile cu giganti încânta. Oameni uriasi, precum Goliath, Ymir sau Polyphemus au trezit mereu imaginatia. Acesti uriasi populeaza povestile fiecarui popor dar si vechile mitologii. Pe toate cele sase continente locuite de om, uriasii au strabatut pamântul si îndeosebi au savârsit fapte reprobabile, incendiind sate, mâncând oameni sau în alte cazuri au adus bunastare si au fost venerati. Toate acestea însa numai în povesti. Existenta lor nu este confirmata de niciun specialist si nu exista nicio dovada incontestabila privind existenta acesto oameni uriasi.

Chiar si asa gigantii îsi au înca sustinatorii lor, fiind elaborata o adevarata teorie a conspiratie, cu descoperiri de schelete gigantice, tinute la secrete, dar si cu imagini publicate în mediul virtual cu asa zice ramasite de uriasi care însa nu sunt recunoscute de comunitatea stiintifica.

În secolul al XXI lea, epopeea gigantilor înca stârneste controverse.

Uriasii populeaza cultura traditionala a lumii

Din cele mai vechi timpuri mitologia diferitelor popoare a lasat marturii privind existenta unor oameni cu o statura impresionata si de 10 ori mai înalti decât un om obisnuit. Erau numiti giganti sau uriasi. Numele lor sunt pastrate, inclusiv în Vechiul Testament. Cei mai cunoscuti sunt Anakim, Gog si Magog, Goliath, Nephilim sau Nimrod.

Totodata uriasi cunoscuti sunt prezenti în cultura veche celtica si sunt cunoscuti drept Cormoran, Corb sau Eriu. Mitologia greaca la rândul sau este plina de giganti. Sute de uriasi sunt consemnati, dintre care poate cei mai cunoscuti sunt ciclopii Polyphem si Epimetheus. Mitologia hindusa dar si cea nordica sau amerindiana îsi are si ea uriasii sai. În majoritatea cazurilor uriasii sunt o pacoste pentru umanitate. Ei ataca satele, terorizeaza comunitatile si sunt în unele cazuri chiar o pedeapsa divina.

Si în România povestile cu uriasi sunt omniprezente. Mai mult decât atât, credintele populare consemneaza numeroase legende privind existenta uriasilor. De exemplu în nordul judetului Botosani, la Ibanesti si Hiliseu Horia este o abundenta de marturii cu privire la existenta uriasilor. Aproape nu exista loc, care sa nu aminteasca de o fapta sau de un mormânt de urias.

Cum au aparut uriasii

Din mitologie aflam ca uriasii au aparut în special prin vointa divina. În cazul povestilor celtice cu uriasi, originea lor este nespecificata.

Doar în cazul lui Eriu se spune ca este de fapt la orgine o zeita.

În rest inclusiv la români, gigantii se pare au existat dintotdeauna.

În Biblie, mai precis în Vechiul Testament, în Geneza se precizeaza ca uriasii ar fi aparut din încrucisarea fiilor lui Dumnezeu cu pamântenii. „În vremea aceea s-au ivit pe pamânt uriasi, mai cu seama de când Fiii lui Dumnezeu începusera a intra la fiicele oamenilor si acestea începusera a le naste fii”.

Legendele grecesti arata deasemenea o orgine divina a uriasilor, Polyphem de exemplu fiind nascut din zeul Poseidon.

Uriasii mâncatori de oameni, patagonezii si gigantii primordiali

Miturile despre uriasi au persistat pâna în lumea contemporana.

Mai mult decât atât, astazi se cauta explicatii stiintifice, iar o întreaga comunitate, mai mult pseudo-stiintifica sustine ca exista si dovezi privind existenta acestor oameni cu staturi impresionante.

Mediul virtual este împânzit cu imagini ale unor schelete uriase descoperite. Mitologia contemporana atesta descoperirea unor uriasi cu parul rosu în pesterile din Lovelock situate în desetul Nevada pe teritoriul Statelor Unite. Se spune ca aceste schelete au fost descoperite în 1911 si ca în special craniile ar fi fost pastrate o vreme în muzeul Humbolt din Winnemucca.

Despre acesti uriasi ”cu parul rosu” din Nevada vorbesc legendele ameridienilor din tribul Paiute care îi numeau Numa Ticutta.

Batrânii tribului Paiute spuneau, dupa cum a cules legendele Ione Allen, ca acesti uriasi, aveau parul rosu si ca mâncau oameni. De altfel Numa Ticutta în graiul Paiute înseamna mâncatori de oameni.

Totodata se presupune ca în toata America au fost descoperite urme ale unor uriasi. Ramasitele lor nu se afla astazi însa la niciun muzeu si nu exista nicio documentare stiintifica oficiala despre aceste schelete sau cranii.

De altfel, un raport al descoperirilor de la pesterile din Lovelock este publicat, dar nici urma de uriasi, doar de comunitati paleolitice si mai târziu neolitice.

O alta ”rasa” celebra de uriasi este considerata cea a patagonezilor, despre care se spune ca au fost vazuti de Magellan în calatoria sa în Patagonia.

Unul dintre marinarii care l-au însotit a descris o întâlnire cu un urias din Patagonia, care dansa pe o insula. ”Era atât de înalt încât abia îi ajungeam pâna la mijloc”, scria uluit Antonio Pigafetta, geograful din cadrul expeditiei lui Magellan.

Aceeasi patagonezi vor fi mentionati si în jurnalul de calatorie al celebrului calator si corsar britanic Francisc Drake, dar si de James Cook, care ar fi încercat sa prinda un urias, sau de John Byron.

Totodata în lumea virtuala au aparut sute de informatii referitoare la asa zise schelete de uriasi descoperite în SUA, Muntii Caucaz, Muntii Altai, Desertul Sahara sau chiar la Rosia Montana.

Lumea stiintifica tace în privinta uriasilor

Toate aceste descoperiri epocale, sunt însa doar pe internet. Nicio lucrare stiintifica sau rapoarte de descoperiri nu confirma existenta unor oase de giganti.

Existenta gigantilor în forma spectaculoasa în care este prezentata în mediul virtual nu este confirmata de oamenii de stiinta.

Rapoartele privind descoperirile de la Lovelock în Nevada arata o comunitate, dar nu de uriasi ci de nativi aflati pe diferite trepte ale civilizatie, iar muzeul Humboldt nu are cranii uriase. Toate aceste „descoperiri” în special de morminte ale gigantilor nu apar în lucrarile stiintifice de specialitate si nici nu sunt confirmate de oamenii de stiinta. Cât despre patagonezi, acestia se vor dovedi de fapt niste giganti ceva mai scunzi decât un baschetbalist din NBA.

Cine sunt adevaratii ”giganti”

Prezenta asa-zisilor giganti este documentata în lumea stiintifica dar într-un mod mai putin bombastic si diferit.

Gigantii nu sunt neaparat oameni foarte înalti ci mai mult specii de hominizi înrudite cu omul actual. Astfel se vorbeste de Gigantopithecus descoperit în 1935 de antropologul Ralph von Koenigswald.

Mai precis acesta a descoperit ramasitele sale într-o farmacie din China. Gigantopithecus era mai mult o primata, o specie uriasa de maimuta care a trait în zona Asiei. De aceasta specie s-a ocupat si Grover Krantz, un antropolog american de renume mondial, cunoscut pentru încercarea sa de a dovedi existenta primatelor uriase de genul Yeti sau Sassquatch.

De altfel existenta acestui Gigantopithecus a fost confirmata de studii scrise si de numeroase descoperiri arheologice în pesterile din Liucheng sau site-urile de la Hubei si Guangxi, toate din China. Au fost descoperite în special, cranii, mandibule sau oase ale bratelor. Resturi osteologice ale acestei specii au fost descoperite si în Vietnam dar si în alte zone ale Asiei de sud-est.

Grover Krantz în special preciza ca Gigantopithecus masura aproximativ 3 metri înaltime si semana cu un urangutan.

O alta specie de ”urias” documentata stiintific, este Meganthropus.

Nu se stiu foarte multe despre el, dar se crede ca a fost un tip hominid urias, asa cum arata Franz Weidenreich un renumit antropolog si anatomist german.

Ramasitele acestei specii au fost descoperite si cercetate în zona Sangiran din Indonezia. Mai precis este vorba de un fragment de craniu si o mandibula.

Descoperirea a fost realizata de antropologul von Koenigswal în 1941, iar cercetarile au fost continuate de Franz Weidenreich, care s-a aratat impresionat de dimensiunile mandibulei. ”Uriasul din Java era mult mai mare decât orice gorila”, preciza Weidenreich.

Mai mult decât atât acesta preciza ca are de doua ori dimensiunea gorilei. Se presupune ca avea în jur de 2,5 metri si aproape 400 de kilograme.

Modul în care au disparut acesti uriasi, ierbivori în mare parte, este legat, arata specialistii mentionati de schimbarile climatice care au survenit de-a lungul timpului.

Totodata referitor la patagonezi si înaltimea lor, s-au pronuntat specialistii care au efectuat sapaturi arheologice în zona, dar si antropologii. Bastinasii din tribul Aonikenk din cadrul populatiilor Tehuelche, corespund cel mai bine descrierii calatorilor straini.

Mai precis prin sapaturi arheologice s-a descoperit ca înaintasii acestora din secolele al XVI-XVII lea aveau statura fata de europeni.

Mai precis erau ”giganti” de aproximativ 1,85 metri cu exemplare care ajungeau pâna la 1,90-1,95, in timp ce media de înaltime la europenii din aceea perioada era de 1,65 metri. Poate de aceea si adânca impresie pe care le-au creat-o.

Totodata de-a lungul istoriei au existat indivizi cu mult mai înalti decât media populatiei, ceea ce i-a propulsat imediat în rândul uriasilor. Un bun exemplu este Goliath-ul biblic dar mai ales Bartlmä Bon, un individ misterios care a fost prezent în turnirul de la Viena din 1560, ca însotitor al nepotului arhiducelui Ferdinand al II lea. Se spune ca masura 2,6 metri. Ceea ce s-a întâmplat cu acesta dupa turnir ramâne un mister.

$¢$

 GINA PATRICHI

Luna martie a fost scrisă în destinul ei. S-a născut pe 8 martie 1936 şi a murit pe 18 martie 1994. Nici şaizeci de ani n-a petrecut pe acest pământ, dar în acest timp a devenit una dintre cele mai mari actriţe ale teatrului românesc. Gina Patrichi.

Nici un om de teatru şi film şi nici un iubitor al scenei şi al peliculei nu rămâne indiferent când îi aude numele. Posteritatea a păstrat imaginea pe care actriţa şi-a creat-o în timpul vieţii: stilată, nuanţată, deschisă şi atât de curajoasă, încât perfecţiunea să nu i se pară un ideal teoretic şi atât. 

Din martie 1994 teatrul românesc trăieşte fără ea, făptura de vis care pleca după 58 de ani petrecuţi în viaţa de aici, cu bune şi rele. Într-unul din ultimele interviuri, realizat de Lucia Hossu-Longin, actriţa citase una din ultimele replici ale Corinei, eroina din piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanța”, rol pe care îl jucase la începutul carierei: „Poate că nici n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citeşti… Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc…” 

După 1990, când Teatrul Bulandra a putut pleca în turnee în străinătate, „Hamletul” montat de Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu şi a jucat la Royal National Theatre, Londra, apoi la Dublin și Paris. A făcut o Gertrude cu-adevărat shakespeariană: chinuită, sofisticată, dramatică. Se întâmpla la câţiva ani după ce jucase o altă regină a Marelui Will, Cleopatra, la Naţionalul clujean, în montarea lui Mihai Măniuţiu. Gertrude a fost un cântec de lebădă de neuitat, spun criticii şi Mihai Patrichi, fratele actriţei, autorul volumului „Gina Patrichi: clipe de viaţă”. Reginele interpretate de actriţă pe scenele din România au fost, toate, rodul unui crez. 

Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil 

„Mă străduiesc să-mi găsesc momentul meu de adevăr, mi-l contrazic adeseori şi, atunci, fireşte ca nu prea pot să am certitudini. (…) Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil. Trăiesc unele momente până la paroxism, până la stările pe care făpturile echilibrate le văd doar în vis. Pentru a obţine asemenea străfulgerări, trebuie ca tot restul de adevăr să fie saturat de semnificaţii, trebuie practicată o mare economie de mijloace – pentru ca momentul de explozie să fie demonstrativ şi fascinant în acelaşi timp.” 

Fugind de închistarea în formulă, necrezând în posibilităţile tehnicii în lipsa intuiţiei, Gina Patrichi jucase roluri de compoziţie din cele mai diverse, descoperind şi exploatând resurse spirituale, fugind, de fapt, de riscul de a fi un executant: „Actorul deprins să primească ordine pe care le execută orbeşte, (…) care preia intonaţii, și nu intenţii, se situează sub nivelul unui meseriaş oarecare, căci el accepta din lenevie ori comoditate să devină din subiect, obiect.” 

Teoria a rezultat din practică, după ani mulţi şi personaje numeroase pe care le-a căutat, le-a înţeles şi le-a exprimat. S-a întâmplat şi în 1984, de exemplu, când coregrafa Miriam Răducanu a montat la Teatrul Bulandra un colaj de texte şi de momente coregrafice care avea nevoie de un interpret flexibil, care poate improviza şi fugi de convenţie. Acesta a fost Gina Patrichi. Cum a reuşit ea să construiască mai multe voci într-un singur spectacol, „O lume pe scenă”? Datorită deschiderii, dorinţei de a explora și de a descoperi: „În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri – spun eu – niciodată nu-i prea târziu. Şi pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!” 

În căutarea perfecţiunii, jucase în montări scenice rămase în istoria teatrului românesc: „Iulius Cezar”, în regia lui Andrei Şerban, „Elisabeta I” de Foster şi „Victimele datoriei”, spectacole semnate de Liviu Ciulei, „Priveşte înapoi cu mânie” de J. Osborne, sub bagheta lui Andrei Blaier, „Comedie pe întuneric” de Peter Scheffer, regizat de Valeriu Moisescu, „O dimineaţă pierdută”, spectacol al Cătălinei Buzoianu, după romanul cu acelaşi titlu, de Gabriela Adameşteanu. Fusese Arkadina din „Pescăruşul” lui Cehov, avându-l partener pe Victor Rebengiuc. 

În film debutase în 1965, cu rolul Rozei Ianoşi din „Pădurea spânzuraţilor”, opera câştigătoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani întruchipase personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: „Trecătoarele iubiri”, „Nemuritorii”, „Dincolo de nisipuri”, „Probă de microfon”, „Moromeţii” etc. Cât priveşte diferenţele dintre actorul de teatru și actorul de film, Gina Patrichi medita, ca și alţi slujitori ai Thaliei, astfel: „(…) filmul este mai categoric. Intri în cadru numai atunci când personajul tău are ceva de comunicat, în timp ce pe scenă eu pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând, totuşi.(…) Este o muncă de elaborare infinit mai mare. Scena oferă consumului meu lăuntric un confort de creaţie pe care filmul nu-l poate realiza niciodată.” În salonul locuinţei de la Bucureşti găzduise adesea adevărate seri de cinema, exprimându-şi admiraţia pentru Giulietta Masina şi Charlotte Rampling, Jack Nicholson și Robert de Niro. 

Înapoi în timp… 

Dacă ne întoarcem şi mai departe în timp, la primii paşi pe scenă, ajungem la rolurile de după debutul de pe scena Teatrului din Galaţi. În vara lui 1956, Gina Patrichi era o fostă studentă. În ciuda protecţiei şi a încrederii profesoarei sale, Aura Buzescu, fusese exmatriculată după 3 ani la Institutul de Teatru și Cinematografie „Ion Luca Caragiale”, la care fusese admisă la vârsta de… 16 ani. Dar foştii colegi şi regizorul Valeriu Moisescu o căutaseră apoi pe plajă, ca să-i ofere un rol, căci numai ea era făcută pentru a o juca pe eleva din piesa romantică în care a şi debutat. 

Urmaseră, în ritm susţinut, mai multe partituri de consacrare: Varvara din „Furtuna” lui Ostrovski, hangiţa din piesa cu acelaşi nume de Goldoni, Iulişca din „Mireasa desculţă” de Suto Andras. Când i-a dat viaţă aşa de nuanţat Norei, personjul lui Ibsen, avea… 23 de ani. A fost începutul carierei ei de excepţională interpretă a lui Ibsen. Iar publicul, a cărui reacţie era vitală pentru actriţă, s-a lăsat hipnotizat de multe alte roluri: Corina din „Jocul de-a vacanta”, piesa lui Mihail Sebastian, montată de Valeriu Moisescu la Bulandra, Kitty Duval din „Clipe de viaţă”, de Willian Saroyan, în regia lui Liviu Ciulei, sau Miţa Baston din „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, interpretată alături de un Nae Girimea, jucat de Octavian Cotescu, într-un spectacol semnat de Lucian Pintilie. Dotată cu un ascuţit simţ autocritic, interpreta a evitat manierismul, descoperind întotdeauna alte posibilităţi de a întruchipa un personaj. 

Generaţia care nu a aflat decât târziu ce este televizorul, s-a hrănit în anii 50 cu „fluidul nevăzut al rampei”, povesteşte Mihai Patrichi în cartea se de amintiri. Fetiţa Gina îi văzuse „la serviciu” pe George Vraca, George Calboreanu, Lucia Sturdza Bulandra, Sonia Cluceru, Irina Răchiţeanu, Maria Filotti, în anii în care se pregătea sârguincios pentru cariera de chimistă dorită de părinţi. Cei care, împreună cu Gina, „au înfiinţat” în copilărie Teatrul Union pe acoperişul Operei din Bucureşti au luat parte la naşterea unei stele.

$$$

 GIORDANO BRUNO

1) Biografia sa:

Giordano Bruno, un influent filosof, teolog și cosmolog, s-a născut în Nola, Italia, în 1548. Se știu puține lucruri despre începuturile sale, dar se crede că a intrat în Ordinul Dominican la o vârstă fragedă, urmând studii de teologie și filosofie. Cu toate acestea, natura curioasă și iscoditoare a lui Bruno l-a determinat curând să pună la îndoială credințele convenționale ale vremii și s-a trezit în contradicție cu dogmele Bisericii.

În 1576, problemele lui Bruno cu Biserica au început când a contestat deschis modelul geocentric al universului propus de Ptolemeu și susținut de Biserica Catolică. El a pledat pentru modelul heliocentric propus de Copernic, afirmând că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Această noțiune l-a adus în conflict cu autoritățile bisericești, care au văzut-o ca o provocare directă la adresa înțelegerii lor asupra cosmosului, cu Pământul în centrul său.

Temându-se de persecuții din cauza ideilor sale neortodoxe, Bruno a fugit din Italia și a pornit într-o călătorie prin Europa, căutând patronaj și schimburi intelectuale. A petrecut timp în diverse orașe, inclusiv Geneva, Paris și Londra, unde a interacționat cu gânditori și savanți proeminenți ai timpului său. Cu toate acestea, în ciuda sprijinului oferit de unii intelectuali, ideile sale radicale au continuat să atragă opoziția autorităților religioase.

În 1591, soarta lui Bruno a luat o întorsătură sumbră când s-a întors în Italia, crezând în mod eronat că clima se schimbase și că își putea exprima în siguranță opiniile. A fost arestat de Inchiziția Romano-Catolică sub acuzația de erezie și blasfemie. Procesul care a urmat a fost marcat de interogatorii și dezbateri prelungite. Bruno și-a apărat cu fermitate convingerile cosmologice și respingerea anumitor doctrine ale Bisericii. În ciuda apărării sale curajoase, a fost găsit vinovat, iar pe 17 februarie 1600 a fost ars pe rug, devenind un martir al gândirii libere și al cercetării științifice.

Viața și moștenirea lui Giordano Bruno au devenit emblematice pentru lupta dintre știință

progresul și ortodoxia religioasă în timpul Renașterii. Curajul său de a contesta credințele predominante, chiar și în fața persecuției, a inspirat generații de gânditori și oameni de știință. Deși a fost relativ obscur în timpul său, lucrările și ideile sale au câștigat teren în secolele următoare, pe măsură ce oamenii au ajuns să aprecieze contribuțiile sale la cosmologie, filozofie naturală și conceptul unui univers infinit. Astăzi, este celebrat ca o figură pionieră în revoluția științifică și un simbol al libertății intelectuale.

2) Lucrări principale:

„Despre universul și lumile infinite” (De l'infinito, universo e mondi):

Publicat în 1584, acest tratat influent prezintă ideile cosmologice revoluționare ale lui Bruno. El a postulat că universul este infinit, cu un număr infinit de lumi similare cu a noastră, fiecare locuită de ființe inteligente. Acest concept a contestat viziunea geocentrică predominantă asupra universului și a pus bazele cosmologiei moderne.

„Cina de Miercurea Cenușii” (La cena de le ceneri):

Publicată în 1584, această lucrare aprofundează teme filozofice și teologice. Explorează relația dintre materie și formă, respingând conceptele aristotelice și pledează pentru o interconectare între toate lucrurile din univers.

„Freneziile eroice” (Gli Eroici Furori):

Scris în 1585, acest dialog filosofic discută natura iubirii și puterea sa transformatoare. Îmbină idei neoplatonice și hermetice și este considerat una dintre cele mai poetice și imaginative opere ale lui Bruno.

„Despre cauză, principiu și unitate” (De la causa, principio, et uno):

Publicată în 1587, această lucrare complexă explorează principiile cauzalității, unității și pluralității. Bruno discută natura infinită și eternă a universului, bazându-se pe convingerile sale panteiste.

„Expulsionarea fiarei triumfătoare” (De triplici minimo et mensura):

Scrisă în 1588, această lucrare se concentrează pe principiile minimului, măsurii și unității. Bruno prezintă o teorie matematică și geometrică a realității, îmbinând concepte pitagoreice și platonice.

„Cabala lui Pegas” (Cabala del cavallo Pegaseo):

Publicată în 1585, această lucrare poetică și filosofică se inspiră din tradițiile hermetice și cabalistice. Explorează interconectarea universului, natura divină a sufletului uman și căutarea înțelepciunii.

3) Teme principale:

Cosmologia și Universul Infinit:

Una dintre temele centrale ale lui Bruno este credința sa într-un univers infinit cu un număr infinit de lumi. El a argumentat împotriva modelului geocentric al universului, propunând o viziune heliocentrică și a mers chiar mai departe, afirmând că universul este nemărginit, cu corpuri cerești împrăștiate în spațiu.

Panteismul și unitatea naturii:

Filosofia lui Bruno era adânc înrădăcinată în panteism, ideea că divinul este imanent în lumea naturală. El îl vedea pe Dumnezeu ca pe o forță atotcuprinzătoare, imanentă în univers și căuta să găsească unitate în diversitatea existenței.

Interconectarea tuturor lucrurilor:

Bazându-se pe conceptul de unitate, Bruno credea în interconectarea tuturor lucrurilor. El vedea o relație armonioasă între microcosmos (individul) și macrocosmos (universul) și sublinia interdependența tuturor elementelor din ordinea cosmică.

Libertatea gândirii și libertatea intelectuală:

Bruno a fost un susținător fervent al libertății intelectuale și al căutării cunoașterii fără restricții. A refuzat să fie legat de dogme, exprimându-și ideile liber chiar și atunci când acestea intrau în conflict cu credințele stabilite, ceea ce a dus în cele din urmă la persecuția sa din partea Bisericii.

Hermetismul și filosofia ocultă:

Influențat de tradițiile hermetice și oculte, Bruno a explorat concepte mistice și ezoterice în operele sale. El a văzut studiul magiei și al misterelor universului ca fiind căi către înțelegerea divinului și atingerea iluminării spirituale .

4) Contribuția sa la modelul copernican:

Giordano Bruno a adus contribuții semnificative la dezvoltarea și diseminarea modelului copernican al universului. Deși Nicolaus Copernicus propusese deja modelul heliocentric în secolul al XVI-lea, Bruno a fost cel care a jucat un rol crucial în popularizarea și extinderea acestor idei revoluționare.

Bruno a îmbrățișat din toată inima noțiunea lui Copernic conform căreia Pământul se învârte în jurul Soarelui, contestând viziunea geocentrică predominantă, susținută de Biserica Catolică. El a apărat cu pasiune modelul copernican în scrierile și dezbaterile sale publice, folosind adesea argumente convingătoare și dovezi empirice pentru a-i susține validitatea.

Mai mult, Bruno a dus cosmologia copernicană la noi culmi, încorporând-o în viziunea sa mai largă a unui univers infinit și nemărginit. În timp ce modelul original al lui Copernic avea un cosmos finit cu un număr fix de corpuri cerești, Bruno a propus un univers infinit de vast, cu un număr nesfârșit de lumi, fiecare potențial locuită de ființe inteligente. Acest concept îndrăzneț al unei pluralități cosmice a reprezentat o îndepărtare revoluționară de viziunea tradițională geocentrică și chiar de cea copernicană asupra lumii.

În 1584, Bruno și-a publicat capodopera, „Despre Universul și Lumile Infinite” (De l'infinito, universo e mondi), în care și-a expus ideile cosmologice. El a susținut că natura infinită a universului era o reflectare a omnipotenței lui Dumnezeu, respingând viziunea antropocentrică conform căreia oamenii ocupau un loc special în centrul creației. Această noțiune a contestat în mod direct credințele religioase și filozofice ale timpului său.

Deși contribuția lui Bruno la modelul copernican a fost inovatoare, ea l-a adus și în conflict cu autoritățile religioase. Ideile sale radicale și sprijinul său deschis pentru heliocentrism au dus la acuzații de erezie și, în cele din urmă, la moartea sa tragică din mâna Inchiziției Romano-Catolice.

5) Moștenirea sa:

Moștenirea lui Giordano Bruno este cea a unui vizionar neînfricat, ale cărui idei și credințe au depășit granițele timpului său, lăsând o amprentă de neșters asupra dezvoltării științei, filosofiei și căutării cunoașterii. Angajamentul său neclintit față de gândirea liberă și libertatea intelectuală l-a transformat într-un simbol al rezistenței împotriva forțelor opresive ale dogmei și ortodoxiei.

Susținerea lui Bruno pentru modelul heliocentric al universului, împreună cu propunerea sa despre un cosmos infinit și pluralist, a contestat viziunea geocentrică predominantă asupra lumii și a pregătit scena pentru acceptarea finală a cosmologiei copernicane. Ideile sale îndrăznețe, exprimate în lucrări precum „Despre universul și lumile infinite”, au inspirat generațiile viitoare de astronomi și cosmologi să exploreze misterele cosmosului fără teama de persecuție.

Dincolo de contribuțiile sale la cosmologie, ideile filosofice ale lui Bruno despre panteism și interconectarea tuturor lucrurilor au pus bazele gândirii ecologice și holistice moderne. Credința sa în unitatea inerentă dintre microcosmos și macrocosmos a contribuit la conturarea modului în care privim relația dintre umanitate și lumea naturală.

Mai mult, moștenirea lui Bruno ca campion al libertății intelectuale și apărător al gândirii individuale continuă să rezoneze cu cei care pledează pentru libertatea de exprimare și căutarea cunoașterii fără restricții. Disponibilitatea sa de a confrunta credințele stabilite și de a contesta autoritățile tradiționale servește ca o reamintire durabilă a faptului că progresul vine adesea prin punerea la îndoială a status quo-ului și prin adoptarea de idei noi.

Deși a fost persecutat și, în cele din urmă, ars pe rug, Giordano Bruno și-a susținut convingerile cu curaj l-a transformat într-un martir al căutării adevărului și al progresului cercetării științifice. Sfârșitul său tragic, comis de Inchiziție, nu a făcut decât să amplifice impactul ideilor sale, răspândindu-și mesajul de libertate intelectuală și inspirând generațiile ulterioare de gânditori și cercetători .

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie1875: În această zi, a avut loc, la Paris, premiera operei „Carmen" de Georges Bizet. Scrisă pe un libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy, după nuvela omonimă a lui Prosper Mérimée, opera a avut premiera la „Opéra Comique” din Paris. Producția acestei ultime opere a lui Bizet a fost întârziată din cauza temerilor că subiectele atinse, trădarea și crima, vor aduce ofense societății de atunci. Printre spectactorii premierei s-au numărat compozitorii Jules Massenet și Camille de Saint-Saëns care au apreciat în mod deosebit lucrarea.În schimb, Charles Gounod l-a acuzat pe Bizet de plagiat, de aceea comentariile presei au fost negative la adresa lui „Carmen”. Trei luni mai târziu de la premieră, Bizet a murit, convins fiind că opera sa este un eșec. 

Nu și-a putut închipui că lucrarea sa va deveni un succes spectaculos și că va rezista trecerii timpului. Și celelalte opere ale sale – „Pescuitorii de perle”, „La jolie fille de Perth” – au început să se joace mai frecvent, iar Georges Bizet recunoscut ca un compozitor original, cu o expresivitate aparte.Acțiunea se petrece în sudul Spaniei, la Sevilla, iar opera spune povestea naivului soldat Don José, care cade în mrejele focoasei țigănci Carmen. José își abandonează iubita din copilărie, pe Micaela, și dezertează, dar își pierde iubirea lui Carmen în fața fermecătorului toreador, Escamillo. José o va ucide pe Carmen într-o criză de gelozie. Zugrăvirea vieții proletare, imoralitatea și fărădelegile descrise, precum și moartea tragică a personajului principal pe scenă, au deschis un teren nou în opera franceză, însă la vremea lor, au fost extrem de controversate. „Carmen” este o poveste plină de pasiune, seducție și trădare, în care partitura strălucitoare a lui Bizet evocă atmosfera încărcată a Spaniei, în melodii devenite celebre, de la seducătoarea „Habanera” până la Aria Toreadorului. Muzica din această operă este aclamată pentru strălucirea melodiei, armonia, atmosfera pe care o creează, orchestrația, precum și pentru abilitatea cu care Bizet a reprezentat muzical emoțiile și suferința personajelor sale.

Surse:

http://www.opera-brasov.ro/spectacole/-carmen-cea-mai-cunoscuta-opera-romantica-franceza-pe-scena-operei-brasov.htm

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/12/23/viata-si-opera-lui-georges-bizet-iii/

https://www.britannica.com/topic/Carmen-opera-by-Bizet

https://www.classicfm.com/composers/bizet/guides/story-georges-bizets-carmen/

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie1886: În această zi, a murit Anastasie Fătu, medic şi botanist român, mare filantrop și membru titular al Academiei Române (n. 2 ianuarie 1816, Mușata, Vaslui - d. Iași). Absolvent strălucit la Gimnaziului Vasilian din Iaşi, bursier al statului la Viena (1834) pentru Facultatea de Drept, continuator la Facultatea de Medicină din Viena (1839), apoi la Facultatea de Medicină din Sorbona (1843), Anastasie Fătu se întoarce în Moldova in 1847 cu două titluri de doctor în medicină şi se dedică activităţii medico-sanitare şi didactice.

Anastasie Fătu a activat ca medic de cvartal, ca medic al Regimentului 2 Miliţie (atunci publica „Proiect de organizare a poliţiei sanitare în România), ca profesor şi administrator al Institutului Gregorian (atunci publica „Manual pentru învăţătura moaşelor”). Între timp, în „Gazeta de Moldavia” şi în alte periodice publică articole de interes medical, iar în anul 1850 a mai publicat „Invăţătura dietetică relativă la scrofule”, „Kenografia despre friguri”, „Descrierea şi intrebuintarea apei simple şi a apelor minerale din Moldova”. În anul 1857 publică mai multe articole privind o mai bună organizare a Institutului Gregorian şi a igienei publice. Între anii 1863-1885, este medic la Spitalul „Sf. Spiridon“, epitrop al Casei Sf. Spiridon şi profesor de medicină populară la Seminarul „Veniamin Costachi” de la Socola. 

La 1 noiembrie 1876, donează 17.000 de franci pentru Casa Sf. Spiridon, mai ales pentru tratarea copiilor bolnavi sub vârsta de zece ani. În anul 1871, el a publicat un „Manual de medicina practică populară” (1.021 pagini). Anastasie Fătu a fost un valoros şi pasionat medic, dar şi un mare naturalist, un mare filantrop, un mare dascăl şi om de ştiinţă. În anul 1856, prin propriile sale mijloace (o donaţie de 50.000 lei), a înfiinţat la Iaşi prima grădină botanică din Principatele Române. În anul 1871, el a publicat lista celor 2.500 de specii de plante cultivate în grădina botanică de la Râpa Galbenă. La expoziţia regională din 1865, grădina botanică a participat cu 307 exponate şi a obţinut medalia de argint. Dr. Anastasie Fătu a fost unul din cei mai mari filantropi ai neamului românesc: 50.000 lei (1856) pentru grădina botanică; 17.000 franci (1876) pentru Casa Sf. Spiridon; 11.750 franci (1855) pentru o fundaţie ce trimitea studenţii valoroşi la studii în străinătate; 10.000 lei (1872) la Academia Română pentru harta geologică şi pentru studii de ştiinte naturale.

În anul 1876, prin concurs, a ocupat postul de profesor de botanică la Universitatea ieşeană şi în 1880 a publicat manualul „Elemente de Botanică”.Activitatea ştiinţifică a lui Anastasie Fătu cuprinde peste trei mii de pagini publicate, el fiind unul din cei mai mari creatori şi animatori ai cercetării ştiinţifice din acea vreme. A fost membru şi apoi preşedinte la Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor din Iaşi, membru correspondent al Societăţii Medico-chirurgicale din Bucureşti, membru al Societăţii Sileziene pentru dezvoltarea ştiinţelor, membru onorific al Societăţii de Ştiinte Naturale a Ducatului Nassau etc.

În 1857 a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc şi a militat pentru unirea Principatelor Romane. În anii 1866 si 1868 a fost ales deputat şi apoi Preşedinte al Camerei Deputatilor, iar in anul 1869 a fost ales Senator al Colegiului de Iaşi. octorul Anastasie Fãtu este ales în anul 1873, pentru bogata sa activitate, membru al Societãţii Academice Române (iniţial Societatea Literarã Românã – 1 apr. 1866, devenitã Academia Românã la 1879). Dr.Anastasie Fătu a încetat din viaţă la 3 martie 1886 şi a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi, în apropierea Capelei. Ca o datorie faţă de ilustrul înaintaş, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi i-a aşezat chipul în galeria marilor profesori, iar in Gradina Botanică ieşeană i-a ridicat un bust din bronz şi i-a adoptat numele.

Surse:

https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/anastasie-fatu-medic-si-botanist--217285627.html

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=176

http://www.cunoastelumea.ro/la-iasi-se-afla-un-imperiu-al-florilor-si-arborilor-cu-o-suprafata-de-zeci-de-hectare-este-una-dintre-cele-mai-mari-gradini-botanice-ale-europei/

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/astazi-despre-anastasie-fatu--intemeietorul-gradinii-botanice-din-iasi

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie1925: În această zi, s-a născut Florian Potra, critic de teatru şi film, traducător (n. Timişoara - 6 mai 1997, Bucureşti). A fost fiul Anittei Francisca Maria (născută Brusaco) şi al lui Iulian Potra, licenţiat în ştiinţe economice şi sociale. Urmează Liceul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara, trecându-şi bacalaureatul în 1943. Face apoi studii la Universitatea „La Sapienza" din Roma, unde obţine licenţa în litere magna cum laude în 1948. 

Câţiva ani trăieşte din sport, devenind căpitanul echipei naţionale de scrimă. Este cercetător la Academia Română (1953-1954), redactor la Uniunea Scriitorilor (1954-1955), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956) şi la revista „Teatrul" (1956-1961), secretar literar la Teatrul Regional Bucureşti (1961-1963). A fost redactor şi secretar general de redacţie la „Secolul 20" (1963-1968), consilier general, inspector general la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1968-1970), inspector principal la Centrul Naţional al Cinematografiei (1970-1971), conferenţiar, profesor, şef de catedră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", titular al cursului de istoria şi teoria filmului (1971-1997).

Debutează în 1961, la revista „Teatrul",cu piesa În noaptea asta nu doarme nimeni, iar editorial cu volumul Experienţă şi speranţă. Ecran românesc (1968).Colaborează la „Steaua", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Teatrul", „Cinema", „Con­temporanul", „România literară" etc. Traduce peste o sută de scrieri dramatice, multe dintre ele reprezentate la diferite teatre din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării. I s-au conferit numeroase distincţii internaţionale: Ordinul Meritul Republicii Italiei (1978, 1995), Premiul şi Medalia pentru cel mai bun traducător al teatrului italian în Europa, acordat de Institutul Italian al Dramei (1979) etc. 

Premii naţionale obținute: Premiul Asociaţiei Cineaştilor (1975,1984), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea în italiană a romanului Craii de Curtea-Veche şi a nuvelei Remember de Mateiu I. Caragiale (1980), Premiul Academiei Române (1981, 1983), Premiul Uniunii Cineaştilor pentru opera omnia(1996). Spirit cu o temeinică pregătire filosofică, estetică şi culturală, Potra reprezintă de-a lungul câtorva decenii un factor de echilibru în ierarhizarea valorilor, în tentativele de sistematizare şi structurare a cercetării teatrologice şi filmologice româneşti.  

Principalele sale preocupări s-au îndreptat spre definirea unui stil naţional în cinematografia românească, ilustrative fiind studii precum Istorie şi luptă socială, Cinematograful românesc în căutarea propriului chip, Naţional şi universal în arta filmului, considerate de autor „argumente preliminare", dezvoltate în volumele O voce din off(1973), Voci şi vocaţii cinematografice (1975).Ca traducător, Potra a oferit nu numai versiuni din literaturile lumii, preferinţele îndreptându-se către literatura italiană, ci şi transpuneri, îndeosebi în italiană, ale unor scrieri de Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Laurenţiu Fulga etc.

Surse:

http://aarc.ro/en//critici/view/florian-potra

http://biblioteca-digitala.ro/?autor=11613-potra-florian

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-florian-potra

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1307/pdf

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie 1939: În această zi, a decedat medicul Dimitrie Gerota; contribuţii în studiul anatomiei şi fiziologiei vaselor limfatice („tehnica Gerota” de evidenţiere a acestora); de numele său se leagă şi realizarea primelor radiografii în România; membru corespondent al Academiei Române (n.17 iulie 1867, Craiova - d. București). Dimitrie Gerota s-a născut ca fiu al preotului Dimitrie Constantin Gerota și al Mariei Gerota.A fost căsătorit cu Maria Draghiescu, fiica altui medic român care, alături de Carol Davilla, a fost unul din ctitorii medicinii românești. A avut un fiu, Dimitrie Gerota.

Dimitrie Gerota este admis la Facultatea de Medicină din București (în 1886) pe care o termina în 1892. Timp de 4 ani și-a continuat studiile la Paris. Întors în țară, a început să practice medicina, în paralel fiind și cadru didactic. Începând cu octombrie 1897, predă anatomia la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde îl are, ca student, pe Constantin Brâncuși, care îi fusese recomandat doctorului de tatăl său. „Jupuitul”, una din lucrările lui Brâncuși, ar fi fost rodul învățăturilor lui Gerota, care va păstra un exemplar până la sfârșitul vieții. Profesorul Gerota îl va ajuta pe Brâncuși să plece la Paris și se pare că i-a asigurat, o perioadă, chiar un venit lunar. Brâncuși comenta despre mentorul său: „Seriozitatea şi punctualitatea cu care îşi îndeplinea sarcinile didactice, bogăţia documentării iconografice, expunerile sale clare şi deloc pedante, însoţite întotdeauna de desene făcute cu mâna lui pe tablă, cu cretă colorată, lucru care fermeca pe student care era tentat să copieze pe caiet, desenând în acelaşi timp cu profesorul, deşi nu i se cerea”

Dimitrie Gerota a efectuat cercetări privitoare la anatomia și fiziologia vezicii urinare și a apendicelui, a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota”. De numele său se leagă și aplicarea primelor radiografii din România, fiind considerat cel dintâi radiolog român. A înființat, în 1907, la București, un spital — Sanatoriul Dr. Gerota — în care erau operați și îngrijiți numeroși bolnavi, precum și un muzeu de mulaje anatomico–chirurgicale lucrate în întregime de el. A descris pentru prima dată fascia pararenală, care îi poartă astăzi numele. În orice tratat de urologie contemporan fascia este denumită drept fascia Gerota .

Surse:

https://www.revistachirurgia.ro/cuprinsen.php?EntryID=236

http://www.spitalgerota.mai.gov.ro/istoric-spital/

http://www.saptamanamedicala.ro/articole/Dimitrie-Gerota

http://elenadumitrescu.ro/images/carti/ecorseu_brancusi.pdf