$$$

 ANTON PANN

Anton Pann a fost cantaret de strana si profesor de muzica psaltica, compozitor, folclorist si scriitor, tipograf si colportor al scrierilor lui si ale altora, situandu-se intre intemeietorii culturii noastre. De aceea, Anton Pann a ramas, prin personalitatea sa complexa, in egala masura, atat in istoria literaturii romane, cat si in cea a Bisericii Ortodoxe Romane.

Anton Pann, viata si activitatea

Anton Pann s-a nascut in Bulgaria, la Silven, un targ insemnat asezat la poalele versantului sudic al muntilor Balcani, pe malul stang al raului Tundza, laN-NE de Stara-Zagora .

Tatal se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov ("vreun Pandele sau Pantelimon", cum sugereaza intrun studiu Tudor Vianu) si era de meserie caldarar sau aramar. George Calinescu afirma ca prin tatal sau, Anton Pann era roman de origine: "Cunoasterea miraculoasa a limbii noastre e un semn ca era sau roman (valah curat ori cutovlah), sau ca venise aici in frageda copilarie" . Numele tatalui, Pantoleon Petrov, a devenit in romaneste Petroveanu, iar fiul si-a pastrat numele de Antonie Pantoleon Petroveanu, cu care isi semna manuscrisele pana prin 1826.

Tatal raposeaza inainte de vreme, lasand in urma-i o vaduva si trei orfani (o sora care murise demica). Anul mortii tatalui, 1806, coincide cu izbucnirea a nu se mai stie catelea razboi ruso-turc."Antonachi", cum il alinta mama, ia drumul pribegiei, impreuna cu ceilalti doi frati, la Nord de Dunare, in cautarea unei vieti mai bune.

De aici, insoteste trupele rusesti in miscare, trece in Basarabia si se stabileste la Chisinau, unde intra (la varsta de 10 ani) in corul bisericii mari din aceasta localitate, avand o voce frumos timbrata. Aici isi fixeaza vocatia de psalt si invata limba rusa.Cei doi frati, inrolandu-se in armia ruseasca, sfarsesc eroic in 1809 la asaltul Brailei impotriva turcilor. Orasul Chisinau il fascineaza si il determina sa faca o insemnare pe o carte de cult:"A. Pann, aflandu-ma intre sopranii armoniei eclesiastice, la anul 1810".

In iarna anului 1812, vaduva Tomaida ajunge, cu ultimul dintre copii, la Bucuresti. Desi avea numai 16 ani, intelesese lectiile dureroase ale vietii si ale razboiului. Sarac si fara cunostinte printre localnici intra datorita vocii lui ingeresti cantaret la biserica"Cu Sfinti", sau "Cu Sibile" , dupa ce fusese paracliser la biserica Olari.

Anton Pann cunostea destul de bine limbile: romana, greaca, bulgara, turca si rusa. Dornic sa-si imbogateasca cunostintele, se inscrie "ca auditor" la "scoala de muzichie" deschisa de Dionisie Fotino, "scriitor erudit si compozitor muzical", cunoscator perfect almuzicii orientale (1769 -1821). In 1816 paraseste aceasta scoala si se inscrie la scoala deschisa de Petru Efesiul, unul din grecii priceputi in muzica eclesiastica, care i-a transmis nu numai cunostintele de baza ale artei muzicale, dar si dorinta de perfectiune, scoala care functiona pe langa biserica Sf. Nicolae Selari.

Aici invata si mestesugul tiparului, in tipografia aceluiasi Petru Efesiul, iar in 1819 ajunge"director" al tipografiei si tipareste pentru intaia data un Axion in romaneste, care, din nefericire, nu s-a pastrat in nici un exemplar.

In 1819, scaunul arhieresc din Capitala e ocupat de Dionisie Lupu, om luminat care initiaza o adevarata campanie de"autohtonizare" a vietii eclesiastice. La numai 23 de ani, Anton Pann este numit de mitropolitul Dionisie Lupu in comisia pentru traducerea cantarilor bisericesti din greceste in romaneste, folosindu-se de noua semiologie hrisantica, dovada ca devenise un nume cunoscut in viata muzicii bisericesti a epocii.

In timpul anului 1821 Anton Pann se refugiaza la Brasov, dupa modelul boierilor, adapostindu-se pe langa biserica Sf. Nicolae din Schei, unde canta la strana. Aici il va cunoaste pe Ion Barac, celalalt colportor, traducator si tipograf de carti populare din orasul de sub Tampa , cu care va lega o stransa prietenie. Dupa inabusirea Zaverei, revine in Bucuresti in primavara anului 1822.

Anul 1826 aduce ceva nou in viata lui, si anume legatura cu meleagurile valcene. Documentele vremii il gasesc in acest an oranduit "dascal de muzichie" la scoala de pe langa Episcopia Ramnicului si cantaret la biserica"Buna Vestire".

In activitatea sa de la Episcopie, Anton Pann a avut ca scop principal romanizarea si modernizarea muzicii bisericesti, dovada fiind manuscrisele redactate cu scrisul fin al psaltului, constand in cantari specifice cultului ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. In acelasi timp, preda lectii de muzica maicilor de la manastirile Dintr-un Lemn si Surupatele, care erau incantate de"glasul mangaios al psaltului" .

Casa Memoriala Anton Pann - Ramnicu Valcea

In timpul sederii la Ramnicu-Valcea Anton Pann a locuit in imobilul din strada Stirbei Voda (azi muzeul memorial Anton Pann), aflat pe acea vreme la marginea orasului, pe drumul Cheii si al Olanestilor. Este cea mai veche cladire din Ramnicu-Valcea, care mai pastreaza stilul acesta de constructie curat romanesc, cu specificul zonei valcene.

Anton Pann a trecut la cele vesnice in ziua de 2 noiembrie 1854. Este inmormantat la biserica Lucaci din Bucuresti, din apropierea casei sale.

In curtea bisericii Lucaci, pe o modesta lespede de piatra, sunt sapate trei din cele cinci strofe ale epitafului pe care si l-a compus singur: "La mormant ca sa-mi radice/Un stalp ca un monument/De marmura, sa nu-i strice/Taria vrun element./Carele lucrat sa fie/Cvadrat si lucrat frumos,/Si pe dansul sa se scrie/Aceste versuri din jos <<Aici s-a mutat cu jale/In cel mai din urma an/Care in cartile sale/Se citeste Anton Pann.//Acum mana-i inc e t eaza, /Ce la scris me reu sedea,/Nopti intregi nu mai lucreaza/La lumina carti sa dea.//Implinindu-si datoria/Si talantul ne-ngropand,/S-a facut calatoria,/Dand in lume altor rand>>

Din opera muzicala bisericeasca a lui Anton Pann amintim: Noul Doxastar, Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti sau Gramatica melodica, Heruvico-Chinonicar, Paresimier, Noul Anastasimatar.

Anton Pann, compozitor al muzicii imnului national al Romaniei

Anul 1848 il gaseste pe Anton Pann la Ramnicu Valcea. Parasise Bucurestii din pricina molimei de holera. La 11 iunie izbucneste ca o uriasa flacara Revolutia si se intinde in intreaga tara. G. Dem. Teodorescu scrie in legatura cu acest eveniment ca "Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor nationale si canta triumful revolutiunii printr-un imn, de care s-a vorbit in organele de publicitate ale epocii". Este vorba de un document Nr. 1184 din 30 iulie 1848 si publicat in "Monitorul Roman" Nr. 14 din 26 august 1848, inserat in colectia "Anul 1848 in Principatele Romane", in care, la 30 iulie 1848, comisarul de propaganda al districtului Valcea, Dumitru Zaganescu, fratele eroului din Dealul Spirii, raporta Ministrului Treburilor din Launtrul Tarii Romanesti, cadrul in care fusese sarbatorita revolutia in orasul Ramnicu-Valcea si care mentioneaza si participarea lui Anton Pann: "Intr-acest pompos constitutiu, aflandu-se si d-lui Anton Pann, profesor de muzica, impreuna cu cativa cantareti de aceeasi profesie, au alcatuit o musica vocala cu nisce versuri prea frumoase puse pe un ton national plin de armonie si triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie in inimile tuturor cetatenilor".

Evenimentul se petrecea joi, 29 iulie 1848, "intr-o campie inconjurata cu arbori, ce este la marginea cetatii", adica actualul parc Zavoi, prilej cu care s-a depus juramantul pe Constitutie, s-au sfintit steagurile revolutiei si s-a cantat "pentru prima data in Tara Romaneasca" , intr-un cadru oficial, dupa afirmatia lui Vasile Roman, viitorul Imn de stat al Romaniei,"Desteapta-te, romane!"

Anton Pann a fost cel care a pus pe muzica versurile poeziei "Un rasunet", scrisa de brasoveanul Andrei Muresanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann si unul din admiratorii acestuia, ne relateaza cum in casa poetului Andrei Muresanu din Brasov, unde se intalneau N. Balcescu, Ion Bratianu, Gh.Magheru, Cezar Bolliac si Vasile Alecsandri, cu totii fiind in cautarea unei melodii pentru poezia"Un rasunet", cel care a gasit melodia"veche, taraganata", dar devenita atat de vibranta in posterioritate, a fost Anton Pann.

Aceasta melodie nu era alta decat romanta "Din sanul maicii mele", alcatuita in 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Vorbind despre poetul Andrei Muresanu si despre poezia "Un rasunet" (Desteapta-te, romane), George Calinescu numeste aceasta poezie "Marseilleza romana", iar pe Anton Pann il considera"acel Rouget de Lisle roman" , comparandu-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofiterul francez care a compus Marseilleza, imnul revolutiei franceze de la 1789.

Anton Pann in memoria oamenilor de cultura

Mihai Eminescu Eminescu a pus, in poezia"Epigonii", acea inscriptie nemuritoare pe mormantul literar al lui Anton Pann:" S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb", ca si cum acesta l-ar fi avut nas pe insusi Pepelea, personajul snoavelor si povestirilor populare romanesti, inrudit cu Pacala si intruchipand istetimea, umorul si perspicacitatea.

La randul sau, Nicolae Iorga, in "Istoria literaturii romanesti", il caracteriza astfel pe Anton Pann: "Cantaretul de giumbusuri, lautarul literar al petrecerilor, ghidusul de ietacuri, amorezatul care cauta la ferestruicele casutelor de mahala, prinzand ceasul cand lipseste respectivul jupan, tovarasul ceasurilor de veselie ale preotilor, dascalilor, tarcovnicilor, carora li zice pe glas de psaltichie lucruri care fac parte din placuta slujba a Satanei".

Alti cercetatori l-au asemanat cu Ion Creanga sau cu Ion Luca Caragiale: "Prin clasicism, prin intelepciune si bun-simt, prin eruditie si jovialitate, prin folclor, Anton Pann e predecesorul lui Creanga. Insa Pann e balcanic. Paradoxal, dar nu pe humulesteanul Ion Creanga il anticipeaza "profesorul de cantari", ci, in linie tipologica, pe levantinul Caragiale. Eroii predilecti ai lui Pann sunt cetateni onorabili, proprietari, negustori ca jupan Dumitrache" .

$$$

 AURELIU ANTONINIO PRAEDETIS

Aureliu Antoninio Praedetis (cunoscut și ca Aurelius Antoninus Praedetis – sau Praedis, Predetici, ori Aureliu Antoninio Praedetis Nasody) – ardelean de origine din Năsăud (de unde și particula „Nasody”) și fost locotenent auditor (judecător) în armata austriacă, este autorul unui mare dicționar plurilingv intitulat „Dictionarii trium lingvarum germano-latina et daco-romana”.

Lexiconul respectiv face parte dintre cele 3 dicționare multilingve publicate în limba română în ultima decadă a secolului al XVIII-lea.

Dictionarii trium lingvarum germano-latina et daco-romana

Început în anul 1792 – într-un moment în care autorul său era la pensie, dicționarul a fost finalizat în 1793 și a avut 3 volume, subiectul său fiind reprezentat de limbile latină, germană și română.

Dicționarul – nepublicat,a fost păstrat la biblioteca Episcopiei din Oradea[6] și a fost descoperit de Nicolae Densușianu. O listă aranjată pe două coloane pornește de la cuvinte în limba germană scrise cu caractere gotice și ordonate alfabetic – urmate de cuvinte sinonime corespondente în limba latină scrise cu caractere latine. Pare că manuscrisul a fost redactat în perioada în care autorul a stat în Moldova, numărul mare de regionalisme prezente fiind o dovadă în acest sens Autorul a scris pe manuscris deviza: „Non tamen immemores penitus virtutis avitae/ Nec piget antiquas rursus adire vias.” Primul volum (literele A-K) a avut 986 pagini, al doilea volum (literele L-T) 778 pagini, iar cel de-al treilea (literele U-Z) 624 pagini.

Lucrarea sa s-a încadrat curentului de promovare a daco-romanismului, al cărui reprezentant de frunte a fost Petru Maior.

Alte contribuții

Praedetis, pe la începutul secolului al XIX-lea a trăit la Iași, unde a început să scrie „Istoria Moldovei”. A avut și o contribuție minoră în cadrul etnobotanicii române.

$$$

 BĂTĂLIA DE LA GAUGAMELA (331 ÎC)

Bătălia de la Gaugamela a avut loc în 331 Î.C. între Alexandru cel Mare și Darius al III-lea al Persiei. Numită și Bătălia de la Arbela, a fost o victorie decisivă pentru macedoneni și a dus la căderea Imperiului Persan.

Bătălia a început cu perșii deja prezenți pe câmpul de luptă. Darius recrutase cea mai bună cavalerie din satrapiile sale orientale și dintr-un trib sciți aliat și desfășurase care cu coasă, pentru care ordonase îndepărtarea tufișurilor și a vegetației de pe câmpul de luptă pentru a le maximiza eficacitatea. De asemenea, a avut 15 elefanți indieni susținuți de carele indiene. Darius s-a plasat în centru cu cea mai bună infanterie a sa, așa cum era tradiția regilor perși. Era înconjurat, în dreapta sa, de cavaleria cariană, mercenari greci și gărzile pe cai persani. În centru-dreapta a plasat gărzile persane (Ple Bearers/Nemuritori pentru greci), cavaleria indiană și mardianul său. 

Pe ambele flancuri se afla cavaleria. Bessus comanda flancul stâng cu bactrianii, cavaleria Dahae, cavaleria arahosiană, cavaleria persană, cavaleria susiană, cavaleria cadusiană și sciții. Carele au fost plasate în față cu un mic grup de bactriani. Mazaeus comanda flancul drept cu sirieni, mediani, mesopotamieni, parți, saci, tapuri, ircani, caucaziani, albanezi, sacesini, capadocieni și cavalerie. Capadocienii și armenii au fost staționați în fața celorlalte unități de cavalerie și au condus atacul. Cavaleria albaneză și sacesiniană au fost trimise să flancheze stânga greacă.

Macedonenii au fost împărțiți în două, cu partea dreaptă sub comanda directă a lui Alexandru și partea stângă a lui Parmenion. Alexandru a luptat cu cavaleria lui. Alături de ea erau cavaleria uşoară paioniană şi greacă. Cavaleria mercenară a fost împărțită în două grupe, veterani pe flancul drept și restul în fața agrienilor și a arcașilor greci, care erau staționați lângă falange. Parmenion era staționat în stânga cu tesalienii, mercenarii greci și cavaleria tracilor. Acolo urmau să efectueze o manevră de reținere în timp ce Alexander dădea lovitura decisivă din dreapta.

În centru-dreapta erau mercenarii cretani. În spatele lor se aflau cavaleria tesalică sub conducerea lui Filip și mercenari ahei. În dreapta lor se afla o altă parte a cavaleriei grecești aliate. De acolo a venit falanga, în dublă linie. Depășiți numeric cu 5:1 la cavalerie, cu linia lor depășită cu peste o milă, părea inevitabil ca grecii să fie flancați de perși. Linia a doua a primit ordine să se ocupe de orice unități de flancare în cazul în care ar apărea pricolul. Această a doua linie era formată în mare parte din mercenari.

Alexandru a început prin a ordona infanteriei sale să mărșăluiască în formație de falange spre centrul liniei inamice. Macedoneanul a înaintat cu aripile eșalonate înapoi la 45 de grade pentru a atrage cavaleria persană să atace. În timp ce falangele se luptau cu infanteria persană, Darius a trimis o mare parte a cavaleriei sale și o parte a infanteriei sale obișnuite să atace forțele lui Parmenion din stânga.

În timpul bătăliei, Alexandru a folosit o strategie neobișnuită, care a fost duplicată doar de câteva ori. În timp ce infanteria se lupta cu trupele persane din centru, Alexandru a început să călărească până la marginea flancului drept, însoțit de cavaleria sa însoțitoare. Planul său era să atragă cât mai mult posibil din cavaleria persană pe flancuri, să creeze un decalaj în interiorul liniei inamice unde o lovitură decisivă ar putea fi apoi aplicată lui Darius în centru. Acest lucru a necesitat sincronizare și manevre aproape perfecte, iar Alexandru însuși să acționeze primul. Alexandru l-ar fi forțat pe Darius să atace (deoarece s-ar fi mutat în curând de pe terenul pregătit), deși Darius nu a vrut să fie primul care să atace după ce a văzut ce s-a întâmplat la Issus împotriva unei formațiuni similare. În cele din urmă, mâna lui Darius a fost forțată și a atacat.

Darius și-a lansat acum carele, dintre care unele au fost interceptate de agriani (aruncătorii de lanțuri). Se spune că armata greacă s-ar fi antrenat pentru o nouă tactică de a contracara aceste care devastatoare în cazul în care intrau în rândurile lor: primele linii aveau să se îndepărteze, deschizând un gol. Calul ar fi refuzat să alerge în sulițele rândurilor din față și să intre în „capcana pentru șoareci”, pentru a fi oprit de sulițele rândurilor din spate. Conducătorii de care și caii lor puteau fi apoi uciși pe îndelete.

Pe măsură ce perșii înaintau din ce în ce mai departe spre flancurile grecești în atacul lor, Alexandru s-a filtrat încet în ariergarda sa. Alexandru și-a dezactivat însoțitorii și s-a pregătit pentru atacul decisiv. Și-a format unitățile într-o pană uriașă, cu el conducând atacul. În spatele lor se afla brigada de gardă împreună cu orice batalioane de falange pe care le putea retrage din luptă. Acestea erau trupe ușoare de urmărire. Alexandru și-a luat cea mai mare parte a cavaleriei și s-a deplasat paralel cu linia frontului lui Darius, pornind de pe câmpul de luptă pregătit. Ca răspuns, Darius a ordonat cavaleriei sale din primele linii să blocheze forțele lui Alexandru. Necunoscut lui Darius, Alexandru a ascuns o forță de peltaste (infanterie ușoară înarmată cu praștii, sulițe și arcuri scurte) în spatele călăreților săi și și-a trimis încet forța într-un unghi, îndreptându-se spre oștirea persană, până când în cele din urmă s-a deschis un decalaj între stânga lui Bessus și centrul lui Darius și Alexandru și-a trimis cavaleria să coboare decalajul din linia persană într-o formație de pană. În același timp, peltaștii au angajat cavaleria pentru a-i împiedica să se întoarcă pentru a angaja cavaleria de încărcare a lui Alexandru. Infanteria persană din centru se lupta încă cu falange, împiedicând orice încercare de a contracara sarcina lui Alexandru.

Această pană mare s-a izbit apoi de centrul persan slăbit, eliminând garda regală a lui Darius și mercenarii greci. Bessus din stânga, rupt de Darius și temându-se să nu fie lovit cu această pană, a început să se retragă. Darius era în pericol de a fi tăiat, iar opinia modernă larg răspândită este că acum s-a speriat și a fugit, cu restul armatei sale urmându-l. Aceasta se bazează pe relatarea lui Arian (Anabasis 3.14): „Pentru o scurtă perioadă a urmat o luptă corp la corp, dar când cavaleria macedoneană, comandată de însuși Alexandru, a continuat cu putere, împotriva perșilor și lovindu-le fețele cu sulițele lor, iar când falanga macedoneană era densă. așezată și cu sulițe lungi au atacat si ei, toate lucrurile la un loc i-au părut pline de groază lui Darius, care era deja de mult timp într-o stare de frică, astfel încat el a fost primul care s-a întors și a fugit.” 

O viziune mai puțin obișnuită este că armata lui Darius era deja distrusă când Darius a fugit și este susținută de un jurnal astronomic din Babilon scris în câteva zile de luptă:

„În a douăzeci și patra [ziua lunii lunare], dimineața, regele lumii [adică, Darius] [și-a ridicat] stindardul [lacuna]. Unul în față s-au luptat și o înfrângere grea a trupelor [a regelui pe care l-a provocat]. Regele [adică, Darius], trupele lui l-au părăsit și la cetățile lor [au mers]. Au fugit în țara Guti.” 

Alexandru ar fi putut să-l urmărească pe Darius în acest moment. Cu toate acestea, a primit mesaje disperate de la Parmenion (un eveniment care mai târziu avea să fie folosit de Callisthenes și alții pentru a-l discredita pe Parmenion) din stânga. Alexandru s-a confruntat cu alegerea de a-l urmări pe Darius și de a avea șansa de a-l ucide, punând capăt războiului dintr-o singură lovitură, dar riscând să-și piardă armata sau să se întoarcă pe flancul stâng pentru a-l ajuta pe Parmenion și a-și păstra forțele, lăsându-l pe Darius să scape în munții din jur. L-a ajutat pe Parmenion și l-a urmat pe Darius mai târziu. 

În timp ce ținea pe stânga, un gol se deschisese între stânga și centrul liniei grecești. Cavaleria persană și indiană din centru cu a pătruns. În loc să ia falanga sau pe Parmenion din spate, au continuat spre tabără pentru a jefui. De asemenea, au încercat să o salveze pe Regina Mamă, Sisygambis, dar ea a refuzat să meargă cu ei.

Între timp, pe măsură ce centrul lui Darius s-a dezorganizat, Mazaeus a început și el să-și retragă forțele, așa cum a făcut Bessus. Cu toate acestea, spre deosebire de stânga cu Bessus, perșii au căzut curând în dezordine, când tesalienii și alte unități de cavalerie s-au îndreptat spre inamicul care fugea.

După bătălie, Parmenion a adunat trenul de bagaje persan, în timp ce Alexandru și garda lui de corp l-au urmărit pe Darius. Ca și la Issus, au fost câștigate prăzi substanțiale, cu 4.000 de talanți capturați, carul și arcul personal al regelui și elefanții de război. A fost o înfrângere dezastruoasă pentru perși și una dintre cele mai frumoase victorii ale lui Alexandru.

Darius a reușit să scape cu un mic corp al forțelor sale rămas intact. Cavaleria bactriană și Bessus l-au prins din urmă, la fel ca unii dintre supraviețuitorii Gărzii Regale și 2.000 de mercenari greci.

În acest moment, Imperiul Persan a fost împărțit în două jumătăți - Est și Vest. La evadarea sa, Darius a ținut un discurs la ceea ce a mai rămas din armata sa. El a plănuit să se îndrepte mai spre est și să ridice o altă armată pentru a-l înfrunta pe Alexandru, presupunând că macedonenii se vor îndrepta spre Babilon. În același timp, a trimis scrisori către satrapii săi estici prin care le-a cerut să rămână loiali.

Satrapii aveau însă alte intenții. Bessus l-a ucis pe Darius înainte de a fugi spre est. Când Alexandru a descoperit că Darius a fost ucis, a fost întristat să vadă un inamic pe care îl respecta ucis într-o asemenea manieră și ia oferit lui Darius o ceremonie de înmormântare completă la Persepolis, fosta capitală ceremonială a Imperiului Persan, înainte de a-l urmări cu furie pe Bessus, capturandu-l și executându-l anul următor. Majoritatea satrapilor rămași și-au acordat loialitatea lui Alexandru și li sa permis să-și păstreze pozițiile. În mod tradițional, se consideră că Imperiul Persan s-a încheiat cu moartea lui Darius.

IOAN GHERGHINA - MARI BĂTĂLII (Vol.1)

$$$

 BIBLIOTECA DIN HATUȘA

Hatuşa a fost capitala regatului Hatian si al imperiului Hitit (numele asemanator este absolut intamplator). Doua popoare diferite, care au populat Asia Mica (Anatolia) in mileniile 2 si 3 i.Hr. Despre Hatieni (sau Hati) stim foarte putin, majoritatea lucrurilor stiute sunt din surse Hitite si din texte bilingve, care s-au pastrat in biblioteca din Hatuşa. Cateva lucruri despre Hatieni: ei nu erau nici semiti si nici indo-europeni (la fel ca sumerienii), locul de bastina a fost probabil nord-vestul Caucazului, limba vorbita nu era nici semita si nici indo-europena, astazi este clasificata (dupa parerea mea, fortat) drept circasiana (popoarele care au trait pe suprafata dintre vestul Marii Baltice si estul Marii Negre) limba apropiata de limba abhaza de astazi. Hatienii au avut o religie proprie cu zeitatile principale Nerik and Zippalanda (zeita cerului si zeul furtunilor), cu o sumedenie de copii-zei, cel mai important fiind Telipinu si perechea lui Hatepinush (din care se trage si numele poporului). Asemanator Sumerienilor, Telpinu este considerat si primul rege al Hatienilor. Dupa cucerirea lor de Hitiţi, Hatieni au fost asimilati complet.

Hitiţii au o istorie extrem de interesanta, cu o etnogeneza complicata. Important de mentionat ca “descoperirea” lor a contribuit enorm la probarea istoriei biblice. Pana la “descoperirea” lor, povestile biblice care vorbeau despre acest popor au fost considerate povestiri mitice. Descoperirea poporului si a textelor lui s-au produs in doua etape, prima dupa descifrarea hieroglifelor egiptene – a fost descifrat un basorelief care povestea despre razboaiele dintre Ramses al II-lea si un Imperiu Hitit din nordul Cananului. Intr-o a doua etapa, in anii 1893-94 a fost descoperit un sit enorm langa orasul turcesc Boğazköy din centrul Anatoliei. Marele arheolog si antropolog Ernest Chantre (1843 – 1924) a descoperit in acest sit marele oras Hatuşa, capitala istorica al imperiului Hittit. Sapaturile au durat exact un secol si s-au terminat in 1994 executate de o echipa germana, condusa de Peter Neve. Desi textele gasite erau scrise cu ajutorul cuneiformelor sumer-acadiene, era clar ca nu este vorba de o limba cunoscuta. Primele texte (cele mai vechi) in limba hitita cunoscuta pe numele Nesili, dateaza din sec. 19 i.Hr. Limba Nesili a fost descifrata de orientalistul, lingvistul si matematicianul ceh Bedřich Hrozný (1879—1952). Probabil ca Hitiţii se denumeau (numele istoric) Neši, la fel ca orasul de origine (probabil) Neša (azi Kültepe in estul Anatoliei), si de aici numele limbii lor. Imperiul Hitit s-a destramat in secolul 12 i.Hr din cauza dezastrelor naturale (seismice) , a foametei si nu in ultimul rand al atacurilor Popoarelor Mării. Interesant de mentionat ca aceasta mareata capitala, impreuna cu monumentele si biblioteca sa, nu a fost cucerita, ci pur si simplu parasita. Hitiţii au migrat spre sud, parte din ei au intemeiat orasele neo-Hitite din Siria si Libanul de azi, altii, impreuna cu Popoarele Mări, s-au asezat in Canan luand parte la etnogeneza Israelita.

Asa cum am mentionat, limba Nesili este o limba indo-europeana, care insa a fost scrisa cu ajutorul unor cuniforme adaptate acestei limbi. Pentru prima data vedem un alfabet bazat pe o scriere cuneiforma pentru o limba indo-europeana. Pentru cine nu intelege maretia descoperirii trebuie sa mentionez ca este pentru prima data in Orientul Mijlociu cand vedem cuneiforme care reproduc vocale (limbile semite sunt scrise fara vocale). Pana acum au fost descifrate cam 1000 de titluri diferite, care din marele nostru nenoroc sunt cam la jumatate-jumatate in mainile francezilor si catalogate de ei (CTH – Catalogue des textes hittit) si cealalta de nemti (StBoT – Studien zu den Bogazkoy-Texten); va puteti da seama ce viata fericita poate avea cercetatorul “neutru” pentru a ajunge la sursele primare, mentionand ca nici uni si nici altii nu sunt prea cooperativi si nici nu este o mare graba in traducerea textelor). O parte a textelor sunt in versiuni duo si tri-lingve si care pot fi o mare bucurie pentru un etnograf. Textele includ urmatoarele subiecte: istorice, legale, lingvistice, religioase, mitologice, oracole, lirice, imnuri si poeme. O parte din texte sunt traduceri, altele originale. Din punct de vedere istoric, gasim documente de o valoare extraordinara, inclusiv primul tratat de pace dintre doua mari imperii, cel Egiptean si cel Hitit (o copie a acestui tratat este expusa in holul Consiliului de Securitate al ONU). Alte texte pot fi considerate surse biblice fara nici o speculatie.

***

Eu sunt convins ca o parte din triburile hitite au migrat prin teritoriul Romaniei de astazi si sunt intr-un fel sau altul parte din etnogeneza romanilor.

$$$

 BOGDAN AL III-LEA MUȘAT

Mușatin. Și Basarab. Plasat, adesea, în umbra părintelui său. Urmaș vrednic al acestuia întru totul. ”Sfios ca o fată și bărbat viteaz, prieten al virtuților și al oamenilor virtuoși” cum îl descrie Matteo Muriani, unul dintre medicii tatălui său. (Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1970, p. 149) Ctitor și ostaș. Vrednic de bună amintire la împlinirea a jumătate de mileniu de la trecerea la cele veșnice.

Născut la 16 iunie 1479. Părinții – Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Doamna Maria Voichița.

Pe linie paternă, cel ce primește, la Sfântul Botez, prenumele bunicilor săi – Bogdan și Vlad, este mlădiță a neamului Mușatinilor. Pe linie maternă – un Basarab. Mai precis, un Drăculesc, mama sa, capturată de viitorul său soț în expediția din noiembrie 1473, fiind fiica lui Radu de la Afumați, cel învelit, încă, în speculații pe marginea unei însemnări a lui Laonic Chalcocondil din ”Expuneri istorice” sau redus la statutul, la fel de discutabil, de frate nevrednic al lui Vlad Țepeș.

Despre Bogdan Vlad știm că este asociat la domnie în 1498, pe fondul morții fraților săi mai mari. Putem presupune că participă la cele din urmă confruntări cu polonezii din vremea domniei Sfântului Ștefan și că este inițiat în problemele interne ale țării. Ambele componente ale uceniciei, ca și calitatea de unic fiu legitim sunt, în primăvara – vara anului 1504, supuse încercării.

Fiecare dintre noi își amintește ultima parte a dramei istorice ”Apus de soare”. Domnitorul, pedepsind pe boierii complotiști, ce confundaseră slăbiciunea fizică a lui Ștefan cu libertatea impunerii propriului lor domn. Faptele prezentate de Barbu Ștefănescu Delavrancea nu se depărtează de evenimentele vremii. Doar că taberele sunt cel puțin trei, fiecare susținută de unul dintre vecinii Moldovei (Ungaria, Imperiul Otoman și Polonia), contracandidații lui Bogdan Vlad fiind atât un frate trăitor la Stambul cât și portarul Sucevei, Luca Arbore. (Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324 – 1881, vol I, secolele XIV – XVI, București, 2001, p. 549). Pe fondul acestor comploturi, la 30 iunie 1504, Ștefan cel Mare impune pe tronul țării pe Bogdan ca prim născut, dregătorii jurând credință noului domn.

La 2 iulie, Sfântul Voievod Ștefan se alătură bunilor săi. Urmașul său se dovedește ”puțin dispărțitu de firea tătăne-său…”, înfruntând, încă de la începutul domniei, tentativele de obținere a cârmuirii Moldovei din partea pretendenților, dar și ispita tătarilor de a încerca forța noii domnii. (Constantin Rezachevici, op. cit, p. 550)

Cel dintâi deziderat al lui Bogdan al III-lea este soluționarea chestiunii Pocuției. Este vorba de un diferend de frontieră cu Polonia ce are ca sursă împrumutul acordat, în 1388, de Petru I Mușat lui Vladislav al II-lea Iagello. 3000 de ruble contra Pocuția ca garanție a returnării sumei. Dacă ținem seama de faptul că cel mai important oraș al regiunii este Colomeea unde, în 1485, Sfântul Voievod Ștefan depusese omagiul regelui Poloniei Cazimir al IV-lea, ca vasal, că bătălia de la Codrii Cosminului, din 1497, a readus în actualitate nu doar caducitatea jurământului de la Colomeea, ci și necesitatea soluționării disputei privind Pocuția. Soluția impusă de predecesorul lui Bogdan Vodă este pragmatică: în 1502 provincia este ocupată de trupele moldovene, sunt impuși conducători și preluate veniturile. Partea polonă devine interesată de negocieri.

Soluția propusă de noul domn al Moldovei este matrimonială. Prin căsătoria cu Elisabeta, sora regelui Poloniei, Alexandru I Jagello și oferirea ca dar de nuntă a Pocuției, provincia ar fi revenit, în final, Moldovei. Deși acordul de cedare a provinciei este semnat în iunie 1505, opoziția fermă a reginei- mamă Elisabeta de Habsburg, văduva lui Cazimir al IV-lea, impune soluția armată. Incursiunile trupelor moldave conduc la încheierea înțelegerii de la Lublin, din 16 martie 1506, prin care uniunea dinastică este întărită de protejarea frontierei polone de incursiunile tătare, de ridicarea unei biserici romano-catolice, acceptarea unui episcop și încheierea de înțelegeri cu Statul papal. (Jerzy Jan Lersky, Richard J. Kozicki, Historical dictionary of Poland, 966-1945, Greenwood Publishing Group, 1996, p. 9)

Așa cum moartea Elisabetei de Habsburg redeschisese dialogul dintre cele două părți, cea lui Alexandru I îi pune capăt. Urmașul său, Sigismund I, preocupat de realizarea unei monarhii absolute, silit să afle soluția optimă evitării consolidării pozițiilor nobilimii, în război cu Marele Cnezat al Moscovei, vizând propria alianță matrimonială cu Habsburgii, nu este interesat de proiectul susținut de vecinul său. Urmarea – intervenții armate reciproce în Polonia și Moldova. ”Singur Bogdan vodă cu capul său au lovit cu sulița în poarta Liovului, care lucru și astăzi să cunoaște semnul” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, 1958, p. 139) constituie cea mai potrivită reflectare a conflictului dintre 1506 și 1509. În 1510 se încheie pacea. Printre intermediari, se pare, papa Iuliu al II-lea. Pocuția aparține Poloniei în schimbul unor avantaje economice oferite Moldovei.

Înțelegerea de la Camenița nu constituie atât un eșec al politicii externe a lui Bogdan, ci o soluție. Atât Polonia, cât și Moldova sunt expuse amenințării tătare. O primă incursiune a avut loc în 1504. Următoarea, mult mai îngrijorătoare, se produce șase ani mai târziu. În 1511, întreaga Moldovă este trecută prin foc. Atacurile tătare îl determină pe Bogdan vodă să întrevadă posibilitatea unei alianțe moldavo-polono-ruse. În ciuda dorinței sale, neînțelegerile primează în relația dintre Cracovia și Moscova. Singura opțiune viabilă o reprezintă creșterea cuantumului tributului către Înalta Poartă, în 1514, ca principala garanție a menținerii autonomiei interne a Moldovei.

Presiunile sunt departe de a-și avea sursa doar în nord sau în est. Cele din sud amintesc de campaniile muntene ale părintelui său. Doar sensul este diferit. Semnificația rămâne aceeași. Radu cel Mare, în 1507, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, șapte ani mai târziu, se străduiesc să impună la Suceava propriii favoriți. Rezultatul acestor dorințe valahe sunt noi incursiuni reciproce. În cel dintâi caz, medierea Sfântului Ierarh Maxim Brancovici, mitropolitul Țării Românești, pune capăt escaladării conflictului. Relația cu Muntenia nu poate fi redusă la conflict.

Așa cum observa Nicolae Iorga, pretendentul la mâna Elisabetei Jagello se resemnează cu o ”căsătorie în țară, fără nici-o altă strălucire decât farmecul miresei…” (N. Iorg, Istoria lui Ștefan cel Mare, București, 1978, p. 206). Aleasa – Nastasia, despre care mai nimic nu cunoaștem, cu excepția faptului că, în 1512, se mută la cele nepieritoare. A doua căsătorie este încheiată cu fiica lui Mihnea cel Rău, Ruxandra. Prunci – doar cei nelegitimi sunt știuți. Printre ei – Ștefăniță, Cuviosul Pahomie de la Slatina (cunoscut de mai fiecare ca Alexandru Lăpușneanu) și Aron Emanoil. (sursa)

Buna gospodărire a Moldovei, alături de boierii domniei tatălui său, în rândul cărora Luca Arbore se impune, este miezul domniei de treisprezece ani a lui Bogdan al III-lea. Dovezi – locașurile de închinare. Biserica din Reuseni, isprăvită în amintirea bunicului al cărui nume îl poartă, ucis în aceste locuri în octombrie 1451. Începutul înălțării bisericii mitropolitane din Suceava.

Bogdan al III-lea trece pragul acestei vieți la Huși, la 22 aprilie 1517, la 38 de ani. Este înmormântat la mănăstirea Putna. Îi urmează în jilț fiul său Ștefăniță.

Cei 500 de ani de la pristăvirea lui Bogdan al III-lea sunt prilej deslușirii trăsăturilor vieții și stăpânirii unui domn aproape necunoscut. În ciuda faptului că reprezentările sale sunt, așa cum remarca Maria Magdalena Szekely (sursa), numeroase, întinzându-se pe o perioadă îndelungată, de la anii dinaintea domniei la frescele zugrăvite postum. În ciuda faptului că întreaga domnie oferă argumente în favoarea celui care, asemenea unui ”strejar în toate părțile priveghiia, ca să nu să știrbească țara ce-i rămăsăse de la tată-său”. (Grigore Ureche, op. cit. p. 143).

$$$

 AI SĂ-ȚI ADUCI AMINTE - ZAHARIA BÂRSAN

Ai să-ți aduci aminte…

Se va ‘ntâmpla, ca mâine, să fie zi cu nor…

Și-ai să-ți aduci aminte frumoaso și de mine,

Ai să-ți aduci aminte de-atâtea nopți senine…

Și singură… departe… să plângi de dorul lor!

Ai să-ți aduci aminte visând… adeseori

De cum ne-am dat noi mâna să mergem tot pe-o cale…

De cum sfidam alături pustiul de din vale,

De cum săraci pornit’am spre culmile cu flori…

Și ‘n viața ta bogată pe veci o să rămâie

Melancolia roabei închisă ‘ntr’un iatac…

Și ai să-ți aduci aminte de-un călător sărac,

Ce te ‘nvelea ‘n lumină din cap până ‘n călcâie

Și n’ai să uiți nici ochii și n’ai să uiți nici gura

Ce n’a avut putere să’ți zică: bun rămas…

Și nici cum triști alături rămas’am fără glas

La despărțirea noastră ce n’a știut ce-i ura…

Și’n nopțile de toamnă… miresme de morminte

Te-or înveli… culcată… ușoare și pustii…

Și până ‘n miez de noapte… și până ‘n zori de zi

De mine tot… iubito… ai să-ți aduci aminte!…

$$$

 A trăit odată o femeie. O femeie simplă, una medie din punct de vedere statistic.

Viața ei era la fel de simplă. Acasă-serviciu-acasă. Totul ca la oricine, fără pretenții exagerate. Se scula odată cu cocoșii, ei bine, glumesc, sărea din pat la sunetul alarmei.

Și începea să alerge prin casă: pregătește micul dejun, trezește-i, hrănește-i, machiază-te, iar câinele ăsta se bagă mereu sub picioare.

La birou, toată lumea voia ceva de la ea. De îndată ce trecea pragul acelui loc, sarcinile veneau din toate direcțiile. Unuia du-i, altuia adu-i, celui de-al treilea ajută-l, iar al patrulea se ivește.

Of, se obosea pe parcursul zilei, abia târâia picioarele spre casă. Iar în mijloacele de transport în comun călătoresc doar bărbați ""gravizi"". Întotdeauna încearcă să o depășească și să se așeze pe scaun.

Iar ea, biata de ea, abia își ține sufletul, stă în picioare cu plasele, legănându-se înainte și înapoi.

Așa trăia femeia noastră în aceste condiții inumane. Până într-o zi...

A ajuns acasă și a realizat că dacă nu merge acum la medic, lumea va avea de suferit mai rău decât într-un război nuclear.

— Bună, — spune femeia, așezându-se obosită pe scaun.

— Bună, — răspunde medicul, pregătindu-se să o asculte cu atenție.

— Înțelegi, nu mai pot așa.

— Așa, așa, așa, poți să fii mai specifică, cum anume nu poți?

— Nu pot în niciun fel. Nu pot să fac totul singură. Nu pot să fiu datoare și esențială pentru toți. Nu pot să înghit tăcut insultele și să îndur umilințele. Nu pot și gata.

— Dar nu ai încercat să te relaxezi și să nu-ți pese de nimic?

— Am încercat. Dar cum să te relaxezi când ba casele țopăie, ba caii ard.

— Totul e limpede, caz clinic. Ai un nerv prins, responsabil pentru ""du-te dracului"". Dar se poate rezolva. Îți prescriu ""Nepăsătorin"", pe care trebuie să-l iei o lună, dimineața pe nemâncate.

""Nepăsătorin"" a funcționat imediat, aproape din ziua a doua. Dimineața femeia s-a ridicat, fără grabă a făcut duș, a băut o ceașcă de cafea, a mângâiat câinele după ureche și a plecat liniștită la serviciu, unde cu un zâmbet fericit trimitea pe toți la contabilitate. Pentru că acum totul îi era egal, iar principiul ei de viață s-a schimbat radical.

În loc de: ""Mamă dragă, cum să faci totul și să nu mori până seara."" A devenit: ""De ce să te agiți și să te frămânți, dacă poți să nu te agiți și să nu te frămânți.""

Și a început pentru femeie nu o viață obișnuită, ci o adevărată sărbătoare. Totul datorită faptului că un nepăsătorism sănătos nu a rănit încă pe nimeni...