$$$

 EPOPEEA LUI GHILGAMESH

Considerată pe scară largă ca fiind prima operă de ficțiune literară cunoscută din lume, Epopeea lui Ghilgameș este un lung poem care relatează aventurile lui Ghilgameș, un rege din antica civilizație sumeriană care își făcea veacul în regiunea Irakului și Siriei de astăzi. (Izvoarele istorice sugerează că a existat, într-adevăr, un rege cu acest nume, care a domnit probabil la începutul mileniului III î.Hr.) Astăzi mai există aproximativ 3.200 de versuri din acest text, despre care se crede că alcătuiesc circa 80-90% din totalul original. Scris în a doua parte a celui de-al treilea mileniu î.Hr., Epopeea lui Ghilgameș poate fi considerată, pe bună dreptate, primul mare salt făcut în istoria literară – capodoperă originală a gândirii imaginative păstrată în formă scrisă.

Povestea în sine este un iureș. Ghilgameș, descris ca fiind o treime om și două treimi zeu (mama sa, Ninsun, era zeiță, iar tatăl, un muritor de rând), este rege al orașului Uruk, o cetate cu ziduri strălucitoare din sudul Mesopotamiei. Uriaș și puternic, acesta este și destul de capricios, dominându-i pe bărbații din Uruk cu abilitățile sale atletice și exercitând ceea ce el consideră a fi dreptul său de a se distra cu femeile din oraș, în special cu proaspetele mirese. Locuitorii încep să se sature de comportamentul său necuviincios și se plâng zeilor, astfel că zeița Aruru îi plămădește un tovarăș dintr-o bucată de lut: un seamăn uriaș numit Enkidu. Zeița spera ca Enkidu să-l țină pe Ghilgameș pe calea cea bună.

Enkidu are natură animalică, deși este înzestrat și cu ceva inteligență umană. Cu toate acestea, după ce este ademenit să aibă o relație sexuală prelungită cu un om ( o prostituată din templu numita Shamhat; se spune că actul sexual a durat o săptămână întreagă, sau chiar două, conform unor interpretări), Enkidu este respins de animale și devine pe deplin uman. El este, efectiv, alungat din vechea sa lume și propulsat într-una nouă, adesea mai complicată. Noul sistem moral pe care-l dobândește îl determină să-l înfrunte pe Ghilgameș din cauza comportamentului său și cei doi se prind într-o luptă feroce. Dar, la finalul ei, cei doi leagă o prietenie care îi va purta într-o mulțime de aventuri.

La ceva timp după lupta lor, cei doi merg în Pădurea de Cedru, unde plănuiesc să-l ucidă pe temutul Humbaba cel Groaznic și să ia câțiva dintre copacii sacri pe care acest monstru îi protejează. Mai târziu, zeița Iștar își exprimă pasiunea pentru Ghilgameș, dar acesta o refuză, determinând-o astfel pe zeița respinsă să trimită ,,Taurul Cerului” ca să-și dezlănțuie teribila răzbunare dacă va continua să o refuze. Dar Ghilgameș și Enkidu reușesc să nimicească bestia. Moartea lui Humbaba și a Taurului îi mânie pe zei, care-l pedepsesc pe Enkidu. Acesta se îmbolnăvește grav și zace la pat douăsprezece zile, după care moare.

Devastat de pierderea prietenului său și hotărât să scape de o soartă similară, Ghilgameș caută apoi secretul vieții veșnice la singurii supraviețuitori umani ai unui Mare Potop. Pentru a ajunge la ei, acesta trebuie să întreprindă o călătorie lungă și periculoasă. Dar nu are niciun rost, deoarece află că moartea este inevitabilă. Ghilgameș moare, probabil de bătrânețe (deși nu se precizează explicit), înainte ca povestea să se incheie, cetățenii din Uruk plângând trecerea în neființă a conducătorului lor.

Epopeea lui Ghilgameș include multe dintre temele care au devenit elemente de bază ale epopeilor eroice clasice, servind drept model, poate cel mai clar, pentru Iliada (se întrevăd ecourile lui Enkidu în personajul lui Patrocle) și Odiseea lui Homer. Mulți învățați susțin, de asemenea, că Epopeea lui Ghilgameș are ceva puncte comune cu Biblia. Povestea lui Enkidu – un om creat în mod divin din pământ și ,,expulzarea” sa din căminul său natural după ce fusese ispitit de o femeie are paralele evidente cu povestea lui Adam și a Evei și a alungării lor din Eden. Dar poate că și mai frapantă este vizita lui Ghilgameș la Utnapiștim și la soția sa în căutarea secretului vieții veșnice. În acest episod, Utnapiștim povestește cum zeul Enlil a adus un mare potop asupra lumii drept pedeapsă pentru greșelile omului. Cu toate acestea, Utnapiștim fusese avertizat de un alt zeu – acesta i-a spus să pregătească o barcă care să-l poată transporta în siguranță pe el, familia sa și semințele tuturor formelor de viață. Când va veni potopul, vor fi salvați doar oamenii aflați la bordul vasului. Barca lor eșuează în cele din urmă pe vârful unui munte, moment în care Utnapiștim a eliberat mai multe păsări (inclusiv un porumbel) pentru a căuta pământ uscat. Cu excepția câtorva schimbări de nume, este o narațiune aproape identică cu cea a lui Noe și a arcei sale, așa cum este relatată în Geneza din Biblie. Nu se știe cu certitudine dacă Epopeea lui Ghilgameș a fost o sursă pentru povestea lui Noe sau dacă ambele povești reflectă pur și simplu o tradiție comună a povestirii.

Istoria literară a lui Ghilgameș este aproape la fel de fascinantă precum povestea pe care o spune epopeea. Inițial, acesta era doar o serie de poeme sumeriene scrise în caractere cuneiforme în jurul anului 2100 î.Hr., dar versiunea mai cuprinzătoare pe care o cunoaștem astăzi provine de la babilonieni, care au înscris-o în limba akkadiană pe 12 tăblițe de lut, în jurul anilor 1200-1000 î.Hr. Însă, după anul 600 î.Hr., Epopeea lui Ghilgameș a devenit o operă clasică din care se pierduse mult conținut. Apoi, în anii 1850, o echipă de arheologi condusă de britanici a descoperit un număr mare de tăblițe inscripționate în situl unei biblioteci antice din Ninive, în Irak, în apropiere de Mosul, oraș din zilele noastre. Relicvele au fost trimise la British Museum. După câțiva ani, muzeul a apelat la un voluntar – un gravor de bancnote pe nume George Smith, care părăsise școala la doar 14 ani (deși era deja fascinat de istoria și cultura asiriană) – pentru a ajuta la analiza cioburilor care zăceau neexplorate într-o magazie. Pe parcursul a aproape 10 ani, între anii 1860 și 1870, a reușit să traducă câteva dintre ele și astfel a readus epopeea în atenția lumii. Era ceva de un elegant lirism la acest amator entuziast, spre deosebire de un om de litere renumit, care refăcea legătura dintre umanitate și prima sa capodoperă literară.

Sursa 

Daniel Smith, Scurtă istorie a lumii în 50 de cărți, traducere Smaranda Popovici, Ed. Niculescu

$$$

 ERBIL - CEL MAI VECHI ORAȘ LOCUIT DIN LUME

Cetatea Erbil (capitala și cel mai populat oraș din regiunea Kurdistan din Irak) este un tell sau movilă ocupată din inima istorică a orașului Erbil, care se ridică între 25 și 32 de metri de câmpia înconjurătoare.

Clădirile de pe partea de sus a tellului se întind pe o suprafață aproximativ ovală de 430 pe 340 de metri ocupând 102.000 de metri pătrați.

S-a susținut că situl este cel mai vechi oraș locuit continuu din lume.

Cele mai vechi dovezi pentru ocuparea movilei cetății datează din mileniul al V-lea î.Hr. și posibil mai devreme.

Apare pentru prima dată în sursele istorice în perioada Ur III și a câștigat o importanță deosebită în perioada Imperiului Neo-Asirian (secolele al X-lea până la al VII-lea î.Hr.).

La vest de cetate din cartierul Ary Kon, a fost excavat un mormânt cu cameră datând din perioada Imperiului Neo-Asirian.

În timpul perioadei sasanide și a califatului abbasid, Erbil a fost un centru important pentru creștinismul siriac și pentru asirieni în general.

După ce mongolii au capturat cetatea în 1258, importanța lui Erbil a început să scadă.

Poarta principală este străjuită de o statuie imensă a unui kurd citind: „casele cetății din spatele lui sunt construite în pământul pietros al movilei și privesc în jos spre străzile și drumurile asfaltate care le înconjoară”.

Pe parcursul secolului al XX-lea, structura urbană a fost modificată semnificativ, în urma cărora au fost distruse o serie de case și clădiri publice.

În 2007, a fost înființat Înaltul Comision pentru Revitalizarea Cetății Erbil (HCECR) pentru a supraveghea restaurarea cetății.

În același an, toți locuitorii, cu excepția unei familii, au fost evacuați din cetate în cadrul unui amplu proiect de restaurare.

De atunci, lucrările de cercetare și restaurare arheologică au fost efectuate la și în jurul cetății de către diverse echipe internaționale și în cooperare cu specialiști locali, iar multe zone rămân interzise vizitatorilor din cauza pericolului de instabilitate a zidurilor și infrastructurii.

Guvernul plănuiește ca în cetate să locuiască 50 de familii odată ce aceasta va fi renovată.

Când a fost ocupată complet, cetatea a fost împărțită în trei districte sau mahallas: de la est la vest Serai, Takya și Topkhana.

Serai a fost ocupată de familii notabile; districtul Takya a fost numit după casele dervișilor, care se numesc takyas; iar districtul Topkhana găzduia meșteșugari și fermieri.

Alte obiective turistice de vizitat în cetate includ sălile de baie (hammam) construite în 1775, situate lângă moschee și Muzeul Textilelor.

Cetatea Erbil a fost înscrisă pe Lista Patrimoniului Mondial pe 21 iunie 2014.

$$$

 S-a întâmplat în 10 februarie 1355: La această dată, regele Ludovic I al Ungariei confirmă înţelegerea cu Nicolae Alexandru, care în schimbul unor garanţii de securitate, a acceptat suzeranitatea regală maghiară asupra Valahiei Transalpine („Ţara Românească"). Țara Românească a avut parte în secolul al XIV-lea de un șir întreg de domnitori care au lucrat pentru mărirea și întărirea ei. După Basarab I cel Mare, a urmat fiul său, Nicolae Alexandru care s-a dovedit un excelent diplomat dar și întemeietorul primei mitropolii a românilor.

Nu știm în ce an s-a născut Nicolae Alexandru. Se pare că a devenit asociat la domnie în preajma dispariției lui Carol Robert de Anjou (1342), când a fost desemnat să se ocupe îndeaproape de relațiile cu Ungaria. S-ar explica astfel de ce papa Celement al VI-lea îl amintește pe „nobilul bărbat” Alexandru al lui Basarab (Alexandro Bassarati) în scrisoarea adresată lui Ludovic I (7 octombrie 1345). În 1343 se restabilesc relațiile cu Ungaria prin intermediul lui Nicolae Alexandru. Nu se știe cu exactitate dacă Nicolae Alexandru ar fi fost trimis în persoană la Ludovic I în 1343 sau 1344 pentru a pune bazele unei colaborări contra tătarilor. Cronicarul Ioan de Târnave afirmă că tânărul voievod s-a fi „închinat” regelui, dar confundă de bună seamă evenimente petrecute ceva mai târziu, după urcarea sa pe tronul de la Argeș în 1352 la moartea lui Basarab I. Rolul lui Nicolae Alexandru ca asociat la domnie este relativ limpede înfăţișat de documente regale ce relatează evenimente desfășurate la puțin timp după 1345, deci chiar în timpul vieții lui Basarab I. Astfel poate fi invocată o diplomă regală din 1355, care prezintă restabilirea păcii între români și maghiari exact invers și anume că inițiativa a pornit de la regele Ludovic I, care prin solul său, episcopul Dimitrie al Oradei, numit în funcție 15 iulie 1345, și trimis de mai multe ori la Alexandru voievod, pentru a trata cu acesta pacea și înțelegerea. Rezultă că soliile episcopiului Dimitrie au avut loc după 1345, și nu după 1352, Ludovic I neașteptând șapte ani ca să lămurească raporturile cu Țara Românească, Basarab I și fiul său Nicolae Alexandru.

Politica Basarabilor nu convenea țarului Ștefan IV Dușan al Serbiei aflat în conflict cu Ludovic I. În 1349, când țarul acorda un privilegiu negustorilor raguzani, printr-o clauză se interzicea tranzitul de arme prin Ungrovlahia.Din 1352, după moartea lui Basarab I, Nicolae Alexandru i-a succedat la tron. Cea mai de seamă realizare a sa a fost întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei. Până în vremea sa, românii din stânga Dunării nu aveau un șef al bisericii recunoscut oficial de Patriarhia de la Constantinopol. În primăvara lui 1359, Iachint de Vicina (Isaccea) care fusese chemat de Nicolae Alexandru „cu mult timp înainte”, este recunoscut drept mitropolit „al toată Ungrovlahiei”.Denumirea de Ungrovlahia, termen de origine bizantină, s-a întrebuințat nu numai în titulatura mitropolitului, dar și a domnului.Ea avea o accepțiune geografică, „Valahia de lângă Ungaria”, iar nu una politică. Bizantinii au întrebuințat această denumire spre a deosebi Valahia din stânga Dunării de Vlahiile din Peninsula Balcanică. Întemeierea mitropoliei Țării Românești din 1359 nu s-a produs pe un teren gol în ceea ce privește structurile ecleziastice. Existau neîndoios numeroși preoți de sat și târguri ca și călugări ce par a nu fi fost străini de centre monastice din Peninsula Balcanică. Clerici și călugări din Țara Românească sunt amintiți în hotărârea sinodală din mai 1359 ca deja stabiliți în noua dioceză a lui Iachint, unii dintre ei venind probabil din Dobrogea alții fiind cu siguranță oameni ai locului, legați de vechi și statornice rânduieli culturale în Țara Românească. Nicolae Alexandru a fost cel dintâi voievod ctitor la Muntele Athos, el ajută „nu cu puțin” mănăstirea Cutlumuz.

Căsătorit de două ori, a doua oară cu o catolică, doamna Clara, domnitorul a avut doi fii, Vladislav și Radu, viitori domni și trei fiice pe Ana, soția țarului bulgar Sracimir, Anca, soția țarului sârb Ștefan Uroș și pe Elisabeta, al cărei soț a fost Ladislau de Opplen, palatinul, adică cel mai înalt dregător din Ungaria. Din aceste legături de familie se poate vedea situația Basarabilor în sud-estul European și prestigiul statului întemeiat cu jumătate de secol în urmă. Nicolae Alexandru poate fi considerat primul domnitor-diplomat, care a știuut cum să aibă relații bune cu vecinii sau să pună pe picior de egalitate statul său și o mare putere a continentului, în speță Ungaria. Nicolae Alexandru a murit în anul 1364 și a fost îngropat la biserica din Câmpulung.Pe piatra lui de mormânt. cea mai veche de la domnitorii noștri, este următoarea inscripție în slavonă: „În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, în anul 6873(1364)…Veșnica lui pomenire”.

Surse:

Constantin C.Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Ed. ALL Educational, București, 2003.

Daniel Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, Revue Roumaine d’Histoire XXV, no. 4, 1986

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/476-nicolae-alexandru-13xx-1364

https://romaniaintregita.com/post/183386164919/nicolae-alexandru

http://www.istorie-pe-scurt.ro/nicolae-alexandru-primul-organizator-al-tarii-romanesti/

$$$

 S-a întâmplat în 10 februarie1388: Avea loc menţionarea, pentru prima dată, a oraşului–cetate Suceava, drept capitală a statului feudal Moldova. Orașul Suceava a fost timp de aproape două secole capitala de glorie a Principatului Moldovei. Referitor la etimologia numelui de Suceava există mai multe păreri. Prima ipoteză spune că denumirea vine de la râul cu aceași nume, din limba slavă Suceava (râu sucit, cotit, cu multe meandre). Alți istorici și filologi afirmă că numele ar deriva de la unii cojocarii unguri care ar fi întemeiat orașul (szocs= cojocar), ipoteză care mi se pare foarte puțin probabilă și cam bizară. O ultimă opinie este cea că și orașul și numele râului provin de la numerosele tufe de soc existente pe malurile sale plus că în evul mediu pronunția era Soceava. Dezbaterile continuă... 

La sfârşitul secolului XIV, posibil în intervalul 1377–1378, Suceava a devenit principala reşedinţă a domnilor ţării, Petru I (1375- 1391) fiind cel care, prin hotărârea luată, a transformat total destinul Sucevei. Stabilind principala reşedinţa voievodală la Suceava, Petru I a iniţiat o amplă activitate edilitară, acum, în ultimele decenii ale secolului XIV fiind zidite o curte domnească situată în mijlocul aglomerării urbane, două cetăţi de piatră, una pe latura de vest, deasupra satului Şcheia şi o a două în zona de est a oraşului, cât şi biserica Sfântul Gheorghe (Mirăuți). Din 10 februarie 1388 avem primul document care atestă noua reședință domnească. Epoca de apogeu avea sa fie în timpul lui domniei lui Ștefan cel Mare. În vara anului 1476, Mahomed al II-lea și-a încercat norocul sub zidurile cetății, dar dârza rezistență a moldovenilor i-a frânt voința victoriei și l-a silit să se retragă în mod rușinos. Ștefan făcuse din Suceava punctul central al sistemului său de apărare.În 1497, 21 de zile și nopți în șir, tunurile polonezilor au lovit în ziduri, dar acestea au rezistat. Niciodată cetatea n-a fost cucerită prin forța armelor.În anul 1538, oastea otomană condusă de însuși Soliman Magnificul năvălește în Moldova cu gândul să o ocupe. Boierii trădători, în frunte cu hatmanul Mihu și cu logofătul Gavril Trotușan decid să predea cetatea Sucevei sultanului. La 14 septembrie 1538 sultanul intră în cetate cu mare alai și fără a întâmpina rezistență. Sultanul numește ca domn pe Ștefan Lăcustă (1538-1540), un nepot al lui Ștefan cel Mare și timp de câteva zile, turcii și tătarii jefuiesc crunt Moldova. 

După cum menționează cronicarul Macarie în letopisețul său: „Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădând casele și înveselindu-se cu prăzi.Atunci și preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor și ca o mireasă împodobită, ca o roabă au rușinat-o…Turcii au pus mâna pe bogățiile domnilor și pe râuri de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaș stăpânitor al turcilor și s-a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ștefan (Lăcustă)”. În 1540, boierii îl asasinează pe Ștefan Lăcustă într-un foișor din cetate, în timp ce acesta dormea.Domnitorul Despot Vodă (1561-1563) își stabilește și el reședința la Suceava. Cetatea este asediată din nou în anul 1563, timp de trei luni, de către hatmanul Ștefan Tomșa, iar mercenarii unguri care o apărau predau cetatea oștii lui Tomșa. Asediul a provocat distrugeri grave cetății.

Surse:

https://www.rri.ro/ro_ro/prima_mentiune_a_capitalei_moldovei_suceava_10_februarie_1388_desfiintarea_robiei_in_mutenia_8_f-1485

https://girbsv.wordpress.com/2009/03/11/intemeierea-moldovei-%E2%80%93-miracol-istoric-si-aniversare-ocultata/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/10/13/destinatie-romania-judetul-suceava-municipiul-suceava-11-08-56

http://www.istorie-pe-scurt.ro/care-au-fost-capitalele-moldovei-2/

$$$

 S-a întâmplat în 10 februarie1857: În această zi, s-a născut Maria Cuţarida-Crătunescu, prima femeie medic din România. Maria Cuţarida Crătunescu (n. Călăraşi - d. 10/16 noiembrie 1919), prima femeie medic din România, doctor în medicină, militantă feministă, a înfiinţat Societatea Maternă (1897), a organizat prima creşă de fabrică (1899).Şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, loc unde s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, în 1877. După puţin timp s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă, iar stagiul de spital şi de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris.

În 1884 devine doctor în medicină, cu teza L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus (Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).Cât timp a studiat în străinătate ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: în „Pressa” apărea un articol cu titlul O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii, iar în „Românul” un articol vorbea despre O româncă, doctor în medicină. În toamna aceluiaşi an s-a întors în ţară, pentru a obţine dreptul de liberă practică şi a-şi echivala diploma din străinătate, examenul l-a trecut cu calificativul magna cum laude. Şi-a deschis o clinică particulară, dar a făcut şi cerere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secţia „Boli ale Femeilor”. A fost respinsă fără nici o explicaţie, oferindu-i-se un post de profesoară de igienă.A reuşit, în 1885, să ocupe un post de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucureşti, unde acorda consultaţii gratuite. Deşi s-a pregătit foarte bine pentru concursul în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog, Maria Cuţarida-Crătunescu nu a reuşit să ia concursul. Din 1886 a devenit şef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, şi al secţiei de ginecologie de la Filantropia. Dar, în 1894, Eforia Spitalelor a decis să modifice profilul secţiei unde lucra din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbându-se astfel şi programa concursului. Maria Cuţarida-Crătunescu protestează, dar fără rezultat, iar conflictul între ea şi Eforie s-a adâncit, ajungându-se la demisie.

A înfiinţat în 1897 Societatea Materna, cu scopul de a ocroti copiii săraci, iar doi ani mai târziu a organizat prima creşă, la Fabrica de Tutun din Bucureşti, unde a asigurat şi consultaţii pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 – 1898. A prezentat la Congresul acţiunilor feministe, ţinut la Paris în anul 1900, lucrarea Le Travail de la femme en Roumanie, (Munca femeii în România), alcătuind o statistică a femeilor care au reuşit să promoveze intelectual: „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi două licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

A fost invitată şi la congresele de la Bruxelles (1907) şi Copenhaga (1910), unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile şi un studiu asupra creşelor din România.A fost mobilizată în timpul primului război mondial, la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). La sfârşitul acestuia, din motive de sănătate, Maria Cuţarida-Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială.

Surse:

Marcu, George, Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://adevarul.ro/locale/alexandria/povestea-primei-feministe-romania-fost-maria-cutarida-cratunescu-femeia-luptat-mari-prejudecati-1_5959d3115ab6550cb8be8c75/index.html

http://www.rador.ro/2018/02/10/portret-maria-cutarida-cratunescu-prima-femeie-medic-din-romania-2/

https://www.europafm.ro/maria-cutarida-cratunescu-prima-femeie-medic-din-romania/

$$_

 S-a întâmplat în 10 februarie1885: În această zi, s-a născut Alice Voinescu, scriitoare. Alice Voinescu (n. Steriadi, la Turnu Severin - d.4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913).Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şiteatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistăJurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard,Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction,Vladimir Ghika etc.A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. 

Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu - cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe Truta, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova. Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespodenţa scriitoarei A. Voinescu-aflată în satul Costeşti, unde fusese deportată-cu o prietenă, Florica Rarincescu. Câteva dintrre volumele sale publicate sunt:

L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913

Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936

Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941

Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu,Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.

Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Jurnal - Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu

Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999

Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

Surse:

https://www.fericiticeiprigoniti.net/alice-voinescu

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alice-voinescu-a-scris-in-jurnalul-ei-pagini-inedite-despre-marile-personalitati-interbelice-iorga-o-avea-pacatele-lui-dar-e-un-om-rar

https://yorick.ro/alice-voinescu-acum-stiu-si-simt-ca-de-tot-ce-ti-se-ntampla-esti-responsabil/

https://www.lapunkt.ro/2013/12/alice-voinescu-un-elogiu-al-demnitatii/

$$$

 S-a întâmplat în 10 februarie1933: La această dată, s-a născut actorul Victor Rebengiuc.Victor Rebengiuc (născut la Bucureşti), este un actor român cu o contribuţie importantă la dezvoltarea teatrului şi cinematografiei româneşti. A absolvit UNATC „I. L. Caragiale" Bucureşti în 1956, clasa prof. Aura Buzescu şi Beate Fredanov. Este membru al trupei Teatrului Bulandra Bucureşti din 1957. Joacă însă şi în spectacolele altor teatre cum ar fi: Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Mic, Teatrul Naţional din Cluj Napoca sau Teatrul Arca.A fost rector al UNATC „I. L. Caragiale" Bucureşti în perioada 1990-1996.A fost director al Teatrului Bulandra între anii 1996-1998.Performanţele sale artistice sunt legate şi de importante roluri în teatrul de televiziune şi în Teatrul Radiofonic Naţional.

În anul 2004, la cea de a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, a primit Premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră. În acelaşi an a fost declarat de către criticii de film din România (Retrospectiva Filmelor Anului) cel mai bun actor din 2004 pentru rolul din filmul „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, de Lucian Pintilie. În 2008, când a împlinit 75 de ani, editura Humanitas a lansat cartea „Victor Rebengiuc – Omul şi actorul”, semnată de criticul Mihaela Michailov şi jurnalista Simona Chiţan. Cartea cuprinde interviuri cu actorul, cu soţia sa, Mariana Mihuţ, şi fiul, Tudor Rebengiuc.Este căsătorit, din 1965, cu actrița Mariana Mihuț și au împreună un fiu, Tudor.Dotat cu intuiţie, forţă şi sensibilitate, cunoaşte o evoluţie spectaculoasă de la statutul de actor de prim plan la cel de vedetă, pe măsură ce capacitatea sa de compoziţie depaseste cu mult propunerea partiturii scenaristice. A primit numeroase premii, printre care Premiul de interpretare UNITER pentru rolurile Smirnov şi Svetlovidov din piesele „Ursul“ şi „Cântecul lebedei“ de A.P. Cehov, în regia lui Mihai Măniuţiu (1992), Premiul UNITER pentru rolul Dodge din spectacolul „Copilul îngropat“ în regia Cătălinei Buzoianu (1995), Premiul „Aristizza Romanescu“ pentru teatru şi film, decernat de Academia Română (2002), Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2003), Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Preobrajenski din spectacolul „Inimă de câine“, în regia lui Yuri Kordonsky (2006).

În 2014 a primit Premiul de Excelenţă din partea UNITER, iar în 2008 titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC. ntr-o întâlnire cu publicul, din octombrie 2016, pe tema „Actorul faţă cu societatea”, Victor Rebengiuc îşi exprima bucuria că a avut norocul de a fi contemporan cu mari regizori ai teatrului românesc, precum Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu sau Vladu Mugur, „nişte oameni extraordinari, mari artişti, care au sfârşit prin a fugi din ţară”. Acesta povestea de asemenea, că nu se consideră un mare actor, că nici nu îi place să audă astfel de lucruri pentru că nu îi place zgomotul. 

Surse:

Victor Rebengiuc. Omul și actorul, Simona Chitan, Mihaela Michailov, Editura Humanitas, 2008

http://www.tnb.ro/ro/victor-rebengiuc

https://www.descopera.ro/cultura/16156956-victor-rebengiuc-implineste-astazi-84-de-ani-portretul-in-10-ipostaze-ale-actorului-video

http://www.teatral.ro/artist/victor-rebengiuc

https://www.cinemagia.ro/actori/victor-rebengiuc-1978/

http://aarc.ro/cineasti/trivia/victor-rebengiuc