$$$

 GEORGIENII

Georgienii sunt unul din cele mai vechi popoare ale lumii care au supravietuit unei istorii sbuciumate pana in zilele noastre. Acest popor a evoluat din populatiile a trei entiti tribale: kartlii, megrel-chanii (lazii) și svanii. Primele organizații statale de pe teritoriul Georgiei de azi au fost Colhis si Iberia, care au pus bazele unei însemnate civilizații. Istoria acestei civilizații, ajunsă la apogeul său în secolele XII și XIII, a fost marcată de multe invazii și cuceriri ale imperiilor vecine Caucazilor.

Primele mărturii ale unor populații pe teritoriul actual al Georgiei datează din paleolitiicul mijlociu, vorbim de cultura Odischi, grupele Sioni și Maikopi (în vest); cultura Șulaveri, grupul Sioni (în est), cu locațile importante din Șulaveri Gora și Chramis Didi Gora.

În epoca bronzului timpuriu se produc schimbări în structura socială, dovedite de mormintele tumulare, de vestigiile de așezări fortificate și de dezvoltarea metalurgiei. O așezare fortificată cu două necropole în preajmă a fost descoperită în Kvazchelebi, tumuli din piatră sau pământ, în ale căror camere funerare s-au găsit obiecte care reflectă statutul social al defuncților.

Pe la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., populațiile existente pe teritoriul Georgiei s-au organizat în asociații tribale cu o structură pregnant ierarhizată, în cadrul cărora s-au dezvoltat în mod deosebit agricultura, tehnologiile metalurgice și olăritul. Vasele din aur si argint, podoabele și numeroasele dau dovadă de un nivel tehnologic ridicat si de civilizație

Regatele Colhidei și Iberiei

În secolul al XIII-lea î.Hr. s-a format primul regat pe teritoriul actual al Georgiei, prin uniunea mai multor triburi kartvelice. Acesta a fost probabil una din cele mai puternice organizații statale de pe țărmurile Mării Negre și a dăinuit până la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr., când a fost înlocuit de statul Colhida, a cărui existență este menționată pentru perioada dintre secolele IX și VIII î.Hr. de izvoare urartiene, prin denumirile de “Kolcha” sau “Kulcha”. Acest regat din vestul Georgiei a dăinuit până în secolele II-I î.Hr., când regiunea a fost cucerita de romani. În perioada sa târzie, regatul a bătut monede proprii din argint, așa-numiții tetrii.

Mitologia popoarelor din Colhida a fost influențată de miturile sumerian-babiloniene. Legenda lui Prometeu, ținut captiv de Zeus în munții Caucazi, are se pare, chiar origini caucaziene. Aici, Prometeu era cunoscut sub numele de Amirani. Și legenda argonauților relevă interesul deosebit al elenilor pentru bogățiile Colhidei. Lâna de Aur căutată de argonauți aparținea regelui legendar Aeetes din Colhida, fiul lui Helios și tatăl fatidicei Medeea. Legenda pomenește un râu Fazis pe meleagurile Colhidei, identificat cu râul Rioni, și orașul Eea drept capitală a regatului. Coloniștii greci au apărut în Colhida în decursul secolelor VII și VI î.Hr., fondând polis-urile Dioscuridas (azi Sukhami), Fazis (azi Poti) și Pityus.

În regiunile de est, sud și parțial în zona de vest a Georgiei se extinde începând cu secolul al IV-lea î.Hr. regatul Kartli, numit în izvoarele antice și bizantine Iberia sau Iveria, cu capitala la Mtsjeta, despărțit de Colhida de lanțul muntos Lichi. Arealul acestei culturi cuprindea estul Georgiei de azi, părți din Daghestan și din Albania Caucaziană (teritoriul actual al Azerbaidjanului). Întemeietorul mitic al regatului se numea Parnavaz. Acestui rege îi este atribuită prin legendă născocirea alfabetului georgian și adoptarea dialectului kartlic ca limbă oficială a regatului. Iberia a avut, ca și Colhida, relații strânse cu Grecia, Parția și cu Imperiul Ahmenid, față de care amândouă regatele se aflau în raporturi de vasalitate. În Munții Caucaz se exploata aurul, argintul, cuprul și fierul. Grecii i-au cunoscut pe georgieni mai ales ca făuritori de arme.

După cucerirea Persiei de către Alexandru Macedon, în anul 333 î.Hr., regatul Colhidei și cel al Iberiei au devenit independente. În timpul războaielor dintre diadohi, care au urmat stăpânirii lui Alexandru, statele georgiene au fost cucerite de comandantul pontic Ason, care a instituit un regim de teroare. Iberia s-a putut scutura după scurt timp stăpânirea pontică și a unificat toate ținuturile georgiene în afara Colhidei sub hegemonia sa.

În războaiele mitridatice, Colhida a fost ca provincie, Iberia ca vasal al Pontului antrenată în lupta împotriva Romei. Între anii 65 și 64 î.Hr. statele georgiene au fost cucerite de generalul Pompei. Colhida a devenit astfel provincie romană, Iberia protectorat al Romei.

Statul Colhida a început să se destrame în decursul secolului al II-lea î.Hr. Pe teritoriul său s-au format treptat cinci regate, drintre care Lazica (Egrisi în georgiană), întemeiat de lazii care veneau din sudestul Georgiei, era cel mai puternic și se întindea până în zona Caucazului de Nord. La sud de Lazica se aflau regatele heniochilor și al macronilor, la nordul său statele apasgilor și apșililor. Statul apasgilor a devenit mai târziu Abhazia.

Regatul Iberiei a devenit foarte puternic între secolele I și III d.Hr., întinzându-se spre sud și ocupănd ținuturi de pe teritoriul de azi al Armeniei. Această perioadă este caracterizată de o exercitare puternică a influenței romane, sub împărații Vespasian și Hadrian. Despre un rege al Iberiei, Parsman al II-lea, se știe că a făcut o vizită la Roma în timpul împăratului Antoninus Pius (138-161). Lui Parsman i s-a permis atunci să oficieze sacrificii pe colina capitolină, după plecare i s-a înălțat într-unul din templele Romei o statuie ecvestră[3]. După ascensiunea Imperiului Sasanid, regiunile estgeorgiene au fost cedate de romani prin pacea de la Nisibis din 298 Persiei, în schimbul unor ținuturi din nordul Mesopotamiei. În decursul secolului al IV-lea, linia dinastică partică-arșachidă a fost înlocuită în Iberia de chorosvizii de origine persană. 

Creștinismul patrunde si se proppaga în Georgia de vest, regatul Iberia fiind printre primele state din lume care au adoptat creștinismul ca religie de stat, în anul 337, sub domnia lui Mirian al III-lea. Legenda spune că regele Mirian a trecut la creștinism datorită sfintei Nino. Regatul Colhida de sudvest a ajuns creștină la 395, când a devenit provincie a Imperiului Roman de Est (Bizanț). Răspândirea creștinismului a fost favorizată de domnitori și de aristocrația georgiană, deoarece noua religie constituia o barieră împotriva influenței persane, care tindea să impună zoroastrismul. Iberia devenise încă din secolul al III-lea vasală a Imperiului Sasanid și adoptase de timpuriu, datorită acestui raport de dependență, structurile tipice feudalismului. Regatul își va schimba des apartenența politică în decursul evului mediu timpuriu, pentru a-și menține integritatea statală.

Un punct marcant în istoria conflictelor dintre regatele georgiene și Iran îl constituie revolta georgiano-armeană condusă de regele iberic Vahtang I. Gorgasali (446?-522?), întemeietorul noii capitale de la Tbilisi, împotriva Persiei în 482. Gorgasali stătea în fruntea unei Iberii puternice, care cucerise și regatele vestgeorgiene Lazica și Abhazia. Pentru a-și consolida poziția, regele impusese autocefalia bisericii georgiene, încheiase o alianță cu regatul Armeniei și se căsătorise cu Elena, o prințesă bizantină. Cu toate acestea, împăratul bizantin Zeno I nu a sărit în ajutorul Iberiei, care a fost înfrântă în 483 și devastată de persani. După o scurtă perioadă de exil în Lazica, Gorgasali a încheiat pacea cu persanii și a fost reîntronat în 485.

Iberia a devenit astfel în secolul al VI-lea provincie persană, în timp ce Lazica căzuse sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Deoarece persanii erau angajați în conflictul cu Imperiul Bizantin, iberienii au reușit să creeze mici principate independente, care se aflau într-o stare permanentă de război. În secolul al VII-lea, georgienii au fost nevoiți să facă față și invaziilor arabe. Arabii pătrunseseră în anul 642 pentru prima oară în ținuturile estgeorgiene, fără a le putea cuceri decât după o îndelungată perioadă de războaie, care au fărâmițat Lazica și Iberia. Unele state mici precum regatul Kartli și principatul Kaheția, condus de un principe cu titlul de corepiscopos, în centrul țătii, Hereția în est sau Egrisi-Abhazia în sudvest și-au putut totuși păstra independența până în secolul al X-lea. Arabii au întemeiat în secolul al VII-lea emiratul Tbilisi în centrul țării, care a dăinuit până în 1122. În această perioadă s-a dezvoltat în Georgia agricultura, aceasta din urmă și datorită introducerii unui nou tip de plug georgian. Orașele mari erau în acea perioadă Tbilisi, Kutaisi, Uplistsikhe, Artanui, Telavi, Akhalkalaki, Dmanisi și Oltisi.

În principatele georgiene se ridicase un nou neam princiar, cel al Bagratizilor. Cu consimțământul Constantinopolului, ei au început să poarte în protectoratul Tao titlul de curopalat. La sfârșitul secolului al X-lea principele din Tao, Curopalatul David al III-lea, a inițiat unificarea statelor georgiene, ocupând în anul 976 regatul Kartli pentru fiul său adoptiv, Bagrat al III-lea. Acest tânăr principe, rudă cu David, a urcat apoi, după trei ani, și pe tronul regatului Egrisi-Abhazia,, moștenindu-l pe unchiul său din linie maternă, Teodosiu cel Orb. Începând cu anul 1001, el a domnit și peste Tao-Klarjetiția (Curopalatinatul Iveriei pentru bizantini) ca urmaș al lui David. Între anii 1008 și 1010, Bagrat a anexat Kaheția și Hereția, devenind astfel primul monarh al Georgiei unite, numită Sakartvelo, cu capitala la Kutaisi.

Noua monarhie a trebuit să facă față în al șaptelea deceniu al secolului XI invaziilor turcilor selgiucizi, care după victoria din 1071 asupra Imperiului Bizantin la Manzikert au ocupat Armenia și Anatolia. În 1081 erau deja ocupate și devastate de selgiuci Mesopotamia, Siria și o mare parte a Georgiei. Doar regiunile de munte ale Abhaziei, Svaneției și Raciei au rămas libere și au servit ca refugiu populației din regiunile cucerite, în care invadatorii ajunseseră să formeze majoritatea. David al IV-lea (1073 – 1125), noul rege al Georgiei, care urcă în 1089 pe tron, la 16 ani, s-a văzut confruntat cu o situație extrem de dificilă. După ce a reușit să-și elimine oponenții din interior, domnitorul a întreprins incursiuni împotriva segiucilor care i-au asigurat controlul asupra regiunii Kartli. În cursul acestor operațiuni a reușit să-și reformeze armata, instruindu-o el însuși și impunându-i o disciplină severă.

Acțiunile lui pentru reîntregirea țării au fost favorizate de lupta pentru putere care izbucnise în Imperiul Selgiucid după uciderea vizirului Nizam al-Mulk de către secta asasinilor și moartea sultanului Malik-Șah în 1092. Selgiucizii erau slăbiți pe deasupra și de conflictul cu forțele cruciate. Astfel, în anul 1099 David a ajuns să nu mai plătească tributuri selgiucizilor, după eliberarea tuturor ținuturilor georgiene în afara emiratului Tbilisi și a Hereției. În 1103 el a reorganizat biserica, legând-o de stăpânirea sa prin instituirea unui logofăt domnesc (Mtsihnobart Ukhutsesi) în rangul de catholicos (arhiepiscop). În campania din 1103–1105, armata georgiană a recucerit Hereția și a întreprins raiduri încununate de succes pe teritoriul Șirvanului, care se afla încă sub dominația selgiucidă. Între 1110 și 1118 au fost cucerite Lori, Samșvilde, Rustavi și alte fortărețe din Kartlia inferioară și Tașiri, înconjurând astfel din toate părțile enclava devenită selgiucă de la Tbilisi.

Sub domnia lui Georgi al III-lea (1156-1184) și a reginei Tamar (1184-1213), strănepoata regelui David, perioada de înflorire a continuat. În timpul domniei lui Tamar, care a condus inițial țara alături de tatăl ei Georgi, teritoriul regatului a fost extins conform documentelor până la râul Tetri Tskali (Chalan-Usun) în est. În sudest, regatul se întindea până la valea râului Aras, care desparte azi Armenia și Azerbaidjanul de Iran, granița de sudvest îi era formată de râul Porchkhis-Tskali. La vest Georgia ocupa coasta Mării Negre până la Nicopsia, în apropierea actualului Tuapse, la nord era străjuită de Caucazii Mari. Și popoarele de dincolo de Caucazi plăteau tributuri Georgiei.

Economia Georgiei a prosperat în acea perioadă, regatul întreținând relații comerciale nu numai cu vecinii săi, ci cu întreg orientul mijlociu. Exinderea teritorială, progresul economic și stabilitatea politică favorizară dezvoltarea culturală, mai ales în zonele centrale de șes. În această perioadă apar primele cronici în limba georgiană (Kartlis Tskhovreba de exemplu), se scriu tratate filosofice, se pun bazele unei jurisdicții, sunt întemeiate Alaverdi, Bagrati, Bana, ansamblul monastic de la Gelati, etc. Tbilisiul număra în acea perioadă 100.000 locuitori, nu cu mult mai puțini decât Constantinopolul, care intrase pe atunci într-o perioadă de declin.

Această perioadă de înflorire a fost curmată în anul 1236 de primele invazii mongole, urmate de raidurile de jaf întreprinse de Tamerlan (1336 – 1405) care au dus la destrămarea regatului lui David al IV-lea. Georgia a mai putut fi reunificată doar pe durata domniei lui Georgi al V-lea “cel Strălucit”, între 1318 și 1346.

În secolul al XV-lea s-au format pe teritoriul Georgiei următoarele formațiuni statale: în vest regatul Imereția, cu principatele în mare măsură independente Guria, Migrelia, Abhazia, Svaneția și Racia, în zona centrală regatul Kartli cu principatele Ksavi, Aragwi și Muchrani, în est regatul Kaheția și în fine în zona sudestică atabeylikul Samzche (actualmente pe teritoriul nordestic al Turciei, zona fiind între timp turcizată și islamizată).

În decursul secolului al XVI-lea Georgia este împârțită în regatele Imereția, Kaheția și Kartli, precum și în cinci principate care stau sub influența osmană și persană.

Luptele permanente cu turcii în vest și cu persanii în est l-au determinat pe regele Kartliei-Kaheției, Heraclius al II-lea (1744-1798) să încheie în anul 1783 und acord cu Ecaterina a II-a a Rusiei, prin care regatul est-georgian acceptă protecția rusă.

Surse:

William E. D. Allen: A History of the Georgian People. From the beginning down to the Russian conquest in the nineteenth century., Londra 1932, reprint New York 1971.

Mariam Lordkipanidze: Georgia in the XI – XII centuries Tbilisi 1967. (on line)

Wikicommon (Eng & Fr, & Ro.)

Domnitor peste întinse ținuturi nepopulate, regele David a chemat în 1118-1119 războinici turcici kipchaci din nordul Caucazului să se stabilească cu familiile lor în Georgia. Acest remarcabil rege a populat și Kartli cu alanii veniți din nordul Caucazului, din Alania (Oseția de azi) care era din 1120 vasală Georgiei. Oștirile regale includeau mercenari ruși din Kiev și occidentali recrutați din rândurile cruciaților, numiți în Georgia “franci”, deși proveneau din diverse părți ale Europei.

În 1121, sultanul selgiuc Mahmud a declarat Georgiei Jihadul și a trimis o armată numeroasă sub conducerea generalului Al-Ghazee împotriva lui David, care a fost însă învinsă de acesta în bătălia de la Didgori. Un an mai târziu David a cucerit Tbilisiul, făcându-l capitala regatului său. În urma acestor izbânzi Georgia a dobândit și zona de vest a Șirvanului, regatul care înlocuise Albania Caucaziană, Șirvanul însuși devenise un vasal georgian. David a eliberat apoi, în 1123, Armenia la cererea nobililor din Ani și a fost uns în 1124 drept rege al armenilor, incluzând nordul Armeniei printre domeniile coroanei georgiene. Georgia a devenit astfel cea mai importantă putere în Transcaucazia, cuprinzând confrom testamentului regelui David un ținut întins “din Nicopsia până la Daruband și din Oseția până la Aragaț“. Domnia lui David, supranumit “Constructorul” (Aghmașenebeli în georgiană) este considerată drept debutul unei “Epoci de Aur” în istoria Georgiei.

$$$

 GHASSAN KANAFAVI

1) Biografia sa

Viața lui Ghassan Kanafani, un proeminent scriitor palestinian, este o dovadă atât a rezistenței, cât și a excelenței literare. Născut pe 9 aprilie 1936, în Acre, un oraș de coastă din Palestina, primii ani ai lui Kanafani au fost marcați de evenimentele tumultoase din patria sa. Nakba din 1948, un moment definitoriu în istoria palestiniană, i-a forțat familia să fugă din casa lor, iar Kanafani însuși a experimentat greutățile și dislocările care au venit odată cu aceasta. În copilărie, a învățat rapid realitățile dure ale vieții în taberele de refugiați, care aveau să-i influențeze profund lucrările ulterioare. În ciuda acestor provocări, hotărârea lui Kanafani de a urma studiile și pasiunea sa înnăscută pentru literatură au pregătit scena pentru o carieră literară remarcabilă.

Călătoria lui Kanafani prin viață l-a purtat din Palestina în Siria, unde și-a terminat studiile. Apoi a studiat literatura engleză la Universitatea din Damasc. Această cale academică avea să fie o rampă de lansare către viitorul său rol de scriitor și contribuitor prolific la literatura palestiniană. Timpul petrecut la Damasc i-a permis să interacționeze cu o comunitate literară și politică diversă, modelându-și perspectivele și motivându-l să pledeze pentru cauza palestiniană.

Viața lui Kanafani a fost o constantă încercare de a găsi un echilibru între ambițiile sale literare și angajamentul său față de rezistența palestiniană. S-a alăturat Mișcării Naționaliste Arabe și, mai târziu, Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP), devenind purtător de cuvânt și figură cheie în cadrul mișcării. Acest rol dublu, de scriitor și activist politic, reflectă dăruirea sa neclintită față de cauza palestiniană. În această perioadă, Kanafani a produs unele dintre cele mai puternice opere ale sale, folosind literatura ca mijloc de exprimare a durerii și aspirațiilor poporului său.

De-a lungul vieții sale, Kanafani a fost cunoscut pentru elocvența sa, atât în scrierile sale, cât și în discursurile sale. El credea în puterea cuvintelor de a articula experiența palestiniană, iar operele sale literare sunt o reflectare emoționantă a diasporei palestiniene, a taberelor de refugiați și a luptei pentru dreptate. Povestirile și romanele sale scurte, adesea centrate pe personaje și încărcate emoțional, au lăsat o amprentă indelebilă asupra lumii literaturii. Viața lui Kanafani, curmată tragic în 1972, când a fost asasinat la Beirut, servește ca o amintire emoționantă a angajamentului său neclintit față de patria sa și a moștenirii durabile a contribuțiilor sale literare.

2) Lucrări principale

Bărbați la soare (1963):

Probabil una dintre cele mai celebre opere ale lui Kanafani, această nuvelă spune povestea a trei refugiați palestinieni care încearcă să treacă granița în Kuweit în căutarea unei vieți mai bune. Narațiunea explorează luptele complexe cu care se confruntă cei strămutați din cauza conflictului, aprofundând provocările psihologice și fizice cu care se confruntă.

Întoarcerea la Haifa (1969):

În această nuvelă emoționantă, Kanafani examinează complexitățile strămutării și ideea de întoarcere acasă. Povestea se învârte în jurul unui cuplu palestinian, Said și Saffiya, care se întorc la fosta lor casă din Haifa, doar pentru a o găsi ocupată de coloniști evrei. Nuvela navighează cu abilitate pe teme precum identitatea, pierderea și reconcilierea.

Țara portocalelor triste (1963):

Această colecție de povestiri scurte explorează viața de zi cu zi și experiențele palestinienilor în urma Nakbei. Scriitura lui Kanafani este atât evocatoare, cât și empatică, oferind o privire intimă asupra luptelor emoționale ale personajelor sale.

Tot ce-ți rămâne (1966):

O colecție emoționantă de povestiri scurte, această lucrare surprinde cu emoție viețile copiilor palestinieni aflați în mijlocul conflictului. Proza lui Kanafani își demonstrează abilitatea de a transmite inocența și rezistența acestor tineri personaje în mijlocul frământărilor lumii lor.

Umm Saad (1969):

Această nuvelă se concentrează pe personajul Umm Saad, o femeie palestiniană a cărei viață este irevocabil schimbată de Nakba. Narațiunea lui Kanafani explorează rezistența și tăria de caracter a femeilor palestiniene în fața adversității, aruncând lumină asupra poveștilor lor adesea trecute cu vederea.

Micul felinar (1972):

Publicată postum, această nuvelă reflectă dedicarea lui Kanafani față de lupta palestiniană. Spune povestea unui băiețel pe nume Hamid care, în ciuda provocărilor vieții de refugiat, găsește alinare și speranță într-un mic felinar pe care îl poartă cu el.

3) Teme principale

Diaspora palestiniană și strămutarea:

Scrierile lui Ghassan Kanafani sunt intrinsec legate de tema diasporei și strămutării palestiniene, o temă care reverberează în multe dintre lucrările sale. Kanafani, el însuși un refugiat palestinian, a dat glas experiențelor sfâșietoare ale celor care au fost dezrădăcinați din casele lor în timpul Nakbei și ulterior dispersați în întreaga lume. Contribuția sa originală la această temă constă în capacitatea sa de a umaniza experiența refugiaților palestinieni, făcând-o ușor de înțeles pentru cititorii din toate mediile.

Explorarea lui Kanafani asupra strămutării este atât personală, cât și universală. El portretizează viu trauma emoțională și crizele de identitate cu care se confruntă personajele sale în timp ce se confruntă cu pierderea patriei lor. În „Întoarcerea la Haifa”, el creionează o imagine emoționantă a întoarcerii unui cuplu palestinian la fosta lor casă, subliniind emoțiile complexe care apar atunci când sunt confruntați cu realitatea ocupației.

Portretizarea de către Kanafani a strămutării este distinctă prin concentrarea sa pe povești individuale și impactul psihologic al exilului. Prin aceasta, el contrastează cu alți scriitori care ar fi putut aborda subiectul în termeni geopolitici mai largi. Prin personalizarea experienței refugiaților, Kanafani adaugă un strat profund de empatie și conexiune emoțională narațiunii mai ample a strămutării.

Rezistență și identitate:

O temă recurentă în operele lui Kanafani este lupta pentru identitatea palestiniană și rolul rezistenței în conturarea acestei identități. Contribuția lui Kanafani la această temă este dublă: el scoate în evidență tulburările interne și presiunile externe cu care se confruntă palestinienii și subliniază importanța rezistenței în afirmarea și conservarea identității lor.

Personajele lui Kanafani se confruntă cu rețeaua complexă a identității, modelată atât de moștenirea lor palestiniană, cât și de diversele influențe externe pe care le întâlnesc în exil. El examinează tensiunea dintre rădăcinile culturale și forțele care încearcă să le dilueze sau să le șteargă. Această temă este evidentă în „Oamenii la soare”, unde personajele trebuie să navigheze prin provocările unei lumi străine, păstrându-și în același timp identitatea palestiniană.

În portretizarea rezistenței, Kanafani oferă o perspectivă nuanțată. El nu descrie doar rezistența fizică, ci explorează și dimensiunile intelectuale și emoționale ale rezistenței. Personajele sale își găsesc puterea în lupta lor colectivă, care este parte integrantă a identității lor de palestinieni. Explorarea rezistenței de către Kanafani contrastează cu portretizările convenționale ale rezistenței, deoarece subliniază puterea unității și a scopului comun.

Rolul femeilor în societatea palestiniană:

Operele lui Kanafani oferă adesea o perspectivă unică asupra rolului femeilor în societatea palestiniană, în special în contextul mișcării de rezistență palestiniene. Contribuția sa originală la această temă constă în capacitatea sa de a evidenția rolurile multiple ale femeilor, depășind stereotipurile tradiționale.

În „Umm Saad”, Kanafani portretizează rezistența și puterea femeilor palestiniene, ale căror contribuții la rezistență trec adesea neobservate. El subliniază capacitatea lor de a îndura greutățile exilului și pierderea caselor lor, menținând în același timp un sentiment de scop.

Descrierea femeilor de către Kanafani reprezintă o abatere semnificativă de la modul mai larg de reprezentare a femeilor în literatura vremii. El contestă rolurile de gen convenționale și demonstrează rolul crucial pe care femeile îl joacă în lupta pentru eliberarea Palestinei. Comparativ, alți scriitori ar fi putut retrograda femeile în roluri secundare sau le-ar fi ignorat complet contribuțiile, dar portretizarea lui Kanafani servește ca o reamintire a rolului integral pe care femeile l-au jucat în rezistența palestiniană.

Ocupație și opresiune:

Scrierile lui Ghassan Kanafani descriu viu realitatea sumbră a ocupației și a opresiunii cu care se confruntă poporul palestinian. Contribuția sa originală la această temă constă în portretizarea neclintită a brutalității ocupației israeliene, subliniind provocările, umilințele și nedreptățile cotidiene îndurate de palestinieni.

Narațiunile lui Kanafani, precum „Întoarcerea la Haifa”, explorează complexitățile vieții sub ocupație. Personajele sale trebuie să navigheze într-un peisaj în care mișcările, cuvintele și chiar amintirile lor sunt constrânse. Prin intermediul poveștilor lor, Kanafani aruncă o lumină dură asupra efectelor dezumanizante ale ocupației atât asupra opresorilor, cât și asupra celor oprimați.

Spre deosebire de alte opere literare care pot oferi o perspectivă mai igienizată asupra ocupației, scrierile lui Kanafani oferă o portretizare dură și lipsită de regrete a ocupației israeliene. Originalitatea sa constă în refuzul de a face compromisuri în ceea ce privește realitățile dure ale vieții sub ocupație, ceea ce servește drept un instrument puternic pentru creșterea gradului de conștientizare globală și a empatiei față de lupta palestiniană.

Intersecția dintre politică și literatură:

O temă esențială în operele lui Kanafani este intersecția dintre politică și literatură. Contribuția sa unică în acest domeniu este îmbinarea perfectă a rolurilor sale de activist politic și scriitor, folosind literatura ca instrument de exprimare politică și rezistență.

Literatura lui Kanafani este inerent politică, iar el și-a țesut fără nicio scuză angajamentul față de cauza palestiniană în scrierile sale. Procedând astfel, a contestat granițele convenționale dintre politică și literatură. Operele sale, precum „Oamenii la soare” și „Țara portocalelor triste”, servesc drept vehicule puternice pentru transmiterea experienței palestiniene, pledând în același timp pentru schimbarea politică.

Abordarea lui Kanafani față de literatură contrastează cu cea a multor alți scriitori care aleg să-și păstreze opiniile politice separate de operele lor literare. El reprezintă o dovadă a ideii că literatura poate fi o forță formidabilă pentru susținerea politică, iar scrierile sale rămân o sursă de inspirație pentru scriitorii care doresc să-și folosească arta pentru a produce schimbări sociale și politice.

4) Lupta sa politică

Viața lui Ghassan Kanafani a fost strâns legată de angajamentul său neclintit față de lupta politică palestiniană. Încă de la o vârstă fragedă, a fost aruncat într-o lume marcată de tulburări politice și de lupta pentru autodeterminarea palestiniană.

Implicarea politică a lui Kanafani poate fi urmărită până în anii petrecuți la Damasc, unde a urmat cursurile Universității din Damasc și s-a integrat în mediul intelectual și politic al vremii. S-a alăturat Mișcării Naționaliste Arabe (ANM), o organizație politică panarabă care pleda pentru unitatea arabă și independența față de puterile coloniale. În cadrul ANM, Kanafani și-a perfecționat perspicacitatea politică, devenind o figură proeminentă în cadrul organizației și o voce puternică pentru drepturile palestinienilor.

În 1967, în urma Războiului de Șase Zile și a ocupației Cisiordaniei, Fâșiei Gaza și a altor teritorii arabe de către Israel, Kanafani s-a alăturat Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP). Aceasta a marcat un moment crucial în parcursul său politic. PFLP a fost o organizație marxist-leninistă care considera lupta armată un mijloc de a realiza eliberarea palestiniană. Rolul lui Kanafani în cadrul PFLP a fost semnificativ; a devenit purtător de cuvânt al organizației și și-a folosit abilitățile de scriitor pentru a articula cauza palestiniană în lume.

Scrierile și activismul politic ale lui Kanafani nu au fost domenii separate, ci aspecte interconectate ale identității sale. Operele sale literare, precum „Oamenii la soare” și „Țara portocalelor triste”, au fost impregnate de mesaje politice și au servit drept vehicule pentru a transmite suferința și aspirațiile poporului palestinian. El credea în puterea literaturii de a crește gradul de conștientizare cu privire la cauza palestiniană și de a umaniza luptele poporului său.

Contribuțiile lui Kanafani la lupta politică palestiniană s-au extins dincolo de scrierile și activitățile sale de pledoarie. El a fost profund implicat în aspectele logistice și operaționale ale activităților PFLP. Dedicația sa față de cauză a dus la asasinarea sa finală cu o mașină-capcană la Beirut, pe 8 iulie 1972, un eveniment care a trimis unde de șoc în mișcarea de eliberare palestiniană și în lumea literară.

Impactul lui Kanafani asupra luptei politice palestiniene a fost profund. Munca sa în cadrul PFLP și rolul său de purtător de cuvânt au adus atenția internațională asupra cauzei palestiniene. Scrierile sale continuă să inspire activiști și scriitori deopotrivă, iar moștenirea sa dăinuie ca un simbol al căutării perseverențe pentru autodeterminarea palestiniană.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Ghassan Kanafani este multifațetată, durabilă și profundă. Contribuțiile sale la literatură, angajamentul său neclintit față de cauza palestiniană și pledoaria sa pentru dreptate au lăsat o amprentă indelebilă asupra lumii. Moștenirea lui Kanafani poate fi rezumată în mai multe aspecte cheie.

În primul rând, scrierile lui Kanafani continuă să rezoneze atât cu cititorii, cât și cu cercetătorii. Capacitatea sa de a îmbina măiestria literară cu comentarii politice emoționante îl diferențiază ca un scriitor de calibru excepțional. Explorarea temelor precum strămutarea, rezistența și experiența palestiniană rămâne o parte esențială a literaturii palestiniene. Opera lui Kanafani servește ca o reamintire constantă a puterii literaturii de a transmite dimensiunea umană a luptelor politice.

Rolul lui Kanafani în cadrul mișcării de eliberare palestiniene îi consolidează moștenirea de activist dedicat. Perioada petrecută în cadrul Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) l-a transformat într-o voce proeminentă pentru drepturile palestinienilor pe scena internațională. Dedicația sa față de cauză, chiar și în fața riscurilor personale, exemplifică angajamentul neclintit al celor care caută dreptatea și eliberarea pentru poporul lor.

Pe lângă contribuțiile sale literare și politice, moștenirea lui Kanafani constă în inspirația pe care continuă să o ofere generațiilor următoare de scriitori, activiști și cercetători. Capacitatea sa de a îmbina politica și literatura a stabilit un exemplu puternic pentru cei care își propun să producă schimbarea prin cuvinte și idei.

Din păcate, viața lui Kanafani a fost curmată de un asasinat în 1972, dar impactul operei sale și rezonanța durabilă a cuvintelor sale persistă. Moștenirea sa dăinuie ca simbol al luptei palestiniene pentru autodeterminare și drepturile omului. Ghassan Kanafani rămâne un far de speranță, o personalitate literară și un avocat neobosit al justiției, amintindu-ne că cuvântul scris poate fi un catalizator puternic pentru schimbare și înțelegere în fața adversității.

$$$

 GIGANTUL DIN MONT'E PARMA

Sardinia este una dintre cele mai mari insule din largul Marii Mediterane. Acolo unde turismul se îmbina cu povesti despre eroi locali si mafioti deopotriva, s-a nascut, candva o civilizatie interesanta: civilizatia nuraghea.

În 1974, plugul unui fermier din regiunea Sinisi, Sardinia, a fost blocat de o bucata mare de piatra. Incapabil sa-si continue activitatea, omul a coborât din tractor si a început sa cerceteze piatra care îi bloca plugul. Desi initial a crezut ca e vorba de o piatra, fermierul avea sa scoata din pamânt un cap gigant.

Capul avea doi ochi sculptati, cu un design unic, nemaiîntâlnit pâna atunci. Aceasta descoperire avea sa marcheze începutul unui mister care persista pana azi: gigantul din Mont’e Prama.  

Dupa primele sapaturi arheologice au fost descoperite un numar mare de morminte, în interiorul carora se aflau foarte multe parti de statui. Datarea initiala nu a fost exacta, din acest motiv s-a considerat ca mormintele apartineau unei familii nobiliare din secolul al IX-lea î.Hr. Nimeni nu reusise pâna la acel moment sa scoata la iveala un grup statuar mai vechi decât cele care proveaneau din Grecia antica.

Statuile au început sa fie studiate, în ciuda metodelor limitate si a fondurilor deficitare din acea perioada.

Acest lucru a scos la lumina existenta unor statui ce înfatiseaza boxeri, arcasi si luptatori, alaturi de mici nuraghe (constructii preistorice din zona Sardiniei) si a unor blocuri de piatra care reprenzentau diferiti zei, sub forma de con sau de patrulater.  

De-a lungul timpului, au fost descoperite 16 statui de tip boxeri. Toate aveau o înaltime de peste doi metri, purtând scuturi deasupra capetelor si o manusa cu tepi în mâna dreapta, pe post de armura.

Alaturi de ei, au fost gasiti sase luptatori care aveau scuturi rotunde, sabii si coifuri cu coarne; sase arcasi si 13 blocuri de piatra cu rol religios.  

Acestea au început sa fie adunate si catalogate într-o colectie ce contine peste 5000 de piese, care a fost expusa la muzeul din Cagliari, începând cu anul 1980.

În decembrie 1979, sapaturile arheologice au fost oprite, deoarece s-a crezut ca zona era delimitata de un rând de dale, care delimitau grupul de morminte. Testele realizate ulterior au demonstrat însa contrariul acestei ipoteze.

Dupa 30 de ani de la primele descoperiri, multe piese aveau sa fie transferate catre centrul arheologic din Li Punti. Acolo au fost supuse la teste de laborator. Astfel, s-a descoperit ca scuturile, armurile si armele aveau decoratiuni în relief.

De abia în 2014, în urma unor noi sapaturi arheologice efectuate de catre Universitatea din Sardinia, alaturi de Directia Arheologica din Cagliari, în Mont’e Prama, aveau sa fie scoase la lumina noi detalii importante.

Astfel au fost descoperite doua noi statui, care se considera a fi reprezentari ale magicienilor sau preotilor din vechime. Acestea difera de celelalte prin faptul ca sunt încaltate, comparativ cu restul care erau desculte. Pe cap statuile poarta palarii sub forma de con, asemanatoare cu palariile purtate de statuile de bronz descoperite într-un mormânt din Lazio.

Cea mai importanta descoperire arheologica a secolului XXI

Statuile de la Mont’e Prama sunt unice, atât din punct de vedere al design-ului, cât si al vechimii. Pâna la aceasta data, nu se cunosteau atât de multe elemente despre arta pre-greaca sau pre-etrusca din regiune.

Descoperirea acestor giganti avea sa schimbe fundamental perceptia oamenilor de stiinta fata de cultura nuraghe (ce dateaza din a doua jumatate a mileniului doi î.Hr). 

Ele au scos la lumina o cultura mult mai complexa decât se credea initial ca ar fi. Cultura nuraghe a fost capabila sa realizeze complexe religioase impresionante si cele mai vechi statui din zona bazinului Marii Mediterane.

În urma sapaturilor efectuate, s-a tras concluzia ca epoca fierului din Sardinia, care începe cu secolul al IX-lea î.Hr, a fost o perioada variata si activa din punct de vedere cultural. Se pare ca insula era la intersectia mai multor drumuri comerciale, ceea a facilitat schimburile culturale si de idei.

Negustorii din Sardinia îsi exportau bunurile din Andaluzia catre Maroc, în tot bazinul mediteranean, inclusiv în nordul Africii.  

Din acest motiv, în Sardinia au fost asimilate diferite tehnici de constructie si influente stilistice, care au dat nastere primelor statui din Europa.

Înaltimea lor, forma ochilor, modul în care îsi tineau scuturile si arcurile demonstreaza ca artistii de la Mont’e Prama aveau acces la tehnici artistice mult prea avansate pentru perioada lor.

Unicitatea complexelor religioase si marimea grupurilor statuare ne-a aratat faptul ca acestia au încercat sa ramâna un exemplu cultural pentru generatiile urmatoare.

În urma scanarilor efecuate de profesorul Gaetano Ranieri, cu un sistem de tip geo-radar, s-a demonstrat unicitatea artistica si arhitecturala a ansamblurilor descoperite.

Aceasta noua cercetare confirma povestea lui Diodorus Siculus, care descrie insula ca fiind locuita de 50 de fii ai lui Heracle, ai caror mame erau fiicele lui Thespius.

Rezultatul a fost ca insula a devenit un fel de paradis, unde locuitorii erau interesati de arhitectura, educatie si sistemul legislativ.

O traditie prezentata de Pseudo Aristotel aduce noi dovezi în ceea ce priveste gradul de dezvoltare al acestei culturi; spunând ca insula era plina de temple cu o arhitectura unica, iar terenurile erau cultivate cu tehnologii avansate pentru acele vremuri.

Sanctuarul unui erou din Mont’e Prama

Situl se considera a fi un sanctuar dedicat unui erou, care a devenit o personalitate mitologica, cu trecerea timpului.

Zona este localizata la doi kilometri de lacul din Cabras si include 60 de morminte, cu o adâncime cuprinsa între 70 si 80 cm, aliniate pe directia nord-sud.

Toate mormintele sunt pozitionate de-a lungul unui drum, iar majoritatea sunt acoperite cu pietre de aproximativ 20 cm grosime.

Blocurile de piatra care simbolizeaza zeii sunt realizate din gresie, iar celelalte statui din calcar. Gresia a fost extrasa de la câtiva kilometri de lânga Mont’e Prama, în timp ce blocurile calcaroase au fost extrase din cariere aflate între S’Archittu si Santa Caterina. Din acest motiv, cercetatorii se întreaba cum au fost transportate aceste blocuri de piatra.

Multe dintre morminte erau goale, cu exceptia mormântului cu numarul 25, unde a fost descoperit un scarabel egiptean din secolul al XII-XI-lea î.Hr.

Cum arata gigantii din Mont’e Prama?

Statuile sunt realizate dintr-un singur bloc de piatra, majoritatea având o înaltime de 2,3 metri. Fiecare dintre acestea au coifuri cu coarne, mânusi de lupta si scuturi.

Ele erau asezate pe un piedestal, având fetele bine conturate, dar si ochii cu un design unic, ce constau în doua cercuri concentrice.

Boxerii au bustul dezgolit, purtând o fusta sub forma triunghiulara. Arcasii poarta o tunica si sunt copii fidele ale statuetelor de bronz descoperite în Sardinia si Etruria. Alte elemente caracteristice sunt armurile sculptate pentru picioare si cofurile cu doua coarne.

O analiza antropologica a demonstrat ca oasele descoperite în morminte apartineau unor tineri, iar datarea cu carbon C-14 a determinat faptul ca acestea apartineau perioadei 1100-800 î. Hr.

Extinderea complexului arheologic

Arheologii din Sardinia au ajuns la concluzia ca aceste morminte si celelalte elemente din situl arheologic confirma existenta unui complex dedicat nobilimii locale sau unor eroi mitologici.

Din punct de vedere al tehnicilor de constructie, acestea au apartinut unor trei perioade, cuprinse între secolul al IX-lea si al VIII-lea î.Hr. În prima perioada au fost construite mormintele, în a doua a fost delimitata zona, iar în ultima au fost adaugate statuile.

Conform istoricului Diodorus Siculus, între secolele al X-lea si al VII-lea î.Hr. în acesta zona au aparut aristocrati razboinici, care aveau sa impuna legea în rândul populatiei autohtone. Din acest motiv, se crede ca ei au fost cei care au comandat construirea templului dedicat lui Heracle, pentru a preamari succesul si bogatia de care se bucurau.

A doua teorie se refera la faptul ca aceste morminte pot avea o legatura cu existenta unor situri culturale nuraghe din apropiere. Din pacate nu se cunoaste data exacta a acestor constructii si astfel nu se poate realiza o legatura între cele doua.

A treia teorie aduce în prim plan ipoteza ca aceasta zona era locuita de o populatie mixta, fenicieni si narghi, având în vedere ca la 10 kilometri de sit au fost descoperite vestigile unei colonii feniciene.

Damnatio Memoriae

Excavarile ulterioare au aratat modul în care s-a terminat istoria de la Mont’e Prama: statuile au fost distruse în mii de bucati. Capetele lor au fost luate, iar ochii distrusi într-un mod asemanator cu damnatio memoriae. Cineva a încercat sa distruga urmele civilizatiei din Mont’e Prama, dar nu se stie: De catre cine? Când? Si de ce ?

Pentru a raspunde la aceste întrebari este destul de dificil, având în vedere ca nu exista date specifice despre acest eveniment.

Distrugerea mormintelor, a statuetelor si a celor din jur, a fost realizata înainte de anul 300 î.Hr.

Pentru a explica aceste distrugeri, au fost lansate diferite ipoteze: expeditia Cartaginei în zona, razboaiele interne dintre triburi, incursiunile fenicienilor din colonia descoperita în apropiere, distrugerile naturale ale materialelor, dar si utilizarea pamântului ca teren agricol.

Noile Descoperiri

Descoperirea unei necropole pe un teren aflat la o distanta considerabila fata de izvoarele termale si zonele de unde se pot procura materialele de constructii, ridica în continuare multe întrebari expertilor din domeniu. Locul a fost o zona construita sau un altar dedicat unui zeu local?

Din acest motiv, a fost realizat un proiect care a inclus cele doua universitati din Sicilia: o echipa a Universitatii din Cagliari, condusa de Prof. G. Ranieri, a venit cu partea tehnologica, în timp ce echipa Universitatii din Sassari, condusa de Prof. R. Zucca, a venit cu expertiza arheologica.

În 2013 , echipa din Cagliari a descoperit noi situri arheologice, la nord si la sud de vechiul sit arheologic.

Au fost descoperite noi structuri circulare (posibil colibe), patrate (cladiri), drepte si plate (drumuri), eliptice (garduri), sub forma de rânduri (morminte), dar si unele structuri risipite care ar putea fi statui.

Pentru a realiza aceste descoperiri au fost utilizate diferite metode geofizice (georadar, tomograf 3D, tomograf termic, ARP, etc. ). De asemenea, echipa a scanat si a realizat reprezentari digitale ale vechiului sit arheologic pâna la o adâncime de 3 metri.

Anul urmator, georadarul a înregistrat numeroase anomalii. Initial, echipa condusa de Prof. R Zucca a verificat integritatea acestei metode, crezând ca ar putea sa fie vorba de o eroare tehnica. Dar dupa o verificare amanuntita, echipa avea sa descopere doua statui gigant, care se aflau în apropierea unor grupuri noi de morminte.

În acest fel au fost aduse la lumina înca 4000 de piese – precum capete de statui, busturi etc.

Cercetarile au mai scos la iveala existenta a doua statui neobisnuite, neînarmate, una dintre ele înca intacta.

Explorarile geofizice ale profesorului Ranieri, din anul 2015, au dus la descoperirea a înca 8 hectare cu vestigii, care urmau sa fie cercetate.

Trei ani mai târziu, cercetarile efectuate de Universitatea din Sassari în afara sitului arheologic din perioada 1974-1979 au confirmat existenta vestigiilor descoperite de echipa profesorului Ranieri.

Alte elemente (precum un zid) au fost descoperite pe directia N-NV, acolo unde fost realizate masuratorile prin georadar.

Toate aceste descoperiri întaresc faptul ca sub suprafata terestra exista un univers ascuns care asteapta sa fie explorat.

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie 1553: La această dată, s-a născut Michel de Montaigne, scriitor și filosof francez. Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (d.13 septembrie 1592) a fost unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii. Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale. Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.

Pe timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o inovație, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost privit de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”. Cu timpul, însă, Montaigne va fi recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa. Rămânând, într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist. 

Literatura non-ficțională modernă își datorează în mare parte nașterea lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să se inspire din opera lui Montaigne, datorită îmbinării reușite a culturii și a autobiografiei. Montaigne s-a născut în regiunea Aquitania din Franța, în cadrul moșiei familiei sale, într-un orășel care în prezent se numește Saint-Michel-de-Montaigne, nu prea departe de Bordeaux. Familia lui era înstărită: bunicul său, Ramon Eyquem, făcuse avere ca negustor de heringi și cumpărase moșia în 1477. Tatăl său, Pierre Eyquem, a fost pentru un timp soldat romano-catolic în Italia, dobândind acolo o concepție progresistă despre educație; de asemenea ajunsese primar în Bordeaux. Mama sa, Antoinette de Louppes, era fiica unui spaniol de origine evreiască convertit la protestantism și a unei mame romano-catolice. Deși a trăit mare parte din viața sa în apropierea fiului său, murind în urma acestuia, Michel de Montaigne n-o menționează deloc în operele sale. În schimb, relația lui Michel cu tatăl său a jucat un rol important în viața și scrierile celui dintâi.

Încă din primii ani de viață, educația lui Michel de Montaigne s-a bazat pe un plan pedagogic elaborat de tatăl său, care era consiliat de prietenii săi umaniști. La puțin timp după naștere, Michel a fost trimis într-o căsuță pentru a trăi primii trei ani de viață în cadrul unei familii de țărani, „pentru ca”, conform tatălui său, „băiatul să fie aproape de popor, să cunoască în mod direct condițiile de viață a oamenilor din popor, care au nevoie de ajutorul nostru”.După acești ani „spartani” alături de cei defavorizați, Michel a fost readus la castel. Prima sa obligație a fost să învețe latină. De educația sa s-a ocupat un profesor privat german (un doctor numit Horstanus, care nu putea vorbi franceză), care primise ordine, la fel ca toată lumea din castel, să i se adreseze copilului numai în latină - și chiar să discute între ei numai în latină în prezența lui Michel. Studiul latinei a fost acompaniat de o stimulare constantă a intelectului și spiritului copilului. Științele i-au fost prezentate prin intermediul jocurilor, conversațiilor, a exercițiilor de meditație solitară etc., dar nu și a cărților. Muzica a fost o prezență constantă în viața sa. Un „épinettier” (cântând la o ceteră originară din regiunea franceză Vosges) îi însoțea mereu pe Montaigne și profesorul său, cântând o melodie de fiecare dată când băiatul obosea sau se plictisea. Când nu dorea să asculte muzică, își putea alege alt mod de relaxare: jocuri, somn, intimitate - important era ca băiatul să nu fie obligat la nimic, dar în același timp să-și utilizeze fructuos libertatea.

În jurul anului 1539, Michel de Montaigne a fost trimis să studieze în cadrul prestigioasei școli private Collège de Guyenne, iar mai apoi a studiat Dreptul în Toulouse și și-a început cariera în sistemul legislativ. A fost consilier al Court des Aides of Périgueux, iar în 1557 a fost numit consilier în Parlamentul din Bordeaux (o instanță înaltă). Din 1561 până în 1563 a trăit la curtea lui Carol al IX-lea al Franței. În timpul activității sale la Parlamentul din Bordeaux, s-a împrietenit cu scriitorul umanist Étienne de la Boétie, a cărui moarte din 1563 l-a influențat profund pe Montaigne. Montaigne s-a căsătorit în 1565; a avut cinci fiice, dar numai una dintre ele a ajuns la vârsta maturității.

La cererea tatălui său, Montaigne a început lucrul la traducerea operei „Theologia naturalis” a călugărului spaniol Raymond Sebond, pe care avea s-o publice în 1568, la un an după moartea tatălui său.Michel a moștenit Château de Montaigne, unde s-a stabilit începând cu 1570. Una dintre realizările literare ale lui Montaigne anterioare publicării eseurilor sale a fost editarea postumă a operelor lui Boétie.În 1571 s-a retras din viața publică, refugiindu-se în Turnul Château-ului, așa-numita „citadelă” a lui Montaigne în care s-a izolat de problemele sociale și familiale. A început munca la „Eseurile” sale (publicate pentru prima dată în 1580) retras în biblioteca sa enormă. În timpul războaielor religioase din Franța, Montaigne, el însuși un romano-catolic, a acționat ca o forță moderatoare, respectat atât de regele catolic Henric al III-lea al Franței, cât și de Henric al Navarrei.

În 1578, Montaigne, a cărui sănătate fusese întotdeauna excelentă, a început să sufere de pietre la rinichi, o boală ereditară în cazul său. În 1580 și 1581, Monaigne a călătorit în Franța, Germania, Austria, Elveția și Italia, în parte pentru a se vindeca. A ținut un jurnal detaliat, în care a înregistrat diverse episoade și diferențieri regionale. Avea să fie publicat mult mai târziu, în 1774, cu titlul „Jurnal de călătorie”. În timp ce se afla la Roma, în 1581, Montaigne a aflat că fusese ales primar în Bordeaux; s-a întors în Franța și și-a luat în primire funcția, pe care a ocupat-o până în 1585, mediind între catolici și protestanți. Către sfârșitul mandatului său a avut loc o epidemie de ciumă.Montaigne a continuat munca de reviziune a eseurilor. În 1588 a cunoscut-o pe Marie de Gournay, admiratoare a operei sale, pe care ea avea s-o editeze și s-o publice mai târziu. Regele Henric al III-lea a fost asasinat în 1589, iar Montaigne a contribuit după aceea la menținerea loialității orașului Bordeaux față de Henric al Navarrei, care va deveni regele Henric al IV-lea al Franței.

Montaigne a murit în 1592 în Château de Montaigne și a fost înmormântat în apropierea acestuia. Mai târziu rămășițele sale au fost mutate la biserica Saint Antoine din Bordeaux, care în prezent nu mai există. Inima lui este păstrată în biserica parohială Saint-Michel-de-Montaigne. Secția de discipline umaniste din cadrul Universității din Bordeaux a fost numită în onoarea sa.Scrierile sale sintetizează o erudiție impresionantă, ale cărui surse sunt: stoicismul, scepticismul și epicureismul antichității greco-latine.Se remarcă interpretarea personală, care pune în centru observația și meditația morală asupra ființei umane, guvernată de principiul stăpânirii de sine, moderației și căutării înțelepciunii, sublimare a sensului existenței, supusă necontenitei auto-perfecționări.Eseurile sale reprezintă cea mai importantă creație a umanismului târziu în Franța și prima operă filozofică în franceză.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Michel-de-Montaigne

https://plato.stanford.edu/entries/montaigne/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/michel-de-montaigne

https://biography.yourdictionary.com/michel-de-montaigne

http://www.newadvent.org/cathen/10512c.htm

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1754: În această zi, s-a născut Gheorghe Şincai, istoric, filolog, poet român. Gheorghe Şincai (n. Râciu de Câmpie, azi Şincai, judeţul Mureş – d. 2 noiembrie 1816) a fost istoric, filolog, traducător şi scriitor român, important reprezentant al Şcolii Ardelene. A studiat în limba maghiară în Colegiul Reformat din Târgu Mureş, apoi la Cluj, Bistriţa, Blaj, Viena şi la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două oraşe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocenţiu Micu-Klein. 

Ca director al învăţământului greco-catolic din Transilvania a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspândire a culturii în mediul rural. A elaborat alaturi de Samuil Micu prima gramatică tipărită a limbii române:Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780). S-a dovedit un poliglot, însuşindu-şi temeinic: greaca, latina, maghiara, germana, italiana şi franceza. Informaţia şi cultura i-au permis ocuparea funcţiei de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente.În Italia, precum şi în Ungaria şi la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat bibliotecile, copiind şi transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor. A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice şi contribuind la întemeierea unui număr impresionant de şcoli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300).

În anul 1784 a fost numit director general al şcolilor româneşti unite din întreaga Transilvanie. În scopuri didactice, a tradus şi a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica şi Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înţelegerii acestora de către elevi.În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci şi patru de ani culese.Gheorghe Şincai s-a stins din viaţă la 2 noiembrie 1816 lângă Košice, Slovacia.Ca şi Samuil Micu şi Petru Maior, crede şi susţine originea „pur romană” a românilor, Dacia „fiind pustiită” de locuitori, dacii cu totul exterminaţi, ţara fiind colonizată cu romani aduşi din Roma şi Italia. Originea romană a poporului şi latinitatea limbii constituie „cel mai important blazon de nobleţe”, afirmă Şincai, Roma fiind „stăpâna neamurilor şi doamna lumii”.

Despre credinţa noastră afirmă documentat că nu am fost încreştinaţi, ne-am născut creştini odată cu formarea noastră ca popor, prin contopirea dacilor cu romanii, şi limba folosită în Biserică a fost latina timp de mai multe veacuri. Opera se impune prin obiectivitate, spirit critic şi discernământ, prin confruntarea izvoarelor şi a interpretării istorice, prin claritatea expunerii şi excepţionala organizare a materialului. Argumentează drepturile românilor, uneori este polemic, dar nu este în conflict cu istoricii austrieci care negau continuitatea românilor; „lupta” este pe planul ideilor istorice, nu personală - cu istoricul vienez Johann Christian Engel a corespondat un timp şi se cunoşteau direct, de asemenea şi cu istoricii maghiari, şi niciodată nu s-a manifestat şovin, înţelepciunea şi înălţimea sufletească îi erau caracteristice.Dar, pentru el, patriotismul rămâne principala calitate a unui istoric, căci, spune Şincai, un istoric străin, „căruia nici îi fuge, nici îi muge de români”, încâlceşte istoria şi uită că arma eficace a istoricului este adevărul.

Surse:

Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia Traiană, Bucureşti

http://www.autorii.com/scriitori/gheorghe-sincai/

http://www.e-communio.ro/stire5291-gheorghe-incai-reprezentant-de-seama-al-colii-ardelene

https://www.artline.ro/Gheorghe-Sincai-30651-1-n.html

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1785: La această dată, Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti din Transilvania de la 1784, sunt executaţi prin tragere pe roată. Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea (n. 1731 la Arada, azi Horea - d. 1785 la Alba Iulia), a fost, alături de Ion Oargă (Cloşca) şi Marcu Giurgiu (Crişan), conducătorul răscoalei ţărăneşti de la 1784 din Transilvania.

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de trei sute de galbeni. Pasurile de trecere în Ţara Românească şi Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluţiei să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit şi la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaţilor transilvani. Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului din Munţii Gilăului. În 30 ianuarie 1785, a căzut prizonier şi Crişan. Arestaţii au fost depuşi la Alba Iulia. Crişan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea şi Cloşca au fost supuşi celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum, prin frângerea cu roată. 

În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuţiei. Horea şi Cloşca au fost transportaţi în două care separate, având alături până în momentul execuţiei pe preotul Raţiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana şi de circa trei sute de pedestraşi şi husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduşi cu forţa între 2.500-3.000 de iobagi români, câte trei tineri şi trei bătrâni, din peste patru sute de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfăşurat principalele evenimente ale răscoalei. Execuţia prin tragere pe roată s-a desfăşurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloşca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat patru lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un ţigan (sau rom, cum doriți a-i zice) pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul şi după alte 8-9 lovituri şi-a dat sufletul. Conform sentinţei, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în patru părţi şi puse în ţeapă în cele mai importante localităţi din comitatele Alba şi Hunedoara pentru intimidarea poporului.

Răscoala din 1784, cunoscută mai ales sub numele de „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, a fost o importantă acţiune de revoltă a ţărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi de pe domeniile nobililor şi statului, mineri din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi etc. Răscoala a pus în discuţie statutul de toleraţi în Transilvania imperială al românilor, ceea ce i-a conferit şi un caracter naţional. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, şi s-a încheiat la sfârşitul lui decembrie 1784, când au fost capturaţi Horea şi Cloşca de către autorităţi.

Surse:

https://www.dacoromania-alba.ro/nr02/martiriul.htm

https://alba24.ro/in-28-februarie-se-implinesc-233-de-ani-de-la-martiriul-lui-horea-closca-si-crisan-tragica-poveste-a-taranilor-iobagi-din-apuseni-277887.html

http://www.radiounirea.ro/februarie-1785-horea-si-closca-conducatorii-rascoalei-taranesti-de-la-1784-din-transilvania-erau-executati-prin-tragere-pe-roata-pe-dealul-furcilor-46190.html

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/executia-horea-closca-dealul-furcilor-practica-zdrobirea-roata-cea-mai-grea-pedeapsa-codul-penal-austro-ungar-1_56d2eba15ab6550cb84cbe4a/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1863: În această zi, s-a născut Gheorghe Marinescu, medic, fondator al şcolii româneşti de neurologie. Gheorghe Marinescu (n. Bucureşti - d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie. În 1882 – după absolvirea Seminarului Central – el se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, îşi continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. 

Aici cunoaşte pe Pierre Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski şi Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie. Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia. În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În acelaşi an – întors în ţară – primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film ştiinţific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formaţii în patogenesa parkinsonismului.

În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele şi tendinţele medicinii moderne.În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.Devine din ce în ce mai cunoscut şi apreciat în cercurile ştiinţifice de specialitate internaţionale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani.Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroşi, care vor constitui nucleul Şcolii Româneşti de Neurologie. Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi reîntinerire (1929), Reflexele condiţionate (1935, împreună cu Arthur Kreindler) şi multe altele. În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de multe ori a fost raportor principal.

La 15 mai 1938, Gheorghe Marinescu încetează din viaţă în Bucureşti. Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. Reţin atenţia contribuţiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi şi dezvolta ipoteze de perspectivă. Din testamentul lui Gheorghe Marinescu: „…Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aşi voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Ţară Românească.”

Surse:

https://medicaacademica.ro/gheorghe-marinescu-%E2%80%A8romanul-care-a-revolu%C8%9Bionat-neurologia/

http://www.eualegromania.ro/2015/12/07/gheorghe-marinescu-autorul-primului-tratat-stiintific-de-neurologie-din-lume/

http://www.saptamanamedicala.ro/articole/Gheorghe-Marinescu

https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/starea-de-sanatate/gh-marinescu-medicul-savant-287695.html