$$$

 Radio SimpluAsculta LIVE 

După 25 de ani de căsătorie, într-o zi, Ion și-a privit soția și i-a spus:

După 25 de ani de căsătorie, într-o zi, Ion și-a privit soția și i-a spus:

– Iubirea mea, acum 25 ani stăteam cu chirie, aveam o mașină ieftină,

dormeam pe o canapea și ne uitam la un televizor alb-negru,

dar în fiecare noapte dormeam alaturi de o blondă frumoasă de 25 ani.

Acum avem o casă mare, o mașină bună, un pat mare, un LCD, dar dorm cu o femeie de 50 ani!

Fiind o femeie înteleaptă, soția lui Ion i-a răspuns:

– Tu du-te și caută o blondă frumoasă de 25 ani, că eu mă voi

ocupa ca tu să stai din nou cu chirie, să conduci o mașină ieftină și să dormi p e o canapea!

&&&

 În 1971, în mijlocul Bucureștiului comunist, se înălța un turn de 88 de metri și 23 de etaje - Hotelul Intercontinental, primul zgârie-nori al Capitalei și o fereastră spre lumea occidentală în plină dictatură.

În inima Bucureștiului, la Kilometrul 0 al Capitalei, în Piața Universității, se înalță una dintre cele mai emblematice clădiri ale orașului.

Hotelul Intercontinental. Construit între 1968 și 1971. Înălțime de 88 de metri. 23 de etaje. Plus primul zgârie-nori autentic din istoria Bucureștiului.

A fost ridicat în cooperare cu firma americană "Intercontinental Hotel Corporation". Plus după planurile unui colectiv de arhitecți români condus de Dinu Hariton, alături de Gheorghe Nădrag, Ion Moscu și Romeo Ștefan Belea.

Pentru un bucureștean obișnuit al anilor '70, vederea turnului Intercontinental ridicându-se deasupra orașului era ceva uluitor. Plus o imagine care părea desprinsă din filmele americane interzise.

Terenul pe care s-a construit hotelul are o istorie lungă. Inițial aparținuse Mănăstirii Cernica. Apoi a trecut în proprietatea familiei boierești Hagi-Moscu, care a ridicat acolo o casă cu etaj în 1810.

Mai târziu, terenul a găzduit diverse construcții - terasa "La Zisu", un circ ambulant, un restaurant, o grădină de vară. Plus în perioada interbelică a fost folosit de Regimentul de Jandarmi al Capitalei pentru exerciții.

Decizia de a construi un hotel modern american în plin București comunist a fost una surprinzătoare. România lui Ceaușescu din anii '60-'70 încerca o politică de deschidere parțială spre Occident. Plus voia să atragă turiști și valută străină.

Acordul a fost semnat între Nicolae Bozdog, președintele Oficiului Național de Turism al României, și John Gates, președintele InterContinental Hotels. Plus costurile de construcție s-au ridicat la 6 milioane de dolari - o sumă uriașă pentru epocă.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, în Bucureștiul comunist al anilor '70, să vezi ridicându-se în centrul orașului un turn american de sticlă și beton de 88 de metri - era ca și cum o bucată din lumea occidentală interzisă fusese transplantată brusc în mijlocul dictaturii.

Construirea hotelului a fost o provocare tehnică majoră. Arhitecții și inginerii români trebuiau să respecte standardele tehnice internaționale ale lanțului american InterContinental. Plus să construiască primul zgârie-nori autentic al țării.

La momentul finalizării, în 1971, clădirea Intercontinental era a doua cea mai înaltă din întreaga Românie. Era depășită doar de Casa Scânteii (104 metri) - astăzi Casa Presei Libere.

Hotelul era cu 33,5 metri mai înalt decât Palatul Telefoanelor din Calea Victoriei - construit de americani în perioada interbelică. Plus devenea oficial primul "zgârie-nori" în adevăratul sens al cuvântului din istoria Bucureștiului.

Inaugurarea oficială a avut loc în mai 1971. A coincis cu primul zbor al companiei aeriene americane Pan Am la București. Plus primii oaspeți ai hotelului au fost chiar pasagerii acelui zbor - cetățeni americani.

Hotelul Intercontinental era primul hotel de lux, de 5 stele, din întreaga Românie. Avea 423 de camere dotate cu aer condiționat și mobilier de lux. Plus facilități nemaivăzute în România comunistă.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un român obișnuit din anii '70, să treacă prin Piața Universității și să privească în sus la turnul Intercontinental, știind că acolo, la etajele superioare, dormeau diplomați americani, jurnaliști occidentali și miliardari străini, într-o lume de lux complet inaccesibilă cetățeanului român de rând? Pentru că Intercontinentalul era, în plin comunism, o insulă de Occident interzis.

Hotelul avea facilități unice pentru România epocii. Era singurul din București cu o sală de conferințe și un centru de sănătate cu piscină amplasate la peste 70 de metri înălțime. Plus piscina de la etajul 22 - cel mai înalt bazin din oraș.

Interesant - piscina de la ultimul etaj are și un rol tehnic neașteptat. Funcționează ca un element de contrabalans în caz de cutremur, ajutând la stabilizarea structurii înaltei clădiri.

La etajul 19 se află celebrul Apartament Imperial. O suprafață de 240 m². Două dormitoare. Mobilier alb din lemn de nuc poleit cu aur. Plus obiecte de iluminat din sticlă de Murano. Plus saună și pian.

Apartamentul Imperial a devenit celebru în 1979, când aici s-au filmat scene din filmul "Nea Mărin Miliardar" - una dintre cele mai îndrăgite comedii românești, cu Amza Pellea în rolul principal.

De-a lungul deceniilor, Hotelul Intercontinental a găzduit numeroase personalități internaționale. Printre oaspeții celebri s-au numărat Kurt Waldheim, secretarul general al ONU, Gustav Heinemann, președintele Germaniei Federale, magnatul american David Rockefeller, plus tenorul italian Luciano Pavarotti.

Hotelul a rezistat și cutremurului devastator din 4 martie 1977. Conform mărturiilor, în timpul seismului care a distrus multe clădiri ale Bucureștiului, la Intercontinental "au fost doar niște ferestre sparte" - dovada calității construcției.

Cel mai dramatic moment din istoria hotelului a venit în decembrie 1989. Aflat chiar în Piața Universității - epicentrul Revoluției Române - Hotelul Intercontinental a fost martorul tăcut al evenimentelor care au răsturnat regimul comunist.

Camerele de la etajele superioare ofereau o priveliște directă asupra protestelor din Piața Universității. Plus jurnaliștii străini cazați la hotel au transmis în întreaga lume imaginile Revoluției din decembrie 1989.

Era un paradox al istoriei - hotelul construit de comuniști ca simbol al deschiderii spre Occident a devenit, în decembrie 1989, fereastra prin care lumea întreagă a urmărit căderea comunismului în România.

După Revoluție, hotelul a fost privatizat. A continuat să funcționeze ca hotel de lux. Plus în 2022 și-a schimbat numele din "InterContinental" în "Grand Hotel Bucharest", deși bucureștenii continuă să-l numească afectuos "Interul".

Astăzi, când treci prin Piața Universității din București și privești în sus la turnul de 88 de metri al fostului hotel Intercontinental, e greu să ne imaginăm că în 1971, în plin regim comunist, această clădire era primul zgârie-nori al României - o fereastră de sticlă spre lumea occidentală interzisă.

Iar când te gândești că exact din camerele acestui hotel, în decembrie 1989, jurnaliștii străini transmiteau în întreaga lume imaginile Revoluției Române - înțelegi că Hotelul Intercontinental nu a fost doar prima clădire înaltă a Bucureștiului, ci și martorul tăcut al celui mai important moment din istoria României moderne.

Primul zgârie-nori al Bucureștiului - Hotelul Intercontinental, turn de 88 de metri și 23 de etaje inaugurat în 1971, primul hotel de 5 stele al României, insula de lux occidental în plin comunism, plus martorul tăcut al Revoluției din 1989 din Piața Universității - dovada că o singură clădire poate  concentra în istoria ei toate contradicțiile unei epoci.

&&&

 Romanii descopereau acum aproape 2.000 de ani izvoarele de la Băile Herculane și le închinau zeului Hercule - iar împăratul austriac Franz Joseph avea să numească mai târziu stațiunea "cea mai frumoasă de pe continent".

În sud-vestul României, în județul Caraș-Severin, pe valea îngustă a râului Cerna, străjuită de Munții Cernei și de abrupturile Domogledului, se află una dintre cele mai vechi stațiuni balneare ale lumii.

Băile Herculane. Cea mai veche stațiune balneară din România și din întreg sud-estul Europei. Atestată documentar în anul 153 d.Hr. Plus o vechime reală de aproape 2.000 de ani.

Numele stațiunii vine de la zeul Hercule. În mitologia romană, Hercule era considerat patronul izvoarelor termale. Plus simbolul forței și al sănătății.

Pentru un călător modern care ajunge pe valea Cernei și vede statuia de bronz a lui Hercule, plus clădirile baroce austriece și ruinele romane, experiența este o adevărată întoarcere în timp de două milenii.

Totul a început în jurul anului 102 d.Hr. Armatele împăratului Traian treceau Dunărea pe la Dierna (Orșova de astăzi) pentru a cuceri Dacia. Plus în apropiere, la Ad Mediam (Mehadia), descopereau izvoarele termale de pe valea Cernei.

Romanii au numit locul "Therme Herculi" sau "Ad Aquas Herculi Sacras" - Apele Sfinte ale lui Hercule. Plus au construit aici temple, băi, un amfiteatru, monumente și statui închinate zeilor Hercules, Esculap și Higeea.

Timp de aproximativ 165 de ani, cât a durat stăpânirea romană în Dacia, Băile Herculane au fost un important centru de tratament al Imperiului. Plus o destinație pentru întreaga lume romană.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, în secolul al II-lea d.Hr., să faci drumul lung până la izvoarele lui Hercule de pe valea Cernei - aici se adunau romanii de la pătura cea mai de jos până la cei mai înalți demnitari, veniți nu doar din Dacia, ci din provincii îndepărtate ale Imperiului, pentru a se vindeca în apele sfinte.

Inscripțiile romane descoperite aici sunt mărturii emoționante. Un propretor al dacilor pe nume Simonius Iulianus a lăsat o inscripție dedicată "lui Hercule cel sfânt, pentru că s-a tămăduit de boala sa". Plus alți demnitari romani au închinat altare apelor calde care îi vindecaseră.

Romanii foloseau izvoarele pentru tratarea reumatismului, a durerilor de oase și a numeroase alte afecțiuni. Plus considerau apele de la Herculane un adevărat "dar al zeilor".

După retragerea romanilor din Dacia, timp de aproape 1.400 de ani, nu există documente care să ne spună ce s-a întâmplat cu stațiunea. Dar numele lui Hercule a fost păstrat în memoria publică - dovadă că apele au continuat să fie folosite.

Istoria modernă a Băilor Herculane începe în 1718. După Pacea de la Passarowitz, zona Banatului a intrat în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Plus austriecii au început să modernizeze stațiunea.

În 1736, generalul Andreas Hamilton, guvernatorul Banatului, a auzit despre vestigii romane descoperite în zona Mehadia. A comandat lucrări arheologice. Plus astfel au fost redescoperite termele romane antice.

Hamilton l-a anunțat pe împăratul Karl al VI-lea despre descoperiri. Plus a trimis câteva artefacte romane la Viena pentru a decora palatul imperial. Era începutul renașterii stațiunii.

Austriecii au reconstruit Băile Herculane peste ruinele anticei Ad Mediam. Au folosit grănicerii bănățeni pentru lucrări. Plus au ridicat clădiri în stilul baroc austriac care dau și astăzi farmecul unic al stațiunii.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un arhitect austriac al secolului al XVIII-lea, să ajungi pe valea îngustă a Cernei și să descoperi sub pământ termele romane intacte de acum 1.600 de ani, să construiești o stațiune modernă chiar peste vestigiile celei mai vechi băi imperiale a Daciei romane? Pentru că Băile Herculane sunt unul dintre puținele locuri din Europa cu o continuitate balneară de două milenii.

Stațiunea balneară modernă avea la bază 3 izvoare termale principale - Hercules, Higeea și Esculap. Plus exact aceleași nume ale zeilor pe care romanii îi venerau aici cu 1.600 de ani înainte.

Băile au fost construite pe locul fostelor terme romane. Baia Diana, recomandată pentru durerile de oase. Baia Apollo, una dintre cele mai vechi. Plus toate marcate ca terme romane unde se descoperiseră numeroase antichități.

Prima vizită imperială a fost cea a împăratului Iosif al II-lea, care a venit de 3 ori în zonă - în 1768, 1770 și 1773. Plus a fost atât de impresionat încât a sprijinit dezvoltarea stațiunii.

Băile Herculane au devenit treptat o destinație preferată a aristocrației europene. Au fost vizitate de-a lungul secolelor de împăratul Francisc I al Austriei, de regele Carol I al României, plus de regele Alexandru I al Serbiei.

În 1852, împăratul Franz Joseph al Austriei a vizitat stațiunea. Plus a declarat memorabil că "în Valea Cernei există cea mai frumoasă stațiune de pe continent". Era cea mai înaltă recunoaștere imperială posibilă.

Cea mai celebră vizitatoare a fost împărăteasa Elisabeta de Wittelsbach - faimoasa Sisi, soția lui Franz Joseph. A ajuns prima dată în 1884. Plus în 1887 a petrecut 6 săptămâni într-o vilă care îi poartă numele până astăzi.

Sisi venise la recomandarea medicului ei, suferind de reumatism și de probleme pulmonare. Plus dovada că apele i-au adus sănătate este faptul că împărăteasa a revenit la Herculane de încă 3 ori - în 1890, 1892 și 1896.

În 1896, Băile Herculane au avut onoarea de a fi alese ca punct de întâlnire pentru 3 suverani ai vremii - împăratul Franz Joseph, regele Carol I al României și regele Alexandru I al Serbiei. Cei trei s-au întâlnit la Salonul de cură al complexului Casino.

Gara Băile Herculane, inaugurată în 1878, este una dintre cele mai frumoase gări ale României. Plus este o copie după pavilionul de vânătoare al împărătesei Maria Tereza de la Viena, cu arhitectură barocă și o cupolă ca de catedrală.

După 1970, stațiunea a cunoscut o nouă perioadă de dezvoltare. Au fost construite hoteluri moderne care au adăugat 5.000 de locuri de cazare. Plus mii de turiști români și străini veneau pentru tratamente balneare.

Din păcate, după 1990, multe dintre clădirile istorice baroce ale Băilor Herculane au fost lăsate să se degradeze. Hoteluri vechi de un secol, poduri, statui - toate au ajuns în paragină. Plus perla balneară a Banatului a intrat într-un declin dureros.

Astăzi, organizații și asociații civice luptă pentru salvarea patrimoniului istoric al stațiunii. Plus pentru revitalizarea turismului balnear. Termele au fost parțial redate circuitului turistic din 1999.

Astăzi, când ajungi pe valea Cernei și vezi statuia de bronz a lui Hercule, clădirile baroce austriece și ruinele termelor romane, e greu să ne imaginăm că aici, în acest loc, oamenii vin să se vindece în aceleași ape de aproape 2.000 de ani neîntrerupt - de la legionarii lui Traian până la împărăteasa Sisi și până la turiștii de astăzi.

Iar când te gândești că împăratul Franz Joseph a numit Băile Herculane "cea mai frumoasă stațiune de pe continent", iar astăzi multe dintre clădirile ei istorice se prăbușesc în paragină - înțelegi că România are uneori comori de o valoare inestimabilă pe care nu știe să le prețuiască, lăsând să se degradeze locuri pe care împărații Europei le considerau cele mai frumoase din lume.

Cea mai veche stațiune balneară a României și a sud-estului Europei - Băile Herculane, atestată în 153 d.Hr., cu terme romane închinate zeului Hercule funcționale și astăzi, vizitată de împărați și regi, numită de Franz Joseph "cea mai frumoasă stațiune de pe continent" - dovada că România stă pe o moștenire de două milenii pe care doar pasiunea și grija o pot salva de la uitare.

$$$

 Stiloul cu care generații întregi de elevi români au învățat să scrie purta un singur nume - Flaro, fabrica din Sibiu care a produs peste un milion de instrumente de scris pe an timp de jumătate de secol.

În orașul Sibiu, pe strada Râului, a funcționat timp de aproape un secol una dintre cele mai cunoscute fabrici ale României.

Flaro. Numele sub care a devenit celebră o întreagă industrie românească a instrumentelor de scris. Plus marca stilourilor cu care au învățat să scrie generații întregi de elevi români.

Înainte de orice copil din România anilor '60-'80, primul stilou adevărat purta de cele mai multe ori numele Flaro. Plus era un obiect prețuit, păstrat cu grijă, uneori transmis de la frate la frate.

Istoria începe în 1922, când la Sibiu se înființa fabrica Gratioza. Era una dintre primii producători de obiecte de scris din întreaga Românie. Plus a jucat un rol important în dezvoltarea industrială a Sibiului interbelic.

Fabrica Gratioza producea plicuri de corespondență, hârtie de scrisori și diverse produse de papetărie. Plus de-a lungul anilor și-a lărgit domeniul de activitate cu prelucrări metalice, penițe, ace de cusut și pioneze.

Calitatea produselor Gratioza era atât de bună încât fabrica a ajuns să fie furnizor oficial al Casei Regale a României. Plus plicurile de corespondență produse special pentru curtea regală sunt astăzi piese de muzeu.

Pentru un funcționar sau un elev din România interbelică, un instrument de scris de calitate era un obiect important. Plus fabrica sibiană Gratioza producea exact astfel de obiecte apreciate.

Pe lângă Gratioza, la Sibiu a mai funcționat și fabrica Artalith, care producea stilouri și creioane mecanice sub licență internațională. Plus orașul devenise treptat un centru al industriei instrumentelor de scris.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, pentru un copil din România anilor '60, să primești primul tău stilou Flaro - era un obiect de o valoare aproape sacră, semnul că ai crescut și că ești destul de mare să scrii cu cerneală adevărată, nu cu creionul.

Schimbarea fundamentală a venit în 1948, odată cu naționalizarea comunistă. Fabrica Gratioza a fost comasată cu o altă întreprindere sibiană, Deropa. Plus noua entitate a primit numele Întreprinderea Industrială de Stat "Flamura Roșie".

În 1950, fabrica Artalith - producătoare de stilouri și creioane mecanice - a fost și ea comasată cu Flamura Roșie. Plus în 1954, utilajele întreprinderii Celuloidul din Reșița au fost preluate tot de fabrica sibiană.

Era modelul tipic al industrializării comuniste - mai multe fabrici mici private erau naționalizate și comasate într-o singură întreprindere mare de stat. Plus așa s-a format colosul industrial care avea să devină cunoscut sub numele Flaro.

Anul 1950 a fost decisiv. Atunci Flamura Roșie a început să producă primele stilouri cu adevărat românești - proiectate și fabricate integral în România. Plus era începutul unei tradiții care avea să dureze decenii.

În acea perioadă, fiecare stilou era prelucrat individual la strung. Plus unele modele erau fabricate din celuloid - materialul caracteristic anilor '50-'60. Era o muncă migăloasă, aproape artizanală.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un muncitor de la Flamura Roșie din Sibiu, în anii '50, să prelucrezi la strung fiecare stilou în parte, știind că obiectul pe care îl creezi va ajunge în mâna unui elev sau a unui funcționar care va scrie cu el ani de zile? Pentru că la început, fiecare stilou românesc era practic o piesă lucrată manual.

Cu timpul, producția s-a modernizat și s-a extins masiv. În vremurile de glorie, la Sibiu se produceau peste 100.000 de stilouri și instrumente de scris pe lună. Plus peste 1,2 milioane de bucăți în fiecare an.

Flaro nu producea doar stilouri. Gama de produse era impresionant de variată - pixuri, tocuri, creioane mecanice, cutii de plastic pentru seturile de stilou și pix, truse geometrice, ace cu gămălie, agrafe de birou, andrele, croșete. Plus multe alte obiecte numite în limbajul epocii "bunuri de larg consum".

Cele mai cunoscute modele de stilouri Flaro - precum Flaro Vega și Flaro 61 - erau fabricate din plastic, în milioane de exemplare. Plus au ajuns în ghiozdanele și pe băncile a generații întregi de elevi români.

Unele stilouri marcau evenimente speciale. Un model produs la Flamura Roșie a fost gravat special pentru "Festivalul Mondial al Tineretului - București 1953". Plus alte modele comemorau diverse momente importante ale epocii.

Exista chiar și un stilou "Flaro DACIA" cu care, conform documentelor, a semnat președintele Nicolae Ceaușescu. Plus stilourile românești au ajuns să fie folosite la cele mai înalte niveluri ale statului.

Pe lângă Flaro din Sibiu, în România comunistă au mai existat și alți producători de instrumente de scris - întreprinderea "Drum Nou" din București, întreprinderea "Chimica" din Cluj, plus "Archimet" tot din Sibiu. Plus împreună au asigurat instrumentele de scris ale unei țări întregi.

Stiloul era, pentru elevul român din comunism, un obiect cu o încărcătură aparte. Învățai să scrii caligrafic cu el. Plus aveai grijă de el, îl umpleai cu cerneală dintr-o sticluță, foloseai sugativa pentru a absorbi excesul.

După 1990, industria românească a instrumentelor de scris a intrat în declin. Spre deosebire de fabrici din alte țări vecine care au continuat să producă stilouri și pixuri, fabricile românești nu au reușit să se adapteze la concurența produselor ieftine din import.

Flaro a continuat totuși să existe, transformându-se. Compania s-a reorientat treptat către producția de componente pentru industria auto, industria electrotehnică, papetărie și articole de uz gospodăresc. Plus a supraviețuit acolo unde multe alte fabrici comuniste s-au prăbușit.

În 2025, după aproape un secol de funcționare la Sibiu, Flaro și-a anunțat mutarea activității la Mediaș și Dumbrăveni. Plus pe fosta platformă industrială din Sibiu urmează să se dezvolte un proiect imobiliar rezidențial.

Cele patru clădiri istorice de pe platforma Flaro - inclusiv fosta fabrică Gratioza din 1922 - urmează să fie restaurate și conservate. Plus astfel, memoria celei mai cunoscute fabrici de stilouri a României va fi păstrată.

Astăzi, când scriem aproape totul pe tastatură și ecran, e greu să ne imaginăm că a existat o vreme când primul stilou Flaro era unul dintre cele mai prețuite obiecte ale copilăriei - simbolul trecerii de la creion la cerneală, de la copilăria mică la statutul de elev adevărat.

Iar când te gândești că fabrica sibiană a produs peste un milion de instrumente de scris pe an timp de jumătate de secol - stilouri cu care generații întregi de români au învățat să scrie, au dat examene, au semnat primele documente importante ale vieții lor - înțelegi că Flaro nu a fost doar o fabrică, ci o parte din memoria colectivă a întregii țări.

Cea mai cunoscută fabrică de stilouri a României - Flaro din Sibiu, cu rădăcini în fabrica Gratioza fondată în 1922 și furnizoare a Casei Regale, producătoare a peste un milion de instrumente de scris pe an, stilourile Vega și Flaro 61 cu care au învățat să scrie generații întregi de elevi - dovada că până și cele mai mici obiecte de zi cu zi  pot deveni, peste timp, simboluri ale unei întregi epoci.

&&&

 Aeroportul Băneasa este unul dintre cele mai vechi aeroporturi funcționale din lume - locul de unde a decolat aviația românească și singura aerogară de pe planetă construită în formă de elice de avion.

În partea de nord a Bucureștiului, pe Drumul Național 1, lângă Parcul Regele Mihai I, se află una dintre cele mai vechi și mai elegante construcții aeronautice ale lumii.

Aeroportul Internațional București Băneasa. Astăzi poartă numele pionierului aviației românești - Aurel Vlaicu. Plus este considerat unul dintre primele 3 cele mai vechi aeroporturi funcționale de pe glob.

Aeroportul a fost inaugurat oficial în 1920, pe locul unui aerodrom care funcționa încă din 1912. Plus locul de la Băneasa fusese folosit pentru zboruri chiar mai devreme, încă din 1909.

Pentru un bucureștean de la începutul secolului XX, ideea că oamenii pot zbura cu mașini mai grele decât aerul părea o nebunie absolută. Plus totuși, exact la Băneasa, acea nebunie devenea realitate.

Povestea începe în 1909. Pe terenul hipodromului particular de la Băneasa - o porțiune din vechea moșie a contesei de Montesquiou - celebrul aviator francez Louis Blériot efectua primele zboruri. Plus era unul dintre momentele de naștere ale aviației românești.

În 1910, presa vremii consemna oficial un eveniment important. Pe "câmpul de la Băneasa", pionierul aviației românești Aurel Vlaicu prezenta câteva evoluții spectaculoase cu avionul construit chiar de el. Plus mulțimea privea uluită.

Momentul decisiv a venit pe 1 august 1912. Liga Aeriană Română, condusă de principele George Valentin Bibescu, a înființat la Băneasa o școală de pilotaj pentru piloți. Plus din acel moment, aerodromul a început să se transforme în adevărat aeroport.

Principele Bibescu a înființat pe moșia surorii sale mai întâi Aeroportul Băneasa Vest, apoi aeroportul în zona de nord a actualului amplasament. Plus pasiunea lui pentru aviație a fost decisivă pentru începuturile aeronauticii românești.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, la începutul secolului XX, să stai pe câmpul de la Băneasa și să vezi pentru prima dată în viața ta un avion ridicându-se de la pământ - era cea mai mare minune tehnică pe care o putea vedea un om al acelei epoci.

Anul 1920 a fost cu adevărat istoric. La București s-a înființat Compania Franco-Română de Navigație Aeriană. Plus aceasta este considerată una dintre primele companii de transport aerian din întreaga lume.

Compania avea capital românesc și echipament tehnic din Franța. Plus realiza zboruri de pasageri, de poștă și de marfă. Era un pionierat absolut al transportului aerian comercial.

Pe 12 noiembrie 1922, s-a inaugurat o realizare extraordinară. Prima linie aeriană intercontinentală între Europa și Asia - pe ruta Paris, Strasbourg, Praga, Viena, București (Băneasa), Constantinopol. Plus Aeroportul Băneasa devenea o escală pe un drum aerian între continente.

Era o realizare uimitoare pentru epocă. Bucureștiul nu era o margine uitată a Europei, ci o escală importantă pe prima rută aeriană care lega Occidentul de Orient. Plus aeroportul românesc devenea cunoscut internațional.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un pasager al anilor '20, să te urci la Băneasa într-unul dintre primele avioane comerciale ale lumii, să zbori spre Constantinopol sau spre Paris într-o vreme când majoritatea oamenilor nu văzuseră niciodată un avion de aproape? Pentru că Aeroportul Băneasa a fost martorul nașterii călătoriei aeriene moderne.

În 1930 au fost semnate convenții cu Polonia și Cehoslovacia care au contribuit la dezvoltarea Aeroportului Băneasa ca aeroport internațional. Plus traficul aerian creștea de la an la an.

În 1942, la Aeroportul Băneasa s-a construit prima pistă betonată din întreaga Românie. Plus era un pas major în modernizarea infrastructurii aeronautice românești.

Cea mai impresionantă realizare arhitecturală a venit între 1947 și 1952. Atunci s-a construit noua clădire a aerogării Băneasa, după planurile unui colectiv de arhitecți. Plus clădirea a fost concepută într-o formă unică în lume.

Aerogara Băneasa a fost gândită în forma unei elice de avion cu trei pale. Este singura clădire aeroportuară din întreaga lume construită sub forma unei elice. Plus din acest motiv este considerată una dintre bijuteriile arhitectonice ale României.

Forma de elice nu era doar o curiozitate estetică. Era un simbol perfect - clădirea de unde decolau avioanele avea ea însăși forma piesei care făcea avioanele să zboare. Plus o idee arhitecturală genială și poetică.

Până în 1970, când a fost inaugurat Aeroportul Otopeni (astăzi Aeroportul Internațional Henri Coandă), Aeroportul Băneasa a fost singurul aeroport al Bucureștiului. Plus singurul aeroport internațional al întregii Românii.

Timp de 50 de ani, fiecare călător român sau străin care zbura spre sau dinspre România trecea prin Băneasa. Plus aeroportul a fost martorul tuturor evenimentelor importante ale aviației românești.

Aeroportul a primit numele lui Aurel Vlaicu - inginerul, inventatorul și pilotul român care construise primul avion 100% românesc și care prezentase chiar pe câmpul de la Băneasa evoluțiile sale aviatice în 1910. Plus o recunoaștere binemeritată a pionierului.

Astăzi, Aeroportul Băneasa este clasat ca monument istoric. Plus este considerat unul dintre primele 3 cele mai vechi aeroporturi funcționale din întreaga lume - după Aeroportul College Park din Statele Unite și Aeroportul Hamburg din Germania.

După 1970, când Otopeniul a preluat traficul principal, Băneasa s-a dedicat curselor interne, apoi a devenit terminal pentru avioane private. Plus în ultimii ani a fost complet renovat, păstrând eleganta formă de elice.

Astăzi, când treci pe Drumul Național 1 spre ieșirea din București și vezi clădirea elegantă în formă de elice a Aeroportului Băneasa, e greu să ne imaginăm că aici, pe acest loc, oamenii au zburat pentru prima dată în România - că de aici a decolat întreaga aviație românească acum mai bine de un secol.

Iar când te gândești că Aeroportul Băneasa este unul dintre cele mai vechi aeroporturi funcționale din lume, că de aici trecea în 1922 prima rută aeriană intercontinentală Europa-Asia, și că aerogara lui este singura din lume construită în formă de elice - înțelegi că România a fost, în zorii aviației mondiale, nu o margine uitată, ci un adevărat pionier al cuceririi cerului.

Unul dintre cele mai vechi aeroporturi funcționale din lume - Aeroportul Băneasa, cu zboruri încă din 1909 și aerodrom din 1912, escală pe prima rută aeriană intercontinentală Europa-Asia din 1922, cu singura aerogară de pe planetă construită în formă de elice de avion - dovada că România a stat la temelia aviației mondiale, scri ind unele dintre primele pagini ale istoriei zborului.

&&&

 Numele "Dracula" nu vine de la vampiri - vine de la un ordin de cavaleri creștini. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, l-a primit de la împăratul Sigismund pentru a apăra creștinătatea de turci.

În istoria Țării Românești există un nume care a făcut înconjurul lumii, ajungând cel mai cunoscut "brand" românesc - Dracula. Plus puțini știu care este originea reală a acestui nume.

Totul începe cu Vlad al II-lea, cunoscut în istorie ca Vlad Dracul. Născut în jurul anului 1392-1394. Membru al familiei Basarabilor. Plus fiul marelui domnitor Mircea cel Bătrân.

Vlad Dracul a fost domn al Țării Românești în două rânduri - între 1436 și 1442, apoi din 1443 până în 1447. Plus tatăl celui care avea să devină faimosul Vlad Țepeș, "Dracula".

Pentru a înțelege numele "Dracula", trebuie să mergem înapoi la o ceremonie desfășurată departe de Țara Românească, în orașul german Nürnberg, în anul 1431.

În acea perioadă, tânărul Vlad se refugiase la curtea regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei - care era și împărat al Sfântului Imperiu Roman. Plus unul dintre cei mai puternici suverani ai Europei.

Sigismund de Luxemburg fondase în 1408 o organizație specială - Ordinul Dragonului. Era un ordin militar și religios catolic, asemănător Ordinului Templierilor sau Cavalerilor Teutoni. Plus avea un scop precis.

Scopul Ordinului Dragonului era apărarea creștinătății de amenințarea tot mai mare a Imperiului Otoman. Plus organizarea cruciadelor împotriva turcilor care înaintau spre inima Europei.

Pentru un creștin al secolului al XV-lea, expansiunea otomană era cea mai mare amenințare imaginabilă. Plus Ordinul Dragonului era un fel de elită militară dedicată opririi acestei amenințări.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, în 1431, să fii primit în Ordinul Dragonului - era cea mai mare onoare pe care un nobil creștin o putea primi, semnul că împăratul însuși te considera un apărător de încredere al întregii creștinătăți.

Pe 13 decembrie 1431, la Nürnberg, Vlad al II-lea a fost înnobilat oficial și primit în rândurile cavalerilor Ordinului Dragonului. Plus ceremonia a fost condusă personal de împăratul Sigismund de Luxemburg.

Era o onoare cu adevărat excepțională. Majoritatea membrilor Ordinului Dragonului erau mari magnați unguri. Plus dintre toți străinii, Sigismund alesese doar trei - despotul Serbiei, un prinț al Galiției și pe Vlad.

Era o dovadă imensă de încredere. Împăratul Sfântului Imperiu Roman îl considera pe tânărul muntean demn de a se număra printre apărătorii de elită ai creștinătății. Plus Vlad a fost extrem de mândru de această onoare.

Simbolul Ordinului Dragonului era, așa cum spune și numele, un dragon. Blazonul reprezenta un dragon - simbolizând amenințarea - împreună cu o cruce - semn al creștinătății care trebuia apărată. Plus era un simbol puternic.

Vlad a fost atât de mândru de apartenența sa la acest ordin de elită încât, odată ajuns domn al Țării Românești, a purtat simbolul dragonului peste tot. Plus l-a pus pe steaguri, pe sigiliu și pe monede.

Exact de aici vine porecla. În limba română a epocii, cuvântul pentru dragon era legat de cuvântul "drac". Văzând dragonul pe care voievodul îl purta ca emblemă, poporul a început să-l numească "Vlad Dracul" - adică Vlad Dragonul.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un țăran din Țara Românească a secolului al XV-lea, să vezi monedele și steagurile domnitorului purtând chipul unui dragon înaripat cu coadă de șarpe, și să începi să-l numești, firesc, "Dracul" - fără să bănuiești că acea poreclă va face peste secole înconjurul lumii?

Între 1431 și 1435, Vlad Dracul s-a stabilit la Sighișoara, în Transilvania. Avea puteri depline din partea regelui Sigismund. Plus misiunea de a apăra flancul de est al Ungariei și de a pedepsi cetățile răsculate împotriva autorității regale.

La Sighișoara, Vlad Dracul a înființat o "hereghie de bani" - o monetărie, în termeni moderni. Acolo a bătut ducați noi, monedă munteană. Plus aceste monede au circulat mai întâi în Transilvania, apoi în Țara Românească.

Monedele bătute de Vlad Dracul aveau un design clar. Pe o parte - un vultur cu aripile întinse, cu capul întors. Pe cealaltă parte - un dragon înaripat cu coadă de șarpe, simbolul Ordinului Dragonului. Plus emblema lui personală.

Voievodul a impus utilizarea noilor monede cu fermitate. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, îi amenința - "dacă voi afla pe cineva că umblă cu ducați vechi, rău îi voi face". Plus era un domn hotărât.

La Sighișoara, în casa în care a locuit Vlad Dracul, conform tradiției s-a născut în 1431 fiul său - Vlad al III-lea, viitorul Vlad Țepeș. Plus casa se păstrează și astăzi în cetatea medievală.

Aici vine partea cea mai importantă pentru istoria numelui "Dracula". Apartenența la Ordinul Dragonului - și deci porecla "Dracul" - se moșteneau. Plus astfel, porecla a trecut de la tată la fiu.

Fiul lui Vlad Dracul, Vlad Țepeș, a fost numit la rândul lui "Drăculea" - adică "fiul lui Dracul", fiul Dragonului. Plus la fel a fost numit și celălalt fiu, Radu cel Frumos.

Așa a ajuns Vlad Țepeș să fie cunoscut de străini sub numele de "Dracula". Era pur și simplu forma latinizată a poreclei "Drăculea" - moștenită de la tatăl său, cavalerul Ordinului Dragonului.

Peste secole, în 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a ales acest nume - Dracula - pentru personajul romanului său de groază. Plus a transformat o poreclă onorabilă, legată de apărarea creștinătății, în numele celui mai faimos vampir al literaturii.

Este una dintre cele mai mari ironii ale istoriei. Numele "Dracula", care în secolul al XV-lea însemna apartenența la un ordin de cavaleri creștini dedicați apărării Europei de turci, a devenit în cultura modernă sinonim cu vampirii și cu groaza.

Astăzi, când auzi numele "Dracula" și te gândești la vampiri, castele întunecate și filme de groază, e greu să ne imaginăm că la originea acestui nume stă un ordin de cavaleri creștini și un dragon care simboliza apărarea Europei de amenințarea otomană.

Iar când te gândești că Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, a primit această poreclă ca pe o mare onoare - fiind unul dintre puținii străini aleși personal de împăratul Sigismund pentru Ordinul Dragonului - înțelegi că cel mai cunoscut "brand" românesc din lume se naște de fapt dintr-o poveste de curaj, credință și apărare a creștinătății, nu dintr-o poveste cu vampiri.

Adevărata origine a numelui "Dracula" - Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș și fiul lui Mircea cel Bătrân, primit în 1431 la Nürnberg în Ordinul Dragonului de însuși împăratul Sigismund de Luxemburg, purtând cu mândrie simbolul dragonului pe monede și steaguri ca semn al apărării creștinătății - dovada că cea mai faimoasă legendă "întunecată" a României  se naște, de fapt, dintr-o onoare cavalerească luminoasă.

&&_

 Până în anii 1990, România era pe locul 3 în lume la exportul de caviar, după Rusia și Iran - trenuri întregi încărcate cu icre negre plecau din Deltă spre Occident, realimentate cu gheață la jumătatea drumului.

În apele Dunării și ale Mării Negre trăia, până nu demult, una dintre cele mai valoroase resurse naturale ale României - sturionul, peștele care producea "aurul negru" al gastronomiei mondiale.

Caviarul. Icrele negre de sturion. Considerate în întreaga lume mâncarea de lux prin excelență. Plus mai căutate, conform specialiștilor, decât fildeșul de elefant sau cornul de rinocer.

În apele dulci ale Dunării trăiesc patru specii de sturioni - morunul, păstruga, nisetrul și cega. Plus toate erau, până nu demult, o sursă de venituri uriașă pentru România.

Pentru un pescar din Delta Dunării, sturionul nu era doar un pește. Era cea mai mare captură posibilă - un animal uriaș care putea depăși o tonă, plus icrele lui care valorau o avere.

Sturionii sunt pești cu o biologie aparte. Au nevoie de 10-15 ani ca să ajungă la maturitate și să producă icre. Plus odată maturi, pot depăși ușor 100 de kilograme, ajungând chiar la 250-400 de kilograme.

Satul emblematic al pescuitului de sturioni este Sfântu Gheorghe - o așezare aflată pe brațul inferior, la una dintre gurile Deltei Dunării. Aici s-au stabilit urmașii ucrainenilor și lipovenilor care au colonizat acest teritoriu virgin.

Pescarii lipoveni din Sfântu Gheorghe au vânat morunul generații întregi, cu unelte speciale numite carmace și ohane. Plus poveștile lor vorbesc despre capturi care depășeau o tonă și despre bărci răsturnate de moruni uriași prinși în plase.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, în anii '70-'80 la Sfântu Gheorghe, să prinzi un morun uriaș - era o sărbătoare a întregului sat, un eveniment care aduna toată comunitatea pe malul Dunării să vadă monstrul scos din apă.

În perioada comunistă, prin anii '70-'80, guvernul român a înființat la Sfântu Gheorghe o întreprindere de stat care producea și exporta icre negre proaspete de morun. Plus a fost o adevărată "epocă de aur" pe care localnicii și-o amintesc cu nostalgie.

Cifrele acelei perioade sunt impresionante. În anii comunismului, se pescuiau anual puțin peste 1.000 de tone de sturioni din apele Dunării și ale Mării Negre. Plus exportul de icre negre ajungea și spre 50.000 de kilograme anual.

România era atunci, după Rusia și Iran, printre cei mai mari exportatori de caviar din întreaga lume. Plus ocupa locul 3 mondial la exportul acestei delicatese de lux.

Drumul caviarului spre Occident era spectaculos. Conform specialiștilor, trenuri întregi plecau din România încărcate cu icre negre. Plus la jumătatea drumului spre Franța se făcea o realimentare cu gheață, pentru a păstra marfa proaspătă.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un funcționar francez al anilor '70, să vadă sosind la Paris vagoanele frigorifice venite tocmai din Delta Dunării, încărcate cu icrele negre proaspete care aveau să ajungă pe mesele celor mai luxoase restaurante ale Occidentului? Pentru că România era atunci una dintre marile surse de caviar ale lumii.

Interesant este că, pentru localnicii din Deltă, caviarul nu era deloc un lux. Icrele de sturion erau consumate local, simplu, ca un produs natural al fluviului. Plus nu ca o delicatesă rezervată elitelor.

Există mărturii emoționante. Bunicii din Sfântu Gheorghe, când prindeau un sturion și veneau acasă cu puțin caviar, îl puneau într-un borcan pe masă. Plus copiii îl mâncau cu lingura, ca pe o mâncare obișnuită.

Un bătrân pescar le spunea atunci copiilor - "Mâncați-l acum, că va veni o vreme când n-o să mai puteți mânca așa ceva". Plus avea să aibă dreptate într-un mod dureros.

Dimensiunile sturionilor pescuiți erau legendare. Recordul absolut al celui mai mare morun capturat în România este deținut de marele naturalist Grigore Antipa, care în 1890 a prins un exemplar uriaș de 886 de kilograme.

O altă captură impresionantă datează din 1983. Atunci, la Sfântu Gheorghe, pescarul Eduard Acsente și tatăl său au prins un morun de 675 de kilograme. Plus din acel singur pește s-au extras aproximativ 145 de kilograme de caviar.

Era o avere într-un singur pește. 145 de kilograme de icre negre - o cantitate care astăzi, la prețurile mondiale, ar valora o sumă fabuloasă.

Dar exact aici a fost și tragedia. Pescuitul excesiv al sturionilor a început în perioada comunistă și a continuat și în primul deceniu de după Revoluție. Plus speciile au fost exploatate fără nicio măsură de protecție.

Sturionii din Marea Neagră au fost pescuiți inconștient, mai ales în anii '80. Plus peștele care avea nevoie de 10-15 ani pentru a se maturiza nu mai avea timp să se reproducă înainte de a fi capturat.

În 2006, guvernul român a fost nevoit să ia o măsură drastică. A interzis oficial pescuitul de sturioni. Plus a interzis exportul de carne de sturion și de icre negre.

Dar interdicția a venit prea târziu și a fost ocolită. În ciuda interdicției, piața neagră a caviarului s-a extins cu ajutorul braconierilor. Plus icrele negre continuau să fie traficate clandestin din Delta Dunării.

Astăzi, un kilogram de caviar poate costa până la 20.000 de euro în marile capitale ale lumii. Plus tocmai această valoare uriașă a generat o piață neagră mondială și a condamnat sturionii sălbatici la dispariție.

România a încercat să repare dezastrul. Acum două decenii a început un program masiv de repopulare a Dunării cu sturioni. Cu fonduri europene s-a cumpărat puiet în valoare de 18 milioane de euro.

Dacă 50% dintre acești sturioni ar fi ajuns la maturitate, peștele ar fi valorat astăzi peste 200 de milioane de euro. Plus Dunărea ar fi avut din nou populații sănătoase de sturioni.

Dar programul s-a dovedit un eșec. După 2020, autoritățile au constatat că rezerva de sturioni din Dunăre este la fel de mică precum era acum 17 ani, când pescuitul a fost interzis. Plus efortul de repopulare nu a dat rezultatele sperate.

Astăzi, caviarul și sturionii pescuiți în Marea Neagră și Dunăre sunt doar amintiri ale unor vremuri apuse. Comunitatea de pescari din Sfântu Gheorghe a trebuit să-și găsească alte modalități de supraviețuire. Plus turismul a înlocuit pescuitul sturionilor.

Astăzi, când auzi că un kilogram de caviar costă 20.000 de euro în restaurantele de lux ale lumii, e greu să ne imaginăm că până nu demult România era pe locul 3 mondial la exportul acestei delicatese - că trenuri întregi încărcate cu icre negre plecau din Delta Dunării spre Occident.

Iar când te gândești la bătrânul pescar din Sfântu Gheorghe care le spunea copiilor "mâncați caviarul acum, că va veni o vreme când n-o să mai puteți" - înțelegi că avea o înțelepciune tristă și profetică: o resursă naturală extraordinară, exploatată fără măsură, poate dispărea pentru totdeauna într-o singură generație.

Cea mai prețioasă resursă pierdută a Deltei Dunării - sturionii care făceau din România locul 3 mondial la exportul de caviar după Rusia și Iran, cu 1.000 de tone pescuite anual în comunism și trenuri întregi de icre negre trimise în Occident - dovada dureroasă că o bogăție naturală de neînlocuit, pe care natura o construiește în 15 ani pe r pește, poate fi distrusă de lăcomia umană în câteva decenii.