$$$

 CHANSON DE ROLAND

La Chanson de Roland , poem epic francez vechi, probabil cel mai vechi ( cca. 1100) chanson de geste și considerat capodopera genului . Autorul probabil al poemului a fost poetul normand Turold, al cărui nume este introdus în ultimul vers.

Poemul are ca subiect istorica Bătălie de la Roncesvalles (Roncevaux) din 778. Deși această întâlnire a fost de fapt o încăierare nesemnificativă între armata lui Carol cel Mare și forțele basce, poemul transformă Roncesvalles într-o bătălie împotriva sarazinilor și o amplifică până la statura eroică a apărării grecești a Termopilelor împotriva perșilor în secolul al V- lea î.Hr.

Poemul începe cu Carol cel Mare, după ce a cucerit întreaga Spanie, cu excepția Saragossei, primind oferte de la regele sarazin și îl trimite pe cavalerul Ganelon, tatăl vitreg al lui Roland, să negocieze termenii de pace. Furios pentru că Roland l-a propus pentru această misiune periculoasă, Ganelon complotează cu sarazinii pentru a-și distruge fiul vitreg și, la întoarcere, se asigură că Roland va comanda ariergarda armatei atunci când aceasta se va retrage din Spania. În timp ce armata traversează Pirineii, ariergarda este înconjurată la trecătoarea Roncesvalles de o forță sarazină copleșitoare. Prins în capcană împotriva unor obstacole zdrobitoare, eroul încăpățânat Roland este modelul războinicului neînduplecat victorios în înfrângere.

Compoziția poemului este fermă și coerentă , stilul direct, sobru și, uneori, dur. În prim-plan este plasată ciocnirea de personalități dintre Roland, curajosul și nechibzuitul, și prietenul său mai prudent, Oliver (Olivier), care este, de asemenea, un conflict între concepții divergente despre loialitatea feudală. Roland, a cărui judecată este întunecată de preocuparea sa personală pentru faimă, respinge sfatul lui Oliver de a sufla în cornu și de a cere ajutorul lui Carol cel Mare. La refuzul lui Roland, bătălia fără speranță începe, iar floarea cavalerismului franc este redusă la o mână de oameni. Cornul sună în cele din urmă, prea târziu pentru a-l salva pe Oliver, Turpin sau Roland, care a fost lovit din greșeală de Oliver cel orbit, dar la timp pentru ca Carol cel Mare să-și răzbune vasalii eroici. Întorcându-se în Franța, împăratul îi dă vestea lui Aude, logodnica lui Roland și sora lui Oliver, care cade moartă la picioarele sale. Poemul se încheie cu procesul și execuția lui Ganelon.

$$$

 FEODOR ȘALIAPIN

Feodor Șaliapin (născut pe 1 februarie [13 februarie, Stil Nou], 1873, lângă Kazan , Rusia - decedat pe 12 aprilie 1938, Paris , Franța) a fost un basso profundo de operă rus, a cărui declamație vie, rezonanță deosebită și actorie dinamică l-au făcut cel mai cunoscut cântăreț-actor al timpului său.

Șaliapin s-a născut într-o familie săracă. A lucrat ca ucenic la un cizmar, vânzător, tâmplar și ca funcționar modest la un tribunal districtual, înainte de a se alătura, la vârsta de 17 ani, unei companii locale de operetă . Doi ani mai târziu, a plecat să studieze la Tiflis (acum Tbilisi , Georgia), iar în 1896 a devenit membru al companiei private de operă Mamontov , unde a stăpânit rolurile rusești, franceze și italiene care l-au făcut celebru. În 1895 a debutat la Teatrul Imperial Mariinsky în rolul lui Mefistofele din Faust de Charles Gounod . În 1901 a cântat la La Scala sub bagheta lui Arturo Toscanini , alături de Enrico Caruso .

Interpretarea lui Șaliapin a rolului principal din opera Boris Godunov de Modest Musorgski a fost cea mai faimoasă. Printre alte roluri dramatice importante ale sale s-au numărat Filip al II-lea în Don Carlos de Giuseppe Verdi , Ivan cel Groaznic în Servitoarea din Pskov de Nikolai Rimski-Korsakov și rolul principal (și, pentru el, rolul caracteristic) din Mefistofele de Arrigo Boito . Caracterizările sale comice de renume au fost Don Basilio în Il barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini și Leporello în Don Giovanni de Mozart .

Șaliapin a apărut la marile opere din Milano (1901, 1904), New York (1907) și Londra (1913). Om de origine din clasa de jos, Șaliapin nu a fost antipatic față de Revoluția Bolșevică . A părăsit Rusia în 1922, ca parte a unui turneu extins în Europa de Vest. Deși nu se va mai întoarce niciodată, a rămas cetățean al Rusiei Sovietice care plătește impozite timp de câțiva ani. Prima sa ruptură deschisă cu regimul a avut loc în 1927, când guvernul sovietic, ca parte a campaniei sale de a-l presa să se întoarcă în Rusia, i-a retras titlul de „Primul Artist al Poporului al Republicii Sovietice” și a amenințat că îl va priva de cetățenia sovietică. Îndemnat de Stalin , Maxim Gorki , prietenul de lungă durată al lui Șaliapin, a încercat să-l convingă să se întoarcă în Rusia, dar s-a despărțit de el după ce Șaliapin i-a publicat memoriile, „ Omul și masca: Patruzeci de ani din viața unui cântăreț” (trad. din franceză 1932, reeditat în 1973; publicat inițial în rusă, „ Maska i dusha” , 1932), în care denunța lipsa de libertate sub bolșevici. După ce a părăsit Uniunea Sovietică, Șaliapin a concertat frecvent cu companiile de operă Metropolitan și Chicago din Statele Unite și cu Covent Garden din Londra. De asemenea, a făcut turnee pe toate continentele, frecvent cu propria companie de operă. Deși uneori considerat neortodox, a fost admirat ca un recitalist versatil și expresiv, amintit pentru repertoriul său de cântece rusești. A realizat aproximativ 200 de înregistrări între 1898 și 1936, a jucat în filmul Don Quijote (1933) și a publicat lucrarea autobiografică „ Pagini din viața mea ” (1926). În 1984, rămășițele sale au fost dezgropate din cimitirul Batignolles din Paris și reînhumate în cimitirul Novodevichy din Moscova, alături de cele mai respectate personalități culturale ale Rusiei.

$$_

 FRANCIS DRAKE

Sir Francis Drake (cca. 1540-1596 d.Hr.) a fost un marinar, corsar și explorator englez care, în 1588 d.Hr., a contribuit la înfrângerea Armadei spaniole a lui Filip al II-lea al Spaniei (domnit între 1556 și 1598 d.Hr.), care a încercat să invadeze regatul Elisabetei I a Angliei (domnit între 1558 și 1603 d.Hr.). Cutreierând Atlanticul și Caraibe, capturând navele cu comori, spaniolii l-au numit pe Drake „El Draque” („Dragonul”). Îmbinând explorarea cu pirateria , Drake a circumnavigat globul la bordul navei sale Golden Hind între 1577 și 1580 d.Hr. Unul dintre cei mai celebri navigatori ai Angliei și idolatrizat în timpul vieții sale, Drake a fost spiritual, dar viclean, generos, dar crud, îndrăzneț și nesăbuit, extrem de patriot și aproape întotdeauna norocos - pe scurt, arhetipul eroului elisabetan. A murit de dizenterie în 1596 d.Hr., în timpul unei expediții de a ataca Marea Spaniei pentru ultima oară.

Tinereţe

Francis Drake s-a născut în Devonshire în jurul anului 1540 d.Hr., tatăl său era un modest proprietar de pământuri și capelan în șantierul naval Chatham. La vârsta de zece ani, Francis naviga deja pe Tamisa într-o barcă mică, iar în 1563 d.Hr., a ieșit pentru prima dată pe mare. Trei ani mai târziu s-a alăturat vărului său, John Hawkins, într-o călătorie comercială care a vizitat Africa de Vest , a dobândit un număr de sclavi și a traversat Atlanticul către Lumea Nouă. În 1567 d.Hr., Drake a repetat călătoria, din nou cu Hawkins, dar de data aceasta era căpitanul navei Judith , o navă de doar 50 de tone. Din păcate pentru tânărul marinar, această expediție a fost întreruptă când a fost atacată de spanioli la San Juan D'Ulloa, pe coasta de est a Mexicului, pe 23 septembrie 1568 d.Hr. Noul vicerege al Imperiului Spaniol , Don Martin Enriquez, oferise condiții de pace, dar apoi și-a încălcat în mod trădător cuvântul, o întoarcere de situație infamă pe care englezii au folosit-o ca justificare pentru corsarul din următorii 40 de ani.

La San Juan de Ulúa, englezii au pierdut patru nave, dar Hawkins și Drake au supraviețuit și s-au întors în Anglia cu cele două nave rămase. Acesta a fost începutul unei dușmănii foarte personale între Drake și tot ce era spaniol, o ură alimentată de protestantismul său militant. De atunci, Drake a considerat o datorie sacră să slăbească Spania prin orice mijloace posibile. Predicând adesea pe nava sa și purtând întotdeauna la bord exemplarul său din Cartea Martirilor a lui Foxe (1563 d.Hr.) despre protestanții care suferiseră sub domnia „Mariei Sângeroase”, Drake avea să devină flagelul Spaniei catolice și al Imperiului său.

1572 d.Hr.: Panama și navigația corsară

Pe 24 mai 1572 d.Hr., Drake a plecat din Plymouth la bordul navei Swan , cu destinația Panama, pentru a explora ce putea găsi acolo. Acum, când Anglia și Spania erau în război doar cu numele, Elisabeta, incapabilă să finanțeze armate terestre mari pe continent, a considerat că atacarea navelor spaniole cu comori care aduceau pradă din imperiul Lumii Noi era cea mai bună modalitate de a-l răni pe Filip al II-lea al Spaniei și de a-și spori propria avere. Ea a fost motivată și de excluderea continuă de către Spania a negustorilor englezi din comerțul cu Lumea Nouă. În consecință, marinarilor precum Drake li s-a dat o licență de a acționa ca pirați și de a lua tot ce găseau de la Spania în largul mării. Curtenii, negustorii și uneori chiar regina însăși au investit în aceste afaceri, sperând să obțină recompense mari. Denumirea eufemistic pentru aventurieri era „corsari”, spaniolii îi numeau pur și simplu „câini de mare”. Echiparea unei flote de nave și întreținerea echipajelor acestora nu era însă ieftină, iar fiecare expediție trebuia să-și găsească premiul pentru a face întreaga afacere viabilă din punct de vedere financiar. Mai era și faptul că spaniolii nu au primit cu ochi buni acest jaf nautic, așa că navele lor erau pline de tunuri.

Ajuns în Panama, Drake a atacat așezarea spaniolă Nombre de Dios și a capturat o cantitate considerabilă de pradă. Debarcând în Istmul Panama, Drake a explorat zona pe jos. Cățărându-se într-un copac, așa cum i s-a spus de unul dintre indigenii de acolo, marinarul a reușit să vadă Oceanul Pacific pe 11 februarie 1573 d.Hr., fiind primul englez care a făcut acest lucru. Un bonus neașteptat a fost interceptarea unei caravane spaniole încărcate cu argint în valoare de 40.000 de lire sterline . Înapoi acasă, a urmat o ședere în Irlanda , unde, în 1575 d.Hr., Drake a fost implicat în infamul masacru de pe insula Rathlin, în care au murit 500 de bărbați, femei și copii.

1577-80 d.Hr. Călătoria circumnavigației

Ideea de a organiza o expediție pentru a explora ceea ce se afla la sud de ecuator și pentru a vedea dacă există cu adevărat un mare continent sudic a fost lansată pentru prima dată de Richard Grenville (1542-1591 d.Hr.) în 1574 d.Hr. Grenville nu reușise să găsească susținere pentru planul său, deoarece căutarea Pasajului de Nord-Vest avea prioritate, dar în 1577 d.Hr., Elisabeta s-a adresat lui Drake pentru o astfel de călătorie spre sud. În secret, regina a investit în proiect și l-a instruit pe Drake nu numai să exploreze noi posibilități comerciale, ci și să ia orice comoară pe care o găsea de la spanioli. Lui Drake i s-a dat comanda unei flote de cinci nave: Christopher , Elizabeth , Marigold , Pelican și Swan . La mijlocul călătoriei, Pelican, de 140 de tone, avea să fie redenumită Golden Hind în onoarea principalului patron al lui Drake, Sir Christopher Hatton, care avea această emblemă pe stema familiei sale.

Pe 13 decembrie 1577 d.Hr., Drake a pornit cu 164 de oameni într-o călătorie care avea să se dovedească a fi extraordinară; 60 dintre ei nu aveau să mai vadă Anglia niciodată. Flota a navigat de-a lungul coastei de nord-vest a Africii și apoi a traversat ruta Atlanticului pentru a ajunge pe coasta de est a Americii de Sud în aprilie 1578 d.Hr. La vârful sudic al Americii de Sud, navele Christopher și Swan s-au întors, în timp ce celelalte nave au continuat să traverseze Strâmtoarea Magellan în august. Furtunile puternice din septembrie au însemnat că Golden Hind a continuat expediția singură pentru a naviga pe coasta de vest a Americii de Sud. Așezările spaniole, precum Valparaiso, au fost luate complet prin surprindere când o navă de război engleză a apărut în apele Pacificului. Mai multe nave cu comori au fost capturate, inclusiv în martie 1579 d.Hr. Nuestra Senora de la Concepción (cunoscută și sub numele de Cacafuego ) în largul coastei Peru, cu încărcătura sa masivă de argint.

Drake a navigat apoi de-a lungul coastei de vest a Americii de Nord într-o căutare eșuată a legendarului Pasaj de Nord-Vest, despre care se credea că oferă o rută ușoară către Asia. După ce a explorat apele nordice, aventurierul s-a întors spre sud și a ancorat lângă ceea ce este astăzi San Francisco în iunie. Acolo a revendicat pământul pentru regina sa, numindu-l „Noua Albion” (o revendicare care nu a mai fost niciodată susținută ulterior). Drake s-a îndreptat apoi spre vest, măturat de vânturile alizee peste Pacific. În octombrie a ajuns în Indiile de Est (Indonezia și Filipine) și a luat la bord șase tone de cuișoare valoroase. S-au făcut reparații la navă în Java, iar în martie 1580 d.Hr., Golden Hind a traversat Oceanul Indian. În iunie, Drake a ocolit Capul Bunei Speranțe din sudul Africii și a navigat de-a lungul coastei atlantice a acelui continent pentru a ajunge la Plymouth pe 26 septembrie 1580 d.Hr. A fost doar a doua circumnavigație a lumii după expediția condusă de Ferdinand Magellan (cca. 1480-1521 d.Hr.) în 1522 d.Hr. Mai importantă la acea vreme era comoara cu care Drake își umplea constant nava pe parcurs. Valoarea estimată a prăzii era probabil de 600.000 de lire sterline (întregul venit anual al Angliei), iar regina a primit o sumă frumoasă de 160.000 de lire sterline.

Pe 4 aprilie 1581 d.Hr., Elisabeta s-a îmbarcat pe Golden Hind, andocat la Deptford, pe Tamisa, și, încântată de comorile pe care le capturase și de gloria realizărilor sale în navigație, l-a înnobilat pe Drake pe punte. Acest lucru l-a indignat pe ambasadorul spaniol, care îl considera pe Drake nimic mai mult decât un pirat. Drake devenise câinele de mare preferat al Elisabetei, un sentiment care trebuie să fi fost reciproc, deoarece marinarul îi oferea adesea reginei sale cadouri generoase, cum ar fi o coroană de aur încrustată cu smaralde și o cruce încrustată cu diamante în 1581 d.Hr. Și regina a oferit cadouri, în special o cupă de argint în formă de glob care înconjura o nucă de cocos pe care Drake o adusese din călătoria sa. Un alt cadou a fost acum celebra bijuterie Armada de Nicholas Hilliard în 1588 d.Hr., o broșă din aur și pietre prețioase incrustate cu două portrete ale reginei. Drake, în ceea ce privește banii din buzunar, era probabil pe atunci cel mai bogat om din Anglia și a investit mult în proprietăți, printre care și Abația Buckland. A dobândit și o stemă (o navă pe un glob cu două stele argintii intersectate de o linie orizontală ondulată sau o fesă). Motto-ul său oficial a devenit Sic Parvis Magna sau „Măreție din începuturi mici”.

Anii 1580 d.Hr.: Mai multe curse

În 1585 d.Hr., Drake a navigat cu o flotă de aproape 30 de nave și 2.000 de oameni pentru a ataca Indiile de Vest spaniole. El a eliberat multe nave englezești pe care Filip le pusese sub embargou în porturile controlate de spanioli în acel an și a capturat o cantitate atât de mare de arme spaniole încât a provocat ravagii în ceea ce privește proviziile lui Filip destinate Armadei sale (vezi mai jos). Porturile importante San Domingo din Cuba și Cartagena, capitala Imperiului Spaniol, au fost jefuite. Prada obținută nu a fost atât de mare, dar Drake a arătat cât de vulnerabil era Imperiul Spaniol la atacurile navale. În următorii doi ani, Drake a cutreierat pe larg, efectuând mai multe raiduri asupra bogățiilor spaniole din insulele Capului Verde, Columbia, Florida și Hispaniola. Navele au fost capturate și așezările incendiate în timp ce „câinele de mare” numărul unu al Elisabetei a început să lupte împotriva Imperiului Spaniol.

1587: Raidul asupra Cadizului

Interesul lui Filip pentru Anglia datează din 1553 d.Hr., când tatăl său, regele Carol al V-lea al Spaniei (domnie între 1516 și 1556 d.Hr.), a aranjat căsătoria lui cu Maria I a Angliei (domnie între 1553 și 1558 d.Hr.). Succesoarea Mariei, Elisabeta I, a continuat Reforma protestantă engleză , iar Papa a excomunicat-o pe regină pentru erezie în februarie 1570 d.Hr. Elisabeta a fost activă și în străinătate, trimițând bani și arme hughenoților din Franța și ajutor financiar protestanților din Țările de Jos care protestau împotriva domniei lui Filip.

Relația deja tensionată dintre Anglia și Spania a fost agravată de corsarii Elisabetei. Capturarea navelor în largul mării sau atacarea așezărilor coloniale era un lucru, dar când Drake a făcut un pas important către un război total și a atacat Cadiz în aprilie 1587 d.Hr., relațiile au scăzut drastic. Cadiz era cel mai important port atlantic al Spaniei, iar Drake „a pârlit barba regelui” în atacul său îndrăzneț. Navigând direct în port și ignorând tunurile trase din fortăreață, flota lui Drake a distrus 31 de nave, a capturat alte șase și a distrus din nou provizii valoroase destinate Armadei Spaniei. După trei zile, Drake a navigat spre Capul Vincent din sudul Portugaliei și a petrecut încă două luni provocând haos printre navele Spaniei de-a lungul coastei și până în Azore. Invazia planificată de mult timp de Filip, pe care a numit-o „Întreprinderea Angliei”, a fost întârziată de aceste eșecuri, dar el a rămas hotărât să-și cucerească inamicul numărul unu. Filip a obținut chiar și binecuvântarea și ajutorul financiar al Papei Sixt al V-lea (r. 1585-90 d.Hr.), deoarece regele s-a prezentat drept Sabia Bisericii Catolice.

1588 d.Hr.: Armada Spaniolă

Armada spaniolă, o flotă de 132 de nave cu 17.000 de soldați și 7.000 de marinari la bord, a plecat din Lisabona (pe atunci sub domnia lui Filip) pe 30 mai 1588 d.Hr. Intenția era ca Armada să stabilească dominația Canalului Mânecii și apoi să ajungă în Țările de Jos pentru a aduna o a doua armată condusă de Ducele de Parma, regentul lui Filip acolo. Flota urma apoi să navigheze pentru a invada Anglia.

Armada era comandată de Ducele de Medina-Sidonia. Flota Angliei, formată din aproximativ 130 de nave, era comandată de Lordul Howard de Effingham, cu Drake ca viceamiral pe nava sa amiral, Revenge . Marile galeoane spaniole - concepute pentru transport, nu pentru război - erau mult mai puțin agile decât navele engleze mai mici, despre care se spera că ar fi putut să intre și să iasă din flota spaniolă și să provoace haos. În plus, cele 20 de galeoane regale engleze erau mai bine înarmate decât cele mai bune nave spaniole, iar tunurile lor puteau trage mai departe.

Galeoanele spaniole au fost observate în largul coastei Cornwall pe 19 iulie. Semnalele de incendiu au răspândit vestea de-a lungul coastei și, pe 20 iulie, flota engleză a plecat din portul său de origine, Plymouth, pentru a-i întâmpina pe invadatori. Existau aproximativ 50 de nave de luptă de fiecare parte și aveau să existe trei angajamente separate, în care marinele s-au luptat între ele și în timpul furtunilor. Aceste bătălii, desfășurate pe parcursul săptămânii următoare, au avut loc în largul Eddystone, Portland și Insula Wight. Navele engleze nu au putut profita de manevrabilitatea lor mai mare sau de cunoștințele superioare despre maree ale comandanților lor, deoarece spaniolii au adoptat formația lor disciplinată, în linie dreaptă, obișnuită - o semilună gigantică . Englezii au reușit să tragă puternic în aripile Armadei, „smulgându-le penele”, cum a spus Lord Howard (Guy, 341). Deși flota engleză era mai puternică înarmată decât spaniolii, ambele părți s-au trezit cu muniție insuficientă, iar comandanții au fost obligați să fie frugali cu salvele lor. Spaniolii s-au retras cu prudență într-un ancoraj sigur în largul coastei Calais pe 27 iulie, pierzând doar două nave și suferind doar daune superficiale multor altele.

Șase nave incendiare, organizate de Drake, au fost apoi trimise în flota spaniolă în noaptea de 28 iulie. Vânturi puternice au împins navele fără echipaj în flota ancorată și au răspândit rapid flăcările devastatoare printre ele. Navele engleze au intrat în acțiune pentru a ucide navele în largul coastei flamande de la Gravelines, pe 29 iulie. Spaniolii au rupt formația, pierzând totuși doar patru nave, dar multe altele erau acum grav avariate de loviturile de tun, iar multe ancore fuseseră tăiate în grabă pentru a scăpa de navele incendiare. Pierderea acestor ancore avea să fie un obstacol serios în calea manevrabilității navelor spaniole în următoarele săptămâni. Armada a fost apoi lovită de vânturile din ce în ce mai puternice dinspre sud-vest. Ducele de Medina Sidonia, incapabil să se apropie suficient pentru a se prinde și a aborda navele engleze zburătoare și cu forța Parmei blocată de nave olandeze, a ordonat retragerea și abandonarea invaziei.

Drake a raportat victoria în Revenge :

„Dumnezeu ne-a dat o zi atât de bună forțând inamicul atât de departe sub vânt, încât sper în Dumnezeu că Prințul de Parma și Ducele de Sidonia nu își vor da mâna în aceste zile; și oricând se vor întâlni, cred că niciunul dintre ei nu se va bucura prea mult de serviciul de astăzi.”

(Ferriby, 226)

Armada a fost forțată de furtuna continuă să navigheze ocolind țărmurile furtunoase ale Scoției și Irlandei pentru a se întoarce acasă. O furtună puternică i-a lovit în Atlantic și doar jumătate din Armada inițială a reușit să se întoarcă în Spania în octombrie 1588 d.Hr. Filip nu a renunțat în ciuda dezastrului marii sale „Întreprinderi” și a încercat de încă două ori să invadeze Anglia (1596 și 1597 d.Hr.), dar de fiecare dată flota sa a fost respinsă de furtuni.

1589 d.Hr.: Expediția Portugaliei

În aprilie 1589 d.Hr., a fost formată o expediție pentru a ataca atât navele comorilor din Lumea Nouă ale lui Filip, cât și navele Armada rămase în portul Spaniei. O combinație de nave și oameni privați și oficiali, această expediție este uneori numită Expediția Don Antonio, deoarece unul dintre obiectivele liderilor săi era capturarea Lisabonei și repunerea lui Don Antonio pe tronul portughez (acesta fusese detronat de Filip în 1580 d.Hr.). Alte denumiri pentru acest atac includ Armada Engleză și Expediția Drake-Norris , după Sir John Norris (cca. 1547-1597 d.Hr.), care a condus expediția împreună cu Drake. Elisabeta a investit 49.000 de lire sterline în proiect, dar avea să fie profund dezamăgită de câștigul modest.

Flota engleză era impresionantă, cu 130-150 de nave și cel puțin 15.000 de oameni. Cu toate acestea, expediția avea obiective confuze și, în cele din urmă, nu a obținut prea multe. Coruña a fost atacată, dar capturată doar parțial, iar 2.000 de englezi s-au întors în Anglia cu prada lor. Între timp, 50 de nave spaniole care zăceau în alte porturi spaniole au fost ignorate. Lisabona a fost atacată - contrar instrucțiunilor Elisabetei - dar portughezii nu s-au ridicat în sprijinul lui Don Antonio așa cum se spera, iar orașul a rezistat capturării. Lipsiți de suficiente provizii pentru a continua și ratând navele cu comori care treceau prin Azore, expediția s-a retras rușinos înapoi în Anglia. Cu pierderi uriașe, în mare parte din cauza bolilor, întregul episod a afectat grav reputația lui Drake și a arătat clar că amestecarea controlului privat cu cel de stat asupra unei forțe expediționare a dus doar la confuzie și dezbinare. Regina a fost indignată de Drake de atacul asupra Lisabonei, de eșecul complet de a ataca navele Armadei și de profitul financiar slab. Bătrânul marinar a devenit astfel un locuitor de uscat și a servit atât ca primar al orașului Plymouth, cât și ca membru al Parlamentului.

1595 d.Hr.: Expediția finală și moartea

În august 1595 d.Hr., Drake a demonstrat că bătrânul câine de mare încă mai mușcă atunci când a condus o expediție alături de John Hawkins în Caraibe. Bărbații s-au adunat la docurile din Plymouth, dornici să se înroleze și să navigheze cu cel mai mare marinar pe care Anglia îl produsese până atunci. Obiectivul flotei de 27 de nave era să atace Istmul Panama, pe unde treceau caravanele de argint spaniole. Din păcate, Hawkins a murit în timpul călătoriei, iar apoi atacul asupra orașului Porto Rico a fost un eșec complet. Apărarea spaniolă fusese avertizată de sosirea flotei engleze, oferindu-le timp să instaleze tunuri suplimentare, iar această informație însemna, de asemenea, că nicio navă cu comori nu risca zona. Nici în așezările atacate de Drake nu s-au putut găsi bogății. Asaltat de vânturi nefavorabile, pe măsură ce boala se răspândea printre echipaje, Drake, pe atunci în vârstă de aproximativ 55 de ani, a murit el însuși de dizenterie la Portobelo pe 28 ianuarie 1596 d.Hr. Sir Francis Drake a fost, pe bună dreptate, înmormântat pe mare într-un sicriu de plumb, dar expediția din Panama a fost un sfârșit umed al unei cariere maritime strălucitoare.

###

 FRAȚII GRACCHI

Tiberius și Gaius Gracchus, născuți în influenta familie Gracchus în secolul al II-lea î.Hr., au fost aristocrați cu un simț unic al responsabilității față de concetățenii lor romani. În ciuda educației privilegiate, compasiunea lor pentru oamenii de rând i-a diferențiat de ceilalți care aveau un trecut similar, elevat.

Tiberius Gracchus, cel mai mare dintre cei doi, s-a distins ca soldat în timpul Războiului Numantin. Întoarcerea sa la Roma a marcat un punct de cotitură, confruntându-se cu disparitățile sociale și economice care afectau Republica Romană.

Gaius Gracchus, un orator carismatic, a dus mai departe torța reformei cu și mai multă pasiune după moartea fratelui său (vom ajunge la asta imediat). Discursurile sale sincere au rezonat cu masele și le-au amplificat mesajul de schimbare. Fiind primul om care a apelat la popor în loc de Senat atunci când a propus reforme, a dat fiori elitei.

Semnul distinctiv al moștenirii fraților Gracchi a fost angajamentul lor neclintit față de reforma funciară. Ei au recunoscut că o mică elită aristocratică controla suprafețe mari de pământ, lăsându-i pe micii fermieri să se lupte.

Tiberius Gracchus, în calitate de tribun al plebei, a introdus un proiect de lege privind reforma funciară care viza redistribuirea terenurilor publice celor care nu le dețineau. Acesta a fost un moment crucial în istoria romană, provocând structurile tradiționale de putere și oferind speranță celor marginalizați.

Gaius Gracchus a extins sfera reformei, promovând acordarea cetățeniei aliaților italieni ai Romei și subvenționarea cerealelor pentru săracii din mediul urban. Viziunea sa viza creșterea responsabilității Senatului față de popor, schimbând astfel relația de putere dintre clasele inferioare și elită, spre dezgustul acestora din urmă, pe bună dreptate.

Tiberius Gracchus, în încercarea sa de a fi reales, s-a confruntat cu o rezistență crescândă din partea Senatului. Opoziția a escaladat până la o ciocnire violentă, rezultând o confruntare tragică pe Dealul Capitoliului. În mijlocul acestui haos, Tiberius Gracchus a avut un sfârșit brutal. Înconjurat de dușmanii săi, a fost ucis cu ciomagii, iar corpul său a fost aruncat în râul Tibru.

Gaius Gracchus, urmând pașii fratelui său, a încercat să continue reformele. Cu toate acestea, puterea Senatului a rămas de neclintit. După o confruntare violentă la Roma, unde susținătorii săi au fost uciși pe străzi, Gaius a ales să-și ia viața prin mâna sclavului său, decât să fie capturat.

Moartea carismaticului și pasionatului avocat a marcat sfârșitul unei ere tumultoase în politica romană și începutul sfârșitului Republicii Romane.

În ciuda tragicelor sfârșituri ale vieții lor, reformele fraților Gracchi au schimbat pentru totdeauna cursul istoriei romane. Dedicarea lor de a combate nedreptățile sociale și de a împuternici masele romane continuă să inspire. Moștenirea lor a marcat o perioadă de turbulențe politice la Roma și a deschis calea pentru viitorii lideri care au contestat ordinea stabilită.

Tiberius și Gaius Gracchus au fost oameni de stat romani care au susținut reforma agrară și schimbarea socială. Au fost uciși din cauza reformelor lor controversate, care amenințau puterea Senatului și a elitei romane. Tiberius a fost bătut până la moarte, iar Gaius s-a sinucis după ce ambițiile lor politice au întâmpinat rezistență.

Frații Gracchi au fost importanți pentru încercările lor îndrăznețe de a combate inegalitatea socială din Roma antică. Reformele lor au avut ca scop redistribuirea pământului către cei fără pământ și împuternicirea oamenilor de rând, contestând structura tradițională a puterii și pregătind scena pentru viitoarele mișcări politice.

Impactul fraților Gracchi asupra Romei a fost profund. Reformele lor au inițiat o perioadă de turbulențe politice și i-au inspirat pe viitorii lideri să conteste status quo-ul. Aceștia au jucat un rol esențial în promovarea reformei agrare, în împuternicirea claselor inferioare și în stârnirea dezbaterilor privind rolul Senatului.

Frații Gracchi și-au propus să schimbe disparitățile sociale și economice din Roma antică. Ei au căutat să redistribuie terenurile publice celor fără pământ, să extindă drepturile de cetățenie aliaților italieni ai Romei și să facă Senatul mai responsabil față de popor.

Senatorii s-au opus mesajului fraților Gracchi deoarece reformele lor puneau la îndoială puterea și privilegiile tradiționale ale elitei romane. Reformele amenințau bogăția și influența clasei senatoriale, ducând la o opoziție acerbă.

Tiberius Gracchus a fost ucis în timpul unui miting politic de către o gloată de oponenți politici, iar Gaius Gracchus s-a sinucis. Persoanele exacte responsabile pentru moartea lor rămân necunoscute.

Tatăl fraților Gracchi a fost Tiberius Sempronius Gracchus, un om de stat roman proeminent.

Ce general faimos a fost bunicul fraților Gracchi? Celebrul general Scipio Africanus a fost bunicul matern al fraților Gracchi.

Judecata morală privind dacă frații Gracchi au fost „buni” sau „răi” este subiectivă. Sunt adesea văzuți ca campioni ai reformei sociale de către unii și ca amenințări la adresa ordinii tradiționale de către alții.

Reformele fraților Gracchi, care pledau pentru redistribuirea terenurilor și echitatea socială, pot fi asemănate cu idealurile socialiste, dar este o comparație anacronică. Reformele lor au avut ca scop corectarea nedreptăților percepute în cadrul Republicii Romane.

După moartea fraților Gracchi, Roma a cunoscut o perioadă de instabilitate politică și violență. Moartea lor a marcat începutul unei serii de conflicte sociale și politice, care au dus în cele din urmă la declinul Republicii Romane.

Frații Gracchi au propus să rezolve criza funciară prin redistribuirea terenurilor publice către cetățenii fără pământ, asigurându-se că mai mulți romani au acces la terenuri și posibilitatea de a se ocupa cu agricultura.

Succesul reformelor fraților Gracchi este un subiect de dezbatere. Deși reformele lor s-au confruntat cu rezistență și, în cele din urmă, nu au reușit să își atingă pe deplin obiectivele, ele au pus bazele reformelor viitoare și au inspirat schimbări sociale și politice la Roma.

$$$

 GEORGE BENGESCU-DABIJA

George Bengescu-Dabija (30 iunie 1844 – 13 ianuarie 1916) a fost un poet, dramaturg și general român originar din Țara Românească.

George Bengescu își adaugă numele de familie al soției – Dabija – ca semn de recunoștință pentru că ea îi „poleia” versurile. A avut o carieră militară, ajungând general, și una politică, fiind ales senator. Literatura a fost însă o pasiune aparte. Membru al Junimii și colaborator la Convorbiri literare, Bengescu-Dabija considera că rolul literaturii este de a cultiva și valorifica resursele originale străvechi, folclorice, promovând o direcție națională în descendență pașoptistă. În domeniul teatrului, pe lângă o activitate prodigioasă ca libretist, a abordat aproape toate speciile comediei și a scris drame istorice naționale, fiind un dramaturg de mare succes în epocă.

Opere

Radu III cel Frumos (Iași, 1875)

Drepturile ovreilor (Iași, 1879)

Olteanca (Iași, 1880)

Pygmalion, regele Feniciei (București, 1886)

Amilcar Barca, generalissim al Cartaginei (București, 1894)

Cumințenia fetelor (București, 1894)

Criza și armata (București, 1901)

Mustrare de cuget (București, 1913).

Născut la București, părinții săi au fost Titus Bengescu și Louise Salviny von Uffmann, de origine austriacă. Soția sa, Sofia Dabija, care i-a fost și colaboratoare devotată, l-a inspirat și ajutat să îmbunătățească versurile sale, iar el a adăugat numele acesteia la al său. Nepoata sa, Hortensia Papadat-Bengescu, a fost o personalitate cunoscută.

După moartea tatălui său în timpul tinereții sale, Bengescu a intrat în armată la vârsta de 15 ani. A studiat la academii militare din Austria și Franța, ajungând în cele din urmă general. Pentru cinci ani, a predat un curs despre administrația generală la Școala Superioară de Război și a publicat mai multe lucrări despre subiecte militare. A fost ales senator pentru județul Fălciu și a fost membru al Junimii, contribuind cu versuri și piese la revista Convorbiri literare. Folosea adesea pseudonimele G. Bradu, Glonț („glonț”) sau inițialele sale, B. D.

Bengescu-Dabija s-a preocupat de cultivarea limbii și valorizarea resurselor folclorice, precum și de reorganizarea teatrului pentru a susține națiunea, în linia începută de Vasile Alecsandri și Bogdan Petriceicu Hasdeu. Lucrarea sa debut, Amorul unchiului (1870), a fost un vaudeville adaptat din Eugène Sue, cu Matilda Cugler-Poni în rolul principal. De asemenea, a scris librete pentru operete și a adăugat piese comice și dramatice repertoriului, printre care se numără Radu III cel Frumos (1875), Cucoana Nastasia Hodoronc (1877) și Pygmalion, regele Feniciei (1886).

Sursa: 

https://www.clrm.unifi.it/CMpro-v-p-63.html

$$$

 BALZAC ȘI CONTESA EWELINA HANSKA

El a scris pentru a-și achita datoriile. Ea locuia într-un castel de basm din Ucraina. După optsprezece ani de corespondență, cu șase luni înainte de moartea sa, Honoré de Balzac și-a îndeplinit în sfârșit visul: să se căsătorească cu Madame Hanska, o aristocrată europeană.

Contesa Hanska se plictisea îngrozitor. Această verișoară îndepărtată a reginei Marie Leszczynska, soția unui conte care conducea o vastă moșie ucraineană, a decis într-o zi să-i scrie o scrisoare lui Honoré de Balzac. Scrisă de guvernanta ei elvețiană, scrisoarea era semnată „străinul”. A ajuns pe biroul lui Balzac pe 28 februarie 1832, dar au trecut câteva săptămâni până când a fost deschisă: ca autor nou la modă datorită succesului meteoric al eseului său „Fiziologia căsătoriei” - un amestec de sfaturi și sugestii pentru o viață de căsnicie reușită - Balzac primea un avalanș de scrisori de la admiratoare. Scrisoarea măgulitoare îi lăuda calitățile de mare scriitor. El a răspuns cu o aluzie menită să fie înțeleasă de „străinul” din romanul serializat pe care l-a publicat într-o revistă literară.

La a doua scrisoare primită, Balzac a răspuns cu o declarație: „Te iubesc, străinule”, mânat de dorința sa romantică de a cuceri femeia care i se cuvine. De asemenea, bănuia că străinul avea o poziție socială înaltă și o avere mare, ceea ce i s-ar potrivi perfect! Corespondența s-a intensificat. Străina s-a dezvăluit în cele din urmă, convingându-l pe soțul ei să rămână cu ea în Neuchâtel și aranjând o întâlnire scurtă, dar decisivă, în 1833. Balzac era îndrăgostit nebunește, iar ea nu a rămas nemișcată de farmecele lui, chiar dacă, așa cum i-a scris fratelui ei, acest mare geniu literar „și-a suflat nasul în șervețel...”

În anul următor, în 1834, orașul Geneva a devenit cadrul romantismului lor incipient: relația lor a devenit fizică și s-au logodit. În 1835, o scrisoare pasională de la Balzac a fost interceptată de soțul ei, contele Hanski. Ei se prefac că glumesc, iar contele, poate nu complet păcălit, acceptă explicația... Și apoi? Nimic, sau aproape nimic concret, nu se întâmplă timp de zece ani, cu excepția unei singure încercări: Balzac călătorește la Viena și închiriază o trăsură și o livrea - în ciuda finanțelor sale dezastruoase! - pentru a o revedea, dar nu reușește să se apropie. Se consolează cu primirea triumfătoare pe care o primește din partea înaltei societăți vieneze.

Corespondența dintre Madame Hanska și Balzac, 414 schimburi în total pe parcursul a 18 ani, continuă, dar se diminuează.

În 1842, contele Hanski a murit. Balzac credea că sosise momentul căsătoriei, dar muntele de datorii pe care îl acumulase în încercările sale de a înființa afaceri (o tipografie, o revistă literară, mine de argint în Sardinia) și reputația sa de afemeiat nu au funcționat în favoarea sa. După o călătorie de o lună în Ucraina, s-a întors cu mâinile goale. În august 1845, Madame Hanska a cedat, invitându-l pe Balzac într-o călătorie în Italia împreună cu fiica și ginerele ei. Acum îndrăgostiți, au străbătut Europa, recuperând timpul pierdut. Au petrecut zile fericite la moșia ucraineană Wierzchownia. Balzac, nepotul unui țăran occitan, visa să fie nobil în imperiul țarist. Dar a trebuit să se întoarcă la Paris. Ca un Prometeu, creator și constant pedepsit, s-a dedicat din toată inima scrierii marii sale opere, Comedia Umană. A terminat „Verișoara Bette”, al cărei personaj a fost inspirat de guvernanta elvețiană a Madamei Hanska. A frecventat piețele de vechituri și a mobilat casa pe care o cumpărase lângă Champs-Élysées, unde avea să-și primească viitoarea soție. Din păcate, viața sa de muncitor literar îl epuizase: sănătatea îi slăbea. În 1850, la Wierzchownia, căsătoria sa cu Evelyne Hanska a fost în sfârșit sărbătorită. La întoarcere, puterile l-au părăsit. Cele șase luni de căsătorie le-au punctat relația. Văduvă, Evelyne de Balzac a preluat datoriile soțului ei.

Ei se odihnesc împreună în cimitirul Père Lachaise, sub bustul lui Balzac sculptat de David d'Anger, unde Eugène Rastignac din „Părintele Goriot” rostește celebra replică: „Parisul este al nostru acum”.

Sursa:

Stefan Zweig, „Balzac, romanul vieții sale”

$$$

 EDITH PIAF

Destinul global al celui mai mare interpret francez s-a făurit pe străzile și în cabaretele clasei muncitoare din Belleville.

Are cincisprezece ani, este minionă, ușor cocoșată, purtând o pălărie elegantă și un palton negru cu guler de blană. Cântă pe stradă, la capătul străzii Rue de Belleville, pe banda mediană a Boulevardului de la Villette. Este anul 1930, iar numele ei este Edith Giovanna Gassion. O prietenă o însoțește și împarte o pălărie la sfârșitul recitalului, colectând câțiva franci. Aceasta este Simone Berteaut, „Momone”, fiica unui portar de pe Rue de Ménilmontant, care îi va fi tovarășă constantă toată viața, ca un „înger căzut”, și îi va furniza morfină. Edith s-a născut la Spitalul Tenon din arondismentul 20. Totuși, o placă de la numărul 72 de pe Rue de Belleville indică faptul că „pe aceste trepte s-a născut, în cea mai mare sărăcie, cea a cărei voce avea să miște mai târziu lumea”. Această naștere pe treptele unei clădiri, o legendă perpetuată de Edith în memoriile sale, a fost relatată de mama ei. Numele ei era Line Marsa. Cântase în Montmartre, la cabaretul Chat Noir. Nu reușise să profite de ocazie și cedase drogurilor și alcoolului.

„Cafenelele-conce” de pe strada Belleville, moștenitoare ale sălilor de dans din secolul al XIX-lea, precum „Les Folies”, fosta sală de bal de la Belleville, la colțul bulevardului Belleville, aveau o reputație proastă. Muncitorii își beau salariile acolo, iar foștii deținuți își plănuiau crimele. Edith și „Momone” cântau acolo, își umpleau din nou paharele. Se descurcau singure.

În copilărie, Edith a locuit pe dealurile Belleville cu bunica ei maternă, Emma Aïcha, o femeie kabilică, vânzătoare la piața de vechituri și bețivă notorie. De asemenea, a petrecut timp cu bunica ei paternă, „Maman Tine”, în Normandia, într-un bordel. Înapoi la Paris, l-a însoțit pe tatăl ei, Louis Gassion, artist stradal, animator și contorsionist, în spectacolele sale. „Momone” era mai mult decât o prietenă pentru ea: era ca o soră; dormeau în același pat. Edith s-a mutat cu Louis Dupont, un șofer de livrare în arondismentul 20, pe Rue Orfila, lângă Place Gambetta. Dar Louis nu suporta gândul că Edith va cânta din nou cu „Momone”. Au divorțat. Doi ani mai târziu, fiica lor a murit de meningită fulminantă.

Edith și „Momone” s-au mutat din Belleville la Pigalle. Norocul a fost de partea lor. Un proprietar de cabaret la modă de pe Champs-Élysées a angajat-o pe Edith și i-a dat numele de scenă: „Piaf”, micuța vrabie.

Nu s-a mai întors niciodată la Belleville, dar se odihnește în apropiere, în cimitirul Père Lachaise, alături de fiica sa, tatăl ei și Théo Sarapo, ultimul ei soț. Chiar în afara cartierului în care a crescut, unde și-a creat propria identitate.