$$$

 BORIS HOLBAN

S-a născut la 20 aprilie 1908, comuna Otaci, raionul Ocnița, în regiunea Cernăuți, gubernia Basarabia din Imperiul Rus Făcea parte dintr-o famlie de evrei, numele său la naștere fiind Baruch Bruhman. Tatăl său muncitor, avea grijă ca cei 5 băieți să respecte cu scrupulozitate tradițiile religioase evreiești. Membrii familiei vorbeau fluent idiș, rusă și română.

În 1918, Basarabia a devenit parte a României, întreaga familie reunindu-se în orașul Bălți (denumit în idiș Belz). În 1923, Baruch Bruhman a devenit cetățean român conform prevederilor noii Constituții.

Începând cu 1924, Baruch Bruhman își va relua studiile. Odată cu obținerea bacalaureatului, se va înscrie în Partidul Comunist Român. Deși ar fi dorit să studieze medicina, deoarece partidul are nevoie de cadre, rămâne la Bălți, ca profesor suplinitor. În perioada următoare se remarcă prin eforturile făcute pentru redactarea unor articole, broșuri de propagandă, precum și pentru tipărirea și distribuirea acestora. Va fi arestat în septembrie 1930, iar în octombrie același ani va fi condamnat la șase ani de închisoare. Va fi amnistiat în martie 1932, în perioada imediat următoare fiind înrolat în armată prntru satisfacerea stagiului militar. Dezertează, se implică plenar, din clandistinitate, în înființarea unor organizații comuniste în diferite regiuni. În februarie 1934, este din nou arestat, condamnat la o lună de închisoare și încadrat într-un regiment disciplinar.

În 1936, Baruch Bruhman a fugit din România, stabilindu-se în Cehoslovacia, unde va studia îngineria textilă la un colegiu tehnic. Pierde naționalitatea română în 1938, din cauza legilor antisemite adoptate de guvernul Octavian Goga, devenind apatrid. În iulie 1938, ajunge în Franța, care pentru Baruch Bruhman reprezenta „țara Revoluției și a Declarației Drepturilor Omului, țara Comunei și a Frontului Popular”.

.

Deoarece când a ajuns la Paris, Brigăzile Internaționale erau în curs de desființare, Bruhman s-a implicat foarte mult în recrutarea românilor care trăiau în Franța pentru P.C.F. (Parti communiste français-Partidul Comunist Francez). I s-a încredințat conducerea Comitetului de Ajutor pentru voluntarii români din Spania, reprezentând asociația în Comitetul de Ajutor Internațional. În septembrie 1939, s-a înrolat în Regimentul I de Voluntari Străini al Armatei Franceze sub pseudonimul Boris Holban, cu speranța că statul francez va acorda cetățenia franceză străinilor care s-au înrolat în armata franceză. La 23 iunie 1940, a fost luat prizonier de Wehrmacht, fiind înternat în lagărul de prizonieri de la Fort Quelleu, lângă Metz. La 11 ianuarie 1941, va evada din acest lagăr, cu sprijinul surorii Hélène Studler, de la Hospice Saint Nicolas care organizase o rețea de evadari de prizonieri de război. Revenit în Franța, în aprilie 1941, va fi numit în conducerea organizației „Main-d’œuvre immigrée -Forța de muncă migrantă”- (M.O.I.), iar în septembrie 1941, devine conducătorul grupărilor de luptă M.O.I. care, conform mărturiei sale, numărau patruzeci de persoane.

În 1941, sa alăturat „Francs-Tireurs et Partisans” (F.T.P.), aripa armată a P.C.F. Istoricul franco-israelian Renée Poznanski l-a descris pe Holban drept un ”comunist militant”

În aprilie 1942, P.C.F. a creat aripa armată a ”Main d'Oeuvre Immigrée -Forța de muncă migrantă” formată din imigranți numită F.T.P.-M.O.I., la conducerea acesteia fiind numit Boris Holban. Aceasta va structura organizația în patru detașamente: primul din români și maghiari, al doilea din polonezi, al treilea din italieni și al patrulea din imigranți de alte naționalități. Scriitorului Bowd aprecia, că în perioada 1942-1943, “detașamentele comandate de Bruhman s-au dovedit a fi cel mai curajos și mai mortal braț al rezistenței comuniste din zona Parisului”.

În iulie 1943, Boris Holban a fost înlocuit ca lider al F.T.P.-M.O.I. de comunistul armean Missak Manouchian, nefiind de acord cu directiva Partidului Comunist Francez de intensificare atacurilor împotriva ocupantului german.

$$$

 CAMILIAN DEMETRESCU

În primăvara anului 2012, în Italia, la vila sa din Gallese (provincia Viterbo), pleca în lumea de dincolo Camilian Demetrescu, una dintre personalităţile care au dat exilului românesc o strălucire cu totul aparte, atât în sfera de exprimare a artelor frumoase, cât şi în aceea a publicisticii.

Născut în 1924 la poalele munţilor Bucegi (la Buşteni, chiar în gara Buşteni), Camilian Demetrescu va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, frecventând, în paralel, şi cursurile facultăţilor de Medicină şi de Filosofie. Începând din 1950 şi până în 1969, artistul a traversat o perioadă de intensă activitate, afirmându-se atât în sfera artelor plastice (ca participant la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate), cât şi printr-o intensă activitate publicistică pe teritoriile criticii de specialitate, devenind director al revistei Arta. În 1966, la Editura Meridiane, se producea un strălucit debut editorial, cu un volum intitulat Culoare - suflet şi retină. Cartea s-a bucu­rat de o elogioasă primire în presa de specialitate, fiind inclusă în bibliografiile unora dintre facultăţile de artă.

Pentru români, anul 1968, anul evenimentelor aşa-numitei Primăveri de la Praga, căpăta nu puţine accente profund derutante. În politica de la Bucureşti părea că se întrezăreşte un curajos act de emancipare faţă de Moscova. Aşa se face că, în presa occidentală, statura dictatorului Ceauşescu era, brusc, ridicată la proporţii de monumentalitate. În atmosfera generală din România, momentul amintit se adăuga unei aparente diminuări a presiunilor politicului asupra vieţii de toate zilele, în general, cât şi asupra orientărilor din cultură şi artă, în special. Coroborate între ele, acestea toate aveau să determine adevărate seisme în percepţia anumitor intelectuali români. Mulţi dintre ei vor fi încredinţaţi că desluşesc în atitudinea dictatorului promisiunile unor schimbări fundamentale şi se vor grăbi să se înscrie în partid. Camilian Demetrescu, a cărui luciditate nu s-a dezminţit niciodată, va rămâne imun faţă de acele prea grăbite entuziasme, care, foarte curând, aveau să fie spulberate. Şi, ceva mai târziu, avea să şi scrie despre toate acestea: „Primăvara de la Praga fusese înmormântată, a noastră, nenăscută încă, agoniza” (Camilian Demetrescu, Exil, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 8, 9, 10) Aşa se face că, tocmai în anul de supraglorie ceauşistă, 1968, artistul, cu un curaj rarisim la vremea aceea, în semn de protest faţă de politicile culturale care se aplicaseră în România, avea să refuze primirea Ordinului Meritul cultural. În anul următor, 1969, solicita azil politic în Italia.

Începând de atunci, în viaţa şi în creaţia lui Camilian Demetrescu se petrec schimbări fundamentale. Desigur, faptul că atât în Italia (Festivalul „Dei due mondi” de la Spoleto, 1972, expoziţia „Dante in Vaticano”, 1984, Parma - Palazzo della Pilotta, 1975, Viterbo -

Palazzo dei Priori - 1977, Roma - Calcografia Nazionale - 1980), cât şi în alte țări va participa cu expoziţii personale de mare amploare sunt întâmplări care intrau, oarecum, într-o ordine a firescului. Dar semnificativ devenea de aici înainte interesul accentuat faţă de creaţia lui. Şi nu va fi vorba doar de expozantul ca atare, ci şi de ipostazele colaterale ale creatorului, cum a fost aceea de comisar la Quadriennale Nazionale di Roma (expoziţia Artisti stranieri operanti in Italia - 1977), fiind invitat de două ori la Bienala de la Veneţia.

Cu adevărat spectaculoase aveau să fie însă - în această a doua parte a vieţii de creator - mutaţiile înregistrate la nivelul limbajului său artistic. Acesta avea să migreze spre teritorii care - până nu demult - ar fi fost greu de anticipat pentru cei ce îi cunoscuseră creaţia de dinaintea momentului exil. Se poate vorbi de o anume distanţă, apreciabilă chiar, faţă de jocurile formale ale abstracționismului pe care îl practicase anterior. Se pare că resorturile acestei adevărate metanoia s-au datorat şi eforturilor consacrate restaurării unei micuţe biserici romanice (Santi Filippo e Giacomo) pe care o descoperise în 1977 la Gallese, provincia Viterbo, nu departe de Roma.

Ceva, parcă predestinat, stăruia în destinul acesteia. Călugării cistercieni ofereau acolo un popas pelerinilor care coborau pe Via Francigena, care lega abaţia Mont Saint Michel, dintre Normandia şi Bretania, cu Santiago de Compostella şi se ramifica de-a lungul Italiei în drumuri secundare, presărate cu biserici romanice destinate să-i adăpostească pe drumeţii ce se îndreptau către mormântul Sfântului Petru de la Roma şi Ţara Sfântă. Artistul peregrin, venind tocmai din îndepărtata Valahie, devenea şi restaurator al micii biserici, dar şi mai mult decât atât, prin ucenicia pe care şi-o asumase acolo cu o veritabilă pasiune. Evident, fusese atins de harul şi spiritualitatea care plutea între zidurile ridicate de călugări în jurul anului 1000. În acel spaţiu sacramental avea să sculpteze sublima imagine a Pantocratorului. Şi toate acestea la un loc explică întrucâtva ranversarea copernicană a noii sale deveniri artistice, evidentă fiind fascinaţia cu care artistul redescoperea valorile artei creştine medievale.

„...S-a petrecut acolo - avea să mărturisească într-un interviu - schimbarea artei mele de la abstract la figurativ, a început acolo noua perioadă creştină şi am lucrat timp de 32 de ani, acolo am trăit sărbătorile şi întâlnirile cu prietenii din toată lumea, a fost botezat al doilea băiat Emanuel şi primul nostru nepot Alessandro” (v. Mircea Brenciu, interviu în vol. Dia­loguri cardinale, Ed. Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură Cincinat Pavelescu // Ed. Kron-Art Brașov 2012).

Afirmaţiile privind acea perioadă poartă în ele ecouri ale filosofiei meonice a lui Berdiaev. Ca şi la acesta, întrezărim ispita irepresibilă a unei re-întoarceri către un nou Ev Mediu în care alegoria şi simbolul revin în prim-plan. Adică re-devin modalităţi esenţiale ale formelor de exprimare artistică. Până şi credinţa, în noua lui viziune, pare atinsă de nostalgia începuturilor ei aurorale. De unde şi o altă mărturisire limpede pe care avea să o formuleze nu numai în grafia plastică ce îi va fi proprie ca artist, ci şi în cele pe care ni le va încredinţa prin scris. Pacea spirituală şi atât de creştineasca îngăduinţă a ecumenismului aveau să constituie de atunci înainte tărâmurile în care, deopotrivă, artistul, precum şi omul vor stărui să îşi afle sălăşluirea/ locuirea spirituală. (Să nu uităm, spunem noi, semnificaţia primă a cuvântului Oikumene, aceea de pământ locuit!) „...familia noastră ecumenică - mărturisea în acelaşi interviu - eu şi Mihaela ortodocşi, cei doi băieţi greco-catolici, iar nora şi primul nepot, catolici. Binecuvântarea Lui ne va apăra de şerpii care de acum înainte vor sta mai departe de noi.”

Această aspiraţie îşi va găsi exprimarea artistică într-un proiect absolut monumental, ale cărui temeiuri, mărturisite de Camilian, au fost extrase dintr-o enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea. Este vorba de crearea unei imagini în care Hristos ţine în mâna dreaptă Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol şi în mâna stângă Catedrala Sfântul Petru din Roma. Se poate spune că arta lui Camilian Demetrescu atingea altitudinile unei re-descoperiri a omului paradigmatic şi totodată a izvoarelor uitate ale culturii europene în care vibraseră pulsaţiile Sacralităţii, acel Altul Absolut (Ganz Andere) în termenii unui Rudolf Otto. Şi veritabila schimbare la faţă a exprimării artistice a lui Camilian Demetrescu avea să culmineze cu celebrul ciclu de nouă tapiserii pe tema Hierofaniilor, ciclu care a fost - şi a rămas - expus în spaţiul destinat audienţelor private ale Papei Benedict al XVI-lea. Inaugurarea lor avea să se facă, alături de Sfântul Părinte, la 2 ianuarie 2008, împrejurare pe care artistul o va evoca în amintirile din interviul (deja amintit) cu Mircea Brenciu: „Momentul cel mai important pe care l-am trăit a fost întâlnirea cu privirea acestui om. O privire care te vede, te întreabă şi te ascultă fără grabă. I-am prezentat tapiseriile una câte una, simbolurile au vorbit pentru mine, amintind înţelepciunea creştină a ţăranului nostru”.

Momentul de maximă lipezime şi tot­odată de oficializare a acestei reconversii artistice copernicane s-a produs cu prilejul expoziţiei organizate în septembrie 1981, la Roma. Mircea Eliade este acela care l-a consemnat ca atare: „Arta actuală a lui Camilian Demetrescu pare destinată unui om contemporan ameninţat să piardă treptat toate libertăţile pe care abia a învăţat să le cunoască /.../... a ales ca temă a operei sale simbolurile creştinismului originar şi ale ebreismului, deoarece, cum el însuşi mărturiseşte, civilizaţia occidentală se sprijină încă pe aceste mituri. El propune o lectură a simbolurilor biblice /.../ inspirat de iconografia romanică şi mai ales bizantină /.../ Artistul ştie, şi vrea s-o spună prin arta sa, că fiecare eveniment cotidian, în aparenţă insignifiant, are în schimb o semnificaţie simbolică, ilusrează un simbolism primordial, transistoric, universal; şi că actul de descifrare a acestor semnificaţii simbolice, religioase, ale evenimentelor poate să devină un instrument de iluminare şi de mântuire”.

Începând de la momentele acelea, Camilian Demetrescu se alătură acelor artişti şi gânditori pentru care prezenţa abstracţiunilor în artă căpăta conotaţiile unei tot mai vizibile ostilităţi către tot ceea ce era „omenesc/ prea omenesc”. Mesajul - întemeiat pe o paralizie a reflecţiei şi o asurzire a sensibilităţii - se pustia de sensuri, devenind tot mai vid. („Arta abstractă”, va spune Camilian în ultimul său interviu, „sugerează, nu comunică!”) Încă din primele pagini ale Teoriei sale estetice (Ästhetische Theorie), Theodor Wisengrund Adorno avansase o afirmaţie tulburătoare: „Locul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat de funcţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atât mai zdruncinată cu cât societatea a devenit mai puţin umană”.

Asumându-şi exilul, Camilian Demetrescu îşi asuma acum un nou destin artistic îndepărtându-se de arta abstractă pe considerentul că: „...abstractizând creaţia şi formele sale simbolice, înseamnă a goli imaginea de misterul întâlnirii dintre Spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. /.../ S-a ajuns, astfel, la o nouă formă de iconoclastie (laică, atee) mai devastantă decât cea doctrinară împotriva «chipului cioplit» din Tablele Legii. Declinul iconografiei, al catehismului vizual, a lăsat singur cuvântul rostit al Evangheliei /.../ şi tocmai de aceea arta simbolică devine cu atât mai indispensabilă pentru a da consistenţă cuvântului. /..../ Avem nevoie (aici, în Occident mai ales) de o urgentă întoarcere la o iconografie cu adevărat sacră, evident fără a copia experienţa trecutului, în spiritul unei renovări moderne, dar în continuitatea marii tradiţii creştine”.

Dacă vrem să înţelegem ce a însemnat exilul pentru Camilian Demetrescu, am putea vorbi de o regândire a rosturilor artei ca orizont cu vastă deschidere spre transcendenţă. Se situa astfel într-o foarte strânsă rezonanţă cu cei mai apropiaţi prieteni şi comilitoni din bejenie (Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Mircea Popescu), dar şi sub iradiaţiile marilor spirite ce au strălucit în cultura europeană a veacului XX: Gabriel Marcel, Raymond Abellio sau Jünger. Prin spectaculoasa lui reconversie, atât artistul Camilian Demetrescu, cât şi gânditorul şi, nu mai puţin, publicistul se repliau către o „regândire a fenomenului” de „dezvrăjire a lumii” (Entzauberung der Welt) pe care Max Weber îl întrezărise în modernitatea noastră pe cale de a-şi afla desă­vârşirea prin secularizare. Imperios necesară devenea acum re-inversarea sensurilor, deci o re-vrăjire a lumii. Reinstaurarea sacralităţii se profila ca un nou temei de re-fondare a civilizaţiei, demantelată de violentele ecloziuni pozitiviste.

Vorbind despre delirul nihilismului, despre „pompele funebre ale iluminismului” care l-au îngropat pe Dumnezeu în panteonul miturilor apuse, ca şi despre ateismul care, prin ridicarea deasupra oraşelor a noilor catedrale de avangardă, tinde să distrugă „acel corp al lui Christos, care dintotdeauna se cheamă Biserica”, gânditorul Camilian Demetrescu întreabă: „...ce a mai rămas înăuntrul acestor ziduri de ciment şi de piatră artificială însemnate, totuşi, paradoxal, cu o cruce solitară? /.../ De câte ori mă regăsesc într-unul din aceste edificii noi, înscrise la cadastru drept locuri de cult, /.../ nu pot să nu închid ochii, pentru a mă întreba ce anume lipseşte ca să mă simt cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu, şi de ce mă apasă acest vid inexorabil din jurul meu. /.../ Tot restul parcă a fost înghiţit de un ciclon în prăpastia uitării, aruncat în betonierele acestei civilizaţii care sfărâmă şi devoră memoria umanităţii”.

Cine va parcurge aceste aserţiuni în mod inevitabil va fi surprins de cvasisimilitudinile cu rostirile unuia dintre cei mai profunzi gânditori ai exilului românesc, Vintilă Horia. Aproape cu aceleaşi cuvinte ambii s-au exprimat cu privire la acest „moment de confuzie şi incertitudine pe care, cum va fi spus câştigătorul premiului Goncourt, nici Biserica nu a ştiut să-l evite”. Într-adevăr, postumitatea lui Vintilă Horia a oferit una dintre cele mai erudite şi strălucitoare cărţi ale exilului românesc: „Crucea”. Este eseul care pledează pentru o reinstaurare a acelei ordini prin care umanitatea ar fi în măsură să se regăsească în propria sa esenţă, păstrând proximitatea cu inefabilul şi cu acel esenţial ce se refuză „disidenţelor raţionaliste”. Şi acolo se vorbeşte despre pustietatea dintre zidurile modernelor „locuri de cult”. Se cuvine să precizăm că această scriere a fost descoperită foarte târziu şi s-a publicat abia anul 2017 numai în România. Pentru a înţelege totuşi aceste similitudini e suficient să ne amintim de prietenia îndelungată şi constantă care s-a legat între cei doi. Camilian a fost şi unul dintre comentatorii deosebit de avizaţi şi subtitli ai scrierilor lui Vintilă Horia.

În percepţia, evident încă inhibată a celor, foarte puţini la număr, care, azi, ar mai putea fi dispuşi să se intereseze de operele şi marile figuri ale exilului românesc, personalitatea lui Camilian Demetrescu se configurează ca una dintre apariţiile deosebit de complexe prin diversitatea uimitoare a orientărilor sale. Remarcabilă este, în primul rând, luciditatea exemplară cu care a ştiut să-şi evalueze propriul timp, „ca timp al trăirii/ timp al mărturisirii”. Moralmente îşi asumase rigorile (şi nu puţinele riscuri) ale exilului ca pe o condiţionare de-ne-evitat a supravieţuirii sale în primul rând din punct de vedere spiritual şi moral.

Prin urmare, se va înţelege de ce întreaga lui publicistică se va complini ca un demers de reală şi profundă continuitate cu întreaga orientare anticomunistă a exilului. Ţinând seama de ceea ce respiră în întreaga ei substanţă, publicistica lui se bazează pe raţiuni refractare, incisive, total incomode, dar şi de o luciditate imperturbabilă. Într-o Italie la fel de stângistă ca şi Franţa intelectuală, exilatul politic anticomunist avea curajul să-i scrie lui Berlinguer. Şi totuşi, în acea Italie „gramscizată, ocupată ideologic de cultura de stânga, o cultură care a pătruns în toate fibrele societăţii /.../ cu consecinţe devastatoare asupra echilibrului politic”, artistul şi, implicit, publicistul vor fi deosebit de apreciați. Și astfel, în 1990, la Roma, i se va conferi Premiul Internaţional „Labirintul de argint”. (Un premiu deosebit de onorant, anterior conferit unor mari personalităţi între care se numărau Jorge Luis Borges, teologul Julien Ries, filosoful Augusto del Noce.) În anul următor (1991) obţine Premiul Internaţional „La Pleïade”, acordat de Fundaţia „Adenauer” şi Parlamentul Italian. În anul 2000, și preşedintele României îi va conferi Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, pentru contribuţia deosebită adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume.

La o privire retrospectivă, dacă aprofundăm sensurile şi semnificaţiile pe care le degajă în amplexiunea lor demersurile sale, deopotrivă prin exprimarea plastică, dar şi prin cea publicistică, descoperim la Camilian Demetrescu un amplu rechizitoriu asupra tragicelor şi aberantelor desfăşurări de evenimente cu care cultura, în lumea europeană şi nu numai, continuă să se confrunte.

$$$

 ELISABERH AXMANN

Elisabeth Axmann a fost o scriitoare, critică literară și jurnalistă germano-română. S-a născut pe 19 iunie 1926, în Siret, în sudul Bucovinei, dintr-un ofițer de poliție de origine germană. Spre deosebire de majoritatea germanilor, tatăl ei nu a fost relocat în Guvernul General sau ulterior în Reich-ul german în 1940, ca parte a programului „Heim ins Reich” (Întoarcerea în Reich). După al Doilea Război Mondial, a fost demis din forțele de ordine și arestat. A murit în 1956 în închisoarea Suceava în urma torturii.

Elisabeth Axmann a urmat liceul românesc din Fălticeni, Moldova, și liceul de fete din Sibiu (Hermannstadt). A studiat filologia romanică și germanică și filosofia la Cluj (Klausenburg) și, după absolvire, a lucrat ca asistentă de cercetare la Institutul de Istorie și Filosofie din 1951 până în 1952. La Cluj, Axmann a menținut legături cu „Cercul Literar Hermannstadt” modernist, fondat în 1943, printre ai cărui membri se numărau poetul și filosoful Lucian Blaga, dramaturgul Rada Stanca, poetul Ion Negoițescu și alți intelectuali. Mai mulți disidenți și intelectuali au căzut victime ale epurărilor staliniste din România comunistă, care au atins apogeul în 1952, inclusiv Elisabeth Axmann, care a fost concediată din institut fără preaviz în 1952 și a trebuit să-și câștige existența ca profesoară de educație fizică. În 1954, s-a căsătorit cu filosoful Titus Mocanu, care era și membru al „Cercului Literar Hermannstadt”, și s-a mutat la București. În capitala României, s-a dedicat scrisului. A lucrat ca redactor și jurnalistă pentru revistele „Neuer Weg”, „Karpatenrundschau” și „Neue Literatur”, și a tradus din româna în germană. În 1974, a publicat primul său volum de poezie, „gedichte”, la editura Dacia Verlag din Cluj-Napoca. După un turneu de lectură în Germania în 1977, la invitația Institutului Goethe, nu s-a mai întors în România și a locuit la Köln. Din 1978, a lucrat ca jurnalistă pentru serviciul românesc al Deutsche Welle. Și-a continuat activitatea de traducere, a scris numeroase recenzii de artă și literare pentru ziare și radio și a publicat două cărți autobiografice: „Wege, Städte: Erinnerungen” (2005) și „Die Kunststrickerin. Erinnerungssplitter” (2010). În 2007, a publicat colecția de eseuri „Cinci poeți din Bucovina (Alfred Margul-Sperber, Rose Ausländer, Moses Rosenkranz, Alfred Kittner, Paul Celan)”. A mai publicat două volume de poezie: „Spiegelufer. Gedichte 1968-2004” (2004) și „Glykon. Gedichte” (2012). Elisabeth Axmann a murit la Köln în aprilie 2015.

Surse:

Hans Bergel: "Claritate și curaj. Stil și personalitate. Jurnalista Elisabeth Axmann." În: Südostdeutsche Vierteljahresblätter 2/1996, München, p. 131–132.

Peter Motzan: „Elisabeth Axmann își amintește”. În: Spiegelungen 2(56)/2007, nr. 1, p. 28-31.

$$$

 EMILIAN I. BÂLDEA

Acest învăţător gorjean, Emilian. I. Bâldea, grav rănit în Războiul de Reîntregire, rămas invalid, a refuzat pensia de invalid de război motivând că statul a ieșit slăbit din război, iar el are pamânt și pădure care să-i asigure existența.

Cum însă regimul comunist i-a reprimat pe făptuitorii României Mari, eroul Emilian I Bâldea intră şi el în atenția organelor statului, acuzat de convingerile sale politice și antisovietice. Avertizat de iminenta sa arestare, în noaptea de 25-26 mai, 1947 își scrie TESTAMENTUL, document de o excepțională valoare morală și sprituală :

„M’am gândit la acest lucru în urmă pregătirilor ce simt că se fac că să fiu arestat din cauza credințelor și simțămintelor mele românesti, de către oameni care afișează pe la toate raspântiile că reprezintă democrația nouă. Bănuind că din cauza suferințelor ce port în corpul meu de pe urmă războiului din 1916-1918, n’aș putea să suport regimul la care aș fi supus acolo unde aș fi dus și din această cauza firul vieții mele s’ar întrerupe, m’am hotarât să las pe această cale câteva recomandări și dispoziţiuni soției mele și copiilor mei. În primul rând le reamintesc să nu uite că sunt români și această recomandaţiune să treacă mai departe din tată în fiu atâta timp cât va dura neamul meu. Să nu uite că cinstea și omenia sunt podoabe cu care s’au mândrit înaintasii mei și la fel să ramâna și celor care vor veni după mine. Să fie iubitori ai bisericii și gliei strămoșești. Să fie întotdeauna îmbrăcaţi în haina modestiei . Să lucreze în viața lor mai mult pentru binele public decât pentru al lor personal. Să fie oameni ai datoriei în orice direcție ar activa în viața lor pe care o doresc plină de fapte bune. Să nu considere puținul ce le ramâne de pe urma mea ca o încurajare la trândavie ci să fie sîrguinciosi și chibzuiți… Tuturor, o caldă îmbrăţişare de soț și părinte în clipa când voi fi despărțit de viață iar țării mele pe care am iubit-o și pentru care m-am jertfit îi urez viitor de aur. ”

A fost arestat și în față completului de judecată își reafirmă convingerile antisovietice declarând că „Dacă poporul rus vrea să aibă recunoștința poporului român să ne dea BASARABIA înapoi”. După proces a fost condamnat și încarcerat la închisoarea Văcărești, unde a avut șansa să reziste perioadei de detenție. După eliberare se întoarce în sat și se implică activ în viață comunității pâna în ziua de 23 martie 1970 când a încetat din viață.

(Ţîrlea Ion – Targu Jiu Odinioara – Crâmpeie de istorie şi parfum de epocă)

$$$

 EPAMINONDAS

Generalul Tebei (419 – 360 î.Hr.)

Epaminondas, general și om de stat al legendarului oraș Teba, a fost una dintre cele mai mari figuri militare din istoria Greciei. Un om cu o putere formidabilă și un etos de neegalat, el a transformat orașul Teba dintr-un mic oraș agricol în cel mai puternic oraș-stat din peninsula greacă, consolidând astfel hegemonia Tebei în întreaga Grecie. 

Epaminondas descindea direct din linia lui Cadmus, regele mitic și fondatorul Tebei. În ciuda strămoșilor săi, a fost sărac toată viața, respingând bogățiile și trăind în schimb o viață de virtute și conduită morală. A studiat sub îndrumarea lui Lysis, un filosof pitagoreic exilat, care i-a insuflat trăsăturile primului cetățean al Tebei. Printre succesorii săi politici se spunea că cel mai dificil lucru de imitat la Epaminondas nu era strălucirea sa militară, ci filantropia sa. Venerat de mulți atât ca om de stat, cât și ca persoană, Diodor din Sicilia îl numește un om cu virtuți preeminente, în timp ce Cicero nu ezită să-l numească „cel mai mare dintre greci”.

Ocupând două mandate ca beotarh (lider al beoților), într-o perioadă în care tensiunile dintre Atena și Sparta erau încă mari ca urmare a Războiului Peloponesiac, Epaminondas a fost ales să reprezinte orașul Teba la conferința de pace panelenică din 371 î.Hr., organizată de Liga Peloponesiacă, unde a susținut discursul în favoarea păcii și dreptății între orașele-stat grecești. Nu s-a ajuns la niciun acord, iar războiul împotriva orașelor-stat vecine a urmat. Epaminondas avea să joace un rol decisiv în evenimentele care urmau.

Există două bătălii majore de semnificație istorică strâns legate de numele lui Epaminondas. Bătălia de la Leuctra din 371 î.Hr. și Bătălia de la Mantinea din 362 î.Hr. Bătălia de la Leuctra, purtată între spartani și tebani, a fost bătălia care a pecetluit numele lui Epaminondas în istorie. El a implementat ordinea oblică, o tactică militară concepută pentru prima dată de el și care avea să-i asigure victoria. Ordinea oblică s-a dovedit atât de eficientă încât avea să devină o tactică militară de bază folosită în războiul modern, în special de Napoleon și Frederic al II-lea al Prusiei. Bătălia de la Leuctra a marcat sfârșitul îndelungatei dominații a Spartei asupra Greciei și a adus orașul Teba la putere. 

El a fondat orașul Megalopolis în Peloponez, un oraș locuit și astăzi, cu peste 10.000 de locuitori și unul dintre cei mai mari exportatori de lignit din Grecia. În plus, i-a eliberat pe meseni de sub stăpânirea spartană și le-a acordat autonomie. În doar 18 luni, Epaminondas a stabilit Teba ca oraș-stat dominant al Greciei.

În 362 î.Hr., Epaminondas i-a condus pe tebani împotriva spartanilor în bătălia de la Mantineea, când orașele-stat vecine au ripostat alături de Sparta. Chiar dacă bătălia a fost în cele din urmă câștigată încă o dată de tebani, Epaminondas a fost rănit mortal și ucis în luptă. A fost înmormântat la locul bătăliei. În momentul morții sale, Teba era cel mai puternic oraș-stat din Grecia, cu orașe-stat aliate care includeau majoritatea foștilor aliați ai Atenei, cum ar fi Bizanțul, Chios și Rodos. 

Deși moștenirea sa a rămas eternă, același lucru nu se poate spune despre Teba. Orașul a căzut rapid în anarhie și a fost în curând umbrit de regatul Macedoniei, condus de Filip al II-lea .

Surse:

Βολωνάκης. Ἰωάννης. Τῆς Ἀρχαίας Ἑλλᾶδος οἱ Μεγάλοι Ἡγέται . β᾽ ἔκδοσις. Ἐκδόσεις Γεωργιάδης. Ἀθῆναι: 1997

Ἐπαμεινώνδας. Νεότερο Ἐγκυκλοπαιδικό Λεξικό τοῦ Ἡλίου. Ἀθῆναι: 1952.

$$$

 DUMITRU S. PANAITESCU

Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 21 octombrie 1891, Brăila, România – d. 29 martie 1971, București, România) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panaiot, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna).

În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902.

Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila.

Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București.

În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă.

În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea.

A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Vianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica.

În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.

În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.

A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban)

Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi.

Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă.

Profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck.

Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ținut cronica literară la Radio între 1934-1938.

A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie.

Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului.

Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

$$$

 ERATOSTENE

1) Biografia sa:

Eristotathenes a fost o figură remarcabilă în lumea antică, cunoscut pentru contribuțiile sale în diverse domenii, în special în domeniul filosofiei și științei. Născut în secolul al IV-lea î.Hr. în orașul Alexandria, Egipt, provine dintr-o familie cu o lungă tradiție de cercetări științifice. Primii ani ai vieții lui Eratostene au fost marcați de o curiozitate insațiabilă și o dragoste inerentă pentru învățătură, pregătind terenul pentru viitoarele sale eforturi intelectuale.

În anii săi de formare, Eratostene a călătorit mult, căutând cunoștințe de la savanți și filosofi renumiți ai timpului său. A petrecut o perioadă considerabilă de timp studiind sub îndrumarea unor gânditori proeminenți precum Pitagora și Platon, ale căror învățături i-au influențat foarte mult perspectiva filosofică. Setea insațiabilă de cunoaștere a lui Eristotathenes l-a condus într-o călătorie de explorare și descoperire, transformându-l într-un adevărat polimat al epocii sale.

Pe măsură ce a maturizat, Eratostene s-a aventurat într-o gamă largă de discipline. Cercetările sale filosofice au aprofundat subiecte variind de la etică și politică la metafizică și epistemologie. Eristotathenes este probabil cel mai bine cunoscut pentru clasificarea și sistematizarea cunoașterii. El a împărțit științele în trei categorii: teoretice, practice și productive, punând bazele dezvoltărilor viitoare în diverse domenii.

Viața lui Eratostene nu a fost lipsită de controverse, deoarece opiniile sale au contestat adesea normele și credințele stabilite. Insistența sa asupra observației empirice și a raționamentului critic l-a diferențiat de mulți dintre contemporanii săi. Căutările sale științifice, inclusiv experimentele sale în lumea naturală, au avut un impact de durată asupra unor domenii precum biologia și fizica.

De-a lungul vieții sale, opera lui Eratostene a atras atenția atât a admiratorilor, cât și a criticilor, iar ideile sale continuă să modeleze gândirea filosofică și științifică până în zilele noastre. Scrierile sale, inclusiv lucrări precum „Etica Nicomahică” și „Metafizica”, rămân texte esențiale în istoria filosofiei, iar moștenirea sa dăinuie ca o dovadă a puterii intelectului și a cercetării umane.

Biografia lui Eratostene este o dovadă a moștenirii durabile a unui savant antic ale cărui preocupări intelectuale au cuprins diverse domenii și continuă să inspire gânditori și filosofi de-a lungul veacurilor.

2) Lucrări principale:

Etica Nicomahică:

Aceasta este una dintre cele mai faimoase lucrări ale lui Eratostene, în care explorează conceptul de etică și virtute. Aprofundează natura moralității, virtuțile caracterului și ideea de a trăi o viață virtuoasă.

Metafizică:

În această lucrare fundamentală, Eratostene examinează principiile fundamentale ale realității, ontologiei și naturii existenței. Este adesea considerată unul dintre textele centrale din istoria filosofiei.

Politică:

„Politica” lui Eratostene este un studiu cuprinzător al structurii și funcționării comunităților politice. El discută diferite forme de guvernare, avantajele și defectele acestora, oferind perspective care continuă să fie relevante în teoria politică.

Poetică:

Această lucrare se concentrează pe teoria poeziei și a teatrului, oferind perspective asupra structurii și scopului literaturii. Eratostene explorează conceptul de tragedie și elementele care alcătuiesc o narațiune captivantă.

Fizică:

„Fizica” lui Eratostene abordează lumea naturală și principiile care o guvernează. El discută subiecte precum mișcarea, cauzalitatea și proprietățile materiei, aducând contribuții importante la gândirea științifică timpurie.

Despre generație și corupție:

Această lucrare explorează procesele de schimbare și transformare din lumea naturală. Eratostene examinează conceptele de generare, descreștere și elementele care alcătuiesc universul fizic.

Despre suflet:

Tratatul lui Eratostene despre suflet explorează natura sufletului uman, facultățile sale și rolul său în percepție și cunoaștere. Este o lucrare semnificativă în istoria psihologiei și a filosofiei minții.

Retorică:

În „Retorică”, Eratostene discută arta comunicării persuasive. El prezintă principiile persuasiunii și argumentării eficiente, care au avut un impact de durată asupra studiului retoricii.

Analize anterioare și analize ulterioare:

Aceste lucrări sunt fundamentale pentru studiul logicii. Eratostene își prezintă sistemul de raționament deductiv, introducând concepte precum silogismele și demonstrația.

Meteorologie:

Lucrările lui Eratostene despre meteorologie explorează subiecte legate de vreme, climă și fenomene naturale. Deși unele dintre ideile sale au fost depășite de înțelegerea științifică modernă, observațiile sale au fost inovatoare pentru vremea sa.

3) Teme principale:

Etică și virtute:

Explorarea eticii și virtuții de către Eratostene este o temă centrală în filosofia sa. El a subliniat importanța unei vieți virtuoase și a atingerii eudaimoniei, adesea tradusă prin „fericire” sau „înflorire”. El credea că etica ar trebui să ghideze acțiunile umane și luarea deciziilor.

Metafizică:

Eratostene a aprofundat metafizica, ramura filosofiei care se ocupă de natura fundamentală a realității. Temele sale metafizice includ cauzalitatea, substanța, potențialitatea și actualitatea, precum și studiul ființei și existenței.

Politică și guvernare:

Eratostene a adus contribuții semnificative la filosofia politică. El a explorat diferite forme de guvernare, cum ar fi democrația, aristocrația și monarhia, și a discutat conceptul de stat ideal și rolul cetățenilor în guvernare.

Filosofie și științe naturale:

Eratostene a adus contribuții de pionierat la știința timpurie. Abordarea sa a fost empirică și observațională, concentrându-se pe lumea și fenomenele naturale. Temele din opera sa științifică includ fizica, biologia, meteorologia și studiul sufletului.

Logică și raționament:

Eratostene este adesea considerat unul dintre fondatorii logicii formale. Lucrările sale despre logică, inclusiv silogisme și raționament deductiv, au pus bazele dezvoltării sistemelor logice și a gândirii critice.

Estetică și poetică:

Eratostene a explorat estetica și filosofia artei în lucrarea sa „Poetică”. El a discutat despre elementele literaturii, dramei și tragediei, conturând idei despre povestire și expresie artistică.

Psihologia și sufletul:

Cercetările lui Eratostene asupra sufletului uman și psihologiei au examinat natura cunoașterii, percepției și conștiinței. El a explorat sufletul tripartit și rolul rațiunii, emoțiilor și dorințelor.

Filosofie naturală și cosmologie:

În cadrul filosofiei sale naturale, Eratostene a abordat întrebări despre structura și funcționarea universului. Acestea au inclus subiecte legate de corpurile cerești, elemente și natura schimbării și mișcării.

Retorică și persuasiune:

Eratostene a scris pe larg despre arta persuasiunii și comunicarea eficientă. Lucrarea sa „Retorică” discută principiile argumentării persuasive și ale retoricii ca instrument de influențare a celorlalți.

Educație și dezvoltare intelectuală:

Eristotathenes credea în importanța educației și a dezvoltării intelectuale. El a pledat pentru cultivarea virtuților intelectuale și căutarea cunoașterii ca mijloc de a duce o viață împlinită.

4) Părintele Geografiei:

Eratostene din Cirene este adesea aclamat drept „părintele geografiei” datorită contribuțiilor sale de pionierat care au pus bazele acestui domeniu de studiu. În secolul al III-lea î.Hr., Eritostene a făcut o descoperire remarcabilă calculând cu precizie circumferința Pământului. El a realizat această performanță măsurând unghiul razelor solare în două locații diferite din Egipt: Alexandria și Syene (Assuanul de astăzi). Comparând aceste unghiuri și aplicând trigonometrie simplă, el a estimat dimensiunea Pământului cu o precizie surprinzătoare, apropiindu-se remarcabil de măsurătoarea reală pe care o acceptăm astăzi. Acest calcul nu numai că a demonstrat perspicacitatea sa matematică, dar a subliniat și înțelegerea sa profundă a geografiei ca știință a descrierii și măsurării Pământului.

Eratostene a introdus, de asemenea, conceptul unui sistem de grilă geografică, împărțind Pământul în linii longitudinale și latitudinale, similar sistemului de coordonate utilizat în cartografia modernă. El a creat unele dintre cele mai vechi hărți cunoscute ale lumii, oferind un cadru pentru reprezentarea informațiilor geografice. Mai mult, el a inventat termenul „geografie”, derivându-l din cuvintele grecești „geo” (Pământ) și „graphein” (a scrie), subliniind importanța descrierii caracteristicilor și fenomenelor Pământului.

Dincolo de măsurători și cartografie, contribuțiile lui Eratostene la geografie s-au extins în diverse domenii, inclusiv studii climatice, etnografie și studiul societăților umane. Abordarea sa multifațetată a geografiei a consacrat-o ca o disciplină cuprinzătoare care cuprindea atât aspectele fizice, cât și cele umane ale Pământului. Munca de pionierat a lui Eritostene în lumea antică a pus bazele dezvoltării geografiei ca domeniu sistematic și academic, câștigându-i binemeritatul titlu de „părinte al geografiei”. Moștenirea sa continuă să inspire geografi și cartografi, amintindu-ne de importanța persistentă a înțelegerii și descrierii planetei noastre.

5) Contribuția sa la matematică:

Eratostene din Cirene, un savant din Grecia antică care a trăit în secolul al III-lea î.Hr., a adus contribuții notabile în domeniul matematicii, în special în domeniul teoriei numerelor și geometriei. Una dintre cele mai faimoase realizări matematice ale sale este calcularea circumferinței Pământului. Eratostene a folosit o metodă simplă, dar ingenioasă, care implică măsurarea unghiului razelor solare în două locații diferite din Egipt. Comparând unghiurile, a reușit să estimeze dimensiunea Pământului cu o precizie remarcabilă. Această lucrare revoluționară nu numai că a demonstrat priceperea sa matematică, dar a dezvăluit și o înțelegere profundă a trigonometriei și a măsurării.

Eritostene a făcut, de asemenea, progrese semnificative în teoria numerelor prime. A fost unul dintre primii matematicieni care au studiat sistematic numerele prime. El a dezvoltat o metodă cunoscută sub numele de „sita lui Eratostene”, care era un algoritm eficient pentru identificarea numerelor prime până la o limită specificată. Această metodă a sitei a rămas un instrument fundamental în teoria numerelor și a fost utilizată timp de secole pentru a genera numere prime.

În geometrie, Eratostene a contribuit la înțelegerea diverselor concepte geometrice, inclusiv măsurarea unghiurilor și proprietățile poligoanelor. Lucrările sale au pus bazele dezvoltărilor viitoare în geometrie, în special în domeniul măsurării și trigonometriei.

Contribuțiile matematice ale lui Eratostene nu numai că au făcut progrese în domeniul matematicii în vremea sa, dar au lăsat și o moștenire de durată. Metodele și ideile sale continuă să fie studiate și apreciate de matematicieni și cercetători până în ziua de azi, demonstrând impactul durabil al geniului său matematic.

6) Moștenirea sa:

Moștenirea lui Eratostene din Cirene este una de realizări intelectuale durabile și influență în multiple domenii de studiu. Ca „părinte al geografiei”, munca sa de pionierat în măsurarea precisă a circumferinței Pământului, introducerea conceptului de latitudine și longitudine și inventarea termenului „geografie” în sine, au pus principiile fundamentale ale geografiei și cartografiei moderne. Utilizarea sa inovatoare a matematicii și trigonometriei nu numai că a avansat știința geografiei, dar a lăsat și o amprentă indelebilă asupra domeniului mai larg al matematicii, în special în domeniile geometriei și teoriei numerelor.

Contribuțiile lui Eratostene la teoria numerelor prime, prin intermediul lucrării sale „sita lui Eritostene”, rămân fundamentale în studiul teoriei numerelor și al matematicii, oferind o metodă atemporală pentru identificarea numerelor prime. Lucrările și scrierile sale, fie ele despre etică, astronomie sau politică, au îmbogățit cunoștințele filosofice și științifice ale timpului său și continuă să fie studiate și respectate de cercetători din diverse discipline.

Mai mult, abordarea holistică a cunoașterii de către Eratostene, în care a explorat intersecția dintre geografia fizică și cea umană, a stabilit un precedent pentru cercetarea interdisciplinară. Insistența sa asupra observației empirice, a gândirii critice și a organizării sistematice a cunoștințelor a avut un impact profund și de durată asupra modului în care abordăm cercetarea științifică și studiul astăzi. Moștenirea lui Ertostene dăinuie ca o dovadă a puterii curiozității intelectuale și a rigurozității studiilor, inspirând generații de gânditori și continuând să ne modeleze înțelegerea lumii.