&&&

 „Doamna mea” și acordeonul care n-a mai tăcut: povestea lui Fărâmiță Lambru ( comentarii și in foto) 

Faramita Lambru a fost unul dintre cei mai compleţi şi originali lăutari bucureşteni din a doua jumătate a sec. XX. Ca instrumentist, cânta cu virtuozitate excepţională la başii mâinii stângi ai acordeonului, după cum stăpânea şi întreaga gamă de fiorituri melodice (de extremă fineţe şi subtilitate tehnică lăutărească, aproape “vocală”, pentru mâna dreapta). Fărâmiţă Lambru a fost primul acordeonist din România care a cântat la acordeon un solo de başi, la sfârşitul anilor ’40.

Născut la 15 septembrie 1927 într-o veche familie de lăutari, Faramita Lambru, a învățat să cânte de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță, încă din copilărie. Având un auz foarte bun, Faramita Lambru a reținut repede repertoriul uzual țigănesc, dar mai ales stilul vocal de interpretare. A început să învețe să cânte la acordeon în 1947, debutul artistului având loc 2 ani mai târziu când, aflat în București pentru stagiul militar, colaborează cu formații muzicale reprezentative ale armatei.

Acordeonist și interpret vocal excepțional, Faramita Lambru a avut norocul de a o întâlni pe Maria Tănase când avea 24 de ani, ajungând astfel ca timp de zece ani (1953-1963) să devină membru al formației muzicale populare și lăutărești care o acompania pe marea artistă.  Pe Youtube există câteva înregistrări excepționale cu Fărâmiță Lambru, lăutarul care a intrat în legendă alături de Maria Tănase, pe care o numea numai “Doamna mea”. Un bărbat fermecător, pasional, cu părul și ochii negri, întotdeauna impecabil îmbrăcat. Un domn, un actor șarmant, maestru al muzicii lăutărești și păstrător al cântecelor vechi românești.

Prima întâlnire dintre cei doi a avut loc la Teatrul de Estradă din Bucureşti, aşa cum evocă Maria Roşca în cartea ” Maria Tănase”: 

,, Sărut mana, doamna, eu sunt Fărâmiţa Lambru". La Teatrul de Estrada din Bucuresti, Maria Tanase astepta un nou instrumentist. L-a privit pe tânarul ţigan cu ochi încercanati şi părul creţ. I-a zambit si l-a pus să cante. Fărâmiţă si-a ridicat acordeonul pe umeri, un Hohner de 48 de basi, cu burduful spart. Şi a început. Apoi au interpretat împreuna melodia "Asta iarna era iarna". Maria a izbucnit în râs: "Măi Fărâmiţa, mă trage curentul de la acordeonul tau..." 

În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist și în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București. În calitate de acordeonist al Mariei Tănase a stăpânit un repertoriu de aproape 200 de piese instrumentale și peste 150 de piese vocale, având un har particular în interpretarea repertoriului lăutăresc urban (mahala), admirabil ilustrat mai ales vocal.

În ţară, în paralel cu spectacolele susținute alături de Maria Tănase, Faramita Lambru a cântat prin cele mai cunoscute cârciumi din Bucureşti. Maria Tănase l-a ajutat să se angajeze în 1956 la Teatrul “Constantin Tănase”, acolo unde a devenit solist şi dirijor al orchestrei populare. 

După moartea artistei Maria Tănase în 1963, Faramita Lambru a cunoscut o vertiginoasa cariera de virtuoz popular al acordeonului și dirijor al Teatrului regional “Ion Vasilescu” din București cu care a întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966) și în capitala U.R.S.S., câștigându-și astfel notorietate internațională. Faramita Lambru a apărut în diverse concerte și spectacole de revista, a colaborat cu Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunti, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoza, cânta cu vocea nepermis de mult.

 A avut șansa de a intra în cinematografie, grație talentului său desăvârșit datorită căruia a fost asemuit cu un alt lăutar român celebru, Zavaidoc. A apărut în filmele: Dincolo de barieră (anul 1965 alături de actorul Ion Dichiseanu), Tunelul (anul 1966, turnat la Moscova, alături de actorii Ștefan Bănica, Margareta Pâslaru și Florin Piersic), iar în anul 1971 a apărut în filmul Facerea lumii alături de marii actorii Toma Caragiu şi Colea Răutu.

A avut un singur copil, o fetiță după care era topit, Camelia. Pentru ea a fost omul pe care l-a iubit mai presus de orice: Tata! Intr-un interviu acordat site-ului B365, fiica lui Fărâmiță Lambru, spunea despre familia sa : “Părinții mei s-au cunoscut la Teatrul “Constantin Tanase”, iar nașa lor de cununie a fost Maria Tănase. Tata avea o fotografie de-a ei cu o candelă cu luminiță în cameră. Toată viața lui a ținut-o în casă. A ars până când a murit el și până când am plecat noi din România. Maria Tănase i-a iubit mult pe amândoi parinții mei. Venea în casa lor, mâncau împreună, l-a iubit și l-a apreciat foarte mult pe Tata. Când l-a auzit cântând, urechea Mariei Tănase a înțeles repede că tata este foarte talentat. I-a plăcut cum cântă și de atunci au rămas împreună. Maria Tănase i-a luat și primul lui acordeon nou, un Hohner. Cu acel dar de la Maria a cântat Tata tot restul vieții”.

Bolnav de diabet şi fumător înrăit, Lambru şi-a continuat cariera în ciuda primelor semne ale bolii de plămâni. Se spune că nu s-a menajat deloc şi nu a refuzat nicio invitaţie la spectacole, nunţi sau botezuri. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi după o grea suferinţă a murit în 1974, fiind înmormântat în cimitirul ”Izvorul Nou” din Bucureşti.

George Stanca, în revista Flacăra, 1974, la moartea lui Fărâmiță Lambru scria: “Cu câțiva ani în urmă l-am întâlnit pentru un interviu la Gambrinus. A doua zi a venit la redacție, mi-a lăsat o poză, el cu acordeonul, având ștampila unui fotograf din Bucureșți.”Aveți grije să se vadă și acordeonul, că și el muncește!, mi-a spus”. Iată însă acum, acordeonul acela care timp de 24 de ore a cântat la plecarea Doamnei Maria, nu mai muncește, fiindcă și-a luat concediu pe viață. Și el și Fărâmiță Lambru”.

 

 Surse:  

Pe larg în - Maria Roşca,  ”Maria Tănase”, Editura: Muzicala, An 1988, București ( foto 6) 

  - Viorel Cosma – „Lăutarii de ieri și de azi”, Editura Du Style, București, 1996, probabil cea mai importantă sursă muzicologică pentru Fărâmiță ca lăutar/acordeonist  ( foto 7) ;  „Interpreți din România. Lexicon. Dirijori – cântăreți – instrumentiști – regizori”, vol. I A–F, Editura Galaxia, București, 1996,  fișă bio-bibliografică pentru Fărâmiță Lambru, p. 289.

 - „ Muzică populară românească interpretată la acordeon” – Fărâmiță Lambru / Marcel Budală, Electrecord, 1966.

-  Antoaneta Dohotariu ,, Camelia Fărâmiță, singurul copil al lui Fărâmiță Lambr u” 15 septembrie 2022 in B365,

&&&

 Baba Novac- bravul căpitan sârb al lui Mihai Viteazul

 

Despre acest erou legendar avem puține însemnări. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (1566-1608), Baba Novac s-a născut în satul Poreci, situat pe o insulă a Dunării, în imediată apropierea a cetății Semedria din Serbia, în jurul anului 1520. Cunoaște de mic umilințele, cruzimea și nedreptatea unor stăpânitori străini. Se pare că a învățat puțină carte în chiliile mănăstirilor din apropiere. Tânărul Novac devine astfel un luptător spiritual în fața turcilor care-i forțau sau mituiau pe locuitorii din Balcani să treacă la Islam. Aceasta rezultă și din faptul că l-a avut alături de-alungul întregii sale vieți, pe preotul Sască, cu care de altfel a împărțit destinul.

Arta mânuirii armelor a învățat-o în anturajul unui războinic sârb, căpetenie a unui grup de răzvrătiți locali. Pe lângă abilitatea să în luptă, Baba Novac era un munte de om iar forță să herculeana, alături de vitalitatea să neobișnuită explică faptul că la vârsta de 80 de ani încă se afla în șaua calului și participă în luptă înarmat cu sabie și secure. Mintea să era intodeauna limpede, în ciuda anilor înaintați, Babă Novac fiind căpitan al unui grup ce însuma 5 000-8 000 haiduci. În armata voievodului Mihai, avea rangul de general alături de frații Preda și Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta și banul Udrea.

Din cauza sărăciei și a dărilor pe care nu le putea plăti și a faptului că a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetății Semendria fără a fi plătit, Novac se gândește la pribegie. Baladele populare ne spun că unul dintre motivele care l-au determintat în tinerețe pe Baba Novac să devină haiduc, este faptul că era recunoscut drept un bărbat de nesupus. Autoritățile turcești au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins și l-au bătut crunt până când Novac, într-un acces de disperare, s-a ridicat și s-a repezit asupra torționarilor săi pe care i-a învins fără drept de apel. Pe căpetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pământ până când i-a sfărâmat oasele. După o asemenea faptă tânărul Novac se refugiază pe Valea Timocului unde organizează o bandă de haiduci alcătuită din românii timoceni, sârbi și bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptători dornici de răzbunare, Baba Novac zdrobește pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin și la Vidin.

Baba Novac este prins totuși de turci. Impresionați de curajul și de forța sa, turcii ajung să-i propună să-l facă aga la Istanbul, lăsându-i și privilegiul de a-și păstra credința ortodoxă. Refuză și alege închisoarea, ocazie cu care învață turcește și grecește. Evadează după doi ani și revine în părțile Bosniei unde se reapucă de haiducie.

În aceeași perioadă în Balcani își desfășura activitatea un alt căpitan de haiduci. Originar din Dalmația, raguzan după neam, haiducul Deli Marcu conducea la rându-i un grup de 1 500 de luptători. Între cei doi eroi se va lega o strânsă prietenie și vor luptă împreună pe multe câmpuri de bătălie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea că domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Pătrașcu Vodă, a întors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi războinici. Prima întâlnire dintre acești eroi are loc undeva în zona Varsetului unde, la ora prânzului, Mihai Viteazul însoțit de căpitanii Ghețea, Răcea, Vasile Mârza, Simion și Pătru din Copaceni, este întâmpinat cu bucurie de căpeteniile sârbești: banul Sava, căpitanul Dochian, cneazul Dusan și haiducul Baba Novac. După arme și experiența de luptă, domnul român își dă seamă că sârbii sunt soldați excelenți. “�Ne sunt frați și pot apăra țara din coastă, pot scufundă corăbiile turcești care vin pe Dunăre, pot hărțui drumurile Balcanilor”, explică Mihai Viteazul căpitanului Vasile Mârza.

La sfârșitul adunării voievodul Mihai a primit jurământul de credință din partea tuturor conducătorilor răscoalei antiotomane a sârbilor. Războinicii sârbi și-au scos săbiile la picioarele voievodului. Adânc mișcat, Mihai își scoate sabia așezând-o deasupra paloșelor sârbești. Jurământul este întărit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Bătrânul sârb l-a iubit și prețuit toată viața pe ilustrul conducător român. La un moment dat, garda personală a Viteazului era alcătuită din haiducii sârbi ai lui Novac. Sigurul regret al lui Baba Novac era legat de vârsta sa, haiducul octogenar mărturisind de nenumărate ori că și-ar fi dorit să-l fi întâlnit pe Mihai când era mai tânăr. Dintre toți căpitanii străini care serviseră în armată lui Mihai Viteazul, figura lui Babă Novac se detașează net. Dacă John Smith, albanezul Lecca, polonezul Valentin Walawski și secuii Moise Szekely și Albert Kiraly nu erau în fond decât niște mercenari, Baba Novac este singurul căpitan străin care a rămas alături de Viteaz fără bani.

În toate marile bătălii ale Viteazului, Baba Novac era în toiul luptei. Niciodată nu s-a lăsat impresionat de superioritatea numerică a dușmanului. Atacă cetatea Plevnei alături de doar 1200 haiduci. Cu acestă ocazie reușește să ia mulți prizonieri, printre care soția și cei doi copii al bogatului pașa Mohamed Mihailoglu. Turcoaica și copiii sunt răscumpărați de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. În primăvara anului 1595, în fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunărea și mărșăluiește până în Munții Sarplanina, unde așteaptă oastea condusă de Hasan Pașa care traversa munții pentru a face joncțiunea cu armata sultanului lângă Sofia. Într-o amabuscada, Babă Novac atacă și distruge întreagă armată turcesca luându-i acesteia toți caii, cămilele, tunurile și o mare sumă de bani.

Episodul victoriei de la Selimbar se legă de Baba Novac. Haiducul sârb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory și atacă prin surprindere. În cele trei momente hotărâtoare de la Selimbar, mână dreaptă a domnitorului a fost Babă Novac. Aflat în linia întâi, s-a bătut și a învins toți căpitanii ungurilor. Ștefan Lazăr, Peter Huszar, Ștefan Csaki, Moise Szekely și Gaspar Kornis sunt umiliți de el. Armurile învinșilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. În anul 1600, timis de Mihai în Banat, el iese victorios. Ajuns în Moldova, în urmărirea lui Ieremia Movilă, ocupă această provincie românească și cucerește Iașul. Luptă neobosit până în Hotin și Camenița. Alături de Mihai, la Călugăreni, repurtase o victorie istorică. La Năieni, lângă Ploiești se luptă cu polonezii. Luptele de la Sărata și Bucov îl au din nou în prim plan.

În timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, în ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregătesc o răscoală. Ștefan Csaki, dușman al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste să atace prin surpindere tabăra lui haiducului la Lipov. În acesta mișcare, Csaki urmărește să se răzbune personal pe bătrânul sârb pentru înfrângerea de la Selimbar în timp ce nobilimea ungureasca urmărește să-l lipsească pe Mihai de cel mai capabil general al sau. În urma unui simulacru de proces, Baba Novac și preotul Sasca sunt învinuiți de colaborare cu turcii (!) și condamnați la moarte.

Sadismul nobililor unguri iese încă o dată la ivelă pe data de 5 februarie 1601, când Baba Novac și preotul Sasca, sunt aduși în piața din mijlocul cetății Clujului, actuala Piață Unirii. Călăii primesc ordinul de a face supliciul bătrânului haiduc cât mai îndelungat și dureros, pentru că dușmanii să se poată delecta mai mult timp cu chinurile luptătorului pe care l-au urât enorm

Babă Novac este adus în lanțuri pe platfoma de execuție. Călăii au început cumplita execuție prin jupuirea celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de două grinzi și spânzurat deasupra unui rug, călăii aruncând din când în cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. Nu scoate nici un țipat. Impresionat de cruzimea torturii cât și de bravura cu care înfrunta chinurile cumplite, cronicarul italian Ciro Spontoni consemnează că supliciul și moartea lui Baba Novac au durat o oră și jumătate. Sadismul nobililor maghiari nu se oprește aici. Csaki ordonă tragerea în țeapă a trupurilor lipsite de viață ale celor doi după care, aceiași nobili se pun pe un ospăț urmat de o beție. A două zi compun o poezie intitulată “��Când a răbdat Babă de frig în gerul iernii”, în care comentează batjocoritor modul în care corbii au mâncat din cadavrul lui Novac.

Cronica adminstrativă a orașului Cluj, consemnează la rându-i că: “��Am dat țiganilor pentru că au schingiuit, au torturat, au fript și au tras în țeapă pe Baba Novac și pe preot, celor doi călăi, 3 florini. Am plătit lui Luca Aksi pentru că a cioplit țeapă pentru Baba Novac, 20 de florini” .

După victoria de la Gurăslau, Mihai Viteazul este din nou stăpân pe Transilvania și Țara Românească. Poposește la Cluj la începutul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovați de moartea lui Novac reușind să fugă la timp, iar ceilalți devin lingușitori și se înghesuie să jure credința noului stăpân al Transilvaniei. Mihai oficiază o comemorare solemnă, urmată de o pomană în amintirea eroului sârb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arborează toate steagurile câștigate în luptă de Babă Novac. Vestea morții sale îngrozitoare i-a impresionat până și pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind într-o notă personală că sfârșitul unui astfel de războinic “trebuia să fie pe câmpul de luptă, nu schingiuit de alți ghiauri lași”. Pe teritoriul moșiei dăruite fiilor săi de către Mihai Viteazul, se înalță astăzi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

Oamenii din trecut nu au uitat lupta și sacrificul haiducului pentru libertate. Baba Novac a intrat în legendele și inima popoarelor creștine din Balcani și nordul Dunării fiind, de altfel, unul dintre puținii eroi despre care s-au scris balade și cântece încă de pe vremea când era în viață. În Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slăviți eroi. În baladele sârbești, Baba Novac este deseori descris în compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotrivă în baladele sârbești și românești este relatat episodul căderii în prizonierat al lui Gruia, cel care este întemnițat de turci la Istanbul. Bătrânul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reușește să-l facă scăpat din închisoarea orașului folosindu-se de diverse vicleșuguri. În timpul evadării ei sunt surprinși de gardienii închisorii și după o luptă scurtă, cei doi Novaci reușesc să fugă cu bine în Țara Românească.

Se cunosc până în prezent nu mai puțin de 101 cântece vechi despre Novăcești! Numărându-se printre cele mai impresionate balade populare românești, ciclul epico-narativ al Novăcestilor a apărut ca un răspuns al valahilor împotriva expansiunii otomane. În unele cântece bătrânești acțiunile Novăcestilor se petrec în Câmpia Dunării, Banat, Oltenia sau Țara Hategului. În aproape toate baladele sârbești despre Novac și fiul sau Gruia, aceștia apar din nou alături de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legătură cu numele etnic al megleno-românilor și istro-românilor din Bosnia. În universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodată singur ci alături de alte personaje, cu precădere haiduci naționali bulgari. Bătrânul vultur al Balcanilor omoară orice turc ieșit în cale și eliberează sate întregi.

Eroii creștini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfinților de care îi apropie jertfa lor pentru credința ortodoxă. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generații întregi de haiduci balcanici care se vor naște pe aceste meleaguri. Nu trebuie decât să aruncăm o privire asupra toponimiei localităților din România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orașe și sate care-i poartă numele. Românii l-au cinstit nu doar în balade și amintiri pe marele erou. Multe așezări din țara noastră poartă numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din județele Alba, respectiv Maramureș, Novac (Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novăcești (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac și Novăcești risipite în toată țara. În istoricul orașului Novaci din Județul Gorj, este notat faptul că în aceste locuri a poposit o bucată de vreme, Baba Novac împreună cu 5 000 de haiduci sârbi, atunci când a luptat sub steagul Țării Românești.

sursa

[http://www.descopera.ro/cultura/3290163-baba-novac-mana-dreapta-a-viteazului](http://www.descopera.ro/cultura/3290163-b aba-novac-mana-dreapta-a-viteazului)

&&&

 Să fii moștenitorul unui imperiu imobiliar masiv și să alegi de bunăvoie să îți câștigi existența mimând viața pe o scândură, sfidând așteptările elitelor burgheze. Aceasta nu este o fantezie, ci decizia omului care avea să revoluționeze definitiv teatrul și cinematografia românească. Liviu Ciulei nu s-a mulțumit cu mediocritatea unei singure vocații, ci a dus o viață dublă epuizantă, studiind simultan arhitectura și actoria. A refuzat să aleagă între rigoarea grinzilor și libertatea scenei, transformându-se într-un creator total. Construia lumi.

Tatăl său, un antreprenor care ridicase clădiri emblematice ale Bucureștiului, spera ca fiul să îi preia imperiul din beton. Dar instaurarea brutală a comunismului a spulberat instantaneu această moștenire, confiscând averile familiei. Tânărul Ciulei și-a folosit diploma de arhitect nu pentru a proiecta uzine socialiste, ci pentru a gândi matematic spațiul scenic, construind decoruri care respirau odată cu actorii. Avea o înțelegere spațială pe care niciun alt regizor al generației sale nu o deținea. Mintea lui era un șantier perpetuu unde arta se îmbina la nivel de perfecțiune cu ingineria.

 Ruptura definitivă de estetica falsă a propagandei roșii s-a produs în anul o mie nouă sute cincizeci și șapte, odată cu debutul său regizoral în film, o peliculă care a cutremurat la propriu birourile cenzurii. Filmul „Erupția” a fost un șoc vizual de o onestitate brutală și necenzurată, aruncând efectiv în aer canoanele artificiale ale realismului socialist, o doctrină absurdă în care muncitorii trebuiau să arate mereu impecabil, zâmbind fericiți către un viitor iluzoriu. Ciulei a adus pe ecran noroiul autentic, sudoarea reală și disperarea crudă a petroliștilor români, refuzând categoric să filmeze manechine de plastic recitând lozinci triumfaliste. Aparatul de partid a intrat în panică generală în fața acestei doze letale de adevăr nesupus. Regizorul refuza minciuna.

Răzbunarea sistemului a fost extrem de lentă, dar absolut implacabilă. Deși a atins apogeul gloriei internaționale în o mie nouă sute șaizeci și cinci, câștigând premiul pentru regie la festivalul de la Cannes cu monumentala capodoperă „Pădurea spânzuraților”, statul român a continuat să îl privească cu o suspiciune paranoică. Faptul că un artist din blocul comunist era aclamat la scenă deschisă de burghezia occidentală reprezenta o anomalie pe care Securitatea o tolera exclusiv pentru capitalul de imagine externă. În interiorul granițelor, însă, lațul cenzurii se strângea tot mai strâns. Fiecare piesă montată devenea o luptă epuizantă de gherilă cu activiștii culturali care tăiau replici și mutilau texte.

 Punctul de fierbere și momentul crucial care i-a definit demnitatea absolută s-a consumat la Teatrul Bulandra, instituția pe care o conducea și a cărei sală o reproiectase efectiv cu propriile mâini în calitate de arhitect. În anul o mie nouă sute șaptezeci și doi, când regimul dictatorial a interzis brutal spectacolul „Revizorul” regizat de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei a făcut un gest de un curaj kamikaze. În loc să se dezică de colegul său pentru a-și salva funcția, el a apărat spectacolul interzis cu o fermitate tăioasă și de neclintit, gest care a atras demiterea sa fulgerătoare de la conducerea teatrului. A preferat să fie aruncat în stradă de comuniști decât să pactizeze cu un sistem bolnav care asasina arta pe ascuns. Nu a negociat adevărul.

Constatând cu o luciditate amară că aerul din România a devenit complet irespirabil pentru un spirit liber, genialul regizor a luat decizia dureroasă a exilului în anul o mie nouă sute optzeci. A părăsit o țară care îl pedepsea constant pentru propria excelență și a cucerit rapid cele mai exigente scene ale lumii libere, de la marile săli din Minneapolis până la New York și Sydney. Occidentul capitalist i-a oferit teatre imense, bugete colosale și libertatea de a inova fără teama paralizantă că un cenzor analfabet îi va opri spectacolul în seara premierei. A devenit un gigant al teatrului mondial, ovaționat în limbi pe care abia le vorbea, în timp ce acasă, numele său era radiat de pe afișe și șters din dicționare.

Însă detaliul absolut șocant și de o tristețe infinită se ascunde exact în actele de proprietate ale familiei sale, revelând un paradox macabru al represiunii comuniste. Regimul care l-a umilit constant și l-a forțat să ia calea exilului spre America funcționa, la propriu, în clădirile furate de la familia sa cu zeci de ani în urmă. În timp ce genialul arhitect și regizor era alungat cu brutalitate din propria țară și șters intenționat din istoria oficială a culturii, ministerele și instituțiile care îi semnau deciziile de interdicție își aveau sediile exact în clădirile construite de tatăl său. Comuniștii îi confiscaseră nu doar dreptul de a crea, ci îi furaseră fizic zidurile copilăriei, folosindu-le ca buncăre din care ordonau distrugerea sa. O țară care și-a izgonit cel mai mare arhitect teatral din casele pe care ar fi trebuit să le moștenească.  Vezi mai puţin 

Istorie la culcare

&&&

 Imaginează-ți că privești Coloana Infinitului într-o dimineață liniștită. O structură care pare să urce dincolo de cer, dincolo de timp, dincolo de om. Acum imaginează-ți că una dintre persoanele fără de care această capodoperă nu ar fi existat aproape deloc… a murit aproape uitată de toți.

Poate că una dintre cele mai ciudate și dureroase realități ale istoriei este faptul că lumea își amintește adesea geniul vizibil… dar uită oamenii care au ținut acel geniu în viață atunci când totul părea imposibil.

Astăzi, milioane de oameni asociază Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu exclusiv cu Constantin Brâncuși. Și pe bună dreptate: artistic, opera lui a schimbat definitiv sculptura modernă mondială. Dar foarte puțini cunosc numele Aretiei Tătărescu — femeia care a făcut posibilă logistic, administrativ și uman realizarea întregului proiect.

Și poate că aici începe partea profund psihologică a poveștii. Pentru că omul vede de obicei rezultatul final:

- monumentul,

- gloria,

- opera,

- fotografia,

- numele celebru.

Dar rareori vede:

- nopțile nedormite,

- negocierile,

- presiunea,

- oamenii care rezolvă imposibilul din umbră,

- sacrificiile tăcute care țin în viață un vis.

În 1936, România încă purta trauma Primului Război Mondial. Aretia Tătărescu, președinta Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, a simțit că memoria soldaților morți nu poate fi redusă la un simplu monument banal. Și aici apare ceva foarte rar pentru acea perioadă: o femeie care gândește strategic, cultural și aproape vizionar pentru România interbelică.

Ea îl contactează direct pe Brâncuși, deja celebru internațional, perfecționist și extrem de dificil în relația cu autoritățile. Îl convinge să revină în țară. Merge personal cu el pe teren. Discută amplasamentele. Acceptă ideea aproape nebunească a unei axe simbolice care urma să traverseze întregul oraș Târgu-Jiu:

- Masa Tăcerii,

- Poarta Sărutului,

- Coloana Infinitului.

Tehnic vorbind, proiectul devenea enorm pentru România anilor ’30:

- exproprieri,

- mutarea unor construcții,

- aprobări administrative,

- obținerea materialelor,

- transport feroviar,

- coordonarea muncitorilor,

- finanțare continuă,

- conflicte birocratice și politice.

Și poate că oamenii nu realizează suficient un lucru:

geniul artistic fără infrastructură, organizare și susținere umană poate rămâne uneori doar o idee.

Aretia transforma Liga Femeilor Gorjene într-un mecanism real de finanțare și organizare. Strângea donații. Negocia cu autoritățile. Găsea soluții când bugetele explodau. Calma conflictele dintre administrație și artist. Semna documente, aproba cheltuieli și muta efectiv lucrurile din loc pentru ca viziunea lui Brâncuși să existe fizic.

Psihologic, există oameni care au nevoie de lumină pentru a funcționa. Și există oameni care acceptă să construiască în umbră ceva ce poate nici nu va purta vreodată numele lor. Poate că aici se află una dintre cele mai profunde forme de maturitate umană și spirituală:

să contribui la ceva mai mare decât tine fără garanția recunoașterii.

Și poate că tocmai asta face povestea Aretiei atât de tulburătoare. Pentru că după venirea regimului comunist, tot ceea ce reprezentase lumea interbelică începea să fie șters. Soțul ei ajunge la Sighet. Ea este marginalizată. Numele îi dispare aproape complet din discursul public. În timp ce Brâncuși devenea recuperat cultural și transformat în simbol național, femeia care ținuse efectiv proiectul în viață ajungea aproape invizibilă.

Iar aici apare poate una dintre cele mai grele întrebări psihologice:

câți oameni au construit lucruri uriașe în istorie fără să mai fie vreodată pomeniți?

Poate că fiecare familie are un astfel de om.

Poate că fiecare generație are oameni care țin totul în echilibru fără să fie văzuți:

- mame,

- tați,

- profesori,

- oameni care sacrifică liniștit ani întregi pentru ceilalți.

Și poate că exact acești oameni țin lumea funcțională mai mult decât realizează societatea.

Aretia Tătărescu a murit în 1968 aproape uitată. Dar poate că partea spirituală a unei opere nu stă doar în artistul care o semnează… ci și în oamenii care au pus suflet, energie și ani din viață pentru ca acea operă să poată exista în lumea reală.

Iar poate că adevărata formă de recunoștință nu este doar să admirăm monumentele… ci să învățăm să vedem și oamenii  invizibili care au făcut posibilă existența lor.

Catargiu Marian

&&&

 „Când Superman a vrut să renunțe, un nebun cu un halat alb l-a readus la viață.”

Era mai 1995, iar în salonul alb și rece al unui spital din Virginia, Christopher Reeve — actorul care făcuse lumea întreagă să creadă că oamenii pot zbura, că eroii există, că imposibilul e doar o chestiune de voință — zăcea întins, conectat la aparate, incapabil să miște măcar un deget, după ce o cădere brutală de pe cal îi fracturase coloana cervicală la nivelul cel mai nemilos posibil, lăsându-l captiv într-un trup care nu mai răspundea. Întors spre soția sa, Dana, cu o disperare pe care nici măcar Superman nu o putea învinge, îi spusese șoptit că poate ar fi mai bine să-l lase să plece, să nu-l forțeze să trăiască o viață pe care nu o mai recunoștea. Și chiar atunci, fix când întunericul părea să-l înghită definitiv, ușa salonului s-a deschis brusc, iar un medic cu halat alb, mască chirurgicală și accent rusesc gros a intrat cu o gravitate absurdă: „Bună ziua, sunt proctologul dumneavoastră și trebuie să vă examinez imediat!”

Privirea lui Reeve s-a umplut de groază, apoi de uimire, apoi, în clipa în care „doctorul” și-a smuls masca, s-a transformat în ceva ce părea imposibil: râs. Pentru că sub halat, cu zâmbetul acela nebun pe care doar el îl avea, stătea Robin Williams — prietenul său din tinerețe, camaradul din anii de început, omul care nu suporta să vadă durere fără să se arunce asupra ei cu armele lui: nebunie, umor, lumină.

„În momentul acela”, avea să spună Reeve ani mai târziu, „am știut că voi trăi. Dacă încă pot râde, încă pot trăi.”

Dar ca să înțelegi de ce Robin Williams a intrat în salonul acela ca un clovn apocaliptic, trebuie să te întorci în timp, într-un alt oraș, într-o altă viață.

Era anul 1973 la Juilliard, una dintre cele mai prestigioase școli de actorie din lume, iar doi tineri complet diferiți, Robin Williams — un fulger pe două picioare, un vulcan de improvizație, energie, nebunie — și Christopher Reeve — disciplinat, serios, sculptat pentru tragedii clasice — au fost puși în aceeași clasă, apoi în aceeași cameră, devenind colegi de cameră, apoi prieteni, apoi frați. Împărțeau mâncare, roluri, îndoieli, sărăcie, vise; în camerele mici de la Juilliard își făgăduiseră unul altuia că, oricât de mare va deveni lumea în jurul lor, ei nu vor lăsa niciodată distanța, succesul sau viața să-i despartă.

Anii au trecut, și destinul i-a dus pe culmi pe care nici ei nu le-ar fi putut imagina: Robin, superstarul comediei, geniul improvizației, omul care electriza săli întregi; Christopher, întruchiparea lui Superman, simbolul unei Americi care avea nevoie să creadă în eroi. Cariera îi purta în locuri diferite, dar promisiunea rămânea. Ei doi erau legați de un fir care nu se rupea.

Apoi, o clipă, o cădere, o vertebră ruptă — și tot universul se sfărâmă.

În zilele de după accident, Christopher Reeve, omul care fusese idolul unei generații, își dorea să moară. Când sufletul îi aluneca în prăpastie, când moartea părea mai ușoară decât viața, când chiar și aerul pe care aparatul îl împingea forțat în plămânii săi părea un efort fără sens, Robin Williams a intrat pe ușă și a făcut ceea ce făcuse și la Juilliard, și în sălile de repetiții, și de fiecare dată când prietenul lui era în întuneric: a aprins lumina.

Și nu a plecat.

Ani de zile, Robin a fost acolo, în tăcere, în umbră, ajutând când facturile medicale deveneau sufocante, ridicând fonduri pentru fundația lui Reeve, telefonând la orice oră doar ca să-i stârnească un râs care făcea ce nici măcar știința nu putea: aducea viață într-un trup care refuza să se miște.

Prietenia lor era un jurământ. Iar Robin, cu toată suflarea lui, l-a respectat până la capăt.

Când Christopher Reeve a murit în 2004, Robin Williams a spus doar: „Mi-am pierdut fratele.” Nu colegul. Nu actorul. Fratele.

Zece ani mai târziu, Robin a plecat și el, luat de o boală nemiloasă, lăsând lumea mai întunecată decât o cunoscuse vreodată.

Dar povestea lor rămâne una dintre cele mai luminoase lecții despre prietenie: că adevăratul prieten nu vine doar la petreceri, ci și la spital; că nu se sperie de întuneric, ci intră în el cu un zâmbet și o glumă; că nu trebuie să repare imposibilul, ci doar să fie acolo; că uneori, un singur hohot de râs poate smulge un om de pe marginea renunțării.

Christopher Reeve a spus cândva că „un erou este cineva care găsește puterea de a continua în ciuda obstacolelor copleșitoare”.

Fără să vrea, îl descria pe Robin.

Pentru că, în ziua în care Superman a vrut să moară, cel mai adevărat erou nu a fost omul care zbura în filme. A fost omul care a intrat în salon, purtând un halat alb și un accent ridicol, și l-a fă cut să râdă. 

Asmarandi Alexandra

&&&

 Puțini români știu astăzi că la Buftea, la doar aproximativ 20 de kilometri de București, a existat una dintre cele mai extravagante reședințe aristocratice din Europa de Est — Palatul Știrbey, un simbol al puterii economice și al rafinamentului marii boierimi române din secolul al XIX-lea. Domeniul și palatul au fost construite de familia Știrbey, una dintre cele mai influente familii aristocratice din Țara Românească, a cărei ascensiune a început în perioada domniei lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitor al Țării Românești între 1849 și 1856.

Construcția palatului de la Buftea este legată în mod direct de Barbu Știrbey al III-lea (Barbu Alexandru Știrbey), nepotul domnitorului, un personaj extrem de bogat și influent în viața politică și economică a României moderne. La sfârșitul secolului al XIX-lea, România trecea printr-un proces accelerat de modernizare, iar marile familii boierești investeau în domenii impresionante pentru a-și afirma statutul social. În acest context, Știrbey a decis să construiască o reședință care să rivalizeze cu marile palate aristocratice din Occident.

Palatul a fost inaugurat oficial la 8 septembrie 1881, în prezența regelui Carol I și a elitei politice și sociale a vremii. Construcția ar fi costat aproximativ 4,2 milioane de lei aur, o sumă enormă pentru epocă, reflectând ambiția comanditarului de a crea un domeniu fără egal în spațiul românesc. Domeniul Buftea avea circa 8.400 de hectare, incluzând păduri, lacuri, terenuri agricole, grajduri, dependințe și clădiri auxiliare, formând un adevărat univers aristocratic autosuficient.

Arhitectul ales pentru proiect a fost francezul Paul Gottereau, cunoscut ulterior pentru Palatul Cantacuzino din București și pentru lucrări importante ale Casei Regale. Stilul palatului combina elemente neorenascentiste franceze cu influențe brâncovenești, într-un ansamblu eclectic specific aristocrației europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Clădirea principală avea trei niveluri și, conform tradiției epocii, 365 de ferestre — câte una pentru fiecare zi a anului — simbol al opulenței și al dorinței de monumentalitate.

Viața socială de la Buftea a devenit rapid legendară. Domeniul era cunoscut pentru partidele de vânătoare grandioase, la care participau adesea peste 200 de invitați, inclusiv membri ai familiei regale, diplomați străini și aristocrați europeni. Balurile organizate aici puteau dura zile întregi, cu muzică, spectacole, recepții și banchete opulente. Presa vremii compara domeniul cu Versailles, iar publicații străine îl prezentau drept una dintre cele mai impresionante reședințe private din Europa de Sud-Est.

Palatul nu era doar un loc al luxului, ci și un centru de influență politică. Familia Știrbey avea relații directe cu Casa Regală și cu marile cercuri diplomatice europene, iar domeniul Buftea devenise un spațiu unde se discutau decizii politice importante într-un cadru informal. În secolul XX, domeniul avea să capete și o semnificație istorică majoră: în apropiere s-au desfășurat negocierile preliminare ale Păcii de la Buftea-București din 1918, în contextul Primului Război Mondial.

După instaurarea regimului comunist, proprietățile familiei Știrbey au fost naționalizate, iar domeniul a intrat într-o perioadă de degradare și schimbări de destinație. Abia după 1989 a început un proces de recuperare și restaurare, iar astăzi Palatul Știrbey rămâne unul dintre cele mai importante monumente istorice ale aristocrației române, martor al unei epoci în care elitele locale aspirau să se ridice la nivelul marilor curți europene.

Povestea palatului de la Buftea nu este doar despre bogăție și opulență, ci despre transformarea societății românești în epoca modernă, despre relația dintre aristocrație și stat, despre ambițiile unei elite care încerca să integreze România în circuitul cultural european. Este o pagină fascinantă din istoria socială a României, încă insuficient cunoscută publicului larg.

Disclaimer:

Conținutul publicat aici include atât materiale informative (despre locuri, persoane sau evenimente), cât și legende, povești sau interpretări cu caracter narativ și cultural. 

Fotografiile și imaginile utilizate sunt generate cu ajutorul inteligenței artificiale și au rol ilustrativ, nefiind reprezentări reale sau documentare ale subiectelor prezentate.

Conținutul este realizat cu bună-credință, fără intenția de a induce în eroare sau de a prejudicia persoane, instituții sau organizații reale. Vezi mai p uţin 

Arborele Vietii

&&&

 🕯️ O trecere de pietoni, zăpadă multă și o tăcere greu de dus: ziua în care Corneliu Coposu s-a întâlnit, după ani de suferință, cu omul care îl schinguise

În februarie 1990, Bucureștiul încă purta urmele unei lumi care abia se prăbușise. Ninsese mult. Pe străzi se ridicaseră troiene, iar orașul părea prins între frig, teamă și speranță.

Ion-Andrei Gherasim, fost șef de cabinet al lui Corneliu Coposu și urmaș direct al lui Ilie Lazăr, delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918, a rememorat un episod care a rămas ca o lecție de stăpânire, credință și memorie. Marea Adunare de la Alba Iulia a fost momentul în care românii din Transilvania au decis unirea cu România, un reper fondator al statului român modern.

În acea zi de februarie, Gherasim se afla alături de Corneliu Coposu, numit adesea „Seniorul”, și de Marius Lupuțiu, asistent personal al președintelui PNȚCD. Mergeau la o întâlnire oficială cu doi parlamentari RPR, formațiunea gaullistă a lui Jacques Chirac. Pentru cititorii mai puțin familiarizați cu Franța acelor ani, gaullismul a fost curentul inspirat de generalul Charles de Gaulle, asociat cu ideea unui stat puternic, suveran și respectat. Întâlnirea urma să aibă loc la fostul hotel București, cunoscut astăzi ca Radisson.

▪ „Acesta este Alexandru Vișinescu”

Când au ajuns la trecerea de pietoni dintre Athenee Palace și hotel București, Corneliu Coposu a grăbit pasul. Era surprinzător de sprinten. S-a desprins de cei doi însoțitori și a ajuns cu aproape zece metri înaintea lor, în fața unui bărbat gârbovit.

A început să-i spună ceva.

Când Ion-Andrei Gherasim și Marius Lupuțiu au ajuns lângă ei, omul din fața lui Coposu era alb la față și complet blocat. Nu mai era doar o întâlnire întâmplătoare pe o stradă acoperită de zăpadă. Era o confruntare tăcută între victimă și călău.

Corneliu Coposu s-a întors spre cei doi și le-a spus: „Știți cine este domnul? Acesta este Alexandru Vișinescu, cel care m-a schingiuit și m-a bătut până la moarte la Râmnicu Sărat.”

Gherasim a povestit că, în acel moment, atât el, cât și Marius Lupuțiu, au vrut să sară asupra lui Vișinescu.

✋ „Nu! Nu vă legați de el!”

Reacția lui Coposu i-a oprit.

Seniorul a ridicat o mână fermă în fața lor și le-a spus răspicat: „Nu! Nu vă legați de el! Doar Dumnezeu este cel care are dreptul să-l judece!”

Apoi s-a întors din nou spre Alexandru Vișinescu și i-a spus cuvintele care au rămas în memoria celor care au auzit povestea: „Dacă cumva va fi vreodată un proces împotriva ta, iar eu voi mai trăi, să mă chemi de martor, pentru că voi spune că numai un nebun putea să facă ceea ce ai făcut tu acolo.”

În câteva secunde, pe o trecere de pietoni din centrul Bucureștiului, s-a strâns o istorie întreagă: ani de celulă, foamete, frig, umilință, bătăi, pierderi și o formă de demnitate care nu a căutat răzbunare cu pumnul.

⛓️ Drumul lui Coposu prin închisori și lagăre

Corneliu Coposu a fost una dintre victimele sistemului represiv instalat după război. A fost arestat la 14 iulie 1947. După trei ani de proces, a primit o condamnare de 24 de luni, majorată apoi cu încă 24 de luni printr-o simplă decizie a MAI. MAI însemna Ministerul Afacerilor Interne, instituție care, în acei ani, a avut un rol dur în controlul și reprimarea celor considerați indezirabili.

După 7 ani de detenție, Tribunalul Militar București l-a condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Fostul conducător al PNȚ a trecut prin mai multe locuri de detenție și lagăre: MAI București, Malmaison, Pitești, Văcărești, Craiova, Jilava, Capu Midia, Bragadiru, Popești-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud și Râmnicu Sărat.

Pentru autoritățile de atunci, nici acești ani nu au fost suficienți. În iulie 1962, la expirarea pedepsei, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Rubla, din Bărăgan, până în 1964. „Domiciliu obligatoriu” însemna deportare internă: omul nu era trimis într-o închisoare cu ziduri, dar era forțat să trăiască într-un loc impus, departe de casă, sub supraveghere și fără libertate reală. Bărăganul, câmpia întinsă și aspră din sud-estul României, a devenit pentru mulți un spațiu al izolării și al supraviețuirii.

🧊 Cine a fost Alexandru Vișinescu

Alexandru Vișinescu a fost ultimul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, una dintre cele mai dure închisori ale regimului. Acolo a murit, în urma torturilor, liderul PNȚ Ion Mihalache.

Procurorii Parchetului instanței supreme l-au acuzat pe Vișinescu că, între 1956 și 1963, când a condus Penitenciarul Râmnicu Sărat, a luat măsuri de persecutare a deținuților închiși pentru convingerile și activitatea lor publică.

Pe 10 februarie 2016, Alexandru Vișinescu a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității. Decizia a reprezentat o premieră judiciară în România.

🕯️ Sfârșitul celor doi torționari condamnați

Alexandru Vișinescu a murit pe 5 noiembrie 2018, la ora 14:34. Avea 93 de ani și se afla internat la Spitalul Penitenciar Rahova. Cu aproximativ o lună înainte, a fost internat la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”, cu mai multe fracturi.

În același an, 2018, a murit și Ioan Ficior, celălalt torționar condamnat la 20 de ani de închisoare. Ficior a murit în pușcărie, unde își ispășea pedeapsa. A fost găsit vinovat pentru moartea a 103 deținuți închiși în lagărul de muncă de la Periprava.

Ion-Andrei Gherasim a povestit scena nu ca pe o simplă amintire, ci ca pe o lecție primită direct de la Corneliu Coposu. În fața omului care îl schinguise, Seniorul nu a cerut violență. Nu a lăsat furia celor din jur să decidă clipa.

A ales judecata, memoria și o frază care a rămas tăioasă prin calmul ei: „Numai un nebun putea să facă ceea ce ai făcut tu acolo.” 😣

🕯️ O trecere de pietoni, zăpadă multă și o tăcere greu de dus: ziua în care Corneliu Coposu s-a întâlnit, după ani  de suferință, cu omul care îl schinguise

Ochiul Minţii