&&&

 Memorie Artistică

ALEXANDRU JULA

Alexandru Jula a fost o voce caldă și romantică a muzicii ușoare românești, supranumit adesea „Ultimul Romantic”. S-a născut pe 24 iulie 1934 în Șimleu Silvaniei și a plecat dintre noi pe 3 iunie 2018 la Galați, la 83 de ani.

A debutat în 1954 și a avut o carieră impresionantă de peste 60 de ani. A cântat piese devenite clasice precum „Soția prietenului meu”, „Mi-ai adus iar primăvara”, „Ești frumoasă azi” sau „Iubirea noastră”. 

A colaborat cu mari orchestre și a apărut frecvent la televiziune, aducând un stil elegant și sentimental care a cucerit publicul.

La 53 de ani s-a căsătorit cu actrița Eugenia Marian, care era însărcinată cu primul lor copil. Au avut împreună un fiu, Camil Aurelian. A fost un familist dedicat, chiar dacă succesul l-a ținut mult pe drumuri.

A rămas în memoria publicului ca un artist modest, zâmbitor și apropiat de oameni, care a iubit scena până la final. Chiar și în ultimii ani a continuat să cânte cu aceeași pasiune.

Vocea lui Alexandru Jula continuă să emoţioneze și să aducă aminte de o epocă plină de romantism. 

Respect!

CULTURA CURI OZITATI GANDURI

&&

 A murit în somn, din cauza unui stop cardiac, la vârsta de 53 de ani, pe 25 decembrie 2016. Sute de mii de oameni sunt încă în viață datorită lui.

Abia după moartea sa s-a aflat că cântărețul cheltuise milioane de dolari ajutând orfani, persoane fără adăpost, bolnavi și străini nevoiași. O concurentă a emisiunii TV „The Deal” a declarat în timpul unei pauze că are nevoie de 15.000 de lire sterline pentru o procedură de fertilizare in vitro. A doua zi, Michael a sunat-o și a transferat în secret întreaga sumă pe numele ei.

Richard Osman, prezentator TV: „George Michael a lucrat anonim la un adăpost pentru persoane fără adăpost unde am fost voluntară. Nu am spus nimănui niciodată pentru că ne-a rugat să nu o facem. Așa era el.”

Emmeline Mondeau, actriță: „O femeie de la o organizație caritabilă pentru copii mi-a spus că singurul motiv pentru care sunt încă activi este datorită lui George Michael.” Kate Vogue: „În fiecare Paște, când eu și Chris Tarrant găzduiam evenimentul caritabil pentru copii de la Capital FM, George Michael apărea la 3:30 dimineața și dona 100.000 de lire sterline.”

DJ Mike Brown: „A dat 25.000 de lire sterline unei femei necunoscute într-o cafenea pentru că plângea din cauza datoriilor. A scris un cec și a rugat-o pe chelneriță să i-l dea după ce a plecat.”

Vector Victoria: „A organizat un concert gratuit pentru asistentele care au îngrijit-o pe regretata sa mamă.”

Andrew: „Donațiile sale au contribuit la crearea unei lumi în care persoanele cu HIV pot trăi o viață sănătoasă, fără prejudecăți și discriminare.”

Jane Baron, administrator al organizației caritabile Terence Higgins: „Cu mult timp în urmă, am scris un articol despre un bărbat faimos care a lăsat un bacșiș de 5.000 de lire sterline unei chelnerițe pentru că era studentă la medicină și avea datorii. Acel bărbat era George Michael.”

Jurnalista Sally Hughes: „De asemenea, el a fost singura vedetă din emisiunea de concurs «Vrei să fii milionar?»” „unde câștigurile vedetelor merg în scopuri caritabile, iar el a spus: «Dacă pierd, voi plăti eu însumi».”

Jurnalista Sally Hughes: „Din 1996, George Michael a donat toate veniturile din piesa «Jesus» unor organizații caritabile pentru copii. El a donat milioane care au salvat sute de mii de copii. ”  

Romondonews24

&&&

 Memorie Artistică

 NINETA GUSTI 

A crescut în casa pictorului Nicolae Tonitza, la Vălenii de Munte — un spațiu în care arta se respira de la sine.  Poate de acolo i-a venit acel har de a face totul să pară firesc, și pe scenă, și în viață.

La 16 ani a venit în București vrând să urmeze Medicina sau Biologia. Dar a intrat la examenul de admitere la Conservatorul de Artă Dramatică, unde Lucia Sturdza-Bulandra a remarcat-o imediat și a luat-o la clasa ei.   Teatrul a câștigat.

În timpul studenției a jucat ca balerină la circ   — un detaliu aproape incredibil pentru o actriță care avea să joace Cehov și Molière. Până să devină marea actriță pe care o știm, a jucat mult timp roluri secundare — slujinice, personaje mărunte — de care nu s-a ferit niciodată. Fiecare era însă altfel decât celelalte.  

Avea trei mame și un tată cu mare trecere la femei. Hazul l-a moștenit de la mamă: „Avea un haz sec. Nu râdea niciodată și spunea niște lucruri de te prăpădeai de râs."  

Timp de 15 ani a fost alături de Radu Beligan — nu doar pe scenă, ci și în viață. Deși nu au fost mereu căsătoriți oficial, spunea că timpul petrecut împreună a fost mai valoros decât orice hârtie.  

Prin 1970 a lăsat Bucureștiul în urmă și s-a mutat la Crevedia, într-o casă țărănească cu curte.   Fără regrete, fără dramă. În ultimii ani, uneori nu a avut nici lemne cu care să-și încălzească soba, iar acoperișul casei se ruinase.  O artistă de o asemenea anvergură, ajutată lunar de UNITER cu pachete de mâncare.

Și totuși, cu o lună înainte de a muri, spunea senin:

„Eu nu cred în moarte, ci în plecare. O să plec pe o planetă cu oameni mai buni și mai frumoși, care să se iubească între ei."  

Un spiriduș care nu s-a grăbit niciodată să fie altcineva.

Respect!

CULTURA C URIOZITATI GANDURI

&&&

 La mulți ani,

 ANGELINA JOLIE! 

    

ANGELINA JOLIE s-a  născut pe 4 iunie 1975, în LOS ANGELES. O actriță cu un talent aparte, dar mai mult decât atât – o femeie cu o inimă uriașă, care a ales să-și folosească faima pentru a schimba vieți.

Cariera ei cinematografică a început de timpuriu, dar a explodat odată cu rolul său din GIRL, INTERRUPTED, care i-a adus un premiu OSCAR în 2000. A urmat succesul cu rolul LAREI CROFT în TOMB RAIDER, devenind un simbol al puterii feminine. De-a lungul timpului, a impresionat în filme precum GIA, CHANGELING, MR. & MRS. SMITH, MALEFICENT și A MIGHTY HEART – interpretări încărcate de emoție, forță și profunzime.

Viața ei nu a fost ușoară. A trecut prin perioade întunecate, luptând cu depresia, tulburări de imagine și pierderea mamei. Cu toate acestea, și-a transformat vulnerabilitatea în putere și a devenit o voce pentru cei care suferă în tăcere.

Mamă devotată a șase copii, dintre care trei adoptați – MADDOX (CAMBODGIA), ZAHARA (ETIOPIA) și PAX (VIETNAM) – și trei biologici – SHILOH și gemenii KNOX și VIVIENNE, din relația cu BRAD PITT. Dragostea pentru copiii ei este centrul vieții sale. A vorbit deschis despre cât de mult a învățat de la ei și cât de mult a crescut ca om datorită lor.

A fost căsătorită de trei ori: cu actorii JONNY LEE MILLER, BILLY BOB THORNTON și, cel mai cunoscut, cu BRAD PITT. Cu BRAD a format unul dintre cele mai urmărite cupluri de la HOLLYWOOD – „Brangelina”. Deși mariajul lor s-a încheiat, dragostea pentru copii i-a ținut mereu conectați ca părinți.

Activismul umanitar este o parte esențială din cine este ANGELINA. De peste 20 de ani, luptă pentru refugiați, drepturile femeilor și educația copiilor în zone de conflict. Ca Ambasador și apoi Trimis Special al ONU, a vizitat peste 60 de țări, a donat milioane din banii proprii și a fondat organizații precum THE MADDOX JOLIE-PITT FOUNDATION. A fost în SUDAN, YEMEN, SIRIA, AFGANISTAN, IRAK, CAMBODGIA, CONGO – nu pentru publicitate, ci pentru a vedea, a asculta și a ajuta.

Într-un gest de curaj absolut, a ales să-și facă o dublă mastectomie preventivă, după ce a descoperit că este purtătoare a unei gene care crește riscul de cancer. A scris public despre această alegere, inspirând milioane de femei să își controleze sănătatea fără rușine sau frică.

✍„Fă ceea ce simți că este corect, chiar dacă ești singur. Lumea are nevoie de mai mult curaj, de mai multă empatie.”

ANGELINA JOLIE este femeia, mama, luptătoarea și umanitara care a ales să transforme durerea în compasiune. Un exemplu de frumusețe interioară autentică.

Respect!

CULTURA   CURIOZITATI  GANDURI

&&&

 S-a întâmplat în 4 iunie105: La această dată, împăratul Traian părăsea Roma pentru a purta al doilea război împotriva dacilor (105-106). Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci „împăraţi buni” ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

În 101, el a lansat o expediţie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus. Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, reuşind astfel să cucerească Dacia în 106. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse, Sarmizegetusa, Traian a construit un nou oraş, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. 

A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca provincie romană. Podul lui Traian a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 şi primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta -Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei regelui Decebal. Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieşirea din defileul Cazanelor (Porţile de Fier) iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre şi stânci purtate din trecătoarea dintre Carpaţi şi Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susţinerea construcţiei.  Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d. Hr.). Conform scrierii lui Dio Cassius, podul avea aproximativ 18 metri în înălţime şi 12 în lăţime, cât să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marş. La cele două capete ale podului, sudic (Pontes) şi nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porţi monumentale, expresie a măreţiei şi puterii romane imperiale. O altă descriere a construcţiei podului a fost făcută de Procopius din Cezareea în lucrarea „De aedificis” (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaştrilor, romanii au deviat parţial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă şi azi, în Serbia, la est de oraşul Cladova. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate. Placa memorială romană „Tabula Traiana”, patru metri lungime şi 1,75 metri înălţime, care comemorează finalizarea drumului militar roman al lui Traian, este amplasată pe partea sârbească cu faţa spre malul românesc. Pe aceasta sunt inscripţionate următoarele (traducere din limba latină): „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod”. 

Istoricii consideră de obicei credibilă relatarea lui Cassius Dio care atribuie îndepărtarea suprastructurii podului succesorului lui Traian, Hadrian. Acesta îl percepea ca pe un risc pentru Moesia, în cazul unei invazii barbare din nord. Există însă şi surse care afirmă că autorul distrugerii ar fi Aurelian, în cadrul operaţiunii de abandonare a Daciei. Cei douăzeci de stâlpi încă se mai vedeau în anul 1856, când nivelul Dunării era foarte scăzut. În 1906, Comisia Internaţională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. În 1932, erau 16 stâlpi rămaşi sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost găsiţi de arheologi, probabil restul de patru fiind luaţi de apă între timp. Însă, chiar şi astăzi se pot vedea primul şi ultimul stâlp pe malurile Dunării. Podul lui Traian este un monument istoric, ce face parte din patrimoniul cultural naţional, aflat în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, prins pe Lista monumentelor istorice.

 Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna lui Traian ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.

Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost, rând pe rând, cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate, Decebal, împreună cu cei apropiaţi, a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani, el a fost ajuns şi, pentru a nu cădea prizonier, s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul unui stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.

Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T. CI. Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele în locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări. Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.

Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Tropaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative.

Dacia învinsă devine, în vara anului 106, provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia, ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei daco-române.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=665%26Itemid=316

https://e-pedia.ro/2015/03/25/al-doilea-razboi-daco-roman-105-106/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-cu-dacii-una-dintre-cele-mai-bine-pregatite-invazii

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/al-doilea-razbo i-daco-roman/

$$

 S-a întâmplat în 4 iunie1783: Avea loc prima demonstraţie publică a zborului cu balonul efectuată de fraţii Montgolfier (Joseph-Michel Montgolfier (n. 26 august 1740 – d. 26 iunie 1810) și Jacques-Étienne Montgolfier (n. 6 ianuarie 1745 – d. 2 august 1799) în localitatea  Annonay din sudul Franţei. Zborul, asistat de public, a durat circa zece minute, atingând o înălţime de 1600 - 2000 m.Regele Ludovic XVI invită fraţii pentru o prezentare a zborului cu balonul la Paris, însărcinând în acelaşi timp cu studiul acestui fenomen „Academia de Ştiinţe din Paris”. Jean-Baptiste Reveillon livrează tapete colorate şi sprijină financiar experimentul cu balonul. 

La data de 19 septembrie, fraţii fac un experiment cu un balon care se înalţă cu trei animale la bord (un miel, o raţă şi un cocoş), în prezenţa regelui; animalele supravieţuiesc zborului cu balonul. Drept urmare, regele aprobă să se facă încercări şi cu oameni. La 21 noiembrie 1783 balonul se înalţă cu primii oameni, fizicianul Pilâtre de Rozier şi ofiţerul Marquis d'Arlandes. Zborul durează 25 de minute fără incidente. Se preconizase ca experimentele să se efectueze cu deţinuţi, dar din cauza protestelor s-a renunţat la această idee. Încercarea următoare, la 1 decembrie 1783, se va face cu un gaz mai uşor decât aerul, folosindu-se hidrogenul. Jacques Charles zboară astfel în Paris pe o distanţă de trei km. Primul zbor cu un om la bordul unui balon în afara Franţei a avut loc lângă Milano la 25 februarie 1784.

Joseph-Michel Montgolfier şi Jacques-Étienne Montgolfier sunt fraţii francezi care au creat primul balon cu aer cald. Aceştia au elaborat schiţa de bază a balonului lor numit „Globe aérostatique”, care ulterior a fost îmbunătăţit şi a servit drept instrument pentru explorarea atmosferei superioare. Fraţii s-au născut într-o familie de fabricanţi de hârtie în Annonay din Franţa. Familia avea 16 copii, dintre care Joseph era al doisprezecelea, iar Etienne al cincisprezecelea. Cel mai mare frate, Raymond, era moştenitorul afacerii de familie. Etienne a fost trimis la Paris pentru a studia arhitectura, dar a revenit acasă după moartea fratelui său Raymond. Fabricarea hârtiei era o tehnologie avansată în secolul al XVIII-lea, astfel că atunci când Etienne s-a întors în atelierul tatălui său, aptitudinile sale tehnice acumulate la facultate erau mai mult decât binevenite. A preluat afacerea şi a reuşit să aplice inovaţiile de ultimă generaţie ale olandezilor.

De asemenea, şi Joseph lucra în afacerea de familie.În 1782 a creat o cutie de lemn foarte subţire şi i-a acoperit marginile şi partea superioară cu tafta, un tip de mătase lucioasă şi netedă. La fundul cutiei, a aprins o hârtie. Cutia de lemn s-a putut ridica la tavan. Amuzat de acest experiment, Joseph i-a scris lui Etienne, spunându-i să repete experimentul. Împreună, au construit acelaşi model, dar la o scară mai mare. În 1783, aceştia au realizat un balon rotund din pânză de sac cu trei straturi subţiri de hârtie. În demonstraţia publică, au umplut balonul cu aer încălzit prin arderea paielor şi a lânii sub deschiderea din josul balonului. Acesta s-a ridicat la circa 90 de metri în aer şi a rămas acolo timp de zece minute înainte să revină la sol.

După acest succes, fraţii Montgolfier şi-au prezentat balonul la Paris şi Versailles.Chiar au trimis o oaie, un cocoş şi o raţă cu balonul drept pasageri. De fiecare dată, obiectul a plutit timp de zece minute, după care a revenit în siguranţă la locul lansării.Tot în 1783, Etienne Montgolfier a colaborat cu Jean-Baptiste Revellion, un fabricant de tapet, iar împreună au construit un balon de peste o mie de metri cubi realizat din tafta căptuşit de lac de aluminiu.

Revellion a realizat un tapet colorat care acoperea balonul. Era albastru cu motive aurii, semne zodiacale şi sori. O lună mai târziu, doi angajaţi ai lui Revellion au zburat ca pionieri cu balonul, într-un coş ataşat obiectului, iar de atunci, balonul a devenit un vehicul care a revoluţionat tehnologia şi explorarea, împlinind visul omenirii de a zbura. Compania fraţilor Montgolfier încă există în Annonay sub numele de Montgolfier et Canson şi încă produce hârtii de multe tipuri care se vând în 120 de ţări.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Montgolfier-brothers

http://www.historyofballoons.com/balloon-history/montgolfier-brothers/

https://www.descopera.ro/istorie/17658370-fratii-montgolfier-inventatorii-balonului-cu -aer-cald

$&&

 S-a întâmplat în 4 iunie1918, 4/17: În această zi, a murit actriţa şi profesoara Aristizza Romanescu; a reuşit, în trei decenii de carieră, să interpreteze peste patru sute de roluri din toate genurile dramatice. Aristizza Romanescu s-a născut la 24 decembrie 1854, la Craiova, fiind fiica artiştilor Constantin Dimitriadi şi Paulina Stavrescu – actori de marcă ai teatrului din Craiova – şi nepoată a lui Teodor şi a Mariei Teodorini, creatorii unei adevărate dinstii artistice.

Încă din copilărie, ea a luat lecţii de actorie de la tatăl său, apoi a studiat la Şcoala Normală şi la Pensionul din Craiova, fiind îndrumată şi ocrotită de mătuşa sa, Maria Teodorini. În anul 1870, la vârsta de 16 ani, apare pe scenă într-un rol de băieţaş, în spectacolul „Acum 16 ani”, iar în anul 1872 va debuta şi oficial, în trupa cupletistului I. D. Ionescu. În   stagiunea   1872 – 1873  joacă  în  continuare   la   Craiova în piesele „Vicontele Letoriere”, „Smeul  nopţii”, „Crai  Nou”, sau „Baba  Hârca”. La  finele  stagiunii  pleacă  la  Iaşi,  debutând  acolo  în „Fântâna  Blanduziei”. În această perioadă, Aristizza intuieşte cum se interpretează un rol, cum să intre în pielea unui personaj, impresionând prin inteligenţă, sensibilitate, emotivitate, memorie de excepţie, dicţie perfectă şi un glas care a fost descris în presa vremii drept „clopoţel de argint” sau „glas de privighetoare”.

Au urmat apoi roluri în trupa Milo – Demetriad şi, apoi, la Bucureşti, unde a fost remarcată de scriitorul Ion Ghica, primul director al Teatrului Naţional, care i-a încredinţat rolul principal din tragedia „Roma învinsă” de A. Parodi, tradusă în versuri de Ion Luca Caragiale. Începând cu anul 1877, ea joacă la Societatea Dramatică din Bucureşti, întemeiată chiar de către tatăl său, iar doi ani mai târziu obţine o bursă regală la Paris, unde studiază arta dramatică cu profesorii Got, Delaunay şi Regnier, uimindu-şi îndrumătorii cu talentul său.

S-a întors, apoi, în România, în 1880, unde a început colaborarea cu Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a devenit societară, iar mai apoi cu Teatrul Naţional din Iaşi. La Bucureşti îl va avea ca partener de scenă, între anii 1884 şi 1992, pe Grigore Manolescu, iar după moartea acestuia, în plină glorie, va juca mult alături de Nottara.Tot în această perioadă se căsătoreşte cu actorul Ion Romanescu. Interpretează rolurile „Iulia” din Ovidiu şi „Geta” din Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, „Zoe” din O scrisoare pierdută şi „Anca” din Năpasta de I. L. Caragiale, „Julieta” din Romeo şi Julieta, „Desdemona” din Othello de William Shakespeare, „Luiza” din Intrigă şi iubire de Friedrich Schiller, „Regina” din Ruy Blas, „Dona Sol” din Hernani de Victor Hugo etc., alături de parteneri ca Grigore Manolescu, Constantin I. Nottara, Ştefan Iulian ş.a.

Marea artistă, care a întruchipat peste 400 de personaje, a interpretat toate genurile de roluri: comedie, melodramă, tragedie şi a cântat în vodeviluri. Viaţa ei a fost un perpetuu zbucium, pentru că alerga de la Bucureşti spre scenele de la Iaşi; a jucat şi la circul Sidoli, apoi prin vechile grădini bucureştene, cu trupa lui I. D. Ionescu de la Union. A devenit, apoi, în 1893, profesor de declamaţie la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. În anul 1903, la doar 49 de ani şi la împlinirea a 30 de ani de teatru, dezgustată fiind de condiţia artiştilor de la noi, Aristizza Romanescu şi-a anunţat retragerea de pe scenă, solicitând pensionarea, însă suma pe care o primea lunar era atât de mică, încât în anul următor a trebuit să i se acorde un ajutor de 100 de lei „din mila statului”. Situaţia ei materială a determinat-o atunci să-i îndemne pe cei mai tineri să nu urmeze niciodată o carieră artistică. Ea a jucat şi multe roluri pro bono, pentru a aduna fonduri pentru răniţi, inundaţii, invalizi, pentru Eminescu când era bolnav, pentru Crucea Roşie, pentru alte instituţii caritabile şi pentru realizarea bustului lui Bolintineanu.

Ea s-a remarcat prin vocea cristalină şi caldă, memoria uimitoare, cu pronunţia şi articulaţia limpede, cu atitudinea ei, când sfioasă, când plină de avânt, care făcea publicul să izbucnească în aplauze şi ovaţii frenetice. Repeta rolurile în permanenţă, la teatru, apoi acasă, unde îşi transformase salonul într-o mică scenă, unde, cu toate accesoriile şi cu ajutorul costumelor realiza punerea în scenă, exact ca la teatru. În anul 1910 se implică în  eforturile  de redresare  a  teatrului  craiovean,  interpretând rolul  Elizei Rareş din piesa „Mama”, de I. Miclescu. În anii 1911 – 1912, a jucat rolul unei surori de caritate în primul film istoric românesc, „Independenţa României” (purtând pe generic subtitlul „Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877”), care a avut premiera la 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie” din Bucureşti.

Aristizza Romanescu a rămas să predea la Conservator până în anul 1914, timp de 20 de ani, împreună cu Nottara, unde a format generaţii întregi de viitori actori, nume ce au scris istoria teatrului românesc prin rolurile intepretate: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Maria Ventura, Olimpia Bârsan, Maria Giurgea, Constanţa Dimitriade. După începutul Primului Război Mondial, pleacă la Iaşi unde îşi petrece ultimii ani din viaţă, şi unde marii noştri actori joacă teatru şi adună fonduri pentru a-i dona Arristizzei Romanescu, deoarece era bolnavă, avea pensie foarte mică şi nu se putea întreţine.

Aristizza Romanescu a trecut la Domnul la 4 iunie 1918, fiind înmormântată la Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Aristizza Romanescu a fost plasată, alături de Constantin I. Nottara şi de Grigore Manolescu, în „trioul de aur” al scenei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În amintirea sa, unul din premiile decernate anual de Academia Română a fost denumit Premiul Aristizza Romanescu pentru artele spectacolului, printre laureaţii din ultimii ani aflându-se Tamara Buciuceanu-Botez şi Oana Pellea.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Montgolfier-brothers

http://www.historyofballoons.com/balloon-history/montgolfier-brothers/

http://www.museumofflight.org/Exhibits/montgolfier-brothers-balloon

https://www.descopera.ro/istorie/17658370-fratii-montgolfier-inventatorii-balonului-cu-aer-cald

http://www.rador.ro/2018/06/04/portret-aristizza-romanescu-destinul-trist-al-unei-artiste-s tralucitoare/