$$$

 Pe 7 octombrie 1943, printre gardurile electrice, fumul acru și țipetele înăbușite de la Auschwitz, s-a întâmplat ceva ce chiar și astăzi pare imposibil de povestit fără tremur. Într-un loc menit să stingă orice licărire de demnitate, Ottla Kafka - sora mai mică a celebrului Franz Kafka - a făcut un act care a rupt, pentru o clipă, tăcerea inumană a fricii cu un ecou de curaj și iubire.

Ottla nu era destinată să moară în ziua aceea. Din lagărul de la Terezín, fusese selectată pentru un alt transfer, poate un alt lagăr, poate muncă forțată. Dar, în timp ce mergea de-a lungul perimetrului, a văzut ceva care a oprit timpul: un grup de copii îngroziți pregătiți pentru deportare. Copii mici, unii desculți, alții îmbrățișându-se, cu privirile pierdute, mâinile căutând pe cineva pe care să-l țină.

Ottla nu a ezitat. S-a apropiat și a cerut, cu forța tăcută pe care doar dragostea o cunoaște, să fie adăugată la acel transport. Nu era obligată. Nimeni nu o obliga. Dar a ales. A ales să-i însoțească, știind foarte bine ce însemna acea călătorie. Toată lumea știa asta. Auschwitz nu lăsa nicio îndoială: oricine se urca în acele vagoane nu se va mai întoarce niciodată.

Poate că a crezut că îi poate liniști. Poate că își dorea, măcar pentru o clipă, ca acei copii să nu se simtă singuri, să nu simtă doar frică. Poate că voia să transforme oroarea într-o îmbrățișare, chiar dacă doar pentru o clipă. Și așa s-a urcat alături de ei. A mers alături de ei. Până la sfârșit.

Când vagonul s-a oprit, nu au mai fost cuvinte. Doar ordine scurte. Doar metalul rece al morții. Ottla și copiii au fost trimiși imediat în camerele de gazare. Fără proces. Fără explicații. Doar o ușă care se închidea. Pentru totdeauna.

Dar ceea ce mișcă, ceea ce rămâne, este acea alegere. În mijlocul unui mecanism menit să ștergă sufletul, Ottla a îndrăznit să fie om. A ales iubirea în inima urii. Și a făcut-o nu cu discursuri mărețe, ci cu un pas simplu, tăcut, absolut. Un pas către cei mai lipsiți de apărare. Un pas către durerea celorlalți. Prezența ei, în acel vagon de tren, nu a schimbat soarta acelor copii. Dar a schimbat sensul acelui moment. L-a umplut cu o ultimă lumină. Cu o mângâiere finală. Cu o prezență adevărată.

Ottla Kafka nu a fost o martiră celebră și nici o eroină a cărților de istorie. Dar, prin acel gest, a devenit un far scufundat. O șoaptă puternică. O mărturie că, chiar și în cel mai total întuneric, un singur gest al umanității poate străluci precum o mie de sori.

Într-o lume care uitase sensul compasiunii, ea a întruchipat-o până la sfârșit.

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE… 120 de ani de la călugăria tânărului teolog Victor (Visarion) Puiu, la Catedrala Episcopală din Roman. 

În lucrarea autobiografică „Însemnări din viața mea” (1944), mitropolitul Visarion Puiu consemnează un episod important din anii tinereții, anii formării sale duhovnicești, care s-a petrecut în decembrie 1905, la Catedrala Episcopală din Roman.

 Tocmai obținuse licența în teologie la Facultatea de Teologie din București și avea în față două drumuri: căsătoria, sau călugăria. Iată contextul și deciziile luate de tânărul teolog Victor Puiu, care în decembrie 1905 și-a ales ca metanie Catedrala Episcopală din Roman, unde a fost tuns în monahism, primind numele Visarion. 

Iată cum s-au petrecut lucrurile, în acele momente decisive pentru cariera sa eclesiastică: 

„Aveam de ales între preoția de mir și monahism. Dar îmbierile spre căsătorie ce mi le făceau colegii și câțiva cunoscuți din București au fost întrecute de dorința mai puternică ce aveam de a intra în monahism. Pe atunci foarte rar intrau teologii în călugărie (…) de aceea dorința grupului nostru de cinci colegi, de a intra în monahism după terminarea studiilor universitare, era primită cu glume de ceilalți studenți și de familiile noastre.

 În ce privește hotărârea mea de a intra în călugărie, ea se datorește unei îndelungate reflectări.

În acest scop, îmi trebuia un loc unde să mă așez, cu o cât de slabă ocrotire. După ce am cercetat pe rând cele două mitropolii de la Iași și București și toate episcopiile și după ce m-am consultat cu colegul Ilarion Mircea (viitor arhiereu Ilarion Băcăuanul n.n.), care se călugărise în Episcopia Romanului, unde era episcop asprul călugăr Gherasim Safirin, mi-am ales loc de metanie Episcopia Romanului, de care mă legau și atâtea dulci amintiri din primii ani ai seminarului, neținând seama nici de nedumerirea și compătimirile prietenilor, nici de îmbierile ademenitoare ale lumii mirene pentru căsătorie, care înadins parcă se iveau mai puternice de îndată ce am prezentat Sf. Sinod cererea de tundere în călugărie (…).

De aceea, în deplină înțelegere cu episcopul Gherasim Safirin și cu ierodiaconul Ilarion Mircea, care m-a luat sub mantie, devenindu-mi astfel naș de călugărie, tunderea mea în călugărie s-a săvârșit într-o geroasă dimineață de iarnă, la 21 decembrie 1905, în Catedrala din Roman, nefiind de față decât episcopul Gherasim Safirin, care mi-a citit rugăciunile, Ilarion care mă avea sub aripile mantiei sale și doi cântăreți ai stranei, într-un semi-întuneric rece, luminat numai de candelele catapetesmei și de lumânările ce țineam noi în mână. 

Astfel, mi-am început acest act eroic la Roman, plin de nespusă mulțumire sufletească pentru norocul de a fi sub ocrotirea unui episcop iubitor de monahism și în tovărășia unui coleg cu o mare lărgime și bunătate de suflet rară, cum era Ilarion, până în ianuarie 1907, când am plecat pentru continuarea astudiilor la Kiev (…).

Și dacă anii internatului teologic din București au fost cei mai frumoși ani ai tinereții mele, apoi cei doi ani petrecuți în Episcopia Romanului au fost cei mai frumoși ani ai călugăriei mele”.

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE… 

Povestea preotului Grigore Drăgan din Porcești, județul Roman, răpus de tifos în noaptea de 31 decembrie 1917.

În anul 1992, părintele Scarlat Porcescu a publicat în „Cronica Romanului și Hușilor” o scrisoare inedită din corespondența lui Vasile Alecsandri cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, prin care poetul făcea o recomandare unui tânăr teolog pe nume Grigore Drăgan, pentru a fi hirotonit la o parohie și a urma misiunea preoțească pentru care se pregătise. 

Pornind de la această scrisoare, l-am identificat în arhivele bisericești pe acest vrednic slujitor, care a păstorit peste două decenii (din apr. 1886, până la moarte), în satul meu natal – Porcești (astăzi Moldoveni, județul Neamț). Iată textul scrisorii lui Alecsandri de la care am pornit pe urmele preotului Grigore Drăgan: “Mircești, 20 iulie 1882

Prea Sfinte Părinte și iubite coleg,

Vătaful meu Vasile Dimitriu s-au încuscrit cu preotul Gheorghe Drăgan din Roman, măritându-și fata cu feciorul preotului anume Grigore, elev la Seminarul de la Huși. Ambiția bătrânului este de a deschide fiului său cariera preoțească și dorul acestuia de a călca pe urmele tatălui său.

Însă cum să se realizeze acea ambiție și acel dar? Prin studiu și prin protecție.Tânărul voiește să studieze ca să ajungă cât mai curând diacon și apoi preot; iar cât pentru popă, speră că I se va găsi când ar fi destoinic a-și îndeplini datoriile preoțești.

Vin dar a vă ruga ca să aveți bunătatea a înlesni cariera recomandatului meu, punându-l la învățătură și acordându-I înalta voastră protecție.

E cam rar a găsi în ziua de astăzi tineri cu dor de a se lumina printr-un studiu serios; și când se găsește vreunul, trebuie să fie încurajat.

În speranța că recomandația mea va fi bine primită, vă rog să mă considerați ca pe un fiu sufletesc devotat și respectuos. 

V. Alecsandri”.

În anul 1915, Ministerul Cultelor solicita tuturor clericilor o fișă personală (o scurtă biografie). Am descoperit fișa pr. Grigore Dragan din Arhiva Parohiei Moldoveni 1, din anul 1915, în care aflăm următoarele: a absolvit Seminarul inferior, s-a căsătorit, avea 3 fiice, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Ruptura, com. Cârligele, jud. Roman; transferat la parohia Hălăucești, jud. Roman (decret 926 / 28 dec. 1882); transferat de același episcop Melchisedec la parohia Porcești (decret 256 / 26 aprilie 1886). În anul 1895 a fost numit exarh al Circumscripției Hălăucești; la 10 oct. 1897 primește distincția de „sachelar”; prin decretul 281 / 13 martie 1904 numit președinte al Consistoriului Eparhial; 18 ianuarie 1900 – numit președinte și contabil la Obștea de arendare „MUNCA” Porcești; medaliat cu Răsplata Muncii – 1908; la 28 oct.1909 este hirotesit „iconom”. Nu a avut o locuință proprie și nici casă parohială la Porcești, fapt pentru care a locuit peste 20 de ani în gazdă, la familia I. Gheorghiu din Porcești. 

Știm că în perioada 1917-1918 în zona Romanului au fost multe focare de boli contagioase: febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic s.a., fapt pentru care medicul primar al județului Roman a trimis mai multe scrisori și pliante către parohii, cu normele sanitare ce se impun în astfel de împrejurari.

Din păcate blândul părinte Grigore Drăgan de la Porcești, care ajuta mulți năpăstuiți în acele vremuri tulburi, a fost și el răpus de tifos, chiar la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 dec.1917/ 1 ian.1918). 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu cei drepți!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE…

La 1 ianuarie 1558 a trecut la Domnul episcopul Romanului MACARIE, ctitorul Catedralei Episcopale din Roman (fost stareț al Mănăstirii Neamț) și „a fost îngropat cu toată cinstea și în chip vrednic de sfinți de către ucenicii săi, în mănăstirea Râșca, întemeiată de dânsul”.

De la acest ierarh erudit, numit de istorici „ultimul reprezentant al cărturăriei celei vechi slavone”, ctitor de locașuri sfinte (Catedrala „Sf. Parascheva” Roman, Mănăstirea Râșca), dar mai presus de toate „ctitor al narațiunii istorice”, ne-a rămas „Cronica” ce-i poartă numele. Episcopul Macarie a continuat Letopisețul Moldovei scris la curtea lui Ștefan cel Mare, curpinzând evenimentele cuprinse între 2 iulie 1504, până la anul 1550, un izvor narativ de mare valoare documentară pentru istoriografia Moldovei.

Deși activitatea pastorală a acestui strălucit ierarh al Romanului s-a întins pe o perioadă de aproape o jumătate de secol, nu cunoaștem prea multe lucruri despre păstoria lui la Roman. S-au păstrat doar trei „cărți domnești” din acea vreme, în care este pomenit numele său.

Cea mai importantă realizare a sa este fără îndoială ridicarea Catedralei Episcopale „Sf. Cuv. Parascheva” din Roman (1542-1550). Din pisania întocmită de dânsul aflăm cronica evenimentelor din perioada ridicării acestei monumentale biserici episcopale, după opt ani de trudă, semnând „smeritul întru cei sfințiți episcopi Macarie”.

Lui i s-a încredințat de către familia domnitoare a lui Petru Rareș îngrijirea pentru ridicarea bisericii, iar după terminarea lucrărilor, așa cum este tradiția ortodoxă, urma ca în pridvor să se picteze chipul ierarhului în timpul căruia s-a ridicat biserica. În Catedrala din Roman nu s-a întâmplat așa. Cercetând registrele de pictură din pridvor, descoperim la glaful de jos al ferestrei dinspre NV a pridvorului, că zugravii au pictat într-un medalion modest pe „Sf. Macarie Egipteanul” (ferit privirilor), sfântul patronimic al episcopului (înțelegem că din smerenie, episcopul nu a dorit să fie zugrăvit). 

După o viață virtuoasă, pusă în slujba lui Dumnezeu și a neamului său, cronicarul Grigore Ureche a consemnat în Letopisețul său: „întracestași an, 7066 (1588) prestăvitus-a Macarie, episcopul Romanului, ziditorul și începătorul Mănăstirii Rîșca, carele au fost la scaunul Romanului 25 de ani și cu cinste l-au îngropat în Mănăstirea sa Râșca”.

Veșnică să fie pomenirea lui din neam în neam!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE...

136 de ani de la înmormântarea marelui povestitor Ion Creangă – Cimitirul Eternitatea din Iași, 2 ianuarie 1890.

Bolnav de mulţi ani, Creangă avea presimţiri sumbre asupra sfârșitului său apropiat. Vestea morţii lui Eminescu, la 15 iunie 1889, îl doborâse: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară” (G. Călinescu, Viaţa lui Ion Creangă, 1938).

În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului Creangă se dusese în oraş şi intrase în tutungeria sa din strada Goliei nr. 51, „o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară”. Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieşiri în oraş şi felul în care s-a derulat tragicul eveniment. Se ştie că în tutungerie se afla fratele său, Zahei şi că aici Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, care avea să-i fie fatal. Se pare că Zahei l-a dus în Ţicău. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi. „Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine, şi părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un înger şi o salcie, concepută în acest stil: «Ioan Creangă. Profesor în vârstă de 52 ani după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie.

 Înmormântarea va avea loc marţi 2 ianuarie ora l precis la cimitirul „Eternitatea” unde se află depuse rămăşiţele lui. Fiul, frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegii şi cunoscuţii a asista la înmormântare».

Amintiri de la înmormântarea lui Ion Creangă: 

„Nu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: «Voitorului meu de bine scump prieten şi tată».

 Se ţinură obişnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoţiune foarte comunicativă» de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani. «Jalnică adunare – vorbi el – o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui»....".

Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea lui din veac în veac!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE…

1 ianuarie 1432 - Domnul Moldovei Alexandru cel Bun a trecut la cele veșnice, pe când se afla la Mănăstirea Bistrița, ctitoria sa, unde a petrecut Sărbătorile de iarnă, fiind înmormântat alături de soția sa Ana.

După o domnie lungă de peste trei decenii, Alexandru, fiul mai mare al lui Roman I și al doamnei Anastasia, și-a câștigat acest cognomen „cel Bun”, datorită virtuților sale. El a întreprins o operă amplă de organizare a țării pe mai multe planuri: politic, administrativ și bisericesc, Moldova fiind organizată pe atunci în 24 de ținuturi (între care și ținutul Romanului). Fiind un bun diplomat, domnitorul a iubit pacea și a evitat războiul, reușind să domnească timp îndelungat fără mari conflicte. 

Este considerat pe bună dreptate „organizatorul ierarhiei bisericești moldovene”, după ce a intervenit pe lângă Patriarhia Constantinopolului și în iulie 1401 a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei, precum și a primului ei mitropolit Iosif I Mușat. Deasemeni, domnitorul a înființat două Episcopii: la Roman, în Țara de jos și la Rădăuți, în Țara de sus, în perioada 1408-1413. La 16 septembrie 1408, Alexandru cel Bun a dăruit două sate „bisericii Sf. Vineri, care este în târgul Roman, unde zace sfântrăposata mamă a noastră, cneaghina Anastasia”. Această „carte domnească” atestă prima biserică din Roman, ctitorie a străbunilor săi, unde a fost îngropată mama domnitorului și care mai apoi va deservi drept Catedrală Episcopală.

Un moment important pentru Mitropolia Moldovei (cu reședința la Suceava) a fost aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, în iunie 1402, scena fiind zugrăvită și în pridvorul Catedralei Episcopale de la Roman (frescă din sec. al XVI-lea), în care vedem cum familia domnitorului, sfetnicii și dregătorii țării, întâmpină cortegiul condus de mitropolitul Iosif I Mușat, la intrarea în cetatea Sucevei.

În anul 1932, când s-au împlinit 500 de ani de la trecererea în veșnicie a domnitoru

lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței, sub două bolți de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unor ample serbări naționale, omagiu adus voievodului care a intrat în istoria țării sub numele de „părintele Moldovei”. Pe lângă mitropolitul Moldovei Pimen, au participat din partea Episcopiei Romanului ambii ierarhi de atunci: Episcopul Lucian și arhiereul Ilarion Băcăoanul.

O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, când s-au împlinit 550 de ani de la moartea ctitorului. La slujba parastasului pe lângă mitropolitul Moldovei Teoctist (viitor patriarch al BOR) a slujit PS Episcop Eftimie al Romanului și Hușilor, fost stareț al mănăstirii Bistrița. Atunci s-a sfințit și statuia voievodului lucrată în marmură albă, operă remarcabilă a sculptorului Gir Rădulescu.

Veșnică să fie pomenirea lor și amintirea lor din veac în veac!

$$$

 Cele nouă porunci ale bărbatului adevărat

Nimeni nu mi le-a explicat — nici tatăl, nici vreun profesor. N-am întâlnit niciodată un cod limpede formulat, de care noi, bărbații, ducem adesea lipsă. Le-am înțeles singur, prin durere, prin greșeli și prin experiența nemiloasă a vieții.

De aceea, aceste rânduri sunt pentru fiii noștri — pentru cei care au devenit deja bărbați sau care încă vor deveni. Iar femeilor — iertare: aici se vorbește în limbaj bărbătesc, direct, fără podoabe inutile.

Porunca I. Ține-ți cuvântul.

Un bărbat adevărat înseamnă fiabilitate. Dacă ai spus, fă. Altfel, vorbele tale nu au nicio greutate. Când promiți ceva unei femei, unui copil, unui prieten sau chiar unui dușman — respectă-ți promisiunea. Trădându-ți cuvântul, îți pierzi demnitatea. Dacă nu-ți onorezi angajamentele, devii vrednic de dispreț. Așadar, fie îți ții cuvântul, fie păstrează tăcerea.

Porunca II. Nu te plânge.

Da, bărbații simt durere și teamă, dar acestea nu sunt scuze pentru a renunța. În copilărie am auzit cu toții: „Nu plânge, fii bărbat”. A fost dur, dar adevărat: lumea nu te va cruța. Bărbatul adevărat își strânge pumnii, se ridică după cădere și merge mai departe — chiar și atunci când pare că nu mai are nicio putere.

Iar acum, despre „băieții” maturi.

Dacă stai întins pe canapea, văitându-te că „nu există locuri de muncă” sau că „statul e de vină”, ai încetat să mai fii bărbat.

Dacă țipi la o femeie și îți verși furia asupra celor mai slabi, nu ești puternic — ești un laș. Bărbatul adevărat nu se plânge. El acționează.

Porunca III. Supraviețuiește oriunde.

Viața nu este o îmbrățișare caldă de mamă. Trebuie să fii capabil să stai pe propriile picioare în orice împrejurare, să-ți întreții familia, neamul tău. Asta înseamnă să te dezvolți, să înveți, să te pregătești. Nu te lamenta în fața sorții: lumea bărbaților nu acceptă scuze.

Porunca IV. Învață.

Nu deveni omul care spune: „Le știu pe toate”. Învață să câștigi bani — pentru a-ți hrăni familia. Învață să comunici — fără înțelegerea oamenilor nu supraviețuiești. Și, mai presus de toate, învață să înțelegi femeia. Ea nu este o slăbiciune, ci o forță. Dacă nu o înțelegi, această forță te va zdrobi. Cel care învață devine lider. Cel care se oprește rămâne ignorant.

Porunca V. Nu fi meschin.

Avariția este frică. Generozitatea este putere. Bărbatul generos nu se teme să ofere, pentru că știe că poate câștiga din nou. Zgârcitul se teme de toate — este sărac sufletește, chiar dacă are milioane. Generozitatea nu înseamnă doar bani. Înseamnă inimă. Dacă refuzi căldura, cuvintele bune, complimentele sau sprijinul pentru femeia ta, nu ești conducător, ci slab.

Porunca VI. Fii puternic — cu adevărat.

Puterea nu stă în pumni și nici în barbă. Puterea stă în calm, în siguranță de sine, în capacitatea de a apăra adevărul. Nu trebuie să strigi pentru a fi puternic. Lupii nu latră — ei acționează. Adevărata forță este victoria asupra propriei persoane: asupra lenei, furiei, fricii. Iar cel mai greu lucru este să rămâi bun într-o lume crudă. Puterea fără bunătate este ruină, nu bărbăție.

Porunca VII. Acționează.

Bărbatul este făcut pentru acțiune. Gândește — dar nu amâna. Nu aștepta condiții ideale. Creează-le singur. Laș nu este cel care se teme, ci cel care nu face nimic. Bărbatul adevărat își asumă responsabilitatea — pentru decizii, pentru familie, pentru propria viață.

Porunca VIII. Fii un sprijin.

Cea mai mare valoare a unui bărbat este fiabilitatea. Femeia trebuie să simtă că se poate sprijini pe tine. Nu fi cel care amenință că „pleacă” atunci când lucrurile devin grele. Aceasta nu este bărbăție, ci josnicie. Dacă ceva nu funcționează, rezolvă cinstit, fără manipulare. Puterea ta stă în stabilitate, în loialitate, în cuvânt.

Porunca IX. Fii aducătorul de pâine.

În vremurile străvechi, bărbații nu aveau nevoie de motivație — plecau la vânătoare pentru că altfel familia nu supraviețuia. Astăzi, „mamutul” nu se aduce din pădure, ci de la muncă. Nu te ascunde în spatele impozitelor, crizelor sau puterii politice — alții trăiesc în aceleași condiții și reușesc. Bărbatul adevărat nu caută scuze. El caută soluții.

A fi bărbat înseamnă să-ți ții cuvântul, să acționezi, să porți responsabilitatea și să rămâi bun chiar și atunci când este greu.

Inspirat din scrierile lui Aleksandr Șahov