S-a întâmplat în 27 septembrie1914, 27 septembrie/10 octombrie: La această dată, a murit Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitor (1866-1881) şi rege (1881-1914) al României; membru de onoare al Societăţii Academice Române (1867); preşedinte de onoare (1879-1914) şi protector (1867-1914) al Academiei Române.
Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Româneşti, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867, el a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în Munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei şi cu numeroase familii domnitoare din Europa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857, termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până în 1866 va fi ofiţer al armatei germane. Întreprinde călătorii în mai multe ţări europene pentru a lua cunoştinţă la faţa locului cu progresele înregistrate în arta militară. Apoi, după această perioadă, îşi completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie.
Prinţul Carol a participat la al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul pentru Independenţă al României. Familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franţei Napoleon al III-lea, iar România era puternic influenţată de cultura şi politica franceză. Aşadar, recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I. Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri. Totodată, în urma dezbaterilor Adunării Constituante, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numaișase s-au abţinut.
Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm îi recomandă lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor. Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru neutralitatea sa în orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autorităţile austriece.
Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, iar de aici să se îndrepte spre Capitala ţării al cărei domnitor urma să fie. Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoşoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile oraşului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulţimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Te Deum-ul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o şedinţă extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”.
Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o frază care va fi emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi Constiuţii a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima constituţie internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene.
Noua Constituţie proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa Naţională, bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească era încredinţată instanţelor de judecată. Domnitorul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort. Aşadar, România devenea o monarhie constituţională. Alte principii erau suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi responsabilă în faţa cetăţenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură.
Totodată, legea fundamentală garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum egalitatea în faţa legii, libertatea învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă. Noua constituţie includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea Deputaţilor erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii aparţinând acestor trei colegii votau direct, colegiul IV, unde votau ţăranii, includea votul indirect prin reprezentanţi. De asemenea, pentru declanşarea alegerilor, în timp, s-a statuat o practică neobişnuită pentru un regim democratic. Regele dizolva Corpurile leguitoare, impunându-se convocarea alegerilor, după care numea un nou Consiliu de miniştri care era însărcinat să organizeze aceste alegeri. Practica a arătat, cu o singură excepţie în decembrie 1937, că partidul care forma guvernul destinat să organizeze alegerile, le şi câştiga. Oamenii politici obişnuiau să se adreseze în momentul când regele dorea să cheme un partid la putere prin expresia: „daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”. În noiembrie 1866 au loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne.
Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse în faţa „faptului împlinit”. Rezistenţa lor s-a diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866, când Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a obţinut firmanul de numire din partea sultanului. Încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării. În ceea ce priveşte viaţa personală, Carol se căsătoreşte cu principesa Elisabeta de Wied pe 3 noiembrie 1869. Cuplul regal a avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai avut copii, lăsând familia domnitoare fără moştenitori la tronul dinastic.
Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de adaptare la realităţile româneşti: disputele politice înverşunate între liberali şi conservatori, pe care a reuşit să le modereze sprijinind sistemul bipartit, simpatia francofilă a opiniei publice. Viaţa politică agitată a fost caracterizată şi de o instabilitate guvernamentală. În perioada mai 1866 - martie 1871, s-au format zece guverne şi au existat peste 30 de remanieri. Personalitatea puternică a noului domnitor i-a luat în surprindere pe reprezentanţii grupărilor politice, în special pe liberalii radicali. Treptat, pe fondul disensiunilor de pe scena politică erau organizate tot mai multe manifestaţii antimonarhice şi republicane, care îl acuzau pe Carol că încearcă să profite de situaţia financiară grea a ţării. Acesta era considerat vinovat şi de problema din jurul afacerii Strousberg, consorţiu prusac căruia domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală feroviară între Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor pe spatele statului român. Mai mult, în ianuarie 1870 se declanşează o nouă criză guvernamentală în momentul când s-a prezentat în Parlament un proiect de lege care acorda o dotaţie de 300.000 de lei pe an principesei Elisabeta. Acest lucru a stârnit nemulţumirea guvernului de coaliţie între conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, astfel că primul ministru Dimitrie Ghica şi-a dat demisia pe 27 ianuarie 1870.
Între timp, radicalii încep să defăşoare tot mai dese agitaţii antidinastice, pregătind o conspiraţie care să instaureze republica. Capii conspiraţiei erau Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan şi maiorul C. Pillat, susţinuţi evident de liderii radicalilor. Mişcarea conspirativă trebuia să se declanşeze în noaptea de 7/8 august 1870, dar în cele din urmă s-a decis amânarea ei pentru a se vedea rezultatul războiului franco-prusac. Totuşi, Alexandru Candiano-Popescu, şeful grupului de la Ploieşti, n-a acceptat propunerea de amânare. Exact în acea noapte, împreună cu mai mulţi susţinători, Candiano ocupă prefectura şi telegraful, după care organizează o întrunire populară în centrul oraşului, unde anunţă proclamarea republicii şi instaurarea unei regenţe în frunte cu Nicolae Golescu. El însuşi s-a autoproclamat prefect al judeţului Prahova. Spre dimineaţă, Candiano încearcă să trimită mai multe telegrame către autorităţile din străinătate anunţând detronarea lui Carol I, dar acestea au fost oprite de şeful staţiei de telegraf de la Predeal care a anunţat guvernul de la Bucureşti. Acesta a restabilit imediat ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe cei bănuiţi de participare la complot, printre care se numărau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B. P. Haşdeu şi Anastase Stolojan. Candiano-Popescu nu a putut organiza o rezistenţă, iar „conspiratorii” au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte. La 17 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi.
Profund îngrijorat că nu mai putea stăpâni patima „partidelor politice care domnesc în România”, Carol se adresează în repetate rânduri Puterilor Garante, dar răspunsurile nu au fost încurajatoare. El îşi manifesta intenţia de a modifica Constituţia pentru a lărgi prerogativele domnitorului şi a restrânge anumite libertăţi, însă noul guvern instalat pe 18 decembrie 1870, condus de Ion Ghica, era un adept al ferm al Constituţiei. Carol era decis să nu cedeze şi să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. El a redactat o scrisoare către un prieten fictiv, Auerbach, care a apărut în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871, fiind reprodusă şi în presa românească. Carol aprecia că după cinci ani de domnie n-a putut aduce „decât puţine servicii acestei frumoase ţări”, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în diriguitorii acestei ţări” şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa mea patrie”. Unii deputaţi au apreciat această declaraţie că aducea jigniri poporului român, calificând această ameninţare ca „un act de dezertare, un act de înaltă trădare”.
Toată această agitaţie se desfăşura pe fondul internaţional al războiului franco-prusac declanşat în iulie 1870 şi a cărui finalitate a avut detronarea lui Napoleon al III-lea, proclamarea Republicii a III-a în Franţa şi unificarea germană din ianuarie 1871. Opinia publică din ţară era o fermă simpatizantă francofilă, astfel că a fost indignată de umilinţele la care era supus poporul francez de către invadatori şi a sporit mai mult indignarea împotriva imperialismului german şi a „neamţului” aflat pe tronul României, după ce s-a aflat că domnitorul a trimis împăratului Wilhelm I o telegramă de felicitare „pentru victoriile obţinute în realizarea unităţii germane”. În seara zilei de 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă sărbătorirea cu mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti. Manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane. Carol a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă. Pe la unu noaptea, domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica cerându-i pe un ton imperios să demisioneze, totodată, făcându-i cunoscută decizia de a convoca dimineaţă Locotenenţa Domnească din 1866 pentru a-i preda puterea, căci va demisiona.
În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal, iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica. Decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic. Puterile Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi dezlănţuit mari nenorociri asupra ţării, precum falimentul statului şi o stare de anarhie generală. Exponenţii clasei conducătoare nu se puteau dispersa de Carol. În aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să mai chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor. Spre seară, Lascăr Catargiu devine noul preşedinte al Consiliului de miniştri şi acţionează energic pentru împăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.
Mişcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă vreme, chiar dacă opoziţia liberală a continuat să publice articole injurioase la adresa lui Carol. „Şahul” la suveran era des utilizat în lupta opoziţiei pentru obţinerea puterii, iar cetăţenii s-au obişnuit treptat cu astfel de practici. În general, noul context internaţional a impus şi schimbarea viziunii celor mai fervenţi antidinastici şi republicani precum fracţioniştii lui Nicolae Ionescu şi liberalii radicali conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. În acest moment istoric, forma de guvernământ monarhic-constituţională corespundea necesităţilor obiective ale înaintării României pe calea progresului, pentru limitarea decalajului creat faţă de statele din vestul Europei, ca urmare a secolelor de dominaţie otomană.
În perioada următoare are loc o apropiere treptată între Carol şi Ion C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. Acest duet politic a adus în cele din urmă României Independenţa de stat. După câştigarea alegerilor din iunie 1876 de către liberali, Brătianu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri pe 24 iulie. În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru adoptarea unor reforme pentru consolidarea statului. Însă, măsurile de politică internă au fost amânate de evenimentele de pe plan extern, când se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Exista posibilitatea ca ţara noastră să fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine europeană.
Carol I a rămas cunoscut în istoria ţării ca suveranul ce a adus României Independenţa faţă de Imperiul Otoman. Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român, Independenţa de stat. Liderii politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că pe 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României. Pe 12 aprilie, începe de facto războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port. „Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama Independenţa României.
Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de către domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român. Începea astfel Războiul de Independenţă al României. Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc reprezenta un real avantaj. Conform convenţiei, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi înregistrează câteva succese semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie, marele duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul balcanic.Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie, astfel că participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar.
În aceste condiţii, pe 16 august 1877, are loc o întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu. Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor. Primele operaţii militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I pe 30 august, unde cad la datorie peste o mie de ostaşi români. Următorul pas a fost încercuirea Plevnei, pentru a o determina să se predea. Pe 9 noiembrie, forţele române cuceresc reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii, în frunte cu Osman Paşa, se predau pe 28 noiembrie 1877. Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele noastre având misiunea de a apăra flancul vestic pe direcţia Vidin - Belogradcik. În cele din urmă, otomanii capitulează pe 23 ianuarie 1878.În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România, care contribuise la obţinerea victoriei, să participe la trativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor români. Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române.
La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Bsarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfătuirea unui ideal naţional.
La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de „Alteţă regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internaţională ca stat suveran şi independent, care a rupt definitv trecutul de vasalitate faţă de Poartă, şi consolidarea poziţiei lui Carol concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene. În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace.La începutul anului următor, Guvernul rezolva şi „problema Strousberg” prin răscumpărarea tuturor căilor ferate române. Ministrul de finanţe D. A. Sturdza realizează o convenţie cu Societatea acţionarilor în septembrie 1879, prin care obligaţiunile emise de statul român, cu o dobândă de 6%, erau garantate prin ipotecarea reţelei feroviare. Proiectul este larg dezbătut în Parlamentul de la Bucureşti, dar în ciuda opoziţiei conservatoare, care se folosea de orice pretext pentru a răsturna guvernul liberal, convenţia este adoptată. În februarie 1880, la numai câteva zile de la proclamarea convenţiei, Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau independenţa României.
Conservatorii îi acuzau în dese rânduri pe liberali că nu doreau să proclame monarhia, deoarece în străfundul inimii lor rămâneau republicani. Pentru a dovedi că acuzaţiile sunt false, în ziua de 14 martie 1881, guvernul liberal prezintă un proiect de lege prin care Parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, „Proclamă rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”. Proiectul a fost adoptat în unanimitate de Corpurile legiuitoare şi prevedea: „Articolul I. România ia titlul de regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”. O delegaţie în frunte cu Dimitrie Ghica, preşedintele Senatului, şi Constantin A. Rosetti, preşedintele Adunării Deputaţilor, a prezentat legea lui Carol I. Chiar în acea seară a avut loc ceremonia la palat în cadrul căreia a fost promulgată legea. În raportul guvernului citit la ceremonie se arăta: „România, constituită în regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume care este în acord cu poziţia ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul său, şi acest suveran luând titlul de rege, nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului”. Datorită funeraliilor ţarului Alexandru al II-lea, festivităţile consacrate proclamării regatului au fost amânate pentru 10 mai, când se împlineau 15 ani de la urcarea pe tron a lui Carol I. Pe 5 aprilie, Ion C. Brătianu predă conducerea guvernului fratelui său, Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida istoricul act.
Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol. În cuvântul de mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii României”. Cum, după moartea fiicei lor Maria, cuplul regal nu a mai avut copii, nu exista un succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-a reglementat această problemă. Articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881.
Pe 9 iunie acelaşi an, Ion C. Brătianu organizează un vot de blam din partea Parlamentului împotriva guvernului condus de fratele său, astfel că fruntaşul liberal îşi reia funcţa de prim-ministru. În aceste condiţii, era deschisă calea pentru adoptarea măsurilor necesare consolidării şi modernizării statului român. În iunie 1884, Parlamentul a adoptat revizuirea Constituţiei care stabilea ca formă de guvernământ regatul. Totodată, era adoptată o nouă lege electorală care reducea numărul colegiilor de la IV la III şi extindea dreptul la vot prin scăderea censului. În aceaşi lună a fost votată şi legea domeniilor Coroanei. Prin acest act, clasa politică dorea să „lege” cât mai strâns familia domnitoare de pământul românesc şi să-i creeze o situaţie materială cât mai bună.
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării. La 29 decembrie 1892, Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia].
După proclamarea regatului, manifestaţiile antidinastice au continuat, mai ales din partea „Opoziţiei Unite” care se folosea de orice prilej pentru a determina căderea de la putere a guvernului I. C. Brătianu. Campaniile se desfăşurau prin intermediul presei. Presat şi de răscoala ţărănească izbucnită în acelaşi an, Ion C. Brătianu şi-a depus demisia pe 20 martie 1888, după 12 ani de dominaţie liberală a vieţii politice din România. Au urmat, după expresia lui Nicolae Iorga, „douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei”, în care regele a ştiut să ţină în mână balanţa puterii, folosind cu precădere sistemul rotativei guvernamentale prin alternarea la putere a conservatorilor cu liberalii.
Au mai urmat tot timpul manifestări împotriva regelui, dar ele erau cunoscute pentru lipsa de sinceritate şi caracterul politicianist. Carol şi-a păstrat demnitatea şi nu a ezitat să promulge acele măsuri, indiferent de la ce partid erau propuse, care au făcut din România o ţară modernă.Carol I s-a preocupat de sprijinirea culturii şi dezvoltarea învăţământului. Academia Română i-a recunoscut preţioasa activitate în acest sens, iar după 1879 a fost ales preşedinte de onoare al acestui for ştiinţific şi cultural. Mai mult, din 1891 regele s-a dedicat în mod special dezvoltării culturii româneşti prin fundaţia „Carol I”.
Politica externă a României după obţinerea Independenţei de stat a cunoscut multiple semnificaţii. Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea influenţei franceze şi creşterea rolului Germaniei pe scena internaţională au permis lui Carol I să îşi materializeze simpatiile pentru ţara sa de origine printr-un tratat de alianţă. Carol a fost invitat la Berlin ca naş la botezul unui fiu al viitorului împărat Wilhelm al II-lea, iar cu aces prilej a fost stabilit cadrul proiectului de tratat. Dar cum „drumul spre Berlin trece prin Viena”, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania. Astfel, ţara noastră a devenit membru asociat al blocului militar denumit Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. Prin acest fapt, România a ieşit din izolarea politică în care se afla la acel moment, iar ţara noastră s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Acest tratat a fost ţinut secret, căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar fi fost extrem de nepopulară în rândul opiniei publice. De fapt, şeful statului român nu s-a considerat niciodată aliatul guvernului maghiar, iar starea de tensiune dintre România şi Austro-Ungaria, generată de voinţa poporului român de pe ambii versanţi ale Carpaţilor de a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat, nu s-a micşorat. De asemenea, Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi. Un exemplu este intervenţia sa pe lângă Curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj în 1894.
Promovând o politică de echilibru între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv de partea a unuia sau altuia din cele două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele. Clasa politică a depus mari eforturi pentru a ridica prestigiul monarhiei în conştiinţa poporului român, aducând elogii activităţii lui Carol I şi succeselor obţinute de România în timpul domniei sale. Un bun exemplu sunt serbările jubiliare desfăşurate în 1906 cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie a lui Carol. Atunci s-a organizat o mare expoziţie naţională cuprinzând principalele realizări ale ţării în procesul de modernizare. În acele vremuri, societatea românească se confrunta cu grave contradicţii, departe de a fi una a armoniei cum încercau să acrediteze oficialităţile.
Cruda realitate a ieşit la iveală un an mai târziu. În ziua de 8 februarie 1907 a izbucnit la Flămânzi, judeţul Botoşani, conflictul ce avea să declanşeze marea răscoală ţărănească. Regele încredinţează guvernul lui D. A. Sturdza, preşedintele Partidului Naţional Liberal, având la Interne pe Ionel Brătianu şi la ministerul de Război pe generalul Alexandru Averescu. Deşi cabinetul a încercat să ia unele măsuri pentru a mai calma situaţia, ele nu au atins problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au degenerat. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie.
Pentru orice om politic era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare, căci societatea însăşi trebuia reconstruită din temelii. Însuşi regele era conştient de această realitate. Într-o conversaţie cu Alexandru Marghiloman el îi spunea: „România întreagă trebuie refăcută, căci totul s-a prăbuşit”. La sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al PNL şi prim-ministru devine Ion I. C. Brătianu. Încă de la începutul primului său mandat, fruntaşul liberal pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. În faţa acestei situaţii, prim ministrul îşi depune mandatul pe 28 decembrie 1910. Au urmat patru ani de guvernare conservatoare.
Declanşarea celui de-al doilea război balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat România să intervină de partea Serbiei, ce constituia practic primul pas spre desprinderea de alianţa cu Austro-Ungaria. Pe 27 iunie, România a declarat război Bulgariei. În calitate de comandant suprem al armatei, Carol I a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a fost nevoită să ceară pace, astfel încât a fost evitată o confruntare militară efectivă. Tratativele de pace s-au ţinut la Bucureşti, şedinţele fiind prezidate de Titu Maiorescu, primul ministru al României. Pe 28 iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care, printre altele, obliga Bulgaria să cedeze ţării noastre sudul Dobrogei (Cadrilaterul) format din două judeţe, Durostor şi Caliacra. Acest moment a fost unul important din perspectiva relaţiilor internaţionale, căci era prima pace în care se luau hotărâri de către ţările mici fără amestecul direct al Marilor Puteri. Totodată, Pacea de la Bucureşti a determinat o răceală vădită a relaţiilor româno-austro-ungare şi o apropiere tot mai mult de Rusia.
Pe 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obţine un nou mandat de prim-ministru, iar acesta era un filo-antantist convins. Au urmat vizite ale ministrului de externe rus Sazonov în ţara noastră şi chiar o întrevedere bilaterală la Constanţa între Carol şi ţarul Nicolae al II-lea, pe 1 iunie 1914. Pe plan intern, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. Mai mult, declanşarea primului război mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi. Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a constituit pretextul declanşării primului război mondial. La 14/27 iulie, respectiv 18/31 iulie, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îl anunţă pe Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat”. Mai mult, cancelarul german Bethman-Hollveg îi telegrafia regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei”. În aceste condiţii, Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia pe data de 21 iulie/3 august 1914. Fără nici o introducere, regele a declarat: „Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă.”
Pentru a fi mai convingător, Carol „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ion Brătianu tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a căror iscălutură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cârma statului, nu văzuse misteriosul document”. Regele considera o chestiune de demnitate ca România să-şi onoreze iscălitura. În schimb, grupul din jurul prim ministrului Ion I. C. Brătianu se pronunţa pentru Antanta. În cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei prezenţi, numai bătrânul conservator Petre P. Carp l-a susţinut cu fermitate pe şeful statului: „Cu lăsaţi pe omul aista singur?”. Majoritatea s-a pronunţat pentru neutralitate, invocând şi motivul că Austro-Ungaria a atacat prima. Carol I a constat şi s-a supus cu mare regret deciziei Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.
Carol I a fost grav afectat de hotărârea adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape singur”, mărturisea el lui Constantin Stere. Şeful statului l-a anunţat pe împăratul Germaniei de deczia adoptată la Consiliul de Coroană, ţinând însă să precizeze cât de mult suferă din această pricină. Din acest moment, întreaga politică externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu. Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormantată şi Elisabeta. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia împăratului german Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”.
Convingerea lui Carol era că avea un rol civilizator în acestă parte a Europei, cultivând membrilor familiei regale o asemenea mentalitate. În desele prelegeri către moştenitorul său, nepotul Ferdinand I, regele spunea: „aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”. Permanent preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol s-a aflat în situaţia, tragică pentru un om, de a fi mereu izolat, de a nu avea nici un prieten. Soţia sa mărturisea că „şi în somn el poartă Coroana pe cap". Persoana regelui inspira respect, rigiditatea dusă la extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară, se manifesta în viaţa de zi cu zi, ca şi în momentele solemne.
Carol I avea o mare reticenţă în relaţiile cu oamenii politici români. El a introdus maniere „nemţeşti” rigide care nu o dată i-au adus critici vehemente. Din acest punct de vedere, semnificativă este ceremonia de învestire a noului guvern: „Regele primeşte jurământul în uniforma lui pe care o poartă mereu parcă numai în poziţie de drepţi, într-un fel rigid după felul ofiţerilor prusaci. Jurământul era citit de fiecare membru al guvernului cu mâna pe cruce, după care era iscălit în ordinea în care miniştri erau aşezaţi, în ordinea vechimii”. Ion G. Duca, participant la o asemenea ceremonie, nota: „aveam impresia că suntem o companie militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seama cum acest principe introdusese, în toate, formele militarismului german de care toată fiinţa lui era îmbibată”. Faptul că regele întindea miniştrilor săi un singur deget, iar celor „privilegiaţi” cel mult două degete, avea la rândul său o semnificaţie aparte. Aşadar, prin personalitatea sa, regele Carol I a ştiut să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare.
Surse:
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991
Sorin Cristescu, Carol I şi politica României (1878-1912), Editura Padeia, Bucureşti, 2008.
Autor colectiv: Memoriile regelui Carol I al Romaniei de un martor ocular, Editura Scripta, Bucureşti, 1992
Sorin Liviu Damean, Carol I al României, 1866-1881, Editura Padeia, Bucureşti, 2000
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003
Autor colectiv: Regii României - o istorie adevarată, Editura Tesu, Bucureşti, 1998
Ion Bulei, Viaţa cotidiană în timpul lui Carol I, Editura Titronic, Bucureşti, 2005
Jurnal. Carol I al Romaniei. Volumul I: 1881-1887, Editura Polirom, Bucureşti, 2007
https://familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i
https://peles.ro/personalitati/regele-carol-i/
https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/276-carol-i-1839-1914
https://editiadedimineata.ro/regele-carol-asa-c um-l-au-descris-cativa-dintre-cei-care-l-au-cunoscut/
