&&&

 ❗️💥La 53 de ani, cel mai bogat om din lume și-a auzit sentința: nu mai avea decât un an de trăit.

Acest bărbat era John D. Rockefeller.

La 25 de ani, deținea una dintre cele mai mari rafinării de petrol din Statele Unite.

La 31 de ani, conducea cea mai puternică companie din lume.

La 38 de ani, controla 90% din petrolul Americii.

Fiecare decizie a fost atent gândită.

Fiecare conexiune era un instrument de influență.

Fiecare dolar, o investiție în ceva mai mare.

Până la vârsta de 50 de ani, Rockefeller a fost pe vârful lumii.

Primul miliardar din istorie, cu o avere echivalentă astăzi cu 340 de miliarde de dolari.

A câștigat jocul banilor... dar pierdea jocul vieții. 

Anul în care trebuia să moară

La 53 de ani, corpul său a început să cedeze.

Durerea nu l-a părăsit nici măcar o zi.

Și-a pierdut tot părul.

Nu putea mânca decât supă și biscuiți.

Visul a dispărut.

Și bucuria.

Doctorii i-au spus clar: Mai ai mai puțin de un an.

Un angajat a scris: „Nu dormea, nu zâmbea și nimic nu mai avea sens pentru el .”

Atunci Rockefeller, omul care avea totul, a înțeles principalul lucru: nu va lua nimic cu el. 

E timpul să te trezești..

Într-o zi, a chemat avocați și contabili și a dat un ordin impresionant: „Reorganizați-mi capitalul. Totul - pentru spitale, cercetare medicală și caritate.” 

În 1913 a fondat Fundația Rockefeller.

De atunci, lumea a început să se schimbe.

Această fundație a finanțat cercetări care au dus la descoperirea penicilinei, salvând milioane de vieți.

El a susținut educația, medicina și sănătatea în întreaga lume.

Și s-a întâmplat ceva surprinzător: însuși Rockefeller s-a schimbat.

Cu cât dădea mai mult, cu atât se simțea mai bine. 

Durerea s-a diminuat.

Forța se întorcea.

Anul în care trebuia să moară... a trecut.

Și încă unul. Și încă unul.

A mai trăit 44 de ani – până la vârsta de 97 de ani.

Principala sa lecție..

La sfârșitul vieții sale, Rockefeller a spus: „Dumnezeu m-a învățat că totul Îi aparține și că eu sunt doar un canal al voinței Sale”.

Și-a petrecut prima jumătate a vieții acumulând bogății,

Al doilea – să servească.

El a primit nu doar ani,

ci o viață nouă: plină de sens, pace și recunoștință. 

O poveste care ne amintește de ceea ce este esențial. 

Succesul lipsit de sens este un nimic care costă puțin.

Dar niciodată nu e prea târziu să schimbi jocul.

În primii 53 de ani, Rockefeller a construit cel mai bogat imperiu.

Următorii 44 au creat o moșten ire care încă salvează vieți.

Sursa Atlasul Vietii

&&&

 📚✒️ 13 mai 1889: S-a născut criticul literar Ion Trivale.

Ion Trivale (Iosif Netzler; 13 mai 1889 – 11 noiembrie 1916) a fost un critic literar și traducător; căzut pe front, în primul război mondial.

Ion Trivale este un critic literar format la școala lui Mihail Dragomirescu; de asemenea traducător din Mark Twain (Schițe umoristice, 1916), el poate fi considerat criticul unui singur volum (Cronici literare, Editura Socec, București, 1915), unde își expune cu pertinență sistemul său de gândire. Cu afinități tradiționaliste de tip neoromantic, Ion Trivale își definește elocvent meseria în rândurile introductive ale antologiei sale:„Criticul de azi stă, pasiv, pe malul apei, urmărește cu jale scurgerea leneșă a undelor tulburi – în care pescuiesc, ici și colo, «cavalerii de literatură», și amărât de asemenea priveliște, apăsat de conștiința propriei lui neputinți... ia condeiul și scrie șovăind efemeridele literare ale vremii noastre”.

Ion Trivale – pseudonimul lui Iosef Netzler, născut la 13 mai 1889, la Pitești, cetăţean român din 1913 – este perfect conștient de animozitățile pe care și le poate crea. Criticul intră în opoziție cu... „oamenii de bine” (sintagmă cu o anumită rezonanță postdecembristă!):„spiritul critic este microscopul diabolic, care scrutează fără milă mirajul imaculat al spiritului uman și descoperă sub dânsul o cloacă de patimi imunde, stârnind indignarea dreaptă a oamenilor de bine”. Ultima frază din fantezia „Primejdia spiritului critic (o escapadă... de Crăciun)”, text plasat strategic spre finalul volumului, este extrem de lucidă:„cruciada oamanilor pașnici și de inimă împotriva spiritului critic prafanator al celor sacre începe neînduplecată...”

Cu o largă paletă critică, Ion Trivale scrie despre opere dramatice, proză, poezie, traduceri, critică și istorie literară, eseuri și discursuri parlamentare, precum și despre literatura militantă (studiul „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913”). Firește, uneori este lipsit de moderație:când îl ia drept termen de comparație pe Shakespeare, analizând Apus de soare sau dramele semnate de Mihail Sorbul. În aceeași categorie intră și verdictele sale necruțătoare:„mai rar specimen de monstruozitate literară ca grozăviile dramatice-psihologice datorite îndrăznelii dlui Păltănea” (despre unele drame istorico-mitologice ale amintitului autor);altădată, lacunele unui scriitor par a fi „din nenorocire, congenitale”. Nu sunt cruțate nici personalitățile momentului;poezia lui Goga de după 1910 este caracterizată fără echivoc:„o cădere mai jalnică nu se putea închipui”.

În spatele lucidității caracteristice unui critic se ascunde însă o natură romantică, dezamăgită de lumea din jur. El trăiește „într-o epocă de diluare a individualității și de luare în deșert a poeziei” (unde poezie înseamnă creație artistică, în sens larg). Liste insistente de titluri și autori ce au căzut în anonimat (culese, în fapt, din actualitatea literară a epocii) mărturisesc același lucru, precum o face și simpatica tipologie a „poetului pasabil”:„îndulcește tot ce atinge și mângâie, fără să scuture din tihna obișnuită”. Oricum, romantic este și atunci când descrie tipul poetului, în opoziție cu cel al oratorului:„poetul se naște, fără voia lui, el e sclavul inspirării și al idealului;oratorul se face singur, prin voința lui de bronz, el e dominatorul artei lui și al realității”.

Deși evită să se pronunțe despre scriitorii mari, Ion Trivale recunoaște valoarea și meritele contemporanilor;la proză, în centrul canonului său se află Sadoveanu, iar Macedonski este „un talent din sferele poetice superioare”. Cu toate acestea, el are o aversiune nereținută față de moderni și moderniști, de pe poziții conservatoare. Astfel, deși poezia simbolistă e poezia ideală, nu există un curent simbolist, ci doar o manieră, pentru că simbolismul „nu izvorăște din sufletul românesc de azi”. Apoi, într-un bilanț al anului 1912, îi numește pe tinerii Emil Isac sau Adrian Maniu drept reprezentați ai „anarhiei artistice” – o nouă dovadă a spiritului conservator ce îi guvernează analizele.

 „...cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire”.

Un studiu despre „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913” – temă deloc întâmplătoare pentru cel ce avea să cadă în noiembrie 1916, la Zimnicea – începe cu fraza amară:„Dureros e să constanți cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire cu prilejul acțiunii noastre armate în Bulgaria, în organul ei cel mai sensibil, în inima cântăreților ei”. O explicație pentru această stare de lucruri este furnizată prin judecăți de psihologie a popoarelor (Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu iscase destule discuții în 1907, anul apariției):poporul român este „modest”, iar campania din Bulgaria a fost declanșată de „clasa suprapusă”. Oricum, nu cantitatea versurilor este deficitară, ci calitatea, avântul de tip pașoptist nemaiimpresionând.

Prin judecățile sale confirmate de evoluția literaturii române (se semnalează, de pildă, că Minulescu este un creator de modă literară, care însă se pastișează, sau, pe de altă parte, excelența traducerilor lui George Murnu din literatura antică), în ciuda unei anumite doze de conservatorism, Ion Trivale este un critic aparte di n La Belle Époque.

$$$

 13 mai 1917: S-a născut aviatorul român Tudor Greceanu.

Tudor Greceanu, scris și Teodor Greceanu, (13 mai 1917, București – 29 decembrie 1994, București) a fost un aviator român de elită în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Unele din faptele sale sunt amintite în engleză la Forțele Aeriene Regale ale României.

BIOGRAFIA

Tudor Greceanu era descendent al unor vechi familii de boieri moldoveni, și strănepot al lui Ion Ghica. A absolvit Școala militară de ofițeri de aviație în 1939 și a fost înaintat la gradul de sublocotenent aviator pe 1 iulie 1939. Era posesor a șase brevete de pilot (brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate), inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american, a avut la activ 6000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locotenentul Tudor Greceanu a avut 42 de victorii, doborând 42 de avioane inamice, pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III.

Slt. av. Tudor Greceanu a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” de Război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în lupta aeriană dela Vigoda, când a doborît un avion inamic, iar la Odis al doilea avion sovietic doborît” și clasa Cavaler cu prima baretă (6 octombrie 1944). A fost înălțat la gradul de locotenent aviator pe data de 24 ianuarie 1942.

Așii români decorați în august 1943 cu Ordinul „Mihai Viteazul”: Cantacuzino, Dicezare, Greceanu, Șerbănescu și Milu.

După război a fost arestat de regimul comunist din România și ținut în închisori cu regim sever ca cea de la Aiud, timp de mai mulți ani. A scăpat de plutonul de execuție, după o evadare spectaculoasă din Penitenciarul Aiud, alături de aviatorul Gheorghe Spulbatu și de ziaristul Valeriu Șirianu, dar de pe urma torturilor din închisoare i-au fost amputate ambele picioare.

Ca urmare a rezultatelor deosebite, la terminarea războiului s-a consemnat în dosarul său: „blocat pentru mobilizare în cadrele Flotilei 1 vânătoare ca indispensabil”. De aceea, când a ieșit din închisoare, în 1964, și-a păstrat gradul de căpitan, cu toate ca legea prevedea că detenția politică atrage inevitabil după sine pierderea gradului militar și obținerea livretului militar de soldat simplu.

Printre altele, fostul aviator român spunea:

“Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? (…) Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu… M-am bătut pentru țara asta și la 2000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de răsărit și pe cel de apus. Și am crezut în virtuțile neamului. Și uitați-vă ce-am cules.”

ONORURI

În memoria lui, Școala de Zbor de la Tuzla (județul Constanța) îi poartă numele.

DECORAȚII

- Ordinul „Virtutea Aeronautică” de Război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă (4 noiembrie 1941)

- Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa Cavaler cu o baretă (6 octombrie 1944).

SCRIERI

Drumul celor puțini, Editura Vremea, 2005. Cartea poartă subtitlul „Amintirile unui pilot de vânătoare ieșit din încercuirea de la Stalingrad” şi a apărut postum, „asamblată” fiind de Martha Greceanu, sora aviatorului, din capitolele scrise de fratele ei, la care a adăugat materiale din numeroasele interviuri ce-i fuseseră luate pilotului de diferite publicații, păstrând titlul cărții și structura pe capitole pe care le al esese Tudor Greceanu însuși.

$$$

 📚✒️ 13 mai 1931: S-a născut criticul literar Dan Grigorescu.

Dan Grigorescu (13 mai 1931, București – 15 aprilie 2008, București) a fost un anglist român, istoric literar, eseist, critic literar, traducător, profesor de literatură comparată, critic de artă și istoric al artei. Membru al Academiei Române din 2004.

BIOGRAFIE

Profesorul Dan Grigorescu s-a născut la 13 mai 1931, în București. A urmat Colegiul „Sf. Sava” din București (1942-1950), apoi secția de filologie germanică a Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, obținând diploma de licență în limba și literatura engleză în anul 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1958), muzeograf la Muzeul de Artă al R. S. România (1960-1963) și ca redactor-șef la Editura Meridiane (1963-1968).

În 1968 este numit director al Direcției Artelor în Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă. Din 1961, predă la Catedra de literatură universală și comparată a Facultății de Filologie din București, unde va fi titularizat profesor în 1990. A fost șeful Catedrei de literatură comparată la Facultatea de Litere din București între 1980 și 1984 și după 1990. A fost unul dintre discipolii academicianului Tudor Vianu. În anul 1969, își susține doctoratul cu teza „Shakespeare în cultura română modernă”. În perioada 1970-1971 este detașat ca lector în S.U.A., unde a ținut cursuri de istoria și cultura României și de literatură comparată la universitățile din Seattle, Portland și Los Angeles, iar între 1971 și 1974 a fost numit director al Bibliotecii Române din New York. Însemnările din acești ani americani, conținând meditații asupra culturii și societății americane contemporane, vor fi reunite în volumul „Marile canioane” (1977). A prezentat sute de vernisaje ale unor artiști plastici contemporani din România și a semnat mai multe monografii ale acestora la editura Meridiane, unde a fost redactor șef al Sectorului de artă plastică, teatru, cinema. A devenit redactor șef la revista Arta în 1987. A deținut și funcția și pe cea de director al Institului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române și a fost un colaborator apropiat al Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române. În 2001 a fost unul dintre membrii fondatori ai Centrului de Cercetare in Studiul Imaginii (CESI), unitate autonoma din cadrul Universitatii Bucuresti, devenind și codirector, alături de Sorin Alexandrescu.

Fin cunoscător al avangardei, coordonator al unui Dicționar al avangardelor, al literaturii americane clasice sau contemporane, căreia i-a consacrat un dicționar foarte util, premiat cu medalia de aur a Asociației Criticilor Americani. A scris numeroase studii de specialitate despre cei mai importanți pictori români contemporani. Este autorul unor lucrări despre Expresionism și Pop-Art, al unei introduceri la literatura comparată și al unor dicționare de artă plastică și de literatură americană. Este autorul unui curs introductiv în literatura comparată și a studiat relația dintre textul literar și imagine, cunoscută sub denumirea de „ek-phrasis”. Este unul dintre traducătorii lui William Shakespeare în limba română, a coordonat prima ediție critică a operei lui Shakespeare din România, a scris numeroase studii de istoria artei, literatură comparată, etc. A îngrijit ediții de restituire a operelor lui Dragoș Protopopescu, primul anglist de reputație europeană al României și Petru Comarnescu, primul americanist al României, și respectiv Alice Voinescu, esteticiană a teatrului universal și distinsă profesoară de estetică la Institutul de Artă dramatică în perioada dintre războaie.

DECESUL

Dan Grigorescu s-a stins din viață pe 15 aprilie 2008 la București, la vârsta de 76 de ani, la scurt timp după terminarea volumului său de memorii (Drumuri printre amintiri), publicat postum la editura Univers. A fost înmormântat pe data de 18 aprilie la Cimitirul Bellu din București, pe Aleea Academicienilor.

VOLUME PUBLICATE

Shelley (1962);

Trei pictori de la 1848 (1966);

Expresionismul (1968);

13 scriitori americani (1968);

Romanul realist în secolul al XIX-lea (1970);

Shakespeare și cultura română modernă (1971);

Cubismul (1972);

Pop-Art (1974);

Ion Pacea (1975);

Arta americană (1975);

Direcții în poezia secolului XX (1976);

Ion Gheorghiu (1976);

Vasile Celmare (1977);

Marile canioane (1977), jurnal american de călătorie; Editura Eminescu, col. Clepsidra

Ion Sălișteanu (1978);

Istoria unei generații pierdute – Expresioniștii (1978);

Micaela Eleutheriade (1979);

Dicționar cronologic al literaturii americane (1979);

Constelația gemenilor (1980);

Brâncuși: rădăcinile operei (1980);

Aventura imaginii (1982);

Gh. Saru (1982);

Brăduț Covaliu (1984);

Realitate, mit, simbol: un portret al lui James Joyce (1984);

Înainte și după Columb (1985);

Eugen Popa(1985);

La nord de Rio Grande (1986);

Înainte și după Columb (1987);

Arta engleză (1989);

A History of Romanian Art 1992;

Introducere în literatura comparată (1992);

Între cultură și coca-cola (1993);

Călătoriile domnului Rubens (1994);

Columb și insulele zburătoare (1994);

Necunoscutul de la Ambasada Franței. Un episod al biografiei lui Giordano Bruno (1995);

Dicționar alfabetic al literarurii americane, ediția a doua (1996);

Pietrele de la Stonehenge tac (1997);

Brâncuși și arta secolului XX (1998);

Romanul american al secolului XX (1999);

Jocul cu oglinzile (2000);

Civilizații enigmatice din nordul Americii (2001);

Povestea artelor surori. Introducere în ekphrastică (2001);

Brâncuși și arta modernă (2001);

Istoria literaturii americane în date (2002);

Dicționarul avangardelor (2003).

Drumuri printre amintiri (2008)

TRADUCERI

George Bernard Shaw, Teatru (1956);

William Shakespeare, Zadarnicele chinuri ale dragostei (1956); Poveste de iarnă (1990); Poeme (1975); Visul unei nopți de vară (1964);

Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roșii (1978);

Casa cu multe ferestre. Cinci marxiști americani (1981);

Puiul de ren. Basme eschimose (1996).

EDIȚII

Alice Voinescu, Întâlniri cu eroi din literatură și teatru (1983);

Petru Comarnescu, Kalolagathon (1985);

Lord Byron, Opere, I-IV (1985);

Dragoș Protopopescu, Fenomenul englez, I-III.

PREMII

Premiul pentru critică al Uniunii Artiștilor Plastici din România (1969),

Premiul Emerson, acordat de Asociația Americană de Istoria Culturii (1973),

Premiul „B. P. Hasdeu al Academiei Române (1980)

Medalia de aur a Asociației Criticilor Americani pentru Dicționar cronologic. Literatura americană(1977).

DISTINCȚII

Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a (1968) „pentru activitate deosebită în domeniul artelor plastice”

Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002).

AFILIERI

Membru Corespondent al Academiei Române din 1993.

Membru al Academiei Române  din 2004, pe specializarea Istoria Artei.

Director al Bibliotecii Romane din New York.

$$$

 🎼 13 mai 1938: S-a născut Ludovic Spiess, tenor român.

Ludovic Spiess (13 mai 1938, Cluj – 29 ianuarie 2006, Drăgănești-Vlașca, Teleorman) a fost un tenor spinto-liric român, Ministru al Culturii între 1991-1992 și director al Operei Române din București între 2001–2005.

BIOGRAFIE

Ludovic Spiess s-a născut la Cluj, într-o familie de oameni modești, fără educație muzicală. Tânărul Spiess a descoperit marea muzică târziu, la 18 ani, într-o sală de concert din Brașov. Pe atunci avea meseria de gravor în metal.

Studiile le-a început la Cluj, cu Vasile Corpaci și Ion Mărgineanu, după care pleacă la București, unde continuă studiile cu profesorul Gheorghe Pașcu. Se căsătorește foarte devreme cu pianista Gerda Zach. După o scurtă perioadă petrecută la Ansamblul Armatei și debutul la Teatrul Muzical din Brașov, în toamna anului 1962 devine solist al Teatrului de Operetă din București (1962 - 1964), unde cântă în Lăsați-mă să cânt și Lysistrata de Gherase Dendrino, Voievodul țiganilor de Johann Strauss și Țara surâsului de Lehar. Spiess și-a continuat studiile la București cu celebrul bariton Petre Ștefănescu Goangă, în 1964 ajungând solist al Operei Române (1964 - 1988).

Urmează pentru el perioada marilor reușite internaționale: Marele Premiu la Toulouse (1964), Marele Premiu și alte două premii de interpretare la Rio de Janeiro (1965), Premiul I la s'Hertogenbosch (1966) și o bursă de studii la Milano pentru un an. Între timp debutează la Opera Română în Rigoletto, la Opera Română din Cluj și la Toulouse în Samson și Dalila. La Milano studiază cu renumitul profesor Antonio Narducci. Urmează contracte la operele din Stuttgart, Wiesbaden, München, Köln, San Francisco, Los Angeles, Buenos Aires și Verona, fiind apreciat peste tot. La Salzburg atrage atenția marelui dirijor Herbert von Karajan, cu care va realiza rolul Dimitri din Boris Godunov de Musorgski.

În 1970 apare la Foro Italico din Roma într-un concert-spectacol, cu dirijorul american Leonard Bernstein, sub a cărui baghetă va interpreta apoi la Viena, Cavalerul rozelor de Richard Strauss. La 32 de ani debutează la Scala, în rolul Calaf. La Metropolitan Opera din New York cântă in cinci reprezentații ale operelor Trubadurul, Fidelio și Paiațe. Cântă Bal mascat la Buenos Aires, Tosca la San Francisco, Fidelio la Bicentenarul Beethoven de la Bonn, Boema și Tosca la München, Trubadurul și Bal mascat la Napoli, Aida la Roma, Trubadurul, alături de Montserrat Caballé la Teatrul Antic din Orange, unde realizează primul film de televiziune și Aida la Covent Garden din Londra, împreună cu Leontyne Price. Până în anul 1981 Spiess adaugă la repertoriul său câteva partituri vocal-simfonice de referință : Cântecul pământului de Mahler, Requiemul de Verdi, Missa Solemnis de Beethoven și Ioana pe rug de Honegger.

Ludovic Spiess a cântat alături de nume mari precum: Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau. A colaborat cu dirijori precum: Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson sau Ricardo Muti.

A avut o carieră densă, deși destul de scurtă, pe care a completat-o în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internațional "George Enescu" în anul 1991, Ministru al Culturii în Guvernul Stolojan (1991-1992), director al Operei Române din București între 2001-2005 și Președintele Comitetului Național Român pentru UNICEF. Ca ministru al culturii în guvernul Stolojan, a redeschis Castelul Peleș vizitatorilor, amenajându-l ca muzeu și a organizat centre culturale românești la Viena, Budapesta, Veneția și New York.

Ludovic Spiess are numeroase înregistrări la Electrecord dar și în străinătate la case de discuri precum: Decca, Philips, EMI, Intercord, RCA sau Ariola. Rolul său favorit a fost Rodolfo din Boema.

A murit de infarct în timpul unei partide de vânătoare în județul Teleorman.[5] Între hobby-urile lui Spiess s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pong-ul, gastronomia și colecționarea pipelor.

DISCOGRAFIE SELECTIVĂ

- Ludwig van Beethoven - Fidelio - Brigit Nilsson, Ludovic Spiess, Frantz Crass, Theo Adam, Helen Donath, Sigrfied Vogel, Gerhard Unger; Corul și Orchestra RAI, dirijor Leonard Bernstein; Hunt 2CD (live, 17 martie 1970)

- Christoph Willibald Gluck - Ifigenia în Aulida - Anna Moffo, Dietrich Fischer-Dieskau, Ludovic Spiess; Corul Bayerrischen Rundfunks, Munchner Rundfunksorchester, dirijor Kurt Eichhorn; Eurodisc 2CD (1972)

- Modest Musorgski - Boris Godunov - Nicolai Ghiaurov, Martti Talvela, Anton Diacov, Ludovic Spiess; Wiener Sängerknaben, Corul radioului din Sofia, Corul Staatsoper Viena, Orchestra Filarmonicii din Viena, dirijor Herbert von Karajan; Decca 3CD (1970)

- Modest Musorgski - Hovanscina - Nicolai Ghiaurov, Veriano Luchetti, Ludovic Spiess, Cesare Siepi, Fiorenza Cossotto; Corul și orchestra Operei din Roma, dirijor Bogo Leskovich; Bella Voce 2CD (live, 10 noiembrie 1973)

- Giacomo Puccini - Boema - Eugenia Moldoveanu, Ludovic Spiess, David Ohanesian, Pompei Hărășteanu, Constantin Gabor; Corul și orchestra Operei de Stat din București, dirijor Constantin Petrovici; Vox 2CD (1982)

- Giacomo Puccini - Turandot - Maria Slătinaru, Ludovic Spiess, Octav Enigărescu, Valentin Teodorian, Corneliu Fânățeanu; Corul și orchestra radio din București, dirijor Carol Litvin; Vox Box 2CD (1970)

- Camille Saint-Saens - Samson și Dalila - Elena Cernei, Ludovic Spiess, Dan Iordăchescu, Constantin Dumitru, Nicolae Florei; Corul și orchestra radio din București, dirijor Kurt Adler; Electrecord 3LP (live, 1969)

- Bedrich Smetana - Dalibor - Eberhard Waechter, Ludovic Spiess, Leonie Rysanek; Corul și orchestra Operei de Stat din Viena, dirijor Josef Krips; RCA 2CD (live, 19 octombrie 1969)

- Giuseppe Verdi - Forța destinului - Maria Slătinaru, Ludovic Spiess, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Nicolae Florei, Constantin Gabor; Corul și orchestra radio din București, dirijor Carol Litvin; Electrecord 3CD

PREMII ȘI DISTINCȚII

- premiul I, Toulouse (1964)

- premiul I, Concursul de canto de la Rio de Janeiro (1965)

- premiul I, Olanda (1966)

- Crucea de Onoare a Austriei pentru Știință și Artă - Clasa I

- Doctor Honoris Causa - Universitatea Națională de Muzică București (2004)

- Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”

- Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler (2001) „pentru îndelungata și prodigioasa carieră artistică, recunoscută pe plan intern și internațional, cu ocazia aniversării a 80 de ani de exist ență a Operei Naționale din București”.

&&&

 📚✒️ 13 mai 1940: S-a născut Mircea Ciobanu, prozator român.

Mircea Ciobanu (13 mai 1940, București – 22 aprilie 1996, București) a fost un poet, prozator, editor, traducător și eseist român.

Este cunoscut mai ales pentru cele două volume de interviuri cu Regele Mihai I al României (o carte mult reeditată de diverse edituri la începutul anilor '90, reunite mai târziu într-un singur volum de Editura Humanitas); cartea oferă cea mai completă imagine a gândirii politice și personale a Regelui, până azi.

BIOGRAFIE

Este fiul Mariei (n. Răportaru) și al lui Gheorghe Sandu, constructor. După absolvirea Liceului „Dimitrie Cantemir” din București, face studii de filologie slavă la Iași (1959), terminate la București, în 1964. Devine redactor la Agerpres (1965-1966), apoi la Editura pentru literatură (1967-1969), la Editura Eminescu și la Cartea Românească, încă de la înființarea acesteia, în 1970.

După 1989 este redactor-șef la Editura Eminescu, de aici trecând la o editură proprie, Vitruviu. În paralel, a fost purtătorul de cuvânt al Regelui Mihai I în România. A publicat în numeroase reviste poezii articole de critică literară și plastică. Traduce din literaturile rusă și greacă.

Debutează cu poezie în revista „Tribuna” (1959) și editorial cu volumul Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, apărut în 1966, în care, așa cum a observat criticul literar Nicolae Manolescu, autorul este deja un poet format, nu un începător, precum cei mai mulți debutanți din colecția "Luceafărul" a Editurii pentru Literatură.

I s-a remarcat de la început cultura poetică, manifestată în exersările pe diverse modele de mare poezie, printre care și modelul greu de urmat al lui Ion Barbu, pe care și-l asuma ca tehnică și viziune, dar cu note clare de originalitate.

Poetul refuză înscrierea tipologică, neacceptând să se revendice de la un maestru, însă barbismul este detectabil în unele dintre poemele sale. Evoluția poeziei lui Ciobanu tinde spre o viziune eterogenă opusă apolinismului geometric al lui Ion Barbu, vizibilă mai ales în volumul Patimile (1968). Critica a intrat în acel moment într-o criză de interpretare, poezia lui Ciobanu fiind considerată drept o pură incantație muzicală, nemaiurmând un sens anume.

SCRIERI

- Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, E. P. L., București, 1966

- Patimile, Editura Tineretului, București, 1968

- Martorii, E. P. L., București, 1968

- Epistole I, E. P. L., București, 1968

- Cartea fiilor, Editura Cartea Românească, București, 1970, ediția a II-a la Editura Vitruviu, București, 1998

- Etica, Editura Albatros, București, 1971

- Armura lui Thomas si alte epistole, Editura Eminescu, București, 1971

- Martorii, ediția a II-a, complet revăzută, 1973

- Tăietorul de lemne, Editura Cartea Românească, București, 1974

- Cele ce sînt, Editura Eminescu, București, 1974

- Istorii, vol. I, Editura Eminescu, București, 1977, ediția a II-a, Editura Vitruviu, București, 1999

- Istorii, vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1978, ediția a II-a, Editura Vitruviu, București, 1999

- Patimile, Editura Cartea Românească, București, 1979

- Istorii, vol. III, Editura Eminescu, București, 1981, ediția a II-a, Editura Vitruviu, București, 1999

- Versuri, Editura Eminescu, București, 1982

- Istorii, vol. IV, Editura Cartea Românească, București, 1983

- Vîntul Ahab, Editura Eminescu, București, 1984.

- Marele scrib, Albatros, colecția "Cele mai frumoase poezii", București, 1985

- Istorii, vol. V, Editura Eminescu, București, 1986

- Martorii. Epistole. Tăietorii de lemne, Editura Minerva, București, 1988

- Viața lumii, Editura Cartea Românească, București, 1989

- Nimic fără Dumnezeu. Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1992 - vol. I

- Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1993 - vol. II

- Tînărul bogat (vol. VI din Istorii), Editura Cartea Românească, București, 1993

- Poeme, Editura Princeps, Iași, 1994

- În fața neamului meu, Editura Princeps, Iași, 1995, ISBN 973-96865-2-4

- La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov, Editura Vitruviu, București, 1997

- Anul tăcerii, Editura Vitruviu, București, 1997

- Convorbiri cu Regele Mihai I al României, Humanitas, 2004, ediția a III-a, ISBN 978-973-50-2122-1 (reunește vol. I și vol. II)

- Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, 2008, ediția a III-a, ISBN 978-973-50-2122-1 (reunește vol. I și vol. II)

Este prezent în:

Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christi an W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

$$$

 12 mai 1949: S-a născut Anghel Mora, regizor și scenarist român.

Anghel Mora (pe numele său adevărat Mihai Diaconescu, 12 mai 1949, Turnu Severin - 18 noiembrie 2000, Bucuresti) a fost un regizor de film, scenarist, actor, poet (membru al Uniunii Scriitorilor din România), directorul agenției de publicitate Lettera și cântăreț folk român.

A fost căsătorit cu fiica lui Mircea Malița. A cântat o perioadă de vreme la Cenaclul Flacăra. A fost o victimă a mineriadei din 1990.

FILMOGRAFIE

REGIZOR

- Aur cat un nasture pe piept (1983)

- Recorduri, lauri, amintiri (1984) - documentar de lung metraj

- Cunună de lauri (1985) - documentar de lung metraj

- Imn pentru primăvara țării (1986) - documentar de lung metraj

- Rezerva la start (1987)

- Flori de gheață (1988)

- Kilometrul 36 (1989)

SCENARIST

- Să mori rănit din dragoste de viață (1984)

- Rezerva la start (1987)

- Flori de gheață (1988)

- Kilometrul 36 (1989)

ACTOR

- Balanța (1992)

CĂRȚI

- Misivă între anotimpuri (1978) Ed. Cartea Românească

- Geometria iluziei (1986) Ed. Cartea Românească

- Oglinzile au două fețe Ed. Albatros