$$$

 ANNE BOLEYN

Anne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.

Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.

Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.

Anne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.

Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.

Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.

În chip ciudat, Anne nu era o mare frumuseţe. Dacă ne luăm după spusele unui diplomat veneţian, era destul de ştearsă, „de o statură potrivită, negricioasă la piele, cu gâtul lung, gura mare şi cu sânii nu prea dezvoltaţi”. Referindu‑se la sex‑appealul acesteia, diplomatul continuă: „nu are nimic special, în afara dorinţei regelui de a o avea şi de nişte ochi negri deosebiţi”. Femeile de la Curte îi imitau ţinutele: mânecile lungi, bufante (pe care Anne le prefera pentru că îi ascundeau un al şaselea deget) şi gulerele brodate (pe care le purta ca să îi acopere o aluniţă destul de mare de pe gât) au devenit curând ultima modă la Curtea Angliei.

Henric a translatat pasiunea lui pentru inabordabila Anne în domeniul raţiunii, pretinzând că mariajul său cu Caterina nu a fost nicicând legal. Este adevărat că, de vreme ce aceasta fusese măritată cu fratele mai mare al lui Henric, prinţul Arthur, căsătoria celor doi ar fi fost în mod normal interzisă de Biserica Catolică. Însă Caterina obţinuse o dispensă papală după moartea lui Arthur, jurând că mariajul nu fusese niciodată consumat şi că urma să se căsătorească din nou, neprihănită, cu fratele defunctului. Acum Henric pretindea că totul nu fusese decât o minciună. Văduva ducelui de Norfolk a fost convinsă să depună mărturie: Caterina se culcase, de fapt, cu prinţul Arthur. Astfel, păcatul incestului – argumenta Henric – le spurcase mariajul. Iată de ce Caterina nu fusese în stare să zămislească un moştenitor! Dacă ar fi putut să divorţeze de regină şi să se însoare cu Anne, cu siguranţă ar fi fost blagoslovit cu un succesor.

Din nefericire, papa nu vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, în principal datorită faptului că, în perioada aceea, el era ţinut ostatic de nepotul Caterinei, Carol al V‑lea. Mai mult, când încercările cardinalului Wolsey de a obţine o anulare a căsătoriei au dat greş, Anne, care încă simţea ranchiună pentru felul în care fusese oprită să se mărite cu sir Henry Percy, a cerut înlăturarea lui Wolsey.

Cu toate acestea, divorţul întârzia să se producă. În cele din urmă, în 1532, la şase ani după ce Henric s‑a îndrăgostit fără speranţă de Anne şi la zece ani după ce a zărit‑o pentru prima dată, Anne a cedat.

La mijlocul lunii ianuarie 1533, era deja însărcinată. Perspectiva unui moştenitor l‑a îmboldit pe Henric să treacă la acţiune, iar evenimentele s‑au succedat apoi cu repeziciune. La 25 ianuarie, Anne şi Henric s‑au căsătorit în secret. La 23 mai, o lege specială a Parlamentului a declarat căsătoria dintre el şi Caterina de Aragon nulă şi neavenită. La Whitsun, Anne a fost încoronată, iar în septembrie a născut o fată, Elisabeta.

Se poate să fi fost dezamăgirea faptului că întâiul lor născut nu a fost un băiat. Poate cucerirea iubitei, după atâţia ani de preludiu extins, s‑a transformat într‑o uriaşă dezamăgire. Poate că, pur şi simplu, Anne nu era la fel de bună la aşternut ca sora ei, Mary cea neobosită. Oricare a fost motivul, la scurtă vreme Henric s‑a plictisit de noua lui regină.

În ceea ce o priveşte, nici ea nu era mulţumită de performanţele sexuale ale regelui. I s‑a plâns cumnatei sale, lady Rochford, că regele nu se putea lăuda nici cu pricepere, nici cu virilitate. Cu toate acestea, Henric a continuat să se culce cu ea, lăsând‑o gravidă de încă trei ori, fiecare sarcină încheindu‑se cu un avort spontan. Între timp, regele nu s‑a sfiit deloc să se afişeze cu o serie întreagă de amante, încercând să‑şi stimuleze astfel apetitul sexual aflat în declin.

Anne a pus un avort pe seama depresiei provocate de relaţia regelui cu „o altă preafrumoasă servitoare”. În încercarea de a‑şi îndepărta rivala, Anne a cerut sfatul unei doamne din propria suită, vicleana lady Rochford. Când regele le‑a descoperit micile uneltiri, lady Rochford a fost alungată definitiv de la Curte. Disperată, Anne a încercat să canalizeze interesul regelui către verişoara ei, Madge Shelton. Atunci când Henric a descoperit că regina încearcă să‑i manipuleze viaţa intimă, a alungat‑o de la Curte şi pe Madge – dar numai după ce s‑a culcat cu ea, desigur.

Deja Henric suferea de accese de impotenţă, plângându‑se doctorilor: „Am patruzeci şi unu de ani, vârstă la care vigoarea bărbatului nu mai este aceeaşi ca în apriga tinereţe”. Chiar şi aşa, Anne a rămas din nou însărcinată, în 1535. Henric a fost bucuros de veste, dar aceasta nu l‑a împiedicat să‑şi îndrepte atenţia către una dintre doamnele de onoare ale reginei, tânăra şi drăgălaşa Jane Seymour.

Apoi, în ianuarie 1536, Caterina de Aragon a murit. Pentru a marca în calendar data, Henric a organizat un turnir, la care a participat el însuşi, fiind doborât de pe cal. Vreme de mai bine de două ore, a zăcut inconştient. Anne a realizat astfel cât de fragilă îi era poziţia. Dacă regele ar fi murit, în Anglia ar fi izbucnit un război civil pentru succesiunea

la tron, iar ea s‑ar fi aflat în pericol de moarte. Atacul de panică a făcut‑o să nască prematur, zămislind un băiat deja mort.

Au existat zvonuri că fetusul era diform – un semn sigur că la mijloc existase o vrăjitorie. Henric nu şi‑a asumat paternitatea şi a anunţat că fetusul diform dovedea faptul că şi a doua lui căsnicie se afla sub blestemul incestului – Henric fusese doar iubitul surorii lui Anne înainte să se însoare cu cea din urmă.

Odată Caterina trecută la cele veşnice, Anne s‑a găsit într‑o situaţie extrem de vulnerabilă. Ar fi fost acum foarte simplu pentru rege să declare că prima lui căsătorie fusese, de fapt, valabilă şi, pentru a încheia disputa cu Biserica Catolică, să anuleze mariajul cu Anne şi să‑şi caute o nouă soţie. Peste toate aceste dificultăţi se suprapunea faptul că Anne nu era deloc populară la Curte. Cei care fuseseră de partea Caterinei şi care erau, în secret, încă fideli Bisericii Catolice, o porecliseră „concubina” sau „curva ochioasă”. Pentru a se consola, aceasta a început să flirteze cu diferiţi bărbaţi. Imediat, duşmanii ei au răspândit zvonul că ar avea iubiţi. Henric a auzit şi el aceste clevetiri şi a ridicat miza, spunând că soţia lui s‑a culcat cu o sută de bărbaţi. „Nu s‑a pomenit niciodată vreun prinţ sau vreun bărbat care să se fi împăunat atât de mult cu coarnele infidelităţii”, observa un contemporan de la Curte.

$$$

 ALBERT CAMUS - CUM SĂ TRĂIEȘTI ÎNTR-O LUME DISTRUSĂ

Născut într-un război mondial pentru a trăi un altul, Albert Camus (7 noiembrie 1913 - 4 ianuarie 1960) a murit într-un accident de mașină, având în buzunar un bilet de tren nefolosit către aceeași destinație. Cu doar trei ani mai devreme, devenise al doilea cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, acordat pentru că a scris „cu o seriozitate limpede iluminează problemele conștiinței umane” - probleme precum arta ca rezistență , fericirea ca obligație morală și măsura puterii în vremuri dificile .

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Camus a susținut cu pasiune justiția ; în timpul Războiului Rece, a tăiat Cortina de Fier cu toată forța umanistă a simplei bunătăți . Dar, în timp ce privea lumea cum își arde propriul viitor în groapa de foc a politicii, a înțeles că timpul, care nu are nici partea bună, nici partea greșită, se câștigă sau se pierde doar la cea mai mică și mai personală scară: prezența absolută în propria viață, înrădăcinată în credința că „adevărata generozitate față de viitor constă în a dărui totul prezentului”.

Camus abordează acest lucru cu o emoție poetică într-un eseu intitulat „Partea greșită și partea bună”, care se găsește în superba sa colecție postumă, Eseuri lirice și critice ( biblioteca publică ).

Într-un avertisment premonitoriu împotriva cultului nostru modern al productivității, care ne jefuiește capacitatea de prezență , Camus scrie:

„Viața e scurtă și e păcat să-ți pierzi timpul. Se spune că sunt activ. Dar a fi activ înseamnă tot a-ți pierde timpul, dacă făcând asta te pierzi pe tine însuți. Astăzi e un timp de odihnă, iar inima mea pleacă în căutarea ei înșiși. Dacă încă mă cuprinde o angoasă, e atunci când simt cum această clipă impalpabilă îmi alunecă printre degete ca argintul viu... În momentul de față, întreaga mea împărăție este din lumea aceasta. Acest soare și aceste umbre, această căldură și acest frig care se ridică din adâncurile aerului: de ce să mă întreb dacă ceva moare sau dacă oamenii suferă, din moment ce totul e scris pe această fereastră unde soarele își revarsă din belșug ca un salut adus milei mele?”

Făcând ecou ideii exultante a tânărului Dostoievski de a înțelege sensul vieții la scurt timp după abrogarea sentinței sale la moarte („A fi o ființă umană printre oameni și a rămâne așa pentru totdeauna, indiferent de circumstanțe, a nu deveni descurajat și a nu-ți pierde curajul”, i-a scris Dostoievski fratelui său, „despre asta este vorba în viață, aceasta este sarcina ei”), Camus adaugă:

„Ceea ce contează este să fii uman și simplu. Nu, ceea ce contează este să fii adevărat, și atunci totul se potrivește, umanitatea și simplitatea. Când sunt eu mai adevărat decât atunci când sunt lumea?... Ceea ce îmi doresc acum nu mai este fericirea, ci pur și simplu conștientizarea... Mă agăț de lume cu fiecare gest, de oameni cu toată recunoștința și mila mea. Nu vreau să aleg între partea bună și cea greșită a lumii și nu-mi place să aleg... Marele curaj constă încă în a privi lumina la fel de direct ca moartea. În plus, cum pot defini legătura care duce de la această iubire mistuitoare a vieții la această disperare secretă?... În ciuda multor căutări, asta este tot ce știu.”

Aceste reflecții l-au condus pe Camus la concluzia că „nu există iubire de viață fără disperare de viață” ; din ele el a extras cele trei antidoturi la absurditatea vieții și la întrebarea crucială care se află în centrul acesteia .

Împreună cu George Saunders - care este probabil cel mai apropiat de Camus în vremea noastră - despre cum să iubim mai mult lumea , apoi revedeți antidotul poetic al lui Wendell Berry împotriva disperării .

$$$

 ARDEREA BIBLIOTECII DIN ALEXANDRIA

Pierderea celei mai mari arhive de surse si de cunostinte din lumea antica, Biblioteca din Alexandria, a fost plânsa de toate vârstele. Dar cum si de ce a fost pierduta este înca un mister. Misterul nu exista din cauza lipsei de suspecti, ci din cauza unui exces.

Alexandria a fost fondata în Egipt de catre Alexandru cel Mare. Succesorul lui s-a numit Faraon ca, Ptolomeu al II-lea Soter, a fondat Muzeul Regal sau Biblioteca din Alexandria în 283 î.Hr. Muzeul a fost un altar inchinat muzelor modelat dupa Liceul lui Aristotel în Atena. Muzeul a fost un loc de studiu care a inclus zone de curs, gradini, o gradina zoologica, si altare pentru fiecare dintre cele noua muze, precum si Biblioteca în sine. Aceasta a fost estimata la un moment dat ca a avut peste o jumatate de milion de documente din Asiria, Grecia, Persia, Egipt, India si multe alte natiuni. Peste 100 de cercetatori au trait în timpul Muzeului avand dreptul deplin de a efectua cercetari, a scrie, a tine prelegeri sau traduce si copia documente. Biblioteca a fost atat de mare incat a avut de fapt o alta sucursala sau „fiica” – anume Biblioteca de la Templul lui Serapis.

La inceput Biblioteca nu era deschisa publicului si avea legi stricte. Suveranii ptolemaici erau cunoscuti pentru mania lor de a colectiona astfel de valori spirituale. Ptolemeu al II-lea a cerut tuturor calatorilor care soseau în Egipt sa declare orice manuscris pe care-l aveau asupra lor; textele care nu erau înca în colectie erau copiate înainte de a fi returnate posesorilor (teoretic, cel putin). Caci s-a dovedit ca se înapoiau copii ale acestora, originalele fiind pastrate… Ptolemeu al III-lea a cerut atenienilor manuscrisele cu primele versiuni ale operelor clasice grecesti precum marile tragedii ale lui Eschil, Sofocle si Euripide. Au fost achizitionate, de asemenea, cartile care au apartinut bibliotecii personale a lui Aristotel, iar marea colectie a Atalizilor (suveranii regatului elenistic Pergam), de peste 200.000 de volume, a fost transferata de asemenea la Alexandria.

Prima persoana de vina pentru distrugerea Bibliotecii este nimeni altul decât Iulius Cezar însusi. În 48 î.Hr., Cezar a fost urmarit de Pompei în Egipt, când a fost brusc oprit de o flota de egipteni la Alexandria. Foarte mult in inferioritate numerica si în teritoriul inamic, Cezar a ordonat navelor în port sa fie incendiate. Focul s-a extins si a distrus flota egipteana. Din pacate, de asemenea, a ars o parte din oras – zona în care se afla marea biblioteca. Cezar a scris de incendiul din port, dar a neglijat sa mentioneze arderea Bibliotecii. O astfel de omisiune insa nu dovedeste nimic.

Povestea a doua legata de distrugerea Bibliotecii este mai populara, datorita în primul rând lui Edward Gibbon in „Declinul si caderea Imperiului Roman”. Dar povestea este, de asemenea, un pic mai complexa. Teofil a fost Patriarh al Alexandriei intre 385 – 412 d.Hr. In timpul domniei sale Templul din Serapis a fost transformat într-o Biserica crestina (probabil în jurul anului 391 d.Hr.), si este foarte probabil ca multe documente au fost distruse atunci. Templul lui Serapis a fost estimat sa detina aproximativ zece la suta din Biblioteca generala din Alexandria. Dupa moartea sa, nepotul lui Chiril a devenit Patriarh. La scurt timp dupa aceea, au izbucnit revolte atunci când Hierax, un calugar crestin, a fost ucis de catre public.

Alexandria a fost mult timp cunoscuta pentru politica sale violente si volatile.Crestini, evrei si pagâni toti traiau împreuna în oras. Un scriitor antic a sustinut ca nu exista nicaieri oameni care au iubit lupta mai mult decat cei din Alexandria. Imediat dupa moartea lui Hierax un grup de evrei care au ajutat la instigarea si uciderea lui au atras mai multi crestini în strada în noapte proclamând ca Biserica era in flacari. Atunci când crestinii s-au grabit în strada sa ii ucida pe cei din multimea evreiasca tot atunci a fost tarata pe strazi si ucisa Hipatia, savanta matematiciana al carei nume a devenit celebru tocmai din cauza acestei atrocitati.

Pentru distrugerea finala este considerat de vina musulmanul calif Omar. În 640 d.Hr musulmanii au cucerit orasul Alexandria. Dupa ce a aflat de „o biblioteca mare care contine toate cunostintele lumii” califul a constatat ca daca vor contrazice Coranul asta va fi considerata erezie si vor fi arse, iar daca acestea vor fi de acord cu Coranul, sunt de prisos. Deci toate textele au fost distruse prin folosirea lor ca iasca pentru baile orasului. Chiar si atunci s-a spus ca le-a luat sase luni sa arda toate documentele.

Nu putem fi insa siguri de aceste detalii pentru ca aceste fapte de condamnare la adresa lui Omar au fost scrise de catre Episcopul Grigorie Bar Hebræus, un crestin care a petrecut o mare parte din timp scriind despre atrocitatile musulmane, fara documente istorice.

Deci, cine a ars pana la urma Biblioteca din Alexandria? Din pacate, de cele mai multe ori scriitori din lumea antica pana la Plutarh au spus ca vina ii apartine aparent lui Cezar (acesta insa a omis-o in biografia sa), pentru Edward Gibbons (un ateu fervent, caruia i-a placut foarte mult sa dea vina pe crestini si Teofil) vinovati sunt crestinii si ura lor, pentru episcopul Grigorie (care a fost deosebit de anti-musulman, acuzandu-l pe Omar fara dovezi) de vina au fost musulmanii.

Chiar daca nu stim adevarul, putem conclude ca toti acestia mentionati mai sus au avut o vina mai mica sau mai mare in distrugerea Bibliotecii.

Tragedia reala, desigur, nu este incertitudinea de a sti pe cine sa dam vina pentru distrugerea Bibliotecii, ci cu atât mai mult sa invatam ca o buna parte din istoria antica, literatura si cunostintele acelor timpuri au fost pierdute pentru totdeauna. Si de acum incolo, sa incercam pe cat posibil sa evitam asta.

Surse:

„Biblioteca disparuta”, de Luciano Canfora

$$$

 ART NOUVEAU

Art Nouveau (Artă nouă) este un stil artistic manifestat comun multora dintre în artelor vizuale, in arhitectura si chiar in moda feminina si masculina de la începutul secolului 20, aproapre în totalitate culturilor occidentale, inclusiv America.

Art Nouveau a fost o misacre artistică tranzitorie, la ceea ce urma să devină modernismul secolului 20. Numele de “Art Nouveau” provine de la numele unui magazin din Parisul anilor respectivi, Maison de l’Art Nouveau, al cărui proprietar, Samuel Bing, expunea şi vindea obiecte de artă catre promovau acea modalitate de tratare a designului.

 Un punct de maxim în evoluţia Art Nouveau a fost Expoziţia Universală din anul 1900, ţinută la Paris, în care acest stil considerat “modern” a fost recunoscut si acceptat de toate clasele sociale. La expoziţia de la Torino din anul 1902, Art Nouveau probabil a atins apogeul său, întrucât majoritatea artistilor europeni, au expus majoritatea creatilor de varf ale artelor vizuale contemprane lor.

Curentul Art Nouveau este uşor de recunoscut datorită liniilor sale curbe, ovale care de multe ori aduc o gratie aproape renescentina. Acelaesi curbe pot fi intalnite si in arhitectura vremii. De asemenea, toate formele folosite anterior în alte stiluri artistice sunt redesenate în Art Nouveau.

Ca mişcare artistică, Art Nouveau, are certe afinităţi cu Confreria Pre-rafaeliţilor şi cu mişcarea artistică a simbolismului. În acelaşi timp, artişti consacraţi precum ar fi Aubrey Beardsley, Edward Burne-Jones, Louis Welden Hawkins, Gustav Klimt şi Jan Toorop pot fi cu uşurinţă consideraţi ca aparţinând mai multor stiluri distincte, dintre care apartenenţa la mişcarea Art Nouveau este doar una.

Comparativ însă cu Simbolismul din pictură , Art Nouveau are un aspect vizual categoric distinctiv şi unic, în timp ce, comparativ cu nostalgia redescoperirii metodelor “clasice”, rafaelite, de către Confreria pre-rafaeliţilor, Art Nouveau este perfect adaptată timpului si noilor descoperiri tehnologice provenite din Revolutia Industriala.

În arhitectură şi decoraţii interioare, artiştii Art Nouveau au evitat cu grijă eclectismul erei victoriene şi excesul ornamental. Designerii Art Nouveau au selecţionat şi modernizat câteva dintre cele mai abstracte elemente ale Rococoului, aşa cum ar fi texturile de tip “flacără” sau “scoică”, folosindu-le consecvent în locul ornamentelor victoriene de tip istoric sau realistic-naturaliste. Corespunzător, Art Nouveau a promovat consecvent utilizarea stilizată a motivelor existente în natură, extinzând domeniul “natural” la orice inspirat de viaţă, de la ierburi marine la muguri florali şi de la formele nevertebratelor, a insectelor în special, la curbele ce se regăsesc în feline şi păsări răpitoare.

Tiffany style 

Louis Comfort Tiffany (1848 – 1933) a fost un artist şi designer american, care a lucrat în artele decorative şi este cunoscut pentru vitraliile formidabile pe care le-a creat. Louis Tiffany este asociat cu dezvoltarea curentului Art Nouveau si patrunderea lui in America de Nord. Tiffany a fost legat printr-o prestigioasă asociatie de designerii cunoscuti in istoria culturii secolului XIX si inceputul secolului XX sub numele de Associated Artists (Artisti Asociati), care au inclus Lockwood De Forest, Candace Wheeler si Samuel Colman. Tiffany concepuse vitralii şi lămpi, mozaicuri din sticla, obiecte suflate in sticla, ceramica, bijuterii, emailuri si obiecte metalice.

Louis Tiffany a inceput ca pictor. El a devenit insa interesat de fabricarea sticlei si diferitele procedee de colorare ale sticlei. Din 1875 a lucrat la mai multi producatori de sere artistice din Brooklyn, ajungand la o perfecta cunoastere a procedeului de productie . În 1879 se asociaza cu Candace Wheeler, Samuel Colman şi Lockwood De Forest pentru a forma Louis Comfort Tiffany & Associated Artists, primul exponent serios al Art Nouveau din America . Conducerea şi talentul lui Tiffany, precum si banii tatălui său şi conexiunile sociale, au condus afacerea nou formata la un succes fara precedent in arta americana. Printre cele mai notabile lucrari au fost o podea opalescentă si plafonul de sticlă comandat pentru White House de către preşedintele Chester A. Arthur (1881) si decoratia interioarelor casei lui Mark Twain in Hartford CT

Dorinta lui Tiffany de a se concentra asupra artei din sticlă a dus la destrămarea firmei în 1885, atunci când Tiffany a ales să-si deschidă propria sa firmă de fabricare a sticlei. Prima afacere cunoscuta sub numele de Tiffany Glass Company, deschisa in 1885, s-a transformat în 1902 in Tiffany Studios. În 1893, compania sa a introdus o linie de produse de arta numite Favrile, sau sticla suflata, care a constat in câteva exemple timpurii ale lămpilor sale, care au fost expuse în 1893 la World’s Fair, în Chicago.

La Expoziţia Universală (1900) din Paris in 1900, el a câştigat o medalie de aur cu ferestrele sale de sticlă pictată numite Four Seasons. In 1905, Tiffany a folosit toate cunoştinţele sale în proiectarea propriei case de 84 de camere, numita Laurelton Hall in Long Island NY, care astazi ocupă o aripa intreaga in Muzeul Morse.

$$$

 BĂTĂLIA DINTRE VASILE LUPU ȘI MATEI BASARAB

Arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669), care a calatorit în Moldova, ne ofera date importante în legatura cu razboiul dintre domnitorul moldovean de origine aromâna Vasile Lupu (in dreapta in imagine) si cel muntean Matei Basarab. Despre Vasile Lupu aflam ca a fost sprijinit de cazacii lui Bogdan Hmelnitki (1595-1657), iar Matei Basarab (in stanga in imagine) de trupele lui Gheorghe Rákóczi II (1621-1660) si de sârbi, bulgari, greci, albanezi si turci. Dupa ce a intrat în Muntenia unde a pradat si a jefuit o buna parte din tara, trupele lui Vasile Lupu si cele cazacesti au fost nimicite de catre ostile lui Matei Basarab si aliatii sai. Iata ce ne spune Paul de Alep despre aceste evenimente:

”În aceasta zi am primit vestea ca domnul <tarii> Vasile si ginerele <sau> cu oastea cazacilor au fost înfrânti si ca o luasera la fuga. Pe când ne aflam în siguranta si auzeam în fiecare zi ca ei învinsesera în patru rânduri pe unguri si pe munteni, pe care îi macelarisera grozav, iata ca dintr-o data stirile au ajuns înfioratoare; oamenii s-au întors în manastiri. Atunci au sosit pe rând ostile cazacesti învinse si fugarite; pe de alta parte a venit stirea ca domnul si ginerele lui au disparut; dar marti înainte de Rusalii[1], au sosit pe neasteptate si au intrat în curte într-o stare jalnica. Ei au înstiitat îndata pe Hmelnitki despre cele întâmplate.

S-a confirmat atunci ca stirea ca învinsesera de patru ori pe unguri, armata // munteneasca si pe sârbi[2] si ca nimeni nu li s-a putut împotrivi pîna ce s-au apropiat cale de o zi de drum de Târgoviste, <orasul de> scaun al domnului Tarii Românesti. Matei Voievod a iesit <din oras>  si a pornit împotriva lor cu o oaste mare, alcatuita din munteni, unguri, sârbi, greci albanezi, bulgari si turci[3]. Atunci seimenii lui Vasile “Grecul”[4] s-au napustit asupra lor[5] si când au ajuns la cortul domnului l-au pradat si au împuscat pe Matei Voievod în picior[6] cu un glont care a doborât calul pe care calarea. Însa el a rezistat pâna seara <când> si-a scos cizma plina de sânge. Îndata a încalecat pe alt cal pentru a continua lupta.

Întreaga sa ostire se învoise sa se închine si sa se supuna lui Vasile si cazacilor dar în clipa aceea Domnul nostru, care schimba vremurile, a trimis tunete, fulgere, traznete, ploaie si grindina mare ca pietrele, asupra oastei lui Vasile si a cazacilor, caci vântul le era potrivnic[7]. Însa moldovenii au tradat si ei si au fost învinsi iar cazacii nu-si mai puteau slobozi pustile din cauza ploii mari. Atunci oastea munteana a descarcat asupra lor lovituri de tun si de pusti si i-a atacat. Moldovenii au fost primii care au luat-o la fuga, urmati de cazaci care s-au întors învinsi, pe când muntenii, urmarindu-i cu sabia la sold, i-au macelarit cumplit. A fost // un ceas de jale. Muntenii n-au încetat sa-i nimiceasca timp de trei zile, luând pe multi în prinsoare. Cât despre cei care au scapat cu fuga si au venit la Iasi, acestia si-au aruncat toate armele pentru a se ascunde.

Domnul Vasile si ginerele sau si câtiva oameni au scapat apucând drumul Galatilor, apoi acela al Moldovei, <mergând> pe cai neumblate, de teama urmaririi. Înfrângerea lor s-a întâmplat în dupa-amiaza <zilei> de marti, înaintea joii Înaltarii[8]. Vestea a sosit la Iasi în trei zile, desi din Moldova pâna în Tara Româneasca este o distanta de zece zile de mars.

Intrarea domnului, dupa cum am spus mai înainte, a avut loc într-o marti cu opt zile înaintea Rusaliilor. Ostasii cazaci care au supravietuit au ramas trei zile, apoi s-au întors în tara lor din cauza marii ridicari a preturilor care a avut loc în zilele acelea, caci li se vindea o pâine mare, rotunda, cu un piastru. Timus, fiul lui Hmelnitki, a ramas câtva timp acolo, apoi a plecat, pentru a se duce la tatal sau, caci se astepta sa-i trimita ajutoare. Dar nu i le-a trimis pentru ca <tatal sau> era suparat pe el.

Vasile <Lupu> a ramas singur, fara nimeni lânga el. În fiecare clipa se spunea ca dusmanii sai veneau cu o armata ca sa îl ia pe neasteptate într-o noapte; si a doua ratacire era mai rea decât cea dintâi. <Si> el si noi eram într-o spaima necurmata, tot timpul, noaptea si ziua. Cât despre doamna, fiul sau, averea sa si toate bunurile sale[9], el trimisese sa i le duca prin Polonia si Camenita // si le asezase într-o cetate întarita de piatra care atârna de el, numita Suceava. El a strâns acolo bauturi si alimente multe, de teama unui fapt care de altfel s-a si întâmplat.”

Surse:

Calatori straini despre Tarile Române, vol.VI, partea I, îngrijita de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p.87-88.

Note:

[1] 19 mai 1653

[2] Este vorba de mercenarii sârbi din armata lui Matei Basarab, asa-numitii seimeni.

[3] Despre oastea lui Matei – în care predominau curtenii – vezi M. Costin, Opere, p. 153.

[4] La origine, Vasile Lupu este aromân din Albania, zona Epirului. Dupa alte surse, el s-ar fi nascut în Arbanasi, un sat din Bulgaria în care au emigrat mai multi albanezi si aromâni din Epir.

[5] Este vorba de lupta de la Finta (17/27 mai 1653). Vezi Miron Costin, op. cit., p. 153; Letopisetul Cantacuzinesc, pp. 110-112; G. Kraus, op. cit., pp. 157-159; Hurmuzaki, V/1, pp. 19-20 etc.

[6] Fapt confirmat de M. Costin: „au nemerit si pre Matei Voda cu un glont de sinetu aproape de încheietura genunchiului” (Miron Costin, op. cit., p. 154).

[7] De o asemenea furtuna vorbeste si Letopisetul Cantacuzinesc si M. Costin, Opere, p. 154. Dupa o alta informatie, în timpul luptei „s-a pornit o ploaie mare si le-au udat (cazacilor) iarba de pusca”, ceea ce a usurat victoria lui Matei Basarab (Relatiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. si România în veacurile XV – începutul celui de al XVIII-lea, II, 1633-1673, Moscova 1968, p. 240).

[8] 17 mai 1653

[9] Tezaurul lui Vasile Lupu, depus mai întâi la Cetatea Neamtului (Miron Costin, Opere, p. 143) si apoi la Suceava, era apreciat la doua milioane de galbeni (Hurmuzaki V/1, p. 6; vezi si G. Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 155)

$$$

 ABORIGENII TASMANIEI

Triburile din insula Tasmania au fost complet exterminate de catre colonizatori inca din secolul al XIX-lea, inainte de a putea incepe studierea lor. Ultima reprezentanta a populatiei bastinase din Tasmania a murit in 1877.

Nu stim multe lucruri despre ei. Exista doar observatii dispersate stranse la un loc de catre H. Ling Roth in valoroasa lucrare Aborigenii Tasmaniei (1890). Insa cultura lor a murit o data cu ei. Toate limbile tasmaniene indigene au fost pierdute. Astazi se fac eforturi pentru a le reconstrui dintr-o lista de cuvinte.

Tasmania a fost locuita inca de acum 35.000 – 40.000 de ani. Locuitorii au ramas izolati inca de acum 10.000 de ani, cand nivelul marii a scazut, facand ca Tasmania sa se desparta de Australia.

Pana ca europenii sa ajunga in Tasmania, aborigenii erau impartiti in noua grupuri etnice. In 1803, cand britanicii s-au stabilit pe insula, populatia numara intre 5000-10000 de oameni. Datorita bolilor aduse de acestia, la care ei nu aveau imunitate si datorita persecutiei si a razboiului, numarul lor a scazut pana la 300 in anul 1833.

In imaginea alaturata puteti vedea ultimii tasmanieni (Truganini, in dreapta jos fiind ultima persoana care a supravietuit).

Datorita izolarii, mica populatie tasmaniana n-a putut beneficia de noile descoperiri tehnologice. Cand europenii au ajuns pe aceasta insula, ei inca isi mai confectionau sulite, unelte din oase, fiind poate cei mai simpli oameni de pe Pamant.

O ipoteza spune ca hrana era usor de obtinut si tasmanienii nu aveau nevoie de tehnologie sau unelte mai avansate pentru a putea supravietui. Tasmanienii erau nomazi si calatoreau in functie de schimbarile climatice sau pentru a cauta hrana. Se hraneau cu fructe, pesti sau diverse specii de mamifere. Un fapt interesant este ca intotdeauna populatiile izolate, ce au trait mii de ani in acelasi mediu inconjurator, au ramas la un statiu cultural, intelectual si tehnologic primitiv.

Primul european care a ajuns pe insula a fost un olandez pe nume Abel Tasman, in 1642. In 1803 britanicii aveau sa infiinteze aici prima colonie. In Tasmania au fost trimisi 21 condamnati, cativa supraveghetori, ofiteri si alti oameni liberi. Dupa cateva luni, colonia numara aproximativ 100 de oameni. Intre anii 1803 si 1853 au fost adusi in Tasmania aproximativ 75.000 de condamnati.

In ce priveste modul de viata, oranduirea economica si sociala, tasmanienii se deosebeau prea putin de australieni si traiau la fel ca ei, in mici comunitati vanatoresti. Erau mult mai saraci, poate si mai primitivi decat australienii.

Breton si Widowson au pornit probabil, de la o interpretare crestina a religiei, sustinand ca la tasmanieni nu exista nici cea mai mica idee religioasa. Si in literatura sovietica s-a enuntat parerea ca tasmanienii reprezentau un stadiu prereligios al dezvoltarii. Insa acest lucru este putin verosimil. Desi informatiile despre religia tasmanienilor sunt extrem de putine, avem cateva temeiuri de a presupune ca au existat credinte religioase in randul tasmanienilor.

La tasmanieni, au existat elemente de totemism. Acestia respectau interdictii alimentare si nu consumau pestii cu solzi, ci doar moluste. Evident, este probabil sa nu fi avut vreo legatura cu religia, insa este greu de spus ce altceva ar fi putut provoca aceasta prejudecata.

Tasmanienii ingropau mortii in pamant, in aer liber, iar deasupra mormintelor se ridicau mici colibe din joarde si scoarta de copac. Unii purtau cu ei oase de-ale mortilor. Nu aparusera vrajitorii sau samanii. Chiar si magia medicala era intr-o stare embrionara.

Tasmanienii se temeau de spiritul noptii. Acestia credeau in spirite rele care apar noaptea. Este posibil ca la originea acestei frici sa fie teama de atacuri nocturne prin surprindere. In orice caz, aceasta frica este legata de niste reprezentari animiste. Intr-o relatare a lui Davis este mentionat numele spiritului rau al noptii – Namma. La tasmanieni n-a existat cultul unui Dumnezeu ceresc. Este insa posibil ca anumite imagini mitologice sa fi fost legate de obiceiul initierii, la care exista unele dovezi (cicatrici pe corpul tasmanenilor, sau existenta unor scanduri rotitoare pe care femeile nu indrazneau sa le priveasca).

Tasmanienii au fost victimele colonizarii, un alt genocid uman ce a mai completat o fila din istoria umanitatii, victime ale persecutiei si mai ales, a bolilor aduse de invadatori.

Bibliografie:

S.A. Tokarev – Religia in istoria popoarelor lumii

$$$

 BAUHAUS

Terminarea primului război mondial a însemnat pentru Germania nu doar o înfrângere, ci o pace umilitoare, al cărei rezultat a fost acordarea unor despăgubiri de război imposibil de plătit. Repercusiunile sociale au fost dezastruoase rezultând o sărăcie generalizată, o pauperizare accelerată a celor ce nu fuseseră niciodată săraci, ci doar aparţinuseră unei clase de mijloc, la apariţia a numeroase acte de violenţă socială şi ducând mai târziu, în mod direct , la instaurarea nazismului.

In aceasta perioada, Walter Gropius, arhitect, constructor şi educator de valoare al Germaniei imperiale, are ideea înfiinţării unei instituţii artistice complexe prin fuzionarea unora din şcolile artistice şi de meserii ale Weimar-ului care erau disfuncţionale. Astfel, după propuneri şi aprobări oficiale din partea “tinerei”, dar conservativei Republicii de la Weimar, Gropius decide crearea unei instituţii de educaţie mixte, de stat, o combinaţie între o şcoală superioară de arte frumoase, o şcoală de meserii în construcţii şi decoraţiuni interioare şi un institut superior de arhitectură. Staatliches Bauhaus, cunoscut astazi sub numele de Bauhaus, devine numele instituţiei nou-născute la data de 1 aprilie 1919, prin fuzionarea a două instituţii artistice de educaţie, cândva în floare, dar aflate atunci în derivă: Großherzogliche Sächsische Hochschule für Bildende Kunst (“Şcoala de arte frumoase a marelui ducat al Saxoniei“) şi Kunstgewerbeschule Weimar, o fostă şcoală de meserii în domeniul artelor frumoase şi decorării interioare.ba-2

La conducerea Bauhaus-ului se afla acelaşi Walter Gropius. Gropius a argumentat în mod repetat că odată cu terminarea războiului o nouă perioadă istorică începuse. Ambiţia sa declarată era ca să creeze un nou stil arhitectural, care să reflecte această nouă perioadă. Întrucât atunci era perioada producţiei de masă, care începuse să ia avânt pretutindeni în lumea industrializată, arhitectura, designul, mobilierul, artefactele şi decoraţiunile interioare trebuiau să reflecte aceasta în cel mai tranşant mod posibil. Viziunea programatică a lui Walter Gropius era ca să creeze spaţii ambientale funcţionale, ieftine, practice şi reproductibile cu ajutorul producţiei de masă, fiind în acest fel accesibile tuturor. Strâns legate de cele de mai sus, Gropius dorea ca artefactele să constituie un alt grup de produse, de data aceasta relativ accesibile material, dar care să se încadreze armonios în spaţiile ambientale construite cu ajutorul producţiei de masă.

Pentru a ilustra ideile mişcării, Gropius şi întreg grupul de arhitecţi şi artişti Bauhaus au iniţiat şi apoi au publicat propria lor revistă, numită “Bauhaus”, precum şi o serie de cărţi strânse într-o colecţie proprie numită “Bauhausbücher“. Liderul designului şi al tipăririi proiectului a fost Herbert Bayer. Corespunzând viziunii sale artistice şi a felului în care Staatsliches Bauhaus fusese gândită şi concepută iniţial, Walter Gropius a dorit (şi a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituţia Bauhaus să fie locul în care artiştii, arhitecţii, inginerii, proiectanţii şi constructorii se găsesc, crează şi lucrează împreună, realizând orice produs final ambiental, de la clădirea propriu-zisă până la acea combinaţie unică in decoraţiuni interioare şi artefacte care s-ar potrivi numai unui client anume

Bauhaus – Weissenhof Siedlung (Cartierul Weissenhof) din Stuttgart (1927), a fost la vremea respectivă un exemplu de triumf al stilului Bauhaus, arhitectural, conceptual, expoziţional, ambiental şi locuibil.

Walter Adolph Gropius

 

Walter Adolph Gropius (1883-1969) s-a nascut în Berlin, ca cel de-al treilea fiu al lui Walter Gropius, specialist în arhitectură şi construcţii, angajat la stat. La fel ca tatăl său, Walter Gropius a fost arhitect. Clădirile concepute de el foloseau materiale foarte moderne pentru vremea respectivă: beton, beton armat, structuri de oţel şi cărămizi de sticlă. Nu întâmplător lucrările sale arhitecturale sunt comparate frecvent cu artefacte vizuale, adesea cu picturi abstracte. În 1919 Gropius a fondat Bauhaus, ceea ce desemnează atât Staatliches Bauhaus, o şcoală de artă, design şi arhitectură din Germania, activă între 1919-1933, cât şi un curent artistic foarte influent în arhitectura, artele plastice, designul, mobilierul şi decorările interioare ale secolului 20. Ambele sensuri ale termenului Bauhaus sunt strâns legate de Walter Gropius.

Corespunzând viziunii sale artistice şi a felului în care Staatsliches Bauhaus fusese gândită şi concepută iniţial, Walter Gropius a dorit (şi a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituţia Bauhaus să fie locul în care artiştii, arhitecţii, inginerii, proiectanţii şi constructorii se găsesc, crează şi lucrează împreună realizând orice produs final ambiental, de la clădirea propriu-zisă până la acea combinaţie unică de decoraţiuni interioare şi artefacte care s-ar potrivi numai unui client anume.

Bauhaus “Perioada Dessau” 1925 – 1932

 

La Dessau, după planurile arhitectului Walter Gropius, se ridică şi clădirea atât de cunoscută, devenită emblemă a mişcării sub numele de “Clădirea Bauhaus din Dessau”, care a devenit sediul şcolii pentru perioada următoare, 1925 – 1932, cea mai complexă şi înfloritoare din întreaga sa istorie.

Spre exemplu, în 1927, stilul Bauhaus precum si cei mai faimoşi promotori ai săi au influenţat semnificativ expoziţia “Die Wohnung” (“Locuinţa”), organizată de Deutscher Werkbund în Stuttgart Unul din punctele de maximă atracţie a fost un complex de locuinţe experimental, Weissenhof Siedlung, care a fost atunci şi apoi a continuat să fie de-a lungul timpului unul din locurile în care mulţi ar fi dorit să locuiască

După mutarea întregii pleiade Bauhaus la Dessau, un grup de profesori şi colaboratori de-ai lor, mai conservatori şi mai dornici de a executa ceea ce guvernul conservator al Republicii încerca să le impună, au rămas la Weimar, înfiinţând o şcoală de design industrial, cunoscută ulterior sub numele de “Universitatea Tehnică de Arhitectură şi Inginerie Civilă”, care şi-a schimbat numele în 1996 în Universitatea-Bauhaus Weimar.

Bauhaus “Perioada Berlin” 1932 – 1933

 

Walter Gropius a fost urmat la conducerea Bauhaus de Hannes Meyer, care la rândul său a predat conducerea lui Ludwig Mies van der Rohe. Simultan, din diverse motive, printre care tensiunile interne din mişcarea târzie Bauhaus au fost esenţiale, şcoala se mută la Berlin, perioadă ce coincide şi cu preluarea conducerii de către van der Rohe.

Ascensiunea nazismului înspre controlul total al puterii în Germania începutului anilor 1930 a afectat fatal Bauhaus, ca şi multe alte intreprinderi intelectuale şi artistice. Datorită creşterii continue a presiunii politice, Staatsliches Bauhaus este în final închisă, în 1933, la ordinele specifice ale regimului nazist.

De fapt, atât Partidul nazist cât şi alte grupuri politice fasciste se opuseseră continuu mişcării Bauhaus de-a lungul anilor 1920, văzând-o sau doar pretextănd că o văd ca “un cuib de comunişti”, în special datorită artiştilor originari din Rusia. Unii dintre arhitecţii ce contribuiseră la arhitectura complexului Weissenhof au găsit ulterior refugiu în Rusia si Occident, fapt care a agravat contradicţia şi a întărit radicalismul autorităţilor naziste, după preluarea puterii de către Adolf Hitler. Astfel, scriitori nazişti propagandişti, aşa cum au fost Wilhelm Frick şi Alfred Rosenberg, au numit şcola Bauhaus “ne-germană” şi au criticat cu asprime stilul şi realizările sale de orice factură. Ba chiar mai mult, au categorisit mişcarea Bauhaus, alături de alte mişcări artistice moderniste, ca fiind reprezentate tipice ale artei degenerate şi deci total opuse direcţiei naţional-socialismului şi aspiraţilor celui de-al Treilea Reich “milenar” şi “rasei ariene.”

Bibliografie, note si citate:

 The New Architecture and the Bauhaus, Walter Gropius, 1955.