$¢$

 DREPTUL LA NEUITARE…, Roman, februarie 1611. Domnitorului Țării Românești, Radu Șerban se refugiază cu oastea la Roman.

După moartea lui Mihai Viteazul ajunge pe tronul Țării Românești fostul paharnic Șerban, deținătorul celui mai întins domeniu feudal din epocă, care cuprindea 71 de sate și părți din sate. Domnia sa a fost a început propriu zis în vara anului 1602 și a durat până în anul 1611.

Un episod mai puțin cunoscut din viața acestui domn s-a consumat la Roman, în Țara de jos a Moldovei, unde acesta a fost nevoit să se refugieze pentru o vreme, spre sfârșitul domniei sale (1611). Iată împrejurările și cum s-au petrecut lucrurile!

În anul 1610 au început să apară semne neliniștitoare că noul principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory, intenționează să treacă la acțiuni agresive împotriva vecinilor săi de peste Carpați, Moldova și Țara Românească. Radu Șerban încheiase între timp relații de prietenie cu noul domn al Moldovei, Constantin Movilă.

La 20 decembrie 1610 mercenarii lui Gabriel Bathory, după ce au prădat timp de cinci zile Țara Bârsei, au trecut peste Carpații înzăpeziți și au intrat prin surprindere în Țara Românească. Radu Șerban, fiind nepregătit, a fost nevoit să părăsească Târgoviștea și să se refugieze în Moldova, la Roman, cu acordul prietenului său Constantin Movilă.

Timp de trei luni oștile lui Gabriel Bathory au jefuit crunt Țara Românească; inclusiv bisericile și mănăstirile au avut de suferit, fiind prădate de sfintele odoare și de acoperișurile de plumb (topite pentru turnarea gloanțelor), iar mormintele profanate.

Între timp, Radu Șerban se străduia să-și adune oști în tabăra sa de la Roman și a reînnoit tratatul de alianță cu Imperiul Habsburgic (semnat la Roman, 20 febr.1611). Tabăra militară a Domnului muntean a fost probabil pe malul drept al Siretului, la Cetatea Nouă.

In luna mai, domnul cu oastea vine în Muntenia cu forţe căzăceşti şi poloneze, iar în iulie, Radu Șerban, cu toată oastea lui, a trecut Carpații, surprinzându-l pe Gabriel Bathory în tabăra de la Prejmer (aproape de Brașov), unde acesta se întărise cu principalele lui forțe. Gabriel Bathory a încercat să se retragă spre Brașov, dar Radu Șerban, deși avea trupele obosite după istovitorul marș peste munți, nu l-a lăsat ci l-a atacat la 9 iulie pe câmpia dintre Brașov și satul Sânpetru. Aici a avut loc lupta numită de istorici „A doua bătălie de la Brașov”(1611), unde românii și călăreții cuirasieri polonezi (angajați ca mercenari de către Radu Șerban) au zdrobit oastea transilvăneană, Gabriel Bathory scăpând cu fuga de pe câmpul de bătălie.

Imperiul Otoman nu putea însă admite alungarea protejatului său, Gabriel Bathory, de pe tronul Transilvaniei. O oaste turcească numeroasă, întărită și cu o hoardă tătărească, a invadat Țara Românească. Radu Șerban a revenit din Transilvania, dar a fost nevoit să se retragă spre Moldova, urmărit de turci și tătari. Oastea care îi mai rămăsese a fost atacată de urmăritori într-o pădure din apropierea Bacăului, la 30 septembrie 1611. În această ciocnire Radu Șerban a pierdut tunurile și carele cu provizii, împotmolite în noroaiele provocate de ploile de toamnă, dar și pe cei mai buni ostași ai săi, inclusiv călăreții cuirasieri polonezi, care s-au sacrificat pentru a asigura retragerea forțelor principale. Radu Șerban s-a dus la Suceava, de unde și-a luat familia, și a pornit pe drumul pribegiei spre Viena.

Radu Șerban a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu a obținut decât promisiuni și vorbe frumoase. Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, și sfârșitul i-a fost grăbit – după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino - de o „gravă și lungă boală de podagră”, urmare a vieții de oștean. Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinătății, împăratul Ferdinand al II-lea a hotărât înmormântarea sa în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat familiei imperiale.

Dar urmașii nu l-au uitat și mormântul nu i-a fost acoperit de uitare, pentru că fiica sa Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a adus mai târziu (în 1640) în pământul țării rămășițele tatălui și pe cele ale soțului ei. Osemintele lui Radu Șerban și ale lui Nicolae Pătrașcu au fost așezate într-un mormânt comun la Mănăstirea Comana, inscripția de pe mormântul lor amintind că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”. Veșnică să fie pomenirea lor!

$$$

 Era un tânăr ofițer german care și-a văzut cu ochii camarazii ucigând civili - chiar și copii.

I-a denunțat.

Recompensa lui? Un pluton de execuție.

Și a durat 67 de ani până când Germania a recunoscut că, departe de a fi un trădător, acționase din conștiință.

Aceasta este povestea adevărată a lui Michael Kitzelmann.

Născut în Bavaria în 1916, a crescut într-o familie profund catolică. Când s-a alăturat Wehrmacht-ului în 1939, la doar douăzeci și trei de ani, a făcut-o ca mulți alți tineri din vremea sa: convins că își servea țara, nu un plan de exterminare. Era disciplinat, respectat, responsabil. Genul de ofițer pe care regimul era cunoscut pentru promovarea sa.

Dar în 1941 a venit invazia Uniunii Sovietice.

Și totul s-a schimbat.

Pe Frontul de Est, Michael a văzut mai mult decât brutalitatea războiului. A văzut cu propriii ochi unitățile speciale – Einsatzgruppen și milițiile colaboraționiste – civili masacrați: familii întregi, femei, bătrâni, copii. A văzut sate adunate în fața gropilor comune, împușcături sistematice, vieți șterse fără vinovăție sau proces. Și a descoperit că până și soldații „obișnuiți” participau adesea sau priveau în tăcere.

Pentru el, acesta nu mai era un conflict militar.

Era o crimă.

Credința sa catolică îl învățase valoarea sacră a vieții. Ceea ce se întâmpla încălca fiecare principiu moral în care credea. Michael nu putea participa. Cu atât mai puțin să rămână tăcut.

Așa că a vorbit.

A scris scrisori familiei sale, descriind sincer ceea ce vedea: împușcăturile, execuțiile, durerea celor nevinovați. A scris:

„Nu luptăm împotriva soldaților. Ucidem oameni fără apărare. Acesta nu este război: este o crimă.”

De asemenea, și-a exprimat dezacordul față de superiorii și camarazii săi, criticând deschis politicile criminale ale regimului. Dar în Germania nazistă, adevărul era mai periculos decât o armă.

Un camarad l-a reclamat la Gestapo pentru „demoralizarea trupelor”. Era o acuzație adesea folosită pentru a reduce la tăcere orice voce dizidentă.

A fost arestat în aprilie 1942.

Procesul militar a fost rapid. Verdictul era o concluzie previzibilă. A fost condamnat la moarte.

Michael Kitzelmann avea 27 de ani. Scria constant familiei sale despre credința sa, simțul datoriei și dorința sa profundă de a rămâne neclintit în valorile sale, chiar și în mijlocul ororii.

Pe 11 iunie 1942, a fost executat de un pluton de execuție.

Nu pentru lașitate.

Nu pentru trădare.

Ci pentru că a refuzat să închidă ochii la uciderea unor nevinovați.

După război, numele său s-a scufundat în uitarea birocratică. Oficial, a rămas un soldat executat pentru „demoralizarea trupelor”. Fără recunoaștere. Fără onoare.

Au trecut decenii.

Abia în 2009 statul german i-a redeschis cazul și i-a reabilitat oficial memoria, recunoscând că condamnarea sa a fost o nedreptate și că acțiunile sale au reprezentat un exemplu rar și puternic de curaj moral într-o perioadă în care a vorbi deschis putea costa viața cuiva.

Reabilitarea a venit prea târziu.

Pentru el. Pentru soția sa. Pentru familia sa.

Dar a venit pentru istorie.

Povestea lui Michael Kitzelmann ne amintește de un adevăr inconfortabil: în vremuri de violență și frică, majoritatea oamenilor tac. Ei spun că nu există alternative. Că a vorbi deschis este inutil. Că este mai bine să închizi ochii pentru a te salva.

Michael ar fi putut face la fel.

În schimb, a ales să vorbească.

Și această alegere l-a costat viața.

Nu a oprit războiul.

Nu a prevenit atrocitățile.

Dar a demonstrat că, chiar și în cele mai întunecate ore, conștiința poate rămâne vie.

A fost un tânăr ofițer care a refuzat să accepte moartea nevinovaților ca parte inevitabilă a conflictului.

Și, deși a durat 67 de ani, țara sa a recunoscut că, în mijlocul ororii, el alesese calea cea dreaptă.

$$$

 Numele ei era Judy-Lynn del Rey. Și a devenit cea mai puternică editură din istoria science fiction-ului.

S-a născut în 1943 cu nanism acondroplazic. Era minionă, dar în interiorul ei se afla un întreg univers. Crescută printre bibliotecile publice din New York, a devorat romane science fiction când lumea le considera doar ficțiune pulp pentru adolescenți. Ea, însă, a văzut viitorul literaturii.

A început de jos: secretară editorială la revista Galaxy, vârful science fiction-ului în anii 1960. În patru ani, era deja redactor-șef.

Apoi a apărut Ballantine Books.

Era anul 1973. Science fiction-ul și fantasy-ul erau tratate ca drojdia pieței editoriale. Fantasy? Vandabile doar dacă erai Tolkien. Judy-Lynn știa că sunt prostii. Și a decis să o demonstreze.

A făcut o primă mișcare riscantă: a rupt legăturile cu John Norman, un autor de bestselleruri, dar misogin. A fost un pariu. Nu-i păsa.

Apoi a venit pariul care avea să schimbe totul.

În 1976, cineva i-a oferit drepturile pentru un roman legat de un viitor film spațial. Regizorul era necunoscut. Studioul era sceptic. Hollywood-ul era convins că va fi un dezastru.

Judy-Lynn a spus da.

Romanul Star Wars s-a vândut în 4,5 milioane de exemplare înainte de lansarea filmului. Ea se autointitula „mama Star Wars”.

În anul următor, a fondat Del Rey Books, propria sa editură. Soțul ei, Lester, a editat cărțile fantasy. Ea s-a ocupat de tot restul.

Primul lor roman original? Sabia Shannarei de un tânăr autor necunoscut, Terry Brooks. A fost un fenomen.

Dar Judy-Lynn nu s-a oprit aici.

În 1977, a reînviat o carte uitată din 1973: Prințesa Mireasă. A relansat-o cu o copertă nouă surpriză și o campanie de marketing agresivă. Fără intervenția ei, nu ar fi existat niciodată un film. Niciun „Bună ziua. Numele meu este Inigo Montoya...”.

A publicat romanele Star Trek.

L-a contactat pe Stephen R. Donaldson și l-a convins pe Ballantine să publice întreaga trilogie Thomas Covenant într-o singură zi. Nimeni nu reușise vreodată.

A dus romanul „Dragonul Alb” de Anne McCaffrey pe primul loc în New York Times: o premieră pentru un roman science fiction.

Din 1977 până în 1990, Del Rey Books a plasat 65 de titluri pe listele de bestselleruri. Mai multe decât toate celelalte edituri science fiction și fantasy la un loc.

Concurenții au numit-o „Death-Rey Books”. A fost dominantă. Imbatabilă.

Arthur C. Clarke a numit-o „cea mai strălucită editoare pe care am întâlnit-o vreodată”.

Philip K. Dick a mers mai departe: „Cea mai bună editoare de la Maxwell Perkins încoace”.

Dar industria nu a iertat-o niciodată pentru că era o femeie mică de statură într-o lume plină de bărbați înalți și importanți.

Nu i-au acordat niciodată un premiu Hugo în timpul vieții. Niciodată o nominalizare. Doar laude șoptite, niciodată în public.

În octombrie 1985, Judy-Lynn a suferit o hemoragie cerebrală. A murit patru luni mai târziu. Avea 42 de ani.

Abia atunci comitetul Hugo a decis să o premieze.

Soțul ei, Lester, a refuzat premiul. El a spus că Judy-Lynn nu l-ar fi vrut. Că era prea târziu.

Avea dreptate.

Judy-Lynn del Rey câștigase deja.

Transformase science fiction-ul dintr-o distracție de nișă într-o forță culturală. Luase fantezia și o făcuse mainstream.

Pariase pe Star Wars când nimeni nu credea în ea.

Salvase Prințesa Mireasă de la uitare.

Publicase prima carte science fiction numărul unu din istoria New York Times.

Făcuse toate acestea în timp ce avea puțin peste un metru și jumătate înălțime.

Într-o lume care o subestima în fiecare zi.

Data viitoare când deschideți un roman fantasy, urmăriți un film Star Wars sau citați Prințesa Mireasă...

Acum știți cine a făcut toate acestea posibile.

$$$

 În 1988, în timpul filmărilor pentru Indiana Jones și Ultima Cruciadă, Steven Spielberg a luat o decizie de casting care a stârnit nedumerire la Hollywood: pentru rolul tatălui Indianei, l-a chemat pe nimeni altul decât Sean Connery, fostul James Bond. Un detaliu curios? Connery era doar cu doisprezece ani mai în vârstă decât Harrison Ford. Dar timpul, în fața camerei, contează puțin. Ceea ce a explodat între cei doi a fost ceva mult mai măreț: o chimie rară, puternică, reală.

Ford, deja cufundat de ani de zile în pălăria și biciul personajului său, era îngrijorat să nu cadă în clișeul fiului rebel. Dar Connery a sosit cu o carismă care mânuiește aerul și o frază care a schimbat totul:

„Să-i facem umani, nu doar eroi.”

Această frază conținea toată măiestria sa artistică. Din acel moment, filmul a căpătat un ton diferit.

Ford își amintea:

„Sean putea da gravitate chiar și celor mai nebunești scene, iar apoi adăuga o glumă care ne făcea pe toți să râdem.”

Relația lor nu a fost doar o interpretare. A fost reală. A fost făcut din râsete sincere, priviri subînțelese și respect profund. Ford a râs:

„M-a tratat ca pe un copil, chiar și în afara platourilor de filmare.”

Una dintre cele mai îndrăgite scene ale filmului îi prezintă legați unul lângă altul în castelul nazist. Replica „Vorbește în somn”, improvizată de Connery, l-a luat pe Ford atât de prin surprindere încât expresia sa a fost autentică. Spielberg a păstrat-o în film. Magie pură.

În afara platourilor de filmare, acea magie a continuat. Odată, în Spania, Connery l-a invitat pe Ford să joace golf. Ford a apărut în pantaloni de luptă și o șapcă de baseball. Connery, impecabil, i-a dat o șapcă de golf și i-a spus:

„Ești îmbrăcat de luptă. Poftim, pune asta.”

Ford nu a uitat niciodată asta. De atunci, a purtat mereu cu el o cămașă proaspăt călcată.

Connery, într-un interviu, a spus:

„Harrison ascultă. E rar în zilele noastre.”

Ford a răspuns ani mai târziu:

„Sean avea o eleganță de modă veche. Putea încânta o cameră cu o singură privire sau putea face un tehnician să râdă cu o grimasă.”

În 2006, Ford a fost ales să-l onoreze pe Connery la Premiul pentru întreaga carieră. El a spus:

„Am învățat mai multe de la el în câteva săptămâni decât în anii carierei sale.”

Iar când Connery a murit în 2020, Ford a declarat:

„El a fost tatăl meu... nu în viață, ci în film și în inima mea.”

Ceea ce au trăit nu a fost doar un film. A fost o întâlnire între două lumi, două epoci, doi bărbați care au învățat să se respecte și să se iubească cu adevărat.

O legătură care continuă să strălucească de fiecare dată când îi vezi din nou pe acei doi ochi plini de istorie, în mijlocul deșerturilor scăldate în soare, al templelor antice și al liniilor memorabile.

$$$

 Legenda spune că Meșterului Manole i-au căzut zidurile de nouă ori până când a zidit-o pe Ana soția lui vie în perete - și abia atunci Mănăstirea Argeșului a stat în picioare.

În secolul al XVI-lea pe malul râului Argeș domnul Neagoe Basarab avea un vis obsesiv. Să ridice cea mai frumoasă mănăstire care s-a văzut vreodată pe pământ. "Mănăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă." Ceva care să-i supraviețuiască să rămână în veșnicie să fie pomenit.

A adunat "Nouă meșteri mari/ Calfe și zidari/ Și Manole - zece/ Care-i și întrece." Zece dintre cei mai pricepuți meșteri din țară. Au căutat loc "Pe Argeș în gios/ Pe un mal frumos" și s-au apucat de treabă.

Manole era special. Învățase arhitectura la Constantinopol sub sultanul Baiazid al II-lea apoi studiase la Veneția. Unii spun că sub îndrumarea însuși a lui Erasmus. Era armean din Niaesia dar domnul Neagoe îl cunoscuse la Istanbul și îl chemase special pentru această ctitorie. Era cel mai învățat constructor din acele vremuri.

Ceilalți nouă meșteri erau români pricepuți cu mâna la meserie dar fără învățătura occidentală a lui Manole. Și asta i-a făcut invidioși. De ce un străin? De ce un armean? De ce nu unul de-al lor să conducă lucrarea?

Și s-au apucat să zidească. Ziua construiau ziduri înalte. Dar noaptea când se întorceau dimineața totul era surpat. "Tot ce ziua zideau/ Noaptea se strica/ De la temelie/ Totul se dărâma."

Săptămână după săptămână același coșmar. Zideau ziua găseau ruine dimineața. Neagoe Basarab începea să se îndoiască. Să fie Manole așa priceput cum i se spusese? Sau îl mințiseră toți? L-a amenințat. Dacă nu termină mănăstirea el și toți meșterii vor fi pedepsiți aspru.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să construiești ceva care se năruia în fiecare noapte în timp ce domnitorul îți amenința viața.

Realitatea era că dimensiunile planurile lui Manole erau sabotate de ceilalți meșteri. Din invidie din mândrie din xenofobie. Nu suportau ideea că un străin conducea lucrul. Așa că distrugeau noaptea ce construia el ziua. Și dădeau vina pe el.

Într-o noapte Manole a avut un vis. O vedenie divină. I s-a arătat soluția: trebuia să sacrifice prin zidire în peretele clădirii prima femeie care va veni să aducă bucate "la soț/ ori la frate." Până nu se făcea jertfă de sânge mănăstirea nu va sta.

Era un mit vechi balcanic. Nimic mare nu se poate clădi fără sacrificiu. În versiunile sud-dunărene se sacrifica un animal domestic o pasăre umbra unui copil oase cranii. Dar în varianta românească sacrificiul era mai mare. Mai tragic. Mai uman.

A doua zi Manole și-a privit meșterii în ochi. Le-a spus despre vis despre jertfă despre necesitatea sacrificiului. Au înțeles. Toți au înțeles. Au jurat să accepte pe cine va trimite soarta.

Și atunci pe cărare departe foarte departe s-a ivit o siluetă. O femeie tânără. Venea încet pe poteca de lângă râu. Aducea de mâncare soțului ei.

Era Ana. Soția lui Manole. Însărcinată.

Manole a simțit cum i se rupe inima. Nu! Nu ea! Orice altceva dar nu ea! S-a rugat lui Dumnezeu cu disperare: "Doamne sfinte/ Mare milostive/ Ape grele varsă/ Vânturi puternice/ Ca să o oprească/ Ana cea iubită/ Soția mea dragă!"

S-au pornit ploi grele. Vânturi puternice au bătut. Dar Ana continua să meargă. Căuta adăpost uneori dar revenea pe drum. Continua să vină spre mănăstire. Spre soțul ei. Spre sacrificiu.

Când a ajuns la poarta șantierului Manole a plâns. Dar jurământul era jurământ. Visul era vis. Soarta era soartă. Ceilalți meșteri s-au uitat la el. Așteaptă.

Ana a venit veselă. Nu știa nimic. Credea că vine să-i aducă de mâncare soțului ei. "Manoli Manoli/ Meștere Manoli!" L-a chemat cu bucurie.

Manole i-a spus că e un joc. O farsă pentru domn. Vor să vadă cum arată o femeie zidită în perete. O să o pună acolo doar așa de probă să râdă domnul. Ana a râs. Și-a luat ea. A acceptat jocul. S-a lăsat zidită.

Și atunci a început cel mai tragic moment din literatura populară românească. Zidirea Anei.

"Zidul se suia/ Și o cuprindea/ Pân' la gleznișoare/ Pân' la pulpișoare/ Pân' la brâu/ Pân' la sân/ Pân' la gât/ Pân' la gură."

Ana râdea la început. Apoi s-a speriat. "Manoli Manoli/ Meștere Manoli/ Gluma nu-i glumă/ Zidul mă strânge/ Prea tare mă strânge!"

Dar Manole continua. "Iar Manea ofta/ Și se apuca/ Zidul de zidit/ Visul de-mplinit."

"Zidul rău mă strânge/ Țâțișoara-mi plânge/ Copilașu-mi frânge!"

Ana țipa acum. Realiza. Nu era joc. Era moarte. Dar prea târziu. Zidul o cuprinsese. Iar Manole plângea și zidea. Plângea și zidea. Lacrimile i se amestecau cu mortarul.

Te-ai întrebat vreodată ce simte un om care își sacrifică soția și copilul nenăscut pentru o operă de artă? Pentru un vis? Pentru o mănăstire? Manole a ales arta în loc de dragoste. Veșnicia în loc de fericire. Și a plătit prețul până la moarte.

Și miracolul s-a întâmplat. De când Ana fusese zidită în perete mănăstirea nu s-a mai surpat. Zidurile stăteau. Creștea frumos armonic perfect. Jertfa funcționase.

Mănăstirea Curtea de Argeș s-a ridicat în toată splendoarea ei. O bijuterie arhitectonică. O capodoperă care îmbina stilul bizantin cu arabescul georgian cu ornamentația armeană. Dantelărie în piatră. Turle zvelte. Marmură albă adusă din Grecia prin viclenie - Neagoe pretinsese că construiește o moschee la Vidin ca să obțină permisiunea sultanului de a folosi marmura interzisă creștinilor.

Când mănăstirea a fost gata Neagoe Basarab a privit-o cu mândrie. Era cea mai frumoasă construcție pe care o văzuse vreodată. Visul lui devenise realitate. Dar apoi i-a venit o teamă. Dacă Manole ar putea construi ceva și mai frumos pentru altcineva?

Din invidie din mândrie din dorința de unicitate Neagoe a dat o poruncă teribilă. Schelele să fie înlăturate. Meșterii să rămână pe acoperiș. Toți zece. Fără modalitate de a coborî. Condamnați la moarte.

Meșterii au înțeles. Au fost trădați. Au construit pentru domn iar domnu i-a închis sus ca să nu mai poată construi pentru nimeni altul.

Manole s-a uitat în jos. Spre locul unde Ana fusese zidită. Soția lui dragă. Copilul lui nenăscut. Sacrificate pentru această operă. Și acum el însuși condamnat.

A decis să nu se predea. Și-a făcut aripi din șindrilă. Dacă nu putea coborî va zbura. "Manole zbura/ Cu inima grea/ Cu ochii în lacrimi/ Cu dor de Ana."

Dar aripile din lemn erau prea grele. Nu puteau susține un om. Manole s-a prăbușit de pe turla înaltă. A căzut lângă zidul unde Ana fusese zidită. A murit lângă ea.

Și legenda spune că din locul unde Manole a căzut a răsărit un izvor cu apă limpede. Fântâna Meșterului Manole. Apa curge și astăzi lângă mănăstire. Doi suflete - Ana și Manole - unite prin sacrificiu legate prin moarte în eternitate.

Peste 200 de variante ale acestei balade circulă în folclorul românesc. Dar versiunea cules și "îndreptată" de Vasile Alecsandri în 1852 în volumul "Poezii populare. Balade (Cântece bătrânești)" este cea care a rămas în istorie.

George Călinescu considera "Meșterul Manole" alături de "Miorița" "Zburătorul" și "Dochia și Traian" ca fiind una dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii populare românești.

Mircea Eliade marele istoric al religiilor considera că mitul sacrificiului este o moștenire culturală geto-tracă. O rădăcină care se pierde în protoistorie în fondul indoeuropean comun.

Dar ce face legenda românească unică este că Ana acceptă cu seninătate zidirea. Nu protestează nu se zbate nu blestemă așa cum se întâmplă în variantele balcanice. Este una dintre figurile cele mai luminoase ale literaturii noastre populare. Iubirea ei este atât de mare încât acceptă moartea ca pe un joc.

Și zborul sacrificial al meșterului este prezent de asemenea numai în variantele românești. Manole nu vrea să trăiască fără Ana. Preferă să zboare să încerce imposibilul decât să accepte o viață fără ea.

Istoricii spun că Manole a existat cu adevărat. Că Ana a fost sora de lapte a lui Neagoe și fiica din flori a lui Pârvu Craiovescu. Că și-a găsit sfârșitul în timpul unei revolte a meșterilor care nu îl acceptau pe Manole străinul.

Pe peretele sudic al Mănăstirii Argeșului există un loc marcat ca fiind locul unde Ana a fost zidită. Turiștii vin din toată lumea să vadă. Să atingă zidul. Să simtă tragedia.

Mănăstirea stă în picioare de peste 500 de ani. A rezistat cutremurelor războaielor secolelor. A fost restaurată în secolul XIX de arhitectul francez André Lecomte du Noüy care i-a adăugat turlele zvelte pe care le vedem astăzi.

Din 1914 este necropola regală a României. Aici sunt înmormântați Carol I și Elisabeta Ferdinand și Maria Carol al II-lea și Regina Elena Mihai I și Ana. Regii dorm lângă zidul unde Ana a fost sacrificată.

Astăzi când vizitezi Mănăstirea Curtea de Argeș și vezi bijuteria arhitectonică care s-a ridicat acolo gândește-te la Manole care și-a sacrificat soția pentru artă. Gândește-te la Ana care a acceptat moartea cu seninătate. Gândește-te la mesajul legendei: nimic mare nu se construiește fără sacrificiu.

Pentru că în secolul XVI pe malul Argeșului Meșterul Manole a învățat că arta cere prețul cel mai mare. Și l-a plătit cu sângele inimii lui. Cu viața femeii iubite. Cu copilul nenăscut. Cu propria lui moarte.

Și mănăstirea stă. Frumoasă eternă de neclintit. Mărturie că jertfa nu a fost în zadar. Că din sacrificiu se naște frumusețea. Că din durere se zidește veșnicia.

$$$

 Când tabela de marcaj a afișat 1.00, lumea întreagă a înțeles că tocmai văzuse perfecțiunea...

Pe 18 iulie 1976, la Montreal, Nadia Comăneci a intrat în istoria sportului mondial, devenind prima gimnastă din istoria olimpică care a obținut punctajul perfect de 10 pentru un exercițiu impecabil executat la paralele. Avea doar 14 ani și tocmai schimbase pentru totdeauna gimnastica mondială.

Firma Omega, sponsor oficial al competiției, fusese întrebată înainte de Jocuri despre numărul de cifre necesar pentru tabela de scor. Răspunsul fusese că sunt suficiente trei cifre, deoarece nota 10 va fi imposibil de primit de către vreun gimnast. Când Nadia a obținut primul său 10 perfect, tabela nu era programată să afișeze această notă, astfel că a apărut ca "1.00".

Pentru câteva momente în arena cu peste 20.000 de spectatori s-a făcut liniște. Nici Nadia, nici antrenorul Béla Károlyi nu înțelegeau ce se întâmpla. Apoi crainicul a anunțat: "Doamnelor și domnilor, pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice, Nadia Comăneci obține nota 10!"

Doar cei care au trăit acele momente știu cu adevărat ce înseamnă să vezi România reprezentată de o fetiță care a reușit imposibilul - să atingă perfecțiunea într-un sport care nu o acceptase niciodată până atunci.

Nadia nu s-a oprit la primul 10. În total, la Montreal a primit șapte note perfecte - trei la paralele inegale, trei la bârnă și una la sol. A câștigat trei medalii de aur (individual compus, bârnă și paralele), o medalie de bronz la sol și argint cu echipa.

Nadia a devenit cea mai tânără gimnastă din istorie care a câștigat aurul olimpic la individual compus, la doar 14 ani. Din cauza schimbării regulamentelor de vârstă în gimnastică, recordul ei nu poate fi doborât niciodată.

Lumea a început să vorbească despre "Zeita de la Montreal" și despre "Perfecta Nadia". A fost numită BBC Overseas Sports Personality of the Year pentru 1976 și Associated Press' Female Athlete of the Year. În România, a fost decorată cu Medalia de Aur Secera și Ciocanul și numită Erou al Muncii Socialiste, devenind cea mai tânără româncă care a primit această distincție.

Te-ai întrebat vreodată cum se simte să fii român în momentul când țara ta devine cunoscută în toată lumea prin ceva extraordinar? Pentru că în 1976, numele României era pe buzele tuturor - nu din cauze politice, ci datorită unei fetițe care a redefinit limitele posibilului.

Pentru români, Olimpiada de la Montreal a fost cea mai importantă de până atunci, competiția fiind numită ulterior "Olimpiada Nadia Comăneci". România s-a clasat pe locul 9 în clasamentul pe medalii, cu 27 de reușite, dintre care 4 de aur, 9 de argint și 14 de bronz. Dintre cele patru de aur, trei au fost obținute de Nadia Comăneci.

Nadia este considerată "cea mai iconică gimnastă a secolului al XX-lea" și a fost numită una dintre Sportivii Secolului de către Laureus World Sports Academy. Pentru că a dovedit că românii pot fi cei mai buni din lume la ceea ce fac.

Astăzi, când vedem performanțele sportivilor români la competițiile internaționale, ne întoarcem cu gândul la acea seară de 18 iulie 1976, când o fetiță din Onești a arătat lumii întregi că perfecțiunea există și poate purta nume românesc.

$$$

 Pe 16 noiembrie 1979 la ora 17:30 primul metrou românesc a plecat din stația Semănătoarea - bucureștenii plăteau 1 leu să vadă miracolul trenului care mergea sub pământ și în prima zi 175.000 de oameni s-au înghesuit să-l testeze.

În 1977 București era un coșmar de trafic. Peste 1,7 milioane de locuitori se îmbulzeau în tramvaie autobuze și troleibuze care circulau cu ușile deschise. Oamenii stăteau pe trepte pe tampoane între vagoane. Era haos. Orașul creștea iar transportul de suprafață nu mai făcea față.

Ideea unui metrou în București nu era nouă. În 1908 tânărul student Dimitrie Leonida își alegea ca temă de diplomă exact asta - proiectul construcției unui metrou în București. Între 1909-1910 se purtau negocieri cu firma Siemens & Halske pentru construirea liniilor de tramvai din oraș. Inginerii Elie Radu și Dimitrie Leonida membri ai Consiliului Tehnic al Bucureștiului propuneau construirea metroului - sumele cerute de firma belgiană pentru tramvaie erau foarte mari și ar fi putut acoperi costurile unui metrou.

Propunerea a fost reluată în 1929-1930 în cadrul comisiei conduse de arhitectul Duiliu Marcu care discuta "Planul de sistematizare a Capitalei". Dar soluția nu a fost reținută. Se considera că Bucureștiul putea fi încă acoperit de transportul în comun de suprafață.

La începutul anilor '40 noi inițiative au fost lansate. Se prevedea construirea a 3 linii între Hipodrom și Piața Unirii de la Gara București Est până la Șoseaua Academiei și între Gara de Nord și Piața Victoriei. Dar izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a oprit și această inițiativă.

În 1971 în plină expansiune urbană s-a ajuns la concluzia că unica soluție potrivită era construirea unei rețele de trenuri subterane. Pe 15 februarie 1972 s-a luat decizia de a se institui o comisie responsabilă de elaborarea unor propuneri concrete legate de construirea rețelei de metrou.

Pe 25 noiembrie 1974 se hotăra declanșarea lucrărilor premergătoare: studii analize proiecte. Pe 1 februarie 1975 e lansată Întreprinderea Metroul București căreia i-a fost încredințat proiectul de construcție. Lucrările efective au fost demarate pe 20 septembrie 1975.

Ceaușescu era fascinat de metrou. Îl văzuse la Moscova la Paris la Londra. Visa că România să aibă și ea. Dar nu oricum. Totul trebuia făcut cu forțe și resurse românești. Fără tehnologie sovietică. Fără ajutor din occident. România singură.

Proiectul inițial prevedea două mari linii care să lege nordul cu sudul și estul cu vestul orașului iar un inel circular de tunele să lege cele patru capete ale magistralelor. Dar lucrările s-au realizat după pofta dictatorului cu segmente de legătură lipsă între magistrale.

Inițial metroul trebuia să fie construit din Drumul Taberei până în Balta Albă. Dar Ceaușescu l-a disprețuit pe Gheorghiu Dej și a mutat metroul din creion în Militari. Dictatorul zicea că în cartierul Drumul Taberei locuiau "burghejii" pentru că fusese ridicat pe vremea lui Dej. Nu a ținut cont de faptul că la acea vreme Drumul Taberei era cel mai aglomerat cartier din București. Nici de faptul că Militari nici măcar nu era construit la vremea aceea.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să construiești un metrou în plină criză energetică când lumina se tăia la ore fixe și benzina era rațională.

Construcția propriu-zisă începuse în 1975 sub coordonarea Întreprinderii Metroul București. "La vremea respectivă instituția avea trei calități: antreprenor general proiectant general și beneficiar de investiții. El proiecta el executa el recepționa" își amintește Octavian Udriște fost angajat al metroului.

În 1977 a fost înființată Întreprinderea de Exploatare a Metroului București (IEMB) în subordinea Ministerului Transporturilor. Ei urmau să primească primul tronson pentru exploatare.

Începuturile metroului au presupus implicarea unor experți în subteran - mineri din Valea Jiului. Aceiași oameni care săpau cărbune la sute de metri sub pământ acum săpau tuneluri sub București. Au fost folosite utilaje românești - scuturi semiautomate produse la atelierele FAUR.

"S-au decapat vreo doi-trei metri de pământ de la suprafață s-a turnat un planșeu s-a refăcut strada și s-a construit tunelul în continuare pe dedesubt începând cu această casetă fără ca șantierul să fie deschis multă vreme" explică Octavian Udriște.

Inițial proiectul a avansat cu un ritm de 2 kilometri pe an. Apoi s-a ajuns la un ritm dublu. Presiunea era imensă. Ceaușescu voia metrou repede.

"Când s-a terminat caseta între Izvor și Piața Unirii s-a montat o linie. Și printr-un orificiu lăsat deschis cred că în 17 august 1977 s-a introdus unitatea prototip formată din două vagoane cuplate. Și acolo am început să facem probe" amintește Octavian Udriște.

Vagoanele erau ASTRA IVA construite la Arad între 1976 și 1992. Totul românesc. Nu erau făcute după modelul sovietic folosit în celelalte state ale blocului estic. Stațiile aveau ca și culori predominante alb gri și portocaliu. Design simplu funcțional comunist.

Dar problemele erau peste tot. Întrerupătorul automat care protejează instalația de tracțiune și iluminatul din tren nu funcționa bine. Supratensiuni de comutație. Scurtcircuite. Focuri. "Am încercat să facem tot felul de îmbunătățiri cârpeli încoace și încolo astfel încât să le facem funcționale. Am redus viteza de la 80 la 65 de kilometri pe oră și i-am dat drumul experimental cu public cum a zis tovarășul" povestește inginerul.

Pentru Ceaușescu metroul era o realizare măreață ce simboliza un punct de interes pentru oficialii străini. Nici de Ziua Muncii nici de Sărbătoarea Națională metroul nu a putut fi dat spre exploatare. Cu toate acestea el trebuia să intre în funcțiune în preajma celui de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român care începea pe 19 noiembrie.

"L-am dat cu chiu cu vai în 16 noiembrie înaintea unui Congres care începea pe 19 noiembrie. Veneau oaspeți de afară și trebuia să se fudulească cu metroul" spune Octavian Udriște.

Pe 16 noiembrie 1979 ziua cea mare. Presa comunistă nu a creat un mare eveniment în jurul intrării în funcțiune a metroului. Ceaușescu nu a venit la inaugurare. I-a fost frică. A lăsat o vreme să circule să vadă că funcționează.

Dar bucureștenii au venit. O sută șaptezeci și cinci de mii în prima zi. Cozi uriașe. Toată lumea vroia să vadă miracolul trenului care mergea sub pământ. Biletul costa 1 leu. Programul era între 5:00 și 23:30.

Prima porțiune a magistralei 1 unea două mari platforme industriale - Timpuri Noi și Semănătoarea - traversând Splaiul Independenței. De-a lungul a 8,1 kilometri au fost realizate șase stații: Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) Grozăvești Eroilor Izvor Piața Unirii Timpuri Noi.

"Atenție se închid ușile!" S-a auzit pentru prima oară în subteranul bucureștean. Anunțul care avea să devină familiar pentru milioane de călători în următorii ani.

Între 16 noiembrie și 19 decembrie 1979 când s-a tăiat oficial panglica de inaugurare metroul a funcționat cu călători. Era singurul metrou din lume care în perioada de probe a funcționat cu public. O decizie bizară dar tipică pentru comunism - "experimental cu public" se numea formula găsită.

Te-ai întrebat vreodată cum era să intri pentru prima oară în metrou în 1979? Să cobori scările să simți aerul rece de sub pământ să vezi tunelul întunecos să auzi vuietul trenului care vine? Pentru bucureștenii care își petrecuseră toată viața călătorind cu tramvaiul era science fiction.

Pe 19 decembrie 1979 Ceaușescu a venit în sfârșit la inaugurarea oficială. Tovarășii s-au urcat toți în vagon iar Ceaușescu a zis: "Să pornească!" Elena Ceaușescu a simțit nevoia să-și dea cu părerea: "Dac o porni!" "O să pornească!" a asigurat-o Ceaușescu împăciuitor.

Prima încercare a fost fără noroc. Metroul nu a pornit. Ceaușeasca s-a întors spre tovarăș și i-a făcut cu pumnii: "Sîc că nu merge!" Mecanicul a mai încercat o dată și a pornit. Atunci Ceaușescu s-a întors spre ea și i-a făcut la fel: "Sîc c-a mers!" au mărturisit constructorii.

Vizitele lui Ceaușescu stabileau termene limită foarte dificil de atins. Fără să se priceapă arăta cu degetul ce ar vrea să schimbe chiar dacă de cele mai multe ori erau aberații. "De regulă îi plăcea să inoveze. Să participe cu idei. La Casa Poporului era cel mai evident. Nu e frumos ce ați făcut aici. Dați jos! Nu pricepeai ce vrea făceai din nou iar nu-i plăcea. Și până la urmă ajungeam la o soluție care era de fapt prima. Era dorința lui de a se băga în seamă" își amintesc constructorii.

După deschiderea primului tronson metroul s-a extins rapid. În decembrie 1981 se prelungește până la Republica. În august 1983 se deschide ramura spre Industriilor (Preciziei). În decembrie 1984 legătura până la Crângași. În ianuarie 1986 Magistrala 2 de la Piața Unirii la Depoul IMGB (Berceni). În octombrie 1987 Magistrala 2 prelungire spre Pipera. În august 1989 Magistrala 3 Gara de Nord - Dristor 2.

În prezent metroul bucureștean are cinci magistrale cu o lungime totală de aproximativ 80 de kilometri și 64 de stații. Peste 140 de milioane de călători pe an. Coloana vertebrală a transportului public din capitală.

Dar totul a început pe 16 noiembrie 1979 când 175.000 de bucureșteni s-au înghesuit să vadă miracolul. Când un tren alb cu dungă portocalie a plecat din Semănătoarea spre Timpuri Noi. Când România comunistă în plină criză energetică a reușit să construiască cu forțe proprii ceea ce doar marile capitale ale lumii aveau.

Astăzi când te urci în metrou la Petrache Poenaru și auzi "Atenție se închid ușile" gândește-te la minerii din Valea Jiului care au săpat tunelurile. La vagoanele ASTRA construite la Arad. La inginerul Octavian Udriște care "a dat drumul experimental cu public cum a zis tovarășul". La cele 175.000 de persoane care în prima zi au plătit 1 leu să vadă trenul care merge sub pământ.

Pentru că pe 16 noiembrie 1979 când primul metrou din România a plecat din stație București s-a alăturat Londrei Parisului Moscovei și Budapestei. Și deși a fost construit în comunism cu toate problemele și absurditățile regimului metroul a rămas una dintre puținele realizări de care românii pot fi mândri cu adevărat.