$$$

 GÂNDUL ZILEI....ELENA FARAGO - "O VIAȚA DE ROMAN , SUBIECT DE DRAMĂ

S-au împlinit 72 de ani (d.4 Ianuarie 1954) de la moartea Elenei Farago, nascuta la data de 29 martie 1878 și care a fost o cunoscuta poeta, creatoare, in special de poezie pentru copii.

A fost prietenă cu Nicolae Iorga şi angajata lui I.L.Caragiale.

  “Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învăţat şi citit singură tot ce am vrut să ştiu”, menţiona poeta Elena Farago într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bogdan-Duică.

 Poeta fără “cultură oficială” şi-a sacrificat copilăria pentru a avea grijă de tată şi fraţi după ce a rămas orfană de mamă. Situaţia dramatică a căpătat accente greu de imaginat după ce s-a stins din viaţă şi tatăl acesteia.

Elena Farago s-a născut într-o familie de greci din Barlad, fiica lui Francisc şi Anastasia Paximade. A fost rodul căsniciei acestei familii de negustori înstăriţi alături de cei şase fraţi, trei băieţi şi trei fete.

  Elena, fiind mai mare dintre surori, a purtat tot timpul grija fraţilor. Cea mai apropiată i-a fost sora Antoaneta, căreia i-a recitat poeziile învăţate la şcoală. Pe rând, trei dintre fraţi s-au stins din viaţă.

La vârsta de numai 12 ani (în 1890), când avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură. Se prăpădeşte şi mama fraţilor Paximade, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala. Devine sprijin de bază pentru fraţii mai mici. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea mai mult să facă. 

   Cinci ani mai târziu, în 1895, primeşte o nouă lovitură. Tatăl Elenei se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de agonie se stinge în braţele fiicei. Toţi fraţii au fost împrăştiaţi pe la rude. Elena ajunge la Braila , la unchiul pe linie maternă. 

Orfană de ambii părinţi la numai 17 ani, Elena se îmbolnăveşte grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul Colţea din București. ERNEST, fratele mai mare, stabilit in Bucuresti, o primeşte în casa sa în timpul convalescenţei. Odată însănătoşită, e nevoită să muncească pentru a se întreţine.

    Aşa ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, locul unde îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. CARAGIALE. Afându-i povestea de viaţă, acest ar fi exclamat: “O viaţă de roman, subiect de dramă”.

Timp de doi an este guvernantă în casa dramaturgului, având grijă de copiii lui Caragiale (1897-1898). Pentru viitoarea poetă au fost cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale, cum singură a recunoscut în 1927, într-un interviu pentru ziarul “RAMPA ”. În acei doi ani cunoaşte o pleiadă de scriitori şi ziarişti, toţi având un rol pentru deciziile ulteriore (Al.Vlahuta,G. Ranetti).

   Având înclinaţii socialiste, Elena Paximade îl cunoaşte în aceste cercuri pe economistul Francisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905 şi se mută definitiv acolo.

Când avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. 

Doi ani mai târziu devine o colaboratoare intensă a revistei “SEMĂNĂTORUL ”, condusă la acea vreme de N. Iorga.

   În 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a creat o sumedenie de versuri. Scrie volume întregi de literatură şi poezie pentru copii: “Bobocica”, “Sa nu plângem”, “Sa fim buni, , “A ciocnit in ou de lemn ”, “Într- o noapte de Crăciun ” etc.

A hrănit ţăranii după răscoala din 1907..

Tot în 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume de la N. IORGA pentru poeziile publicate, Elena Farago a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi. În acest context a fost închisă pentru puţină vreme şi dusă la Bucuresti. A scăpat de închisoare datorită intervenţiilor lui Iorga.

În 1908 obţine marele premiu al Academiei Romane pentru volumul “Şoapte în umbră "

Este prioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuța. Pentru ea şi pentru Mihnea , fiul adoptat, a scris în 1913 volumele “Copiilor” şi “Pentru copiii"! 

“Oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“, consemna scriitorul Geo Bogza. Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani după o lungă suferiţă.

Probabil că Elena Farago nu se numără printre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii române, însă este, cu siguranţă, unul dintre autorii preferati ai tuturor generaţiilor de copii şi părinţi. Cred că este imposibil să existe vreun român (mic sau mare) care să nu fi citit sensibilele sale creaţii :" Gândăcelul",Tanu", Doi frați cuminți " ,Cățelușul schiop"etc.

"Lăsând la o parte jocurile şi jucăriile costisitoare, cred că poezia este jocul cel mai frumos şi mai la îndemâna oricărui părinte, iar Elena Farago este prima poartă care li se deschide copiilor către literatură, este primul puzzle (de cuvinte!) prin care se construieşte sensibilitatea şi afectivitatea copilului"....

Din scrisoarea unei bătrâne

de Elena Farago

O, lasă-ți obiceiul de-a răscoli în scrum

Prilejuri de durere în biata cale-a vieții, -

Ci scaldă-ți ochii limpezi în roua dimineții,

Și nu-ntreba țărâna de urmele din drum...

E vitregă țărâna și sfatul ei avan, -

La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?

Ni-s scrise-n cartea vieții, la toți, și dor și jale

Și drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape și poteci,

Și dragostea și ura și mila și păcatul,

Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul

Și mutul semn al crucii din liniștea de veci...

O, sunt, de bună seamă, și lacrimi în noroi,

Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieții, -

Și jalea și amarul vor fi de veci drumeții

Cei nelipsiți, din calea oricărui dintre noi...

De-aceea vezi tu uită cât poți cu ochi senini, -

Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieții

Să poți vedea și-n pâcla și-n roua dimineții,

Un rost, în fața cărui nu poți să nu te-nchini…

Omagiu etern poetei cu suflet de floare ,gingaș și sensibil,Elena Farago! 

În imagine, poeta la biroul de unde au zburat către lume minunatele poezii!

  Janeta Hulea

$$$

 FRANZ LISZT ȘI BARBU LĂUTARU

Barbu Lăutaru, un geniu al muzicii lăutărești românești, a rămas în istorie pentru talentul său nativ, impresionând chiar și pe marii compozitori ai Europei. Deși nu avea nicio educație formală în muzică, Barbu a reușit să-l fascineze pe celebrul Franz Liszt, inspirându-l să creeze „Rapsodia română pentru pian”.

Vasile Alecsandri îl descria pe celebrul cobzar într-un vers memorabil: „Eu sunt Barbu Lăutarul, Starostele și cobzarul / Ce-am cântat pe la domnii / Și la mândre cununii”. Barbu, de etnie romă, a rămas o figură legendară în istoria muzicii lăutărești, deși biografii săi nu au reușit să stabilească cu exactitate anul nașterii sale.

Se știe, însă, că Vasile Barbu, fiul lui Stan Barbu și al Ilincăi, s-a născut în jurul anului 1780, în zona Iașiului. Tatăl său, cunoscut sub numele de „Cobzariul”, era staroste al breslei ieșene de lăutari, iar de la el, tânărul Barbu a moștenit talentul muzical și a învățat să cânte la nai și cobză în tarafurile tatălui său.

Barbu Lăutaru: viața ca rob și ascensiunea către libertate

În contextul istoric al secolului XVIII, romii erau robi pe moșiile boierilor, iar Barbu și-a început viața în sclavie, pe moșia boierului Drăgulini din Moldova. Nu a beneficiat de educație muzicală formală, dar, odată ce a învățat meșteșugul cântatului de la tatăl său, a continuat să își cultive talentul de autodidact.

În anul 1804, a preluat conducerea breslei lăutarilor de la tatăl său și a început să cânte la petrecerile boierești, câștigând treptat renume. S-a căsătorit și a avut mai mulți copii, dintre care doar trei i-au urmat talentul și au devenit lăutari cunoscuți: Gheorghe, Ioan și Vasile Scripcariul.

Faima și influența internațională

Faima sa a depășit granițele Moldovei. În anul 1814, o delegație de boieri moldoveni, trimisă la Chișinău de Scarlat Calimah-Vodă, l-a dus pe Barbu în Rusia pentru a încânta publicul rus cu sunetele sale inegalabile. Astfel, muzica lui Barbu Lăutaru a ajuns să fie apreciată și în afara țării.

De-a lungul anilor, Barbu a fost ales în mod repetat starostele breslei sale, însă în anul 1839, după conflicte interne, a renunțat la conducerea breslei. A reușit să își cumpere libertatea în anul 1845, la peste 60 de ani, cu banii câștigați din cântecele sale, așa cum este consemnat în „Prescrierea birnicilor și a dezrobiților țigani din orașul Iași”.

Întâlnirea istorică cu Franz Liszt

Unul dintre cele mai memorabile momente din viața lui Barbu a avut loc în iarna anului 1847, când Franz Liszt, celebrul compozitor maghiar, a vizitat Iașiul. Invitat la casa boierului Alecu Balș, Liszt a avut ocazia să-l asculte pe Barbu Lăutaru și taraful său. Fascinat de muzica moldoveană, Liszt a dorit să-i răsplătească, interpretând o improvizație la pian după un marș unguresc.

Spre uimirea compozitorului, Barbu a reprodus perfect melodia la scripcă, demonstrând un talent muzical extraordinar. Legenda spune că Liszt, impresionat, ar fi exclamat: „Dumnezeu te-a făcut artist, iar tu ești mai mare decât mine!”.

Două dintre melodiile cântate de Barbu la acea întâlnire l-au inspirat pe Liszt să compună „Rapsodia română pentru pian”.

Un talent pur, cântând doar după auz

Barbu nu l-a impresionat doar pe Liszt. Muzica sa a captivat și un diplomat german, Wilhelm de Kotzebue, care nota: „Când cânta lăutarul țigan Barbu sau Angheluță, apoi tot ți se învârtesc altfel picioarele!… Și unde pui că țiganii aceștia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!”.

Talentul lui Barbu Lăutaru i-a inspirat pe mulți, inclusiv pe Vasile Alecsandri, care a scris canțoneta „Barbu Lăutarul”. De asemenea, lăutarul a devenit un personaj de teatru, interpretat de actorul Matei Millo.

Barbu Lăutaru s-a stins din viață la venerabila vârstă de 80 de ani, în jurul anului 1860. Deși detaliile morții sale nu sunt cunoscute, se crede că a fost înmormântat în curtea bisericii „Sf. Ioan Zlataust” din Iași. În anul 1968, un mormânt descoperit lângă zidul nordic al bisericii i-a fost atribuit marelui cobzar.

$$$

 ✍️POVESTE CU TÂLC!

Legenda Ghiocelului...

***

    💥A fost odată o RAZĂ de SOARE şi aceasta era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o

bună zi, RAZA de SOARE a hotărât să se plimbe într-o grădină.

   *Acolo era Grădina Paradisului, iar flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!

    „Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr?” a gândit raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh.

    *Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure:

„Ați văzut-o? Ce frumoasă era? Ce rochie frumoasă? Oare ce floare o fi ales prințesa?”

„Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.”

„Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.”

„Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?”

    *Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că RAZA de SOARE culesese o violetă, și nu altceva.

    *Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei.

Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

    *Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de SOARE a venit lângă ghiocel și i-a spus așa:

„Floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?”

    „Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos.”

„Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei?” a insistat raza de soare.

   *Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara!”

   *RAZA de SOARE l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

   *De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că iarna este pe sfârșite.💥

Sursa: Legendele Românilor!

$$$

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

OCTAVIAN GOGA ȘI HORTENSIA COSMA

La 14 octombrie 1906, Octavian Goga şi-a unit destinul cu cel al Hortensiei Cosma, o fiinţă senină, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală, de o mare delicateţe şi sensibilitate, cea de-a doua fiică a celui mai de vază şi mai bogat român transilvănean. Cei doi îndrăgostiţi se dezmierdau spunându-şi în intimitate Vişca şi Vişcu sau Tani şi Tavi. 

Poetul i-a dăruit lui Tani o frumoasă poezie cu titlul O rază, cu dedicaţia Miresei mele..., apărută în primul număr al revistei Luceafărul. Celebrată la Sibiu, căsătoria a luat proporţiile unei sărbători naţionale. Naşi de cununie au fost Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă.

Greu de imaginat cum s-a putut produce breşa într-un cuplu ca al lor, dăruit cu un sentiment atât de frumos… Legătura lor păruse indisolubilă.

Imensa bucurie a prefigurării unui urmaş la orizontul de aşteptare a cuplului Goga avea să se soldeze cu o durere pe măsură, ba chiar dublată, căci Tani a adus pe lume gemeni morţi şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, medicii s-au pronunţat şi că nu va mai putea zămisli. Vremuri grele aveau să se abată asupra soţilor Tani-Tavi.

Suava Tani… Un diamant de inocenţă… Nobleţea personificată, de o fascinantă frumuseţe naturală, care nu avea în ea nimic agresiv, nimic ostentativ, nimic premeditat, revârsând în juru-i doar distincţie, lumină, blândeţe, farmec, Tani cea delicată, sensibilă şi supusă, concentra în ea misterul eternului feminin, evident, în ipostaza-i benefică, ea însăşi întruchiparea izvorului fericirii conjugale, a iubirii pentru Octavian Goga. Nimic nu-i putea lipsi bărbatului pe care îl învrednicise ca partener de viaţă…

Ce îi va fi tulburat oare echilibrul şi va fi pus în pericol această căsnicie, pe care lumea o considera ideală? Un angrenaj de dezastre minore? Singurătatea fiecăruia în cadrul cuplului, nemulţumirile, frustrările, neîmplinirile copleşitoare, cotidianul care erodează?

Nicidecum. Toate acestea nu fac, în fond, decât să mascheze adevăratele divergenţe. O dramă domestică impecabil orchestrată, rămasă o enigmă familială. Şi totodată o dovadă peremtorie că dragostea adevărată nu învinge întotdeauna.

Povestea de dragoste dintre Tani şi Tavi se poate rezuma în câteva cuvinte:“A fost odată un Eden… şi în el a intrat un şarpe…”. Altfel spus, Tavi se apropiase foarte mult de o prietenă din copilărie, care devenise şi prietena familiei Goga, Veturia Triteanu, fiică de preot, căsătorită cu o faţă bisericească, care nu a ezitat să-şi înşele soţul pentru a cuceri inima lui Octavian Goga.

Hortensia şi Veturia. Diametral opuse, încât o persoană de bună-credinţă, care le cunoştea şi îl cunoştea şi pe Octavian Goga, îşi punea, în mod firesc, întrebările de bun-simţ:“Ce s-o fi petrecut oare în sufletul lui Octavian Goga când, după o căsătorie mai mult decât fericită de 14 ani cu Tani, a ales să trăiască tot testul vieţii alături de Veturia? Cum a putut face la cele două căsătorii alegeri atât de deosebite una de alta? Ce oare avea Veturia şi nu avea Tani, astfel încât în alegerea lui Octavian Goga balanţa să încline în favoarea celei dintâi?”

În familia Goga a fost mereu admisă ca plauzibilă varianta în care Veturia l-a minţit pe Octavian Goga că ar aştepta de la el un copil, iar poetul, atât de dornic de un urmaş, iluzionat, a cedat la şantaj, pentru ca apoi să fie pus în situaţia că “Veturia s-a înşelat”, şi nu că el a fost înşelat. O Tani sublimată de maternitate ar fi anulat din start orice posibilă concurenţă…

$$$

 STIATI CĂ?

DACIA a fost fondată în 1966 în ROMÂNIA ca proiect de stat menit să producă mașini accesibile populației române sub licență RENAULT?

Numele mărcii provine din regiunea istorică DACIA, care a acoperit o mare parte din teritoriul ROMÂNIEI actuale și simbolizează mândria și moștenirea culturală a țării.

   Primul model produs de DACIA a fost DACIA 1100, versiune licențiată a RENAULT 8, o mașină populară în EUROPA în anii 1960. Totuși, cel mai emblematic și de succes model al său a fost DACIA 1300, lansată în 1969, o adaptare a RENAULT 12. Acest vehicul a fost produs timp de peste trei decenii, devenind un simbol al mobilității în ROMÂNIA și în alte țări din EUROPA de EST.

   Dacia s-a extins rapid, nu doar în ROMÂNIA, ci și în piețele internaționale. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, și odată cu liberalizarea economică după căderea regimului comunist, compania s-a confruntat cu provocări în a rămâne competitivă datorită uzurii tehnologice a modelelor sale.

    În 1999, RENAULT a achiziționat o majoritate a acțiunilor DACIEI, având ca scop modernizarea uzinei și îmbunătățirea calității produselor. Această achiziție a permis DACIEI să se reinventeze, introducând modele noi care au captat atenția pieței globale. În 2004, DACIA a lansat LOGANUL, un sedan accesibil conceput pentru piețele emergente, care a devenit rapid un succes internațional datorită accesibilității, fiabilității și costurilor reduse de întreținere.

  De atunci, DACIA și-a extins formația de vehicule, oferind modele precum SANDERO și DUSTER, acestea din urmă iesându-se în evidență ca unul dintre cele mai bine vândute SUV-uri din EUROPA. Marca s-a impus ca producător de mașini practice și accesibile, menținându-și accentul pe raportul preț-produs.

Credits: Historias del motor de Franco Cipolla.

@ toată lumea

$$$

 Vasile Veselovski (n. 18 decembrie 1925, București, România – d. 4 ianuarie 1998, București, România) a fost un compozitor român de muzică ușoară, autor al unor șlagăre îndrăgite precum „Strada Speranței”, „Fluierând pe stradă”, „Merit eu”, „Tu”, „Și dacă”, „O chitarǎ cânta”, „Și m-am îndrăgostit de tine”.

Din 1959, a devenit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar după 1963 s-a dedicat în întregime activității componistice, compunând numeroase șlagăre, precum și muzică de film, notează Agerpres.

Personalitate marcantă a vieții muzicale, Vasile Veselovski a participat ca membru în jurii naționale și internaționale de concursuri de muzică ușoară: Sopot (Polonia, 1966), ”Orfeul de aur” (Bulgaria, 1968), ”Lira de aur” (Bratislava, Cehoslovacia, 1975). Totodată, a fost invitat la festivalurile de la San Remo (Italia, 1967) și ”Lira de aur” (Bratislava, 1971).

Între creațiile sale muzicale se numără cântecele ”Îmi spusese mie luna”, ”Mambo, mambo”, ”Cântă inima mea”, ”Trecut-au anii”, ”Ne cheamă ritmul să dansăm”, ”Luna la Mamaia”, ”Hăulita”, ”Strada Speranței”, ”Merit eu”, ”De-ar ști ea marea”, ”Drumul spre tine”,”Iubesc”, ”Nu”, ”Fluierând pe strada”, ”Tu”, ”Și daca”, ”O chitară cânta”, ”Și m-am îndrăgostit de tine”.

A colaborat cu renumiți interpreți de muzică ușoară, printre care Gică Petrescu, Aurelian Andreescu, Doina Badea, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Dan Spătaru, Angela Similea, Corina Chiriac, Adrian Daminescu.

Sursa Hortenzia Mike

$$$

 VEDETA REVISTEI DE ALTĂDATĂ - VIRGINICA POPESCU

Virginica Popescu (n. 19 noiembrie 1915 – d. mai 1984) a fost o vedetă incontestabilă a teatrului de revistă din perioada interbelică. “Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea”, “Astăzi e ziua ta”, „Ascultă ce-ți șoptește la ureche dragostea”, „Spune-mi unde, când și cum” sau “Ștergeți ochișorii păpușico” sunt doar câteva dintre șlagărele nemuritoare lansate de “fermecătoarea vedetă de revistă” pe scena Teatrului Alhambra.

Virginica Popescu – puștoaica care intra în scenă cu un aer de regină

Povestea drumului parcurs de Virginica Popescu până când a fost acceptată să apară pe scena Teatrului Alhambra a fost consemnată de F.O. Fosian în monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, publicată la editura „Cultura poporului”, în anul 1940:

“Virginica Popescu își mărturisește data nașterii: 19 Noiembrie 1915. La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-și câștige singură existența... O prietenă a sfătuit-o să-și încerce norocul la Cărăbuș... După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuș, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece și în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s'o ia.

- Doar n'o să am grije și de țânci!... - i-a replicat dânsul. 

A jucat zece zile la Teatrul Poștei (actualmente Alhambra) în “Wunderbar”, apoi la cinematograful „Marna” cu Giugaru și Lizica Petrescu... apoi a șomat, până când, într'o zi, a dat de un anunț prin care se căutau coriste și baletiste pentru stagiunea Teatrului Alhambra. S'a prezentat și, cu toată opunerea lui Siomin a fost angajată. Și-a văzut de teatru, conștiincioasă. Cânta în cor, dansa, până într'o seară când, îmbolnăvindu-se Annie Siomin, care avea de cântat un cuplet în fața unei linii de opt fete, a fost indicată s'o înlocuiască. După câteva zile, d. Nicușor Constantinescu a chemat-o în birou.

- La anul, nu mai ești baletistă!... Te facem solistă...

Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în “Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în “Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în “Alhambra în carnaval” și între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau ș.a.

...Și când într'o zi, dl. Nicușor Constantinescu a spus despre ea:

- O vedeți pe puștanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină... O s'ajungă artistă mare!...

Cei din jurul lui au zâmbit... Pronosticul însă s'a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului...”

Virginica Popescu - o fermecătoare vedetă a teatrului de revistă

În 1937, Virginica Popescu era deja o vedetă a Teatrului Alhambra condus de celebrii Ion Vasilescu, Nicolae Vlădoianu și Nicușor Constantinescu. Reporterul revistei “Rampa” - Jack Berariu – a întâlnit-o întâmplător pe frumoasa vedetă la ștrandul Bragadiru, echipată într-un “costum chic de baie care îi reliefează arhitectura unui corp impecabil.“. Întâlnirea neprogramată le-a prilejuit celor doi “o convorbire ocazională, cu desăvârșire neprevăzută”, pe care cititorii au găsit-o publicată în paginile revistei. Am extras - pentru cititorii de azi - câteva pasaje din articolul publicat în numărul 12 iunie 1937 al revistei "Rampa" (publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum):

„- Apropo, cum te simți în comedie?

- Admirabil! Mi-am descoperit... vocația. Joc acum în “Scandal la 3 Papuci”, voi juca apoi în „Moritz al doilea’’, iar la iarnă, după toată probabilitățile, voi activa alături de Puiu Iancovescu, în cadrul spectacolelor de comedie pe care le va organiza Teatrul “Alhambra” la ora 6... Asta, fără să-ți mai vorbesc de două propuneri pe care le-am primit în ultimul timp, de a juca în stagiunea de iarnă pe scena a două teatre de comedie.

- Și de ce nu faci gestul unei despărțiri definitive de revistă?

- Lasă să mai... cresc și să mai învăț! Am vreme... N’am decât 21 ani. În orice caz, nu pot fi decât recunoscătoare revistei, care a ținut cu brio locul conservatorului, dându-mi astăzi prilejui, la cei 21 de ani ai mei, să atac genul mai pretențios al comediei cu un aplomb și cu o siguranță care au fost unanim remarcate...

Ce să-ți spun: Popeasca este mulțumită!”

 

Virginica Popescu în culise

 

„- Ce crezi despre culise și despre viața lor?

- Culisele și viața lor sunt un minunat purgatoriu pentru o viață de om. Au în ele o grabă, o înfrigurare bolnavă, care face scrum multe, multe netemeinicii, tocmai fiindcă rolul lor e să creeze aceste netemeinicii... Stai, pe deoparte, în contact cu o viață aspră, de visuri absurde și nevoi crâncene, iar pe de altă parte te scalzi în fantezii limpezi, în închipuiri menite să îmbuneze amărăciunile publicului. Prea ar trebui să’ți fie sufletul înclinat spre rău și spre chin ca să nu găsești o cale de înseninare a ta, în mijlocul acestor două lumi. 

 

Pe mine culisele m’au învățat tot ce știu. M’au învățat mai ales să cântăresc oamenii și să-i cunosc cu limpeziciune. De altfel, pentru asta, când trăiești între culise, nici n’ai nevoie de simțuri deosebite. Totul ți se oferă ca o carte deschisă. N’ai decât să te uiți și ai văzut, pentru că într’adevăr, culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc... Acolo oamenii nu pot sta multă vreme ascunși. Bate o rază de boală prea aprigă și toate ascunzișurile se dau la iveală. 

 

Fără îndoială că pentru firile înclinate spre tristețe, spre pesimism, peisajul nu poate să fie tocmai ispititor. Inimile li se îmbolnăvesc și bolnave rămân toată viața. Aceștia sunt cei care fug de teatru îndată ce au prilejul, sau vor veșnic să fugă, stând totuși pe loc, blestemând orice, împiedicând orice înnoire și împrăștiind peste tot molima cea mai cumplită a sufletului omenesc: cabotinismul... Pentru ceilalți însă, dragă prietene, peisajul culiselor este întremător și bun.”

 

Virginica Popescu despre cariera teatrală

 

„- Spre ce altceva ai fi înclinat, dacă nu ți-ar fi surâs cariera teatrală?

- Eu știu? E atât de greu de răspuns astăzi, când cariera pe care am îmbrățișat-o mi-a fost atât de favorabilă... Marea mea ambiție, când eram de 10 ani, a fost sa devin avocată, îmi plăcea să învăț și eram bună de gură. Până în clasa IV-a primară am luat mereu premiul I cu cunună. În clasa IV-a însă s’a ivit fata unui cofetar - cred c’o chema Chiricioiu sau așa ceva – care a început, înțelegi d-ta, să... îndulcească profesoarele. Deprimată, am renunțat la aspirațiunile de premiantă și am prins silă de învățătură... Am intrat, totuși, la liceu, la Domnița Ileana. N’am putut însă decât să termin clasa l-a și să merg până la jumătatea anului școlar în clasa următoare: împrejurările, hai să le spun pe numele lor adevărat, greutățile materiale, m’au împiedicat. Acum însă, dacă nu pot colecționa diplomele pe care mi le-ar fi dat școala - și care, în paranteză fie spus, nu mi-ar fi folosit la nimic - mă străduiesc însă să-mi apropii cunoștințele de care m’au îndepărtat peripețiile vieții. Citesc cărți de geografie, de istorie, de chimie și chiar deunăzi am cumpărat noul manual de bacalaureat, semnat de o groază de profesori.

- Și ai răbdare să te uiți prin manualele astea?

- Am. Sunt foarte ambițioasă...”

 

„- Pe scenă ești extrem de luxoasă. Cred că în materie de costume esti vedeta genului revuistic...

- Într’adevăr, pe scenă fac exces de lux. Acolo e însa nevoie. Eu, în viața mea de toate zilele sunt eu. Pe scenă însă sunt personajul pe care îl joc. În viață mă îmbrac simplu, cum ai putut constata și d-ta, însă pe scenă trebuie să fiu luxoasă. Cer spectatorii. Să nu crezi însă că mă bucură prea mult „reginele” și „marchizele” pe care le joc și care nu au alt merit personal decât că îmi înghit tot ce câștig ca să le îmbrac pe dumnealor.”

“- Hai să mergem. „Puștiul” trebuie să fie la repetiție...

- Puștiul? Care Puștiul?

- Eu! Așa m’a poreclit acum câțiva ani un prieten...

- Acum câțiva ani, dar astăzi..

- Astăzi e același lucru. Voi fi un „Puști” încă multă vreme. Un „Puști” de 25, de 30 ani, dar tot un „puști”, crede-mă... Prietenul meu a știut cum să-mi spuie...”

 

Gloria și strălucirea teatrului românesc de revistă s-a stins în anii de după 1945. Virginica Popescu a continuat să joace până la finalul anilor ’60 pe scena Teatrului Municipal din București, devenit mai apoi Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”. A avut de asemenea și câteva prezențe secundare în peliculele cinematografice “Cu Marincea e altceva” (1954, în rolul Nataliței Busuioc), “Directorul nostru” (1955, în rolul “femeii cu pălărie care vrea să intre în audiență”), “Băieții noștri” (1960) și “Porto Franco” (1961, în rolul Lolita). 

Virginica Popescu a murit în mai 1984, la București,

Surse:

- Monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” – semnată F. O. Fosian – publicată la editura „Cultura poporului” – 1940

- articolul “La ștrand, într’o convorbire neprevăzută cu Virginica Popescu” - semnat Jack Berariu – publicat în revista “Rampa” – numărul din 12 iunie 1937 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum

- revista “Teatrul” – numărul din 1 februarie 1969 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum