$$$

 S-a întâmplat în 7 mai 427 î. Hr.: La această dată, s-a născut Platon, filosof grec. Platon (n. Atena, Liga de la Delos – d. 347 î. Hr. Atena) a fost un filosof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2.500 de ani.

Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus bazele filosofiei occidentale și științei. După spusele lui Alfred North Whithead: „caracterizarea în general cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într-o serie de note de subsol la scrierile lui Platon.” Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este, de asemenea, adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale.Friedrich Nietzsche, alături de alți gânditori, au caracterizat Creștinismul ca fiind ,,platonism pentru mase”. 

S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui mitic Codros) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naștere al său era Aristocles, iar Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac și de luptele civile între democrați și aristocrați. La 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme de opt ani, până la moartea acestuia. Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbușit și s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î. Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinerețe purtând marca puternică a filosofiei socratice.

Refugiat o vreme la Megara, îl cunoaște pe filosoful Euclid din Megara (450 - 366 î. Hr.), un alt discipol al lui Socrate. Face mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoștință cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. Tradiția spune că Dionysios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezența, dar prietenii l-au cumpărat și eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică și de a deschide o școală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului mitologic Academos, de unde și numele Academia. Organizarea școlii era asemănătoare societăților pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Școala va funcționa aproape o mie de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 d. Hr., din ordinul împăratului Iustinian.

După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranța de a-l influența pe Dionysos cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică și filosofică. Din păcate, proiectul eșuează definitiv. S-a stins din viață, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”). Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori (dintre care doar una, a șaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios și Omul politic pot fi grupate și sunt clar distinse de Parmenide, Phaidros, Republica și Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradițional sunt grupate după criterii tematice și încearcă să urmărească o evoluție a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.

Influența lui Platon asupra gândirii creștine este adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin de Hipona, acesta din urmă fiind unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății. Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune și bazele filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică. La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din dialogurile lui Platon.

Surse:

R. M. Hare, Platon, Humanitas, 2006

Elisabeth Clement, Chantal Demonque, Laurence Hansen-Love, Pierre Kahn, Dicționar Enciclopedic de Filosofie

Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Platon, București, 2006

Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, București, 2002. 

https://plato.stanford.edu/entries/plato/

https://www.iep.utm.edu/plato/

https://www.britannica.com/bi ography/Plato

$$$

 S-a întâmplat în 7 mai 399 î. Hr: În această zi, a murit Socrate, filosof. Socrate (n. cca. 470 î. Hr.) a fost un filosof al Greciei Antice. Gândirea socratică gravitează în jurul cunoaşterii de sine - „Gnothi se auton”. Esenţială pentru om este capacitatea sa de a intra în relaţie de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoaşterea propriei noastre fiinţe şi a destinului acesteia se realizează pe două căi: mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii; directă, prin cunoaşterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecţie, acţiune posibilă datorată intervenţiei daimonului.

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuşi. „Persoana ta este sufletul tău", spunea Socrate. O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoşi şi, mai ales, neînţeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, îşi atrăgea simpatia tinerilor şi constituia un pericol pentru ordinea socială. Socrate s-a născut în Atena în jurul anului 470 î. Hr. Mama sa, Phainarete, era moaşă, iar tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Socrate a urmat cursul studiilor oricărui tânăr din vremea sa şi a învăţat gramatică, muzică, geometrie. Eforturile minţii trebuiau combinate cu cele ale trupului în Atena acelui moment. După finalul războaielor medice, suferind pierderi, populaţia Atenei era într-o perioadă de refacere. Ulterior, după terminarea acestor cursuri, Socrate a avut parte de două îndrumătoare total opuse din punctul de vedere al caracterului. Aspasia din Milet era o curtezană, iar Diotima din Matineea, preoteasă. Aspasia l-a învăţat pe Socrate că dragostea îi face pe oameni mai buni şi aceasta trebuie să fie legea şi măsura vieţuirii dintre oameni.Platon precizează că Aspasia dispunea de o elocinţă deosebită. Diotima din Matineea i-a sădit lui Socrate respectul faţă de divinitate Ea apare ca personaj în Banchetul de Platon, unde povesteşte naşterea lui Eros, zeul iubirii.

Puţini ştiu că Socrate nu a fost doar un filosof priceput, ci şi un soldat experimentat. Astfel, Socrate a participat la trei campanii militare. Slujea în armată ca infanterist La asediul Potideei, petrecut între 432 şi 429, îi salvează viaţa lui Alcibiade, iar în lupta împotriva tebanilor de la Delion, în 424, îi salvează viaţa lui Xenofon. Doi ani mai târziu, în 422, participă la asediul oraşului Amfipolis. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos şi Lycon.  Actul de acuzare era astfel întocmit: „Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obişnuinţe dobândite. Socrate se situează aşadar la antipozii confortului intelectual, ai conştiinţei împăcate şi ai seninătăţii blajine. Socrate a stat înlănţuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor şi se întreţinea cu aceştia. Ei n-au stat degeaba şi-au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză. La data executării sentinţei, toţi prietenii lui Socrate erau de faţă cu excepţia lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia şi a lui Platon, bolnav. Socrate îşi dedică ultimele clipe conversaţiei cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele-i ne-au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară şi refuză să aştepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală.

Surse:

https://www.biography.com/scholar/socrates

http://www.scritub.com/sociologie/filozofie/Socrate-Platon-si-Aristotel35976.php

http://ageac.org/ro/mesaje-pentru-reflectie/socrate/

http://ziarullumina.ro/socrate-un-ganditor-crestin-inainte-de-crestinism-46458.html

http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/socrate-cel-care-stie-ca-nu-stie-nimic/

https://istoriiregasite.wordpress.com/ta g/socrate/

&&&

 S-a întâmplat în 7 mai1211: După această dată, avea loc colonizarea Cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei de către regalitatea maghiară. În 1211, regele Ungariei, Andrei al II-lea (1205-1235), a chemat în Țara Bârsei, considerată de unguri nelocuită („licet desertam et inhabitatam contulimus”), deși era locuită de românii autohtoni și de primii coloniști germani, pe Cavalerii Spitalului Sfânta Maria din Accra sau Ordinul Ospitalierilor Sfintei Marii din Accra pentru apărarea fruntariilor împotriva atacurilor cumanilor. 

În actul emis de cancelaria maghiară în 1211, la 7 mai, regele a dăruit țara „pe veci”, le-a dat voie teutonilor să construiască cetăți și orașe de lemn, să apere regatul contra cumanilor, să nu găzduiască nici un voievod român, i-a scutit de plata dărilor și le-a lăsat târgurile libere și vămile târgurilor. Deși în act precizase că țara este deșartă și nelocuită, în actul propriu-zis este pomenit și un voievod Mihail al oamenilor locului... Să fi/nu fi fost român? Sunt descrise și hotarele țării care va fi în stăpânirea cvasi-deplină a teutonilor. Noii stăpâni vor fi supuși numai jurisdicției regale și-și vor stabili ei singuri judecătorul. În actul următor este menționat numele fratelui cruciat Teodoric, fratele magistru Teodoric. Deci în 1211, în Țara Bârsei n-a venit întregul Ordin, ci un număr de cavaleri condus de Teodoric, deoarece Marele Magistru Hermann von Salza (1209-1239), unul dintre cei mai capabili comandanți teutoni, diplomat de mare finețe și strateg renumit, rămăsese în Palestina.

În alt act din anul 1213 se amintește că Țara Bârsei (terra Borza, terra Boza) a fost dată prin danie regală, deșartă și nelocuită („vacuam et inhabitatam”), însă frații au voie să ia dijmă de la toți locuitorii de față în afară de unguri și secui. Oare de la cine-or fi luat dijmă, totuși dacă ceilalți erau scutiți?...Întrebare retorică, fireşte! Sau ghici, ciupercă, cine-or fi fost cei dijmuiți!

„Frații” mai aveau dreptul să facă hirotoniri de preoți. Întrucât se vorbește de Hermann, magistrul ordinului, este posibil ca acesta să fi venit temporar spre a organiza Ordinul. Regele le-a permis să-și ridice cetăți și orașe din piatră și pomenește de Cetatea Cruceburg (Kreuzburg – Orașul Crucii, astăzi Teliu) pe care au construit-o frații. Locuitorii autohtoni români ai Țării Bârsei nu reprezentau în optica regelui decât o populație tolerată, lipsită de importanță din moment ce afirma că țara este „nelocuită și deșartă”. Să fim serioși: un teritoriu nelocuit nu poate fi numit țară! Pământul fertil al Țării Bârsei, pășunile, apele, bogățiile naturale erau proprietatea obștilor sătești românești, deci țara era „pustie” pentru regalitatea maghiară și pentru grofi, nemeși, șpani care nu deveniseră stăpâni. În act este menționată explicit Țara Vlahilor (Terra Blacorum) unde „frații” nu vor plăti vamă.

O stare de tensiune între regele maghiar și teutoni a fost determinată de anularea daniei din 1211. Pentru aplanarea neînțelegerilor a intervenit în sprijinul cruciaților papa Honoriu al III-lea (1216-1227), care a trimis o serie de epistole regelui Andrei al II-lea, Marelui Magistru Hermann von Salza, arhiepiscopilor și episcopilor din Ungaria și Transilvania. Mai aflăm din corespondența pontificală și regală că regele Geza al II-lea (1141-1162), bunicul lui Andrei, a chemat Teutonii, făgăduindu-le anumite libertăți, care au fost încălcate de supușii lui Andrei. Regele le-a restabilit drepturile, a desființat comitatele de pe teritoriile teutone cu excepția celui de Sibiu, le-a dat pădurea Vlahilor și Pecenegilor („Blacorum et Bissenorum”, adică celor care...nu erau pe aici, nu-i așa?) și i-a obligat să participe la expedițiile regale din țară cu cinci sute de ostași și peste graniță cu o sută, dacă va conduce regele expediția. Însă starea de tensiune a devenit conflictuală. Deoarece Teutonii ocupaseră teritorii în afara hotarelor stabilite de rege, acesta, cu o „mulțime de călărime și pedestrime”, i-a asuprit pe frați și pe oamenii lor, le-a pricinuit o pagubă de o mie de mărci, a ocupat o cetate edificată de cruciați (cel mai probabil Kreuzburg, Teliul de azi), a ucis o mulțime de frați, a rănit și a întemnițat pe alții. 

Papa Honoriu trimite o mulțime de cereri de atenuare a conflictului („abia pot să țin minte numărul scrisorilor, rugându-te să le lași în pace Țara Bârsei și cea de dincolo de Carpați”), însă regele este categoric. Cu armata, îi alungă pe Teutoni de pe posesiunile sale în 1225. Alte cereri de revenire asupra hotărârii regelui trimise de papa în anul următor nu au succes. Teutonii au plecat să colonizeze alte zone „deșarte și pustii”, chemați de cneazul mazovian Conrad. Cavalerii Teutoni „i-au fericit” pe rușii păgâni, care se închinau lui Dajbog, zeul focului, oferindu-le crucea și dreapta credință cu vârful spadelor...

Surse:

Şerban Papacostea, Românii in secolul al XII-lea  intre Cruciada si Imperiul Mongol,  Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1993

https://www.academia.edu/15342024/CAVALERII_TEUTONI_SCURT_ISTORIC

https://diana-kundalini.blogspot.com/2016/06/cavalerii-teutoni-in-tara-barsei.html

http://doctorate.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/REZ-TIPLIC.pdf

https://www.independentaromana.ro/ordinul-teuton-in-t ara-barsei/

&&&

 S-a întâmplat în 7 mai1833: În această zi, s-a născut Johannes Brahms, compozitor, pianist şi dirijor german. Johannes Brahms (n. Hamburg - d. 3 aprilie 1897, Viena) a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Austria, la Viena. Brahms a fost considerat de către mulţi „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven(supranume folosit şi astăzi).

Brahms s-a născut la Hamburg.Tatăl său, care i-a dat primele lecţii de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian şi ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante şi teatre, precum şi prin oferirea de lecţii de pian. Deşi povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cânte la pian prin baruri şi bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman. sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învăţat şi violoncelul, deşi progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deşi mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiţii ale lucrărilor sale Concertul pentru pian No. 1 în 1859 şi Concertul pentru pian No. 2 în 1881. A început să şi compună, însă eforturile sale n-au primit atenţia cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoştinţă cu Joseph Joachim, Franz Liszt şi mai târziu a fost prezentat marelui compozitor german Robert Schumann. Reményi s-a simţit, însă, ofensat de eşecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curţii, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. 

Mulţi dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan şlefuit, se aştepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obişnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrităţi, însă acesta a afişat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârşească, deşi nu era clar dacă Liszt se simţise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, iar Schumann, prin articole slăvitoare pentru Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenţiei publicului asupra compoziţiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată şi soţia lui Schumann, compozitoarea şi pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, faţă de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată. În 1862, el se stabileşte permanent la Viena şi începe să se concentreze total asupra compoziţiei. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms dobândeşte în final o reputaţie puternică şi devine recunoscut încă din timpul vieţii sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârşit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea apare în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885).

Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât şi din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii şi de obicei se stabilea într-o aşezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simţea că putea gândi mai limpede. În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms decide să renunţe la compus. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu şi-a putut respecta decizia şi în anii premergători morţii sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120 (1894) şi cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896).

În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms cade lovit de cancer (sursele sunt incerte fie a fost vorba despre ficat sau pancreas).Condiţia sa se înrăutăţeşte treptat şi la 3 aprilie 1897 moare. Este înmormântat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară şi violoncel şi ampla lucrare corală Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradiţional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variaţiuni, compunând remarcabilele Variaţiuni şi Fugă după o temă de Haendel, Variaţiunile Paganini şi Variaţiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puţin cunoscute de alte variaţiuni.

De asemenea, Brahms a compus şi un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparţinându-i un număr de aproape 200. A compus şi un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puţin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii. Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverşunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Johannes-Brahms

http://www.johannesbrahms.org/

https://www.allmusic.com/artist/johannes-brahms-mn0000796908/biography

https://muzicaclasica.weebly.com/johannes-brahms.html

http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/portret-de-compozitor-johannes -brahms/287

&&&

 S-a întâmplat în 7 mai 1861: În această zi, s-a născut scriitorul şi filosoful indian Rabindranath Tagore; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1913. Rabindranath Tagore, numele europeinizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. Jorosanko, Calcutta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor şi filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului şi Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul1913. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul „Căminul şi lumea“ (1910), drama „Oficiul poştal“ (1912). 

Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate şi reflectă admiraţia pentru natură şi pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost şi compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia  laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1913). În noiembrie 2016 s-au împlinit nouăzeci de ani de la vizita lui Rabindranath Tagore în România la invitaţia regelui Ferdinand, între 20 şi 22 noiembrie 1926, când a fost însoţit de fiul său, Rathindranath Tagore, soţia acestuia, fiica lor adoptivă, de fizicianul P.C. Moholanobis, precum şi de soţia acestuia, scriitoarea Rani Moholanobis. Vizita reprezenta unul din șirul de călătorii întreprinse de scriitor prin mari orașe europene, unde a ținut mai multe prelegeri, filosoful indian fiind un ambasador al păcii, bunătății și înțelegerii între oameni.

Rabindranath Tagore aparține renascentismului bengalez,suflul nou al renașterii care a apărut și în domeniul literaturii, artei și muzicii. Anul 1913 reprezintă prima recunoaștere internațională a dezvoltării culturale moderne a Indiei, prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Rabindranath Tagore. A fost o personalitate multivalentă: poet, prozator şi dramaturg, compozitor, pictor, actor şi regizor, filolog, publicist, filosof şi pedagog. Tagore a reuşit să înmănuncheze multilateralitatea preocupărilor cu profunzimea geniului creator.Opera sa cuprinde peste 3.000 de poezii şi cântece, 12 romane, nuvele, 100 de povestiri, mai mult de 40 de piese de teatru, sute de articole publicistice, studii de literatură, artă filosofie, pedagogie, manuale şcolare.Tagore fost un ambasador al păcii şi al iubirii în lume. A străbătut ţările şi a purtat cu sine mesajul unificator al iubirii: Spunea: „Am umblat în multe ţări şi am văzut multe, dar nicăieri nu am găsit roua de pe firul de iarbă din faţa casei mele”. Tagore a fost nu numai un mare om de litere şi gânditor, ci şi un mare educator. A creat la Bolpur Shantiniketanul, lăcaşul păcii, o școală pentru toți, indiferent de apartenenţă religioasă şi sex. Poetul spunea că prin înființarea ei a încercat să scrie un poem fără cuvinte.

În presa românească au apărut cu ocazia acestei vizite douăzeci și cinci de articole. G.Lungulescu a scris în Universul: „Apostolatul lui e plin de farmec, ca şi făptura lui de o frumuseţe ideală. Are ochi negri, mari, catifelaţi şi strălucitori de tinereţe în paloarea nobilă şi mată, de o dulce expresie. Păru‑i ondulat îi cade în două părţi şi capătă strălucirea neobişnuită în atingerea cu talarul de mătase cenuşie ce‑i învăluie trupul înalt, mlădios şi subţire. Argintată ca şi pletele‑i, sură îi este barba, iar vocea‑i îngăduitoare are vibraţiuni mângâioase pe care le face şi mai bine să le înţelegi spiritualitatea privirii înotând în lumină de îngăduitoare ironie. Se desprinde atâta majestate impunătoare din glasul şi făptura poetului, încât, ascultându‑l, ţi se pare că eşti învestit cusacerdoţiul celor ce predică lucruri nemuritoare. Astfel se înfăţişează oaspe al României în clipa de faţă!”

În conferinţa de la Teatrul Naţional, poetul şi‑a exprimat grija despre soarta Europei. „Violenţa stă la pândă cu paşi de tigri” - a avertizat el. Pe atunci nu numai România, dar nici o ţară din Europa n-a fost prevăzătoare să simtă pericolul apropiat. Din convorbirile cu Rabindranath Tagore de la Hotelul Athenée Palace din dimineața zilei de 22 noiembrie 1926, surprinse din cartea autoarei Daniela Neacșu, se pot citi următoarele fragmente: „Se înțelege că sunt pacifist. Dar nu înțeleg prin aceasta nerezistența la rău. Împotriva răului trebuie să lupți uneori cu forța. […] Civilizația voastră v‑a făcut să acumulați din punct de vedere material. Ați neglijat însă forța spirituală, puterea ideilor. Văd aici o sursă de mari dezastre”.

Dacă Tagore ne-a făcut cinstea de a ne căuta acasă, ar fi onorabil să îi călcăm pragul casei operelor sale și să ne bucurăm de spiritul lor ales. În Sādhana, lucrare care cuprinde opt eseuri despre desăvârșirea vieții, prezentate inițial în fața studenților de la Universitatea Harvard, Tagore extrage esența credinței sale, numită atât de frumos credința poetului: „Iubirea este culmea conștiinței. Noi nu iubim pentru că nu înțelegem, ci mai degrabă nu înțelegem pentru că nu iubim. Iubirea este semnificația finală a orice există împrejurul nostru. Nu este doar o simțire; este adevăr, este bucuria care stă la temelia creației. Prin ridicarea conștiinței la iubire și extinderea ei către lume putem obține comuniunea cu această bucurie nemărginită. Iubirea se dăruiește pe sine prin daruri nesfârșite. În ce chip primim darul desăvârșit al bucuriei?”

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1913/tagore/biographical/

https://biblacad.ro/UPC-Tagore.html

https://www.biography.com/writer/rabindranath-tagore

https://www.poetryfoundation.org/poets/rabindranath-tagore

https://www.britannica.com/biography/Rabindranath-Tagore

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/retrospective-90-de-ani-de-la-vizita-lui-rabindranath-tagore-in-romania -117549.html

&&&

 S-a întâmplat în 7 mai1933: În această zi, s-a născut Silvia Popovici, actriţă româncă (d.16 septembrie 1993, București). S-a născut la Fundata, judeţul Braşov şi a trăit în Bucureşti. Visa să devină medic, psiholog sau profesoară de română, dar viaţa a vrut altfel. Talentul pentru actorie şi l-a descoperit la Şcoala Centrală din Bucureşti, cu ajutorul colegilor care o botezaseră „artista”, deoarece spunea frumos poezii. Profesoara ei, Alexandra Verdeş, pe care o va omagia de-a lungul vieţii, pomenindu-i numele, i-a deschis ochii şi i-a arătat calea. Era scris în destinul ei să fie aşa.

Admiterea la Teatru a fost o adevărată aventură.Într-un interviu acordat revistei „Tomis”, în 1983, îşi amintea: „Comisia de examen a găsit că nu sunt fotogenică şi m-a respins. Am luat note foarte bune, aşa încât s-a compensat şi am intrat în Institut. Eşecul avut la fotogenie m-a pus pe gânduri: m-a durut mult, dar am socotit că singura cale de a obţine şi aici rezultate bune era să lupt cu chipul meu. Ei, da, nu e o figură de stil. E o bătălie care se duce în tăcere şi cere multă voinţă, răbdare, cunoaştere de sine”, spunea cea care a dat viaţă pe ecran şi pe scenă atâtor destine. În 1956, când a absolvit Institutul de Teatru, Silvia Popovici făcea parte din promoţia de aur. Împreună, erau nişte nebuni frumoşi împătimiţi după teatru: Sanda Toma, Draga Olteanu Matei Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Silviu Stănculescu etc.După absolvire, viaţa actriţei s-a derulat între teatru şi film. 

A debutat în 1954 ca actriţă în filmul „La mere”, realizat de studenţi.În 1961, actriţa devine celebră datorită rolului titular din pelicula de succes Darclee în regia lui Mihai Iacob, unde Silvia Popovici conturează o excepţională imagine a celebrei soprane de origine română Haricleea Darclee, ajutată fiind în ariile interpretate în film de vocea Artei Florescu. Au urmat roluri în Omul de lângă tine (1961) şi O dragoste lungă de-o seară (1963), ambele în regia lui Horea Popescu, precum şi în Pădurea Spânzuraţilor (1967, r. Liviu Ciulei). Consacrarea definitivă în cinematograful românesc a venit o dată cu debutul regizoarei Malvina Urşianu, care în 1967 o alege să interpreteze rolul titular din filmul Gioconda fără surâs. Silvia Popovici va rămâne multă vreme fidelă regizoarei, cu care va realiza şi Trecătoarele iubiri (1974), Serata (1971), Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (1979). O popularitate deosebită în rândul românilor a obţinut cu rolul Oana din serialul TV Muşatinii, în regia Soranei Coroamă-Stanca (13 episoade).

Silvia Popovici s-a dedicat, însă, în principal teatrului, ea făcând parte din „Promoţia de Aur" a teatrului românesc (1956), interpretând pe scenele Naţionalelor din Craiova (1959-1963), Cluj (1963-1966) şi Bucureşti (1967-1993) nenumărate roluri, de o mare complexitate şi valoare.A fost căsătorită cu demnitarul comunist Maxim Berghianu. În mod eronat, după decembrie 1989, s-a indus ideea că era prietenă cu Elena Ceaușescu. De fapt, Elena Ceaușescu nu o suporta, după cum declara și Emilia Marinela Macovescu, soția lui George Macovescu, ministru de Externe al României între 1972-1977.

„Viaţa unui actor – ca actor – e foarte scurtă şi nu lasă după ea decât, cel mult, nişte biografii pe care, din când în când, le mai cercetează unii fanatici. […] Noi trăim clipa. Poate aşa se explică nevoia de a fi cel puţin prezenţi, intens prezenţi, în «clipa noastră», poate aşa se explică atenţia mai specială care ni se acordă, uneori” (Silvia Popovici).

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012

https://www.cinemagia.ro/actori/silvia-popovici-3656/

http://altmarius.ning.com/m/blogpost?id=3496555%3ABlogPost%3A548666

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/11073/

https://www.ziarulmetropolis.ro/silvia-popovici-actrita-de-la-pagina-1-mi-a-fost-foarte-greu-sa-intel eg-gloria/

&&&

 S-a întâmplat în 7 mai1986: În această zi, Cupa Campionilor Europeni la fotbal era câştigată de echipa Steaua Bucureşti. Steaua București câștiga Cupa Campionilor Europeni, aflată atunci la a 31-a ediție, pe stadionul „Ramon Sanchez Pizjuan'' din Sevilla (Spania), după ce învingea în finală pe FC Barcelona, cu scorul de 2-0, în urma loviturilor de departajare. Aceasta reprezintă cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc la nivel de club, pe care Steaua București o putea repeta în 1989, când a jucat din nou finala competiției, dar a fost învinsă clar de formația italiană AC Milan cu 4-0.

Steaua a devenit astfel prima echipă din România care a jucat finale europene, singura echipă care a câștigat un trofeu european la nivel de cluburi și prima dintr-o țară comunistă, care a obținut trofeul continental suprem.Steaua București dobândea, în 1986, consacrarea ca o echipă de valoare a continentului, în mare parte și grație evoluției extraordinare a portarului Helmuth Duckadam, care a apărat patru lovituri de departajare consecutive în meciul de pe stadionul „Ramon Sanchez Pizjuan'' și a intrat astfel în Cartea Recordurilor. În drumul său până la finala de pe pământ spaniol, Steaua București le-a eliminat, pe rând, pe Vejle BK (Danemarca), Honved Budapesta (Ungaria), Kuusysi Lahti (Finlanda) și Anderlecht Bruxelles (Belgia).

În toamna anului 1985, primul adversar al Stelei din Cupa Campionilor Europeni a fost campioana Danemarcei, Vejle BK. Formația daneză nu era atunci o forță a fotbalului european, însă se baza pe experiența lui Allan Simonsen.Pe un teren impracticabil, Steaua a reușit să obțină o remiză decisivă (1-1) în Danemarca, grație golului marcat de Marin Radu II, în minutul 89. Returul nu le-a dat nicio șansă danezilor, Pițurcă, Boloni, Balint și Tudorel Stoica înscriind în meciul câștigat categoric de roș-albaștri. În turul al doilea, Steaua a jucat cu Honved Budapesta, echipă care avea în componență opt internaționali maghiari, printre care Lajos Detari, unul dintre cei mai talentați jucători europeni ai momentului.

După un eșec la limită înregistrat la Budapesta, scor 0-1, a urmat returul de la București, unde steliștii au atacat în permanență echipa maghiară, care a fost nevoită să scoată de patru ori mingea din poartă. Scor final 4-1 și Steaua ajungea în primăvara europeană. Sorții au decis ca în sferturile de finală, echipa condusă de pe banca tehnică de Emeric Ienei (antrenor principal) și Anghel Iordănescu (secund) să întâlnească formația finlandeză Kuusysi Lahti, un adversar facil la prima vedere, dar care în tururile anterioare eliminase campioanele din URSS și Iugoslavia.

La București, pe un teren îmbibat în apă, Steaua n-a reușit decât un scor alb, 0-0, formația finlandeză obținând un rezultat la care nu îndrăznea să spere la începutul meciului. Returul a fost „de foc", românii dominând și ratând ocazii uriașe, la fel ca la București. Când mai erau zece minute, Victor Pițurcă, golgeterul Stelei din acea ediție a cupelor europene, a înscris din interiorul careului de 16 m un gol echivalent cu calificarea în semifinale. În penultimul act, campioana României urma să întâlnească cea mai galonată formație belgiană, Anderlecht Bruxelles.

După un meci tur, pierdut cu 1-0, steliștii încercau să se califice în finală, performanță neatinsă până atunci de vreo altă echipă românească.Scorul de 3-0 și maniera de joc cu care Steaua câștiga meciul retur au fost elogiate de întreaga presă internațională. A urmat mult-așteptata finală. La 7 mai 1986, în orașul andaluz Sevilla, echipa de fotbal bucureșteană realiza cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc. A fost pentru întâia oară când o formație românească încheia triumfătoare un parcurs într-o competiție de mare anvergură, învingând în finală, după prelungiri și loviturile de la 11 metri, cu scorul de 2-0, puternica și în același timp celebra echipă spaniolă FC Barcelona.

Surse:

http://www.fcsteaua.ro/tag/sevilla/

https://www.prosport.ro/sport-life/special/live-blog-30-de-ani-de-la-sevilla-ziua-de-7-mai-1986-refacuta-pe-internet-finala-cupei-campionilor-steaua-barcelona-povestita-minut-cu-minut-asa-cum-nu-a-facut-o-presa-acelor-vremuri-12607412

https://romanialibera.ro/sport/fotbal/31-de-ani-de-cand-steaua-bucuresti-a-castigat-cupa-campionilor-europeni-448333

https://publicnewsfm.ro/2018/05/06/7-mai-1986-a-31-a-editie-a-cupei-campionilor-europeni-la-fotbal-a-fost-castigata-de-echipa-steaua- bucuresti/