$$$

 Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor

Pe 18 februarie 2026 se împlinesc șaptezeci și patru de ani de la adormirea în Domnul a lui Valeriu Gafencu*, unul dintre acei tineri rari care au reușit să transforme întunericul închisorilor comuniste într-un loc al luminii, al credinței și al jertfei tăcute.*

Născut la 24 ianuarie 1921, în Sângerei, județul Bălți, în Basarabia, Valeriu a crescut într-o lume frământată de schimbări istorice violente, dar cu o inimă ancorată adânc în credința ortodoxă și în dragostea față de neamul românesc. Student fiind, a ales să nu facă compromisuri cu adevărul, iar această alegere avea să-l coste libertatea și, în cele din urmă, viața.

Închis în temnițele comuniste, Valeriu Gafencu nu a fost doar un deținut politic, ci un sprijin duhovnicesc pentru cei din jurul său, un om care împărțea puținul pe care îl avea, care se ruga, care mângâia suflete zdrobite și care, prin exemplul personal, îi întărea pe ceilalți. La Târgu Ocna, grav bolnav de tuberculoză, și-a dăruit chiar și medicamentele unui alt deținut, știind prea bine că acest gest îl apropia de moarte.

A trecut la Domnul pe 18 februarie 1952, la doar treizeci și unu de ani, într-o celulă rece, dar cu sufletul aprins de credință. Pentru cei care l-au cunoscut și pentru cei care i-au auzit povestea, el nu a fost doar un martir, ci un sfânt al vremurilor noastre. Părintele Nicolae Steinhardt, de la Rohia, l-a numit fără ezitare „Sfântul închisorilor”, un nume care nu vine dintr-o proclamare oficială, ci din recunoașterea profundă a sfințeniei trăite.

Despre viața și jertfa lui stă mărturie și volumul „Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu”, apărut la Editura Reîntregirea, o carte cutremurătoare, care nu lasă cititorul neatins și care merită citită cu inimă deschisă.

Valeriu Gafencu rămâne un reper de curaj, curăție și credință, o dovadă că sfințenia nu aparține doar trecutului îndepărtat, ci poate înflori și în cele mai crude vremuri, acolo unde omul alege să-L pună pe Hristos mai presus de propria viață.

Întru veșnica lui pomenire, din neam în neam.

#ValeriuGafencu #SfantulInchisorilor #martiri #credinta #memorie #istorieromaneasca #jertfa #lumina

*Ce înseamnă pentru tine sfințenia trăită nu în mănăstire, ci în mijlocul suferinței și al nedreptății

$$$

 Copacul de pin pe care mama l-a „aruncat” peste ocean

În noaptea dinaintea plecării ei din Japonia, mama unei fetițe de unsprezece ani i-a schimbat numele, ca și cum ar fi știut că acel gest avea să fie ultimul lucru pe care îl mai putea controla. Fata se numise până atunci Sakiko, „mica floare”, dar acum avea să se numească Sutematsu, un nume dureros și misterios, în care „sute” însemna „a arunca”, iar „matsu” însemna „pin”, copacul care supraviețuiește furtunilor, dar și cuvântul care sună ca „a aștepta”. Poate că mama ei nu o abandona, ci îi spunea, în felul ei tăcut: te voi aștepta.

Sutematsu Yamakawa s-a născut la 23 februarie 1860, într-o familie de samurai din domeniul Aizu, în actuala prefectură Fukushima, și a crescut într-o lume guvernată de disciplină, onoare și loialitate. La doar opt ani, copilăria i-a fost spulberată de războiul civil japonez, când armatele imperiale au asediat Castelul Tsuruga. În timp ce bărbații luptau, femeile și copiii munceau în interior, iar Sutematsu ducea muniție tunarilor și încerca să înăbușe obuzele neexplodate cu pături ude. Unul a detonat înainte să poată fi oprit, ucigându-i cumnata și lăsându-i ei o cicatrice pe gât, o rană pe care o va purta toată viața.

Familia ei a pierdut totul după înfrângere: statut, avere, siguranță. Ani de sărăcie au urmat, până când, în 1871, guvernul Meiji a luat o decizie fără precedent, trimițând cinci fete foarte tinere în America pentru zece ani de educație, ca parte a misiunii Iwakura, în speranța că se vor întoarce și vor schimba destinul femeilor japoneze. Nimeni nu voia să-și trimită fiicele peste ocean, iar Sutematsu a fost „oferită” de familie ca ultimă șansă la un viitor.

Drumul a fost crud, iar șocul cultural imens. Dintre cele cinci fete, doar trei au rămas, iar Sutematsu a fost adoptată de o familie americană din New Haven, unde a învățat o altă limbă, o altă credință, o altă lume. A studiat, a înflorit, a ajuns la Vassar College și, în 1882, a devenit prima femeie japoneză care a obținut o diplomă universitară. Dar prețul a fost mare: când s-a întors în Japonia, nu mai putea scrie în propria limbă și nu mai aparținea pe deplin niciunei lumi.

Soarta avea însă o ironie amară pregătită pentru ea. Bărbatul care a cerut-o de soție era chiar generalul care asediase castelul familiei sale, Iwao Ōyama, acum ministru al războiului. După multe împotriviri, Sutematsu a ales singură și a acceptat. Căsătoria lor, imposibilă în orice alt context, a devenit una dintre cele mai influente uniuni ale Japoniei Meiji.

Ca Prințesă Ōyama, Sutematsu nu a trăit pentru fast, ci pentru schimbare. A sprijinit educația femeilor, a ridicat statutul asistentelor medicale, a lucrat în timpul războiului cu Crucea Roșie și a susținut fondarea instituțiilor care aveau să devină piloni ai educației feminine japoneze. A trăit mereu între două lumi, fără a se simți complet acasă în vreuna, dar folosind tocmai această ruptură pentru a construi punți.

A murit în 1919, răpusă de gripă, cu cicatricea copilăriei încă vizibilă pe gât, dar cu o moștenire care a schimbat destinul a mii de femei. Numele ei, „pinul aruncat”, nu a fost o condamnare, ci o profeție. A fost trimisă departe, a fost așteptată, s-a întors și a învățat o țară întreagă să crească, chiar și în cele mai dure condiții.

#istorie #femeiexceptionale #JaponiaMeiji #educatie #destin #curaj #memorie

Tu ai avea puterea să accepți o ruptură dureroasă, dacă ai ști că ea te-ar putea transforma într-un om care schimbă lumea?

$$$

 „Parada învinșilor” – umilința ca armă

În vara anului 1944, Moscova a devenit scena uneia dintre cele mai cinice demonstrații de putere ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Evenimentul avea să rămână cunoscut sub numele de „Parada învinșilor” și a constat în defilarea a aproximativ 57.000 de prizonieri de război germani prin centrul capitalei sovietice.

Prizonierii proveneau în principal din rândurile armatei germane capturate în timpul operațiunii Bagration, ofensiva devastatoare a Armatei Roșii care a distrus Grupul de Armate Centru al Wehrmachtului. Scopul paradei nu era ceremonial, ci simbolic și psihologic: demonstrarea publică a victoriei sovietice și zdrobirea totală a imaginii de invincibilitate a armatei naziste.

Înainte de marș, prizonierii au fost supuși unui tratament calculat. După o perioadă de înfometare, li s-a oferit o supă grasă de varză, cunoscută pentru efectul său laxativ. Slăbiți, murdari și incapabili să se oprească, mulți dintre ei au fost forțați să se ușureze în timp ce mărșăluiau, sub privirile populației moscovite.

Marșul a durat ore întregi. După ce ultimul rând de prizonieri a trecut, au intrat în acțiune cisternele municipale, care au spălat străzile, într-un gest încărcat de simbolism: orașul era „curățat” după trecerea inamicului.

Nu a fost o paradă a eroilor, ci o lecție publică de umilire. Uniunea Sovietică nu a urmărit doar să arate victoria militară, ci și să transmită un mesaj clar, atât populației proprii, cât și lumii: cei care veniseră ca invadatori plecau ca resturi ale istoriei.

„Parada învinșilor” rămâne unul dintre cele mai dure exemple ale folosirii umilirii colective ca instrument politic și propagandistic. Nu a fost justiție, nu a fost reconciliere, ci o demonstrație crudă a faptului că războiul nu distruge doar armate, ci și demnitatea umană.

#ParadaInvinșilor #Moscova1944 #AlDoileaRazboiMondial #PrizonieriDeRazboi #Propaganda #IstorieDura #Umilinta #MemorieIstorica #Razboi #Putere

Crezi că astfel de gesturi întăresc victoria sau, dimpotrivă, o compromit moral, chiar și pentru cei care au câștigat?

$$$

 Un nume nou, o viață întreagă

În 1967, un tânăr pianist de douăzeci de ani pe nume Reginald Dwight a intrat emoționat la o audiție la Liberty Records, în Londra, s-a așezat la pian și a cântat impecabil, iar verdictul a fost pe cât de sincer, pe atât de dureros: avea talent muzical, dar nu știa să scrie versuri, iar fără cântece complete nu avea niciun viitor ca artist.

Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat: omul din spatele biroului i-a întins un plic sigilat, scos dintr-un teanc de aplicații, spunându-i că un alt tânăr răspunsese la același anunț și că, poate, ar fi bine să se întâlnească.

În metrou, în drum spre casă, Reggie a deschis plicul și a găsit poeziile unui băiat de șaptesprezece ani dintr-o fermă din Lincolnshire, pe nume Bernie Taupin, cuvinte crude, sincere, pline de imagini pe care nu le mai gândise niciodată, dar pe care le simțea, ciudat, ca fiind ale lui.

În seara aceea s-a așezat la pian și muzica a curs instantaneu, natural, de parcă versurile îl așteptaseră toată viața.

Următorii cincizeci și șapte de ani aveau să funcționeze la fel: Bernie trimitea versuri, Reggie, devenit între timp Elton John, le citea și compunea muzica, de cele mai multe ori în mai puțin de o oră, fără să discute sensuri, fără să scrie vreodată în aceeași cameră, într-unul dintre cele mai stranii și mai reușite parteneriate din istoria muzicii.

În 1969, Reginald Dwight a devenit oficial Elton John, un nume împrumutat de la doi colegi de trupă, dar schimbarea nu a fost doar de imagine, ci o permisiune de a fi cine tatăl lui nu acceptase niciodată: îndrăzneț, teatral, extraordinar.

Pe 25 august 1970, a urcat pe scena clubului Troubadour din Los Angeles, în fața a trei sute de oameni, Neil Diamond l-a prezentat, iar după „Your Song” criticii scriau deja că se născuse o stea, iar dimineața nimic nu mai era la fel.

A urmat explozia: „Rocket Man”, „Tiny Dancer”, „Goodbye Yellow Brick Road”, șapte albume consecutive pe locul întâi, cel mai mare star din lume, ascuns sub pene, paiete și platforme, în timp ce băiatul timid din Pinner dispărea complet.

Dar sub strălucire trăia un om care își ascundea cel mai important adevăr: Elton era gay, iar în anii ’70 asta însemna frică, tăcere și o viață jucată. În 1984, dependent și disperat după normalitate, s-a căsătorit cu Renate Blauel, o căsnicie sortită eșecului, nu din vina ei, ci pentru că nu era despre ea.

În 1990, prăbușirea a fost totală: droguri, alcool, o intervenție a prietenilor, reabilitare, sobrietate și ani de terapie, până când a început să afle cine este cu adevărat dincolo de scenă.

A urmat onestitatea. În anii ’90 a ieșit public ca bărbat gay, iar în 1993 l-a cunoscut pe David Furnish, alături de care nu a mai fost nevoit să se ascundă niciodată. S-au unit civil în 2005 și s-au căsătorit în 2014, când legea a permis-o, devenind părinții a doi băieți.

Elton John, care crezuse că nu va avea niciodată o familie, și-a construit una.

Astăzi, la șaptezeci și șapte de ani, cu peste trei sute de milioane de discuri vândute, cu Emmy, Grammy, Oscar și Tony, și cu un turneu de adio de cinci ani și trei sute treizeci de concerte, povestea lui nu este doar despre talent și succes, ci despre un om care și-a schimbat numele ca să supraviețuiască, s-a ascuns decenii întregi, aproape s-a distrus, apoi a ales adevărul, sobrietatea și viața reală.

Elton John a fost masca care i-a dat voie lui Reggie Dwight să fie extraordinar, dar a fost nevoie de o viață întreagă ca cei doi să devină unul singur.

Uneori, a deveni cine ești începe cu un nume nou.

Și uneori, îți ia o viață să împaci acel nume cu omul care l-a ales.

Morală: adevărata împlinire nu vine din strălucire, ci din curajul de a trăi sincer, chiar dacă drumul până acolo este lung și dureros.

#EltonJohn #RocketMan #Identitate #Curaj #Adevăr #ViațăAutentică #Muzică

Tu ai avut vreodată sentimentul că a trebuit să devii „altcineva” pentru a-ți permite, într-un final, să fii tu însuți?

$$_

 DEZASTRUL DIN FAMILIA EMINOVICILOR – O TRAGEDIE CARE NU SE MAI SFÂRȘEȘTE

În anii în care Mihai Eminescu era internat la sanatoriul Oberdöbling din Viena, departe de țară și de orice sprijin real, familia sa se prăbușea definitiv. Tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, ajuns la vârsta de 72 de ani, murea în frig, într-o odaie a băieților din Ipotești, zăcând pe o saltea de paie putrezite, din cauza incontinenței urinare provocate de o gravă afecțiune genitourinară, cel mai probabil cancer de prostată. Era îngrijit de fiul său Nicolae, care, în ultima perioadă, preluase și administrarea moșiei.

Cu puțin timp înainte, în 1883, Nicolae îi scria lui Mihai că tatăl se simte ceva mai bine, dar că este tot mai tulburat la minte, fără să conștientizeze că și el însuși manifesta aceleași semne de alienație. La înmormântarea lui Gheorghe Eminovici au fost prezenți doar Nicolae și Henrieta, la care s-a adăugat fiul cel mai mic, Matei, chemat prin telegramă. Sub pernă au fost găsiți 600 de lei, bani ascunși probabil de bătrân pentru cele trebuincioase propriei înmormântări. Ceremonia a fost una săracă, lipsită de fast, așa cum fusese și sfârșitul vieții sale.

Gheorghe Eminovici fusese un om dârz și inteligent, provenit dintr-o familie de țărani, cu puțină școală, dar cu un spirit viu și ambițios. Își făcuse ucenicia ca scriitoraș pe la diferiți moșieri, stabilindu-se în cele din urmă la boierul Balș, unde urcase rapid în rangurile sociale, de la sulger la căminar, sărind peste mai multe trepte, lucru care îl costase o avere. Toată viața fusese un idealist înglodat în datorii, cumpărând pământ, implicându-se în procese și visând mai mult decât putea susține.

Eminescu însuși avea să scrie despre tatăl său, într-o scrisoare către un prieten, în jurul anilor 1871–1872, vorbind despre deșteptăciunea lui exagerată, despre promisiuni financiare imposibil de onorat, despre copiii risipiți prin lume cu studii neterminate și despre ruinarea familiei din pricina unei deșertăciuni încăpățânate. Poetul mărturisea și teama de a pierde Ipoteștii, locul unde se aflau mormintele celor dragi, pământul copilăriei și spațiul sacru al memoriei sale.

Durerile din familia Eminovicilor se succedau fără răgaz. În 1863, fratele Ilie, student la Școala de Medicină și Farmacie din București, murea de gastro-enterită și era înmormântat fără ca vreun membru al familiei să-i fie alături. Eminescu îi va dedica versuri sfâșietoare, evocând ochii albaștri ai fratelui, luminați în vis ca niște aștri. La doar câteva săptămâni după această pierdere, moare și Casandra, prima mare iubire a poetului, la Ipotești, în ianuarie 1864, durere pe care Eminescu o va purta în tăcere toată viața, transformând-o în poezie.

În 1874, fratele Șerban, bolnav de plămâni și cu tulburări psihice, moare la Berlin, lăsând în urmă datorii mari de înmormântare. În 1873, Iorgu se împușcă la Ipotești, într-un acces de nebunie. Nicolae începe și el să se prăbușească psihic. Matei, neatrăgându-l cartea, pleacă voluntar în armată.

În 1876, Eminescu cere concediu pentru boala gravă a mamei sale, Raluca, pe care o va vedea murind la Ipotești în august același an. Poetul asistă neputincios la dispariția ei, după ce fusese chemat de urgență de tată.

 În această perioadă, Eminescu începe să aibă presimțiri sumbre, temeri legate de ruinarea definitivă a familiei și pierderea moșiei. Cheltuielile se adunaseră: înmormântări, tratamente, băi la Teplitz, datorii, zestre, procese, împrumuturi. Gheorghe Eminovici ajunge să ipotecheze Ipoteștii pentru a acoperi obligațiile, iar în 1878 moșia este vândută silit.

Deși noul proprietar, Marinovici, îl lasă pe bătrân să exploateze temporar pământul, pentru Eminescu vânzarea Ipoteștilor înseamnă dezrădăcinarea definitivă. Se simțea străin în locul copilăriei sale, iar mormântul Casandrei devenise inaccesibil. Toate visurile se destrămau.

În 1881, Gheorghe Eminovici merge la București să-și vadă fiul și să consulte medici. Îi cumpără haine, un ceas de aur și îi lasă bani, partea sa de moștenire. Familia încearcă să răscumpere Ipoteștii, iar Eminescu visează chiar la o căsătorie din interes pentru a salva moșia, semn al unei minți deja tulburate.

În august 1883, poetul se îmbolnăvește grav. Tatăl vine din nou la București, dar Eminescu, cu mintea rătăcită, nu îl mai recunoaște. Este internat la Oberdöbling, iar Titu Maiorescu preia toate responsabilitățile. Gheorghe Eminovici, copleșit de boală și griji, moare în ianuarie 1884. La scurt timp, Nicolae se sinucide.

Henrieta rămâne singură și lipsită de sprijin. Într-o scrisoare către Maiorescu, ea descrie haosul lăsat în urmă de Matei, care vinde bunurile, își însușește banii și hârtiile, promițând că va avea grijă de frați. Henrieta este nevoită să părăsească Ipoteștii și ajunge la Botoșani, trăind dintr-un împrumut gestionat de un farmacist care o adăpostește.

Eminescu, bolnav, trăiește o vreme la Botoșani, apoi este luat la București de Veronica Micle. Moare pe 16 iunie 1889, singur, fără niciun membru al familiei alături. La scurt timp, Veronica se sinucide la Văratec. În toamnă, moare și Henrieta, într-o sărăcie cumplită, fiind înmormântată modest, într-un sicriu ordinar, dus cu o birjă. După moartea ei, puținele obiecte rămase sunt scoase la licitație, mărturie a mizeriei în care a trăit.

Singurii supraviețuitori rămân Aglaia și Matei. Aglaia moare în 1900, Matei în 1929. Din familia care l-a dat pe Mihai Eminescu rămâne doar memoria unei tragedii neîntrerupte – un lanț de pierderi, suferință, ruină și singurătate, care a însoțit viața și moartea celui mai mare poet român.

Aceasta a fost tragedia familiei Eminovici.

#Eminescu

#FamiliaEminovici

#Tragedie

#IstorieRomânească

#Ipotești

#DestineFrânte

#MemorieCulturală

Întrebare finală

Cum privim astăzi geniul lui Mihai Eminescu, știind câtă suferință, pierdere și ruină au stat în spatele vieții sale și a familiei sale?

$$$

 S-a întâmplat în 16 ianuarie1981: În această zi, a trecut în eternitate actorul Cornel Coman. Cornel Coman s-a născut la 14 iunie 1936, în comuna Vizantea-Livezi, judeţul Vrancea. A studiat la Liceul Unirea din Focşani, dar drumul până la celebritate a fost foarte greu. Puțini știu că elevul Cornel Coman era în pericol să fie exmatriculat din școală pentru că nu avea „origini sănătoase”. Așa se face că s-a lăsat înfiat de bunicul său, Toader Coman, un țăran sărac și, în acest fel, adolescentul devine... frate cu tatăl său, în acte. 

Până să ajungă actor, a trecut prin multe încercări. După liceu a dat examen la Litere, dar după ce a trecut examenul cu bine, a avut loc o reexaminare ce cuprindea și o probă la limba greacă. Firește, a picat. A revenit la Focșani, unde s-a angajat ca taxator pe autobuze pentru vreo jumătate de an. Între timp s-a lăsat convins de fratele său să studieze contrabasul. La un moment dat, Cornel învățase să cânte și la vioară. În anul 1957, după examenul de la Institutul de Teatru, la care este respins, merge pentru un an la o școală de Topografie din București. Se întoarce în Focșani și se angajează ca instrumentist la Filarmonica din oraș, unde fratele său era secretar muzical.

Abia în anul 1963 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Constantin Moruzan, fiind coleg de promoție cu Irina Petrescu, Ștefan Iordache, Valentin Uritescu, Grigore Gonța, Sanda Țăranu şi a devenit actor al Teatrului de Stat din Brașov, apoi al Teatrului Bulandra din capitală unde a jucat în piese ca ”Anchetă asupra unui tînăr care nu a făcut nimic”, „Pescăruşul” de Cehov, „Antoniu şi Cleopatra”, ” „ulius Cezar” de W. Shakespeare, „Centrul înaintaş a murit în zori” etc.

Cariera sa a început să prindă contur în 1966, cu filmul ”Diminețile unui băiat cuminte” unde a jucat cu marii actori Irina Petrescu și Dan Nuțu şi “Un film cu o fată fermecată”, regia Lucian Bratu, cu Margareta Pâslaru, Ștefan Iordache, Marin Moraru. Apoi a jucat în peste 30 de filme, câte două pelicule pe an, interpretând personaje pozitive. A fost unul dintre ce mai solicitați actori români de film din anii ‘70, realizând roluri memorabile în filme din care amintim: „Pădurea pierdută”, „Drum în penumbră”, „Trecătoarele iubiri”, „Prin cenușa imperiului”. Cornel Coman s-a impus printr-un stil de joc elegant, calm și destins, beneficiind de o fotogenie luminoasă, ca și siguranța gestului dramatic, schițat cu laconism, dar bogat în tonalități expresive.

Face parte din patrimoniul marilor actori români, printre colegii săi amintindu-i pe Ștefan Iordache, Marin Moraru, Ernest Maftei, Mircea Albulescu, Amza Pellea, Octavian Cotescu, Lazăr Vrabie, Irina Gărdescu, Emanoil Petruț, Ana Széles, Silviu Stănculescu, Vasilica Tastaman, Dem Rădulescu, Ilarion Ciobanu, Gina Patrichi, Silvia Popovici sau Gheorghe Cozorici. „Chiar dacă am urca toate vârfurile şi crestele, pe toate itinerariile, nu vom ştii niciodată totul, ce-i de făcut, de văzut, de trăit în această lume – numită Munte- pe care o iubim”, mărturisea regretatul actor.

Despre Cornel Coman, actorul Ion Besoiu scria în Revista noastră,după două luni de la plecarea sa: „A fost actorul și omul care a străfulgerat scena și ecranul românesc cu o lumină specială, aproape unică în melancolia ei. Ceva ce semăna cu amurgurile din Vrancea atât de dragă lui și atât de des evocată în conversațiile fugare sau lungi de-o noapte cu colegii și prietenii. A fost actorul care s-a prăbușit pe scenă ca un albatros pe nava pe care o iubea… A fost o pasăre cântătoare rară, care a zburat din pomul constelației noastre prea devreme, dureros de devreme.”

Din păcate, pe 16 ianuarie 1981, la numai 44 de ani, într-un moment de mare succes în cariera artistică și în plină putere de creație, Cornel Coman, actorul, s-a prăbușit pe scena pe care o iubea…

Surse:

http://aarc.ro/cineasti/trivia/cornel-coman

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/actor-film-romanesc~cornel-coman~72

http://libersaspun.3netmedia.ro/actor-elegant-si-carismatic-cornel-coman/

http://www.radioresita.ro/329694/foto-cornel-coman-83-de-ani-de-la-nastere

http://www.mandrusafiiroman.ro/actorul-cornel-coman/

$__$$

 S-a întâmplat în 16 ianuarie…

– 27 î. Hr.: Octavianus a primit titulatura sacrală de „Augustus" și a adoptat titulatura de „Imperator Caesar Augustus divi filius".

– 1547: Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic este încoronat Țar la Moscova la vârsta de 16 ani.

– 1699:  Prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (Serbia), dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman (care încheia războiul ruso-turc), Poarta recunoştea trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (16/26)

– 1728: S-a născut compozitorul italian Niccolo (Nicola) Piccini (m. 1800)

– 1749: S-a născut poetul şi dramaturgul italian Vittorio Alfieri, creator al tragediei clasice italiene (m. 1803) 

– 1794: A murit Edward Gibbon, istoric englez (n. 1737)

– 1879: A murit Octave Crémazie (Claude-Joseph-Olivier), scriitorul francez de origine canadiană (n. 1827) 

– 1886: A murit compozitorul italian Amilcare Ponchielli (n. 1834). Unele surse dau ca dată a morţii 17.I.1886

– 1891: A murit compozitorul francez Léo Delibes (n. 1836)

– 1901: A murit pictorul elveţian Arnold Böcklin (n. 1827)

– 1919: Intră în vigoare un amendament la Constituția SUA care interzice fabricarea și consumul băuturilor alcoolice (Legea prohibiției), în vigoare până la 5 decembrie 1933.

– 1924: S-a născut compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul Dragoş Alexandrescu; a fost redactor-şef la Biblioteca muzicală a Radiodifuziunii Române (m. 2014) 

– 1927: S-a născut (la Storojineţ, astăzi în Ucraina) Radu Paladi, compozitor, dirijor, pianist şi profesor (m. 2013)

– 1927: Avea loc prima audiţie a Sonatei a III-a pentru vioară şi pian, de George Enescu

– 1928: S-a născut soprana spaniolă Pilar Lorengar (m. 1996)

– 1928: S-a născut regizorul de film Virgil Calotescu (m. 1991)

– 1934: S-a născut mezzosoprana americană Marilyn Horne 

– 1935: S-a născut poeta, eseista şi editoarea daneză Inger Christensen (m. 2009)

– 1940: S-a născut actriţa şi profesoara Melania Ursu

– 1942: S-a născut (în comuna Buda, azi în R. Moldova) Aurel-Dragoş Munteanu, prozator şi eseist; primul director al Televiziunii Române după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989; ambasador al României la ONU (1990-1992) şi ambasador al României în SUA (1992-1994) (m. 2005)

– 1944: S-a născut scenograful şi actorul Radu Boruzescu; stabilit din anul 1975 în Franţa

– 1944: S-a născut (în Elveţia) muzicianul german Dieter Moebius, pionier al muzicii electronice (d. 2015)

– 1944: S-a născut scriitoarea Elena Ghirvu-Călin 

– 1945: Erau semnate, la Moscova, în urma tratativelor purtate de o delegaţie română condusă de Gh. Gheorghiu-Dej, primul acord economic româno-sovietic, şi convenţia sovieto-română prin care s-au stabilit cantităţile de mărfuri ce urmau să fie livrate Uniunii Sovietice, în fiecare an de executare a prevederilor armistiţiului, în contul despăgubirilor de război

– 1947: S-a născut poetul Sebastian Reichmann, stabilit în Franţa din 1973

–1948: S-a născut actriţa Catrinel Paraschivescu (nume real: Ecaterina Paraschivescu)

– 1948: S-a născut John Carpenter, regizor, scenarist şi compozitor american; considerat unul dintre cei mai influenţi regizori de film de groază şi SF de la Hollywood

– 1951: S-a născut actorul Radu Gheorghe; unul din promotorii genului stand-up comedy în România

– 1957: A murit dirijorul italian Arturo Toscanini (n. 1867)

– 1959: S-a născut Sade (Helen Folasade Adu), cântăreaţă rock, compozitoare şi producătoare britanică de origine nigeriană

– 1962: A murit Ivan Meštrović, sculptor, pictor şi gravor croat; stabilit în Marea Britanie (1914), apoi în SUA (1947); fondator al Academiei de Artă din Zagreb (1909); a realizat la Bucureşti statuile lui Carol I, I. I. C. Brătianu şi monumentul lui Ferdinand I; membru de onoare străin al Academiei Române din 1940 (n. 1883)

– 1965: Reprezentanţele diplomatice ale României şi Danemarcei au fost ridicate la rang de ambasadă. Relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite la 13 aprilie 1917. Întrerupte în 1940, în contextul celui de-al doilea război mondial, au fost reluate în 1946. Primele relaţii oficiale între România şi Danemarca au fost stabilite în anul 1879, consfinţite prin vizita celor dintâi oficiali români cu statut diplomatic în regatul danez – Grigore Basarab Brâncoveanu şi primarului Ion Bărcănescu. Cei doi demnitari români erau reprezentanţi direcţi ai regelui Carol I şi aveau misiunea notificării regelui danez cu privire la Independenţa României

– 1974: S-a născut top-modelul britanic Kate Moss

– 1977: A murit Călin Popovici, astronom, astrofizician şi geodez; a stabilit o nouă metodă pentru determinarea coordonatelor geocentrice ale unui satelit şi ale staţiilor de observare (metoda cercului de simultaneitate); a coordonat editarea „Dicţionarului de astronomie şi astronautică”; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 1910)

– 1979: În urma unor puternice manifestaţii, şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1919-1980) a părăsit Iranul, fapt ce a dus la sfârşitul monarhiei (a devenit şah la 17.IX.1941 şi a fost încoronat la 26.X.1967). La 1 februarie acelaşi an a sosit la Teheran ayatollahul Khomeiny, liderul religios şiit iranian aflat de 15 ani în exil la Paris. Puterea a fost preluată de Consiliul Revoluţionar Islamic (ulterior Consiliul Revoluţiei), în frunte cu Khomeiny, care, la 1 aprilie 1979, a proclamat Iranul republică islamică

– 1981: A murit actorul Cornel Coman (n. 1936)

– 1991: Lansarea operației „Furtună în deșert" (ora 3.00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuwaitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian declanșat de coaliția internațională (SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuwait) împotriva Irakului.

– 1995: A murit Ştefan Popescu, poet, prozator şi traducător; între anii 1945 şi 1948 a fost redactor la Radio Bucureşti (n. 1912)

– 2000: A murit fizicianul american Robert Rathbun Wilson, specialist în fizică nucleară; a lucrat, alături de Robert Oppenheimer, în cadrul proiectului Manhattan, pentru producerea bombei atomice americane; după exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki, din august 1945, a fost membru-fondator al Asociaţiei Cercetătorilor de la Los Alamos, asociaţie care a cerut comunităţii internaţionale să introducă un control riguros asupra energiei nucleare (n. 1914)

– 2008: A murit lingvistul italian de origine română Sorin Stati; stabilit în Italia din 1971; lucrări de lingvistică generală aplicată; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993 (n. 1932)

– 2012: A murit Gustav Leonhardt, dirijor, clavecinist şi organist olandez (n. 1928)

– 2013: A murit medicul şi profesorul Valeriu Popescu, unul dintre oamenii care au marcat şi influenţat medicina pediatrică (n. 1924)

– 2013: Începea criza ostaticilor de la In Amenas (Algeria), când un grup de militanţi islamişti afiliat la Al-Qaida şi condus de Mokhtar Belmokhtar, a luat sute de oameni ostatici la complexul gazifer Tigantourine de lângă In Amenas. Forţele de securitate algeriene au înconjurat zona şi majoritatea persoanelor au fost eliberate. Conform guvernului algerian, 38 de ostatici şi 29 de militanţi au fost ucişi, în timp ce 685 de muncitori algerieni şi alţi 107 străini au fost eliberaţi. Printre ostatici s-au aflat şi cinci cetăţeni români, conform MAE român

– 2016: A murit actorul Theodor Danetti (n. 1926)

–2016: Au fost ridicate sancţiunile internaţionale impuse Iranului de către Occident, cu consecinţe în domeniul energetic mondial şi în ceea ce priveşte comerţul exterior al acestei ţări. Printre cele mai importante efecte ale acestei măsuri se numără faptul că firmele din această ţară vor primi din nou acces la conturile din străinătate, unde au aproximativ 100 de miliarde de dolari. Totodată, Iranul va putea, începând cu această dată, să-şi vândă petrolul pe piaţa internaţională

– 2016: A murit compozitorul francez Hubert Giraud, autorul celebrului hit „Mamy Blue” (n. 1920)

–2017: A murit Janina Ianoşi (în acte: Jeanina-Maria Jánosi), traducătoare, eseistă şi profesoară; a tradus din limba rusă lucrări de estetică (Herzen, Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Pisarev ş.a.) şi literatură (Lev Tolstoi, Paustovski, Marina Ţvetaeva, Daniil Granin); soţia esteticianului Ion Ianoşi (n. 1930)