$$$

 Jorge Luis Borges a susținut că grecii antici au fost primii care au crezut – ei ne-au dat poezie, știință și filozofie rațională – că toată cultura pe care am primit-o de-a lungul secolelor derivă de la greci.

Filozofii greci au distins 12 tipuri diferite de iubire, în funcție de diferitele emoții umane și nuanțe ale sentimentelor:

Agape (αγάπη)

Agape este iubire necondiționată, chiar și neîmpărtășită. Depășește puterea umană; este iubire pură, liberă de orice așteptare. Este folosită în Evanghelii și în religie.

Eros (έρως)

Eros este cel mai cunoscut tip de iubire. Zeul grec al fertilității, tipul său de iubire reprezintă dorința pasională, carnală. El a fost definit în termeni de iraționalitate, deoarece dorința arzătoare putea duce la nebunie.

Philia (φιλία)

Philia indică un tip de prietenie profundă. Prietenia ca o legătură de încredere și loialitate, ca fundament al unei relații solide pecetluite de frumusețea împărtășirii. A iubi și a fi iubit. Storge (στοργή)

Storge este dragostea pentru familie sau rude, tipică rudelor de sânge și derivă din „stergo”, care înseamnă a iubi cu tandrețe.

Philautia (φιλαυτία)

Philautia este iubire de sine, iubire de sine, o sursă de perfecțiune și bunăvoință, definită ca o formă de egoism pozitiv.

Mania (μανία)

Mania, asociată cu iubirea, este dorința necondiționată de a iubi și de a poseda, iubirea toxică care există (aparent) doar prin posesia a ceea ce tânjește, partenerul ca obiect al dorinței. Distructivă.

Charis (χάρις)

Charis este poate cel mai râvnit și împlinitor tip de iubire: idilică. Ambii parteneri se iubesc în mod egal, atât fizic, cât și spiritual.

Himeros (ἵμερος)

Himeros este iubirea care arde de dorință fizică, iubire impulsivă, incontrolabilă, nebună. Dorință carnală, nu ascultă de niciun motiv și trebuie satisfăcută imediat.

Anteros (αντέρως)

Anteros, fratele lui Eros (se spunea că sunt inseparabili), este dragostea reciprocă față de soț/partener și indică stabilitate emoțională.

Pragma (πρᾶγμα)

Pragma este asociată cu dragostea matură, de lungă durată, dar și cu compromisul și răbdarea. Efortul de a oferi dragoste, mai degrabă decât de a o primi.

Pothos (Pothos)

Pothos este personificarea regretului și a sentimentului de nostalgie resimțit atunci când o persoană iubită este departe. De asemenea, este identificat cu dragostea adolescentină, infatuarea și dorul de dinaintea întâlnirii.

Thelema (thelema)

Thelema este dragostea pentru ceea ce face cineva, munca sa, plăcerea de a face ceva, dorința de a vrea să faci ceva și, prin urmare, nu este  îndreptată către o singură persoană.

&&&

 George Uscătescu (n. 5 mai 1919 - d. 11 mai 1995, Madrid) a fost filosof, estetician şi sociolog, membru de onoare din strãinãtate al Academiei Române. În domeniul literar, George Uscătescu a debutat la 20 de ani în revista „Tinereţea" din Bucureşti şi pe parcursul vieţii a publicat 7 volume poetice din colecţia „Destin": Tanatos - 1970; Dărâmat Hion - 1972; Melc Sideral - 1974; Memoria Pădurii - 1977; Millenarium - 1980; Poeme - 1981; Autobiografie - 1985; Timp şi Destin – 1993. Alte lucrări ale sale au omagiat mari artişti români: Brâncuşi, Luceafărul, La un centenar (1989). Înainte de 1989 opera sa a fost remarcată, tradusă şi publicată în România: Erasmus (1982); Brâncuşi şi arta secolului (1985); Ontologia culturii şi procesul umanismului (1987). După evenimentele din 1990 din România, a fost printre primii români din exil care s-a alăturat mişcării de emancipare politică şi culturală care a deschis noul curs al istoriei în România.

Surse:

Daniela Șontică, George Uscătescu și vitalitatea spiritualității românești, în LUMINA, 13 decembrie 2021 

https://radiorenasterea.ro/george-uscatescu-filosof-estetician-eseist-poet-si-sociolog-roman/

https://scoalagorjeana.org/2025/01/19/george-uscatescu1919-1995-gorjeanul-intrat-in-universalitate/

https://link.springer.com/chapter/10.1007/978-1-349-2749 6-3_9

&&&

 S-a întâmplat în 5 mai1821: În această zi, a murit, pe insula Sf. Elena, Napoleon I Bonaparte, împărat al Franţei (1804-1814 şi 1815); unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie; de numele său se leagă Codurile civil (1804), comercial (1808) şi penal (1810), ce au dat o nouă bază relaţiilor juridice; politica sa externă s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa; după prima abdicare (1814), revine în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar este înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice; va fi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic, unde va şi muri. 

Puține personalități ale istoriei au fost atât de controversate precum Napoleon Bonaparte. Activitatea sa a fost diferit judecată de istorici, potrivit simpatiilor și intereselor acestora. Ceea ce au recunoscut cu toții, indiferent de poziția lor sunt calitățile excepționale: inteligența, puterea de muncă extraordinară, carisma, toate fiind indispensabile unui conducător de stat.

S-a născut pe 15 august 1769 la Ajaccio în Corsica și a urmat o școală de artilerie Era pasionat de matematică și istorie, dar în ciuda numeroaselor calități, nu ar fi putut avansa foarte mult în vechiul regim. A venit însă Revoluția de la 1789, iar tânărul locotenent de artilerie s-a remarcat la asediul orașului Toulon și a ajuns căpitan la doar 24 de ani. Zdrobind o revoltă regalistă la sfârșitul lui 1795, a primit din partea celui mai important membru al Directoratului, Barras, comanda armatei din Italia. Acolo și-a dat măsura talentului său militar și în mintea sa au încolțit primele ambiții politice. A câștigat o mare popularitate în rândul militarilor dar și în rândul maselor. Deoarece faima sa periclita autoritatea Directoratului, este trimis departe, în Egipt, de unde se întoarce prin surprindere și dă lovitura de stat din Brumar 1799.

Din acel moment a preluat puterea absolută și a fost promulgată o Constituție prin care el a devenit Prim Consul (mai erau încă doi, însă fără putere reală) concentrând toate resorturile în mâinile sale. Putea numi și destitui guverne, declara război și încheia pace, iniția proiecte de lege care erau apoi votate de un parlament tri-cameral. Napoleon Bonaparte a desfășurat o activitate fecundă mai ales prin realizarea unui monument al dreptului, cunoscut sub numele de Codul Napoleonian, un cod de legi în concordanță cu noile realități impuse de victoria revoluției franceze. Codul Civil francez garanta propietatea, respectarea contractelor liber consimțite între părți, ceea ce constituia expresia juridică a intereselor clasei mijlocii cu activități economice în domeniul industriei și comerțului. Codul Civil introdus în țările cucerite a constituit un model pentru posteritate, inclusiv pentru România unde a fost adoptat cu unele modificări în 1864.

Administrația a devenit mai eficientă, s-a eliminat corupția în mare măsură. A fost reintrodusă ordinea în finanțe și s-a pus capăt hoției din banii statului. Circulația mărfurilor și persoanelor a fost pusă în siguranță prin eliminarea briganzilor ce bântuiau drumurile Franței. A fost lichidată mișcarea contra-revoluționară din Vandeea. Șomajul a dispărut prin măsuri ce au dus la salvarea de la faliment a numeroase fabrici. Au fost inițiate vaste programe de construcții publice: drumuri, poduri, canale. Economia a beneficiat și de contribuțiile țărilor cucerite mai ales în perioada imperiului (1804-1815). Învățământul s-a bucurat de atenție din partea statului deoarece se dorea o generație de funcționari și militari bine pregătiți și disciplinați. A fost neglijat însă învățământul pentru fete („Nu cred că trebuie să ne batem capul cu educația fetelor. Căsătoria este soarta lor”) iar tinerii provenind din clasele sociale defavorizate aveau mici șanse să urmeze studii superioare.

Bonaparte a încercat să atragă de partea noului regim oamenii de seamă ai Franței, indiferent de orientarea lor politică, reintroducând cultul religios catolic (suprimat de Revoluție) prin încheierea unui Concordat cu papa în 1801.Biserica recunoștea guvernul francez, care îi numea pe preoți fiind asimilați unor funcționari publici și plătiți de statul francez. Papalitatea nu revendica bunurile pierdute la 1789 iar Napoleon controla Biserica și își sporea influența asupra unei largi categorii de francezi. Pentru ca puterea să nu-i fie pusă la îndoială, Bonaparte a introdus cenzura asupra presei și a sporit atribuțiile poliției.Corsicanul a moștenit războaiele inițiate de Revoluție și Directorat.Cel mai mare adversar era Austria. Prin victoria de Marengo din 1800 și pacea de la Luneville (1801), Austria ceda Franței majoritatea posesiunilor italiene. Cu Anglia care era finanțatoarea adversarilor francezilor a încheiat o pace de scurtă durată la Amiens în 1802.

În mai 1804, el a proclamat Imperiul Francez, Napoleon, fiul Revoluției, devenind împărat. Cu un deosebit fast s-a încoronat pe 2 decembrie 1804 la Notre Dame, slujba fiind oficiată de papă. Această ambiție personală i-a dezamăgit pe mulți contemporani, întrucât el nu mai putea fi văzut un exponent al revoluției cu idealurile ei de egalitate între oameni, incompatibile în viziunea unora cu instituția monarhică. Napoleon dorea însă să îl întreacă pe Carol cel Mare. 

Urmărea crearea unei unități europene sub egida Franței prin împlinirea aspirațiilor Revoluției. Imperiul a reprezentat o perioadă de neîncetate războaie împotriva monarhiilor feudale și a Angliei. Ambiția și dorința nemăsurată de glorie a lui Napoleon, voința statelor feudale de a distruge moștenirea Revoluției personificată de figura împăratului francez care pune în primejdie puterea lor absolută.Se adaugă teama Angliei de concurența comercială și colonială a Franței.Acești factori au aruncat Europa în 15 ani de necontenite bătălii celebre.Armata lui Napoleon a obținut victorii strălucite în urma cărora autoritatea împăratului a ajuns până la granițele Rusiei. Francezii dispuneau de o forță redutabilă, nemaivăzută până atunci. Revoluția crease o armată de ostași-cetățeni înflăcărați de idealurile „liberte, egalite, fraternite”. Napoleon știa cum să împartă corpurile de armată, le făcea mobile, capabile să lupte pe cont propiu dar se puteau uni și crea o superioritate numerică în punctele cheie. În fruntea armatei bine echipate, instruite și hrănite a pus generali capabili precum: Lannes, Davout, Murat sau Berthier. 

Manevrele „Grande Armee” erau extrem de rapide, tăiau liniile de comunicații inamice iar pe câmpul de luptă Napoleon își păstra astfel sângele rece și stăpânirea de sine. Nu ezita să intre în bătălie în momentele de cumpănă pentru a-și însufleți soldații care-l numeau cu dragoste „Micul caporal”, care contrar părerii generale nu era scund raportat la epoca sa. Confuzia asupra staturii provine de la faptul că el se înconjurase de comandanți foarte înalți. Un alt factor care a determinat impresionanta serie de victorii napoleoniene este faptul că adversarii francezilor erau dezbinați iar tacticile de luptă învechite, fapte de care Bonaparte a știut să profite. În 1805 s-a reluat războiul cu Austria și Rusia sprijinite de Anglia care asigura suportul financiar și maritim. Flota franco-spaniolă a fost înfrântă la Trafalgar de amiralul Nelson. Această victorie asigura englezilor stăpânirea pe mare pentru mai bine de un secol. Pe uscat, Napoleon a obținut totuși cea mai mare victorie a sa, la Austelitz pe 2 decembrie 1805, învingând trupele austro-ruse. Prin pacea de la Pressburg (Bratislava) Austria ceda toate posesiunile de la Marea Adriatică. Era desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană(al cărui lider era împăratul Austriei) și înlocuit cu Confederația Rinului. În 1806, deși nepregătită militar și fără a aștepta ajutorul Rusiei, Prusia a intrat în război împotriva Franței. În bătălia de la Jena, armata prusiană a fost înfrântă categoric, iar Prusia a fost silită să cedeze jumătate din teritoriu, pierzându-și temporar statutul de mare putere. 

Din teritoriile poloneze ale Prusiei, Napoleon a reconstituit statul polonez sub numele de Marele Ducat al Varșoviei. Dorind să distrugă puterea economică a Angliei, din Berlin a emis Decretul de Blocadă Continentală, interzicându-se comerțul și corespondența cu insulele britanice. Această măsură a provocat falimentul unor fabrici englezești ceea ce a dus la șomaj în insule însă și tări continentale care aveau legături tradiționale cu Anglia au avut de suferit. Urmărind armata rusă, Napoleon a înfrânt-o la Friedland, în Polonia și Imperiul Țarist a fost nevoit să încheie pacea de la Tilsit în 1807. Dorind să atragă Rusia de partea sa, Napoleon le-a oferit condiții avantajoase de pace în schimbul cărora Petersburgul a aderat la Blocadă. Acest tratat a fost momentul de apogeu al puterii lui Napoleon, nimeni nu-i contesta supremația. Un rezultat al războaielor lui Napoleon a fost formarea Marelui Imperiu. Acesta era alcătuit din Imperiul Francez propiu-zis și statele aflate sub dominația acestuia: Confederația Rinului, regatul Italiei, Spania, Neapole, Elveția, Marele Ducat al Varșoviei etc. În aceste zone au fost introduse reformele Revoluției franceze, codul Civil, abolirea privilegiilor nobilimii și obligațiilor feudale. Dominația franceză a pregătit unificarea Italiei și Germaniei prin contopirea numeroaselor stătulețe în formațiuni politice mai mari. Războaiele napoleoniene au deșteptat conștiința națională a popoarelor. Germanii își redescoperă tradițiile și cultura. Prusia face reforme administrative, educaționale și militare în vederea contracarării puterii franceze.

Eșecul contrucției franceze nu s-a datorat monarhiilor feudale cât luptei pentru libertate a popoarelor aflate sub ascultarea Parisului. În 1808, dorind să ocupe Peninsula Iberică, pe unde pătrundeau mărfurile engleze de contrabandă, Napoleon s-a confruntat cu un război popular de eliberare al națiunii spaniole. Acesta a provocat înfrângeri surprinzătoare armatei franceze, ceea ce demonstra adversarilor că Napoleon nu era invincibil. Alte mișcări populare au izbucnit în Germania și Austria. În 1809, Viena declanșează un nou război. Francezii îi înfrâng la Wagram dar nu decisiv. Apoi împăratul francez comite o eroare căsătorindu-se cu o principesă habsburgă, ceea ce însemna că nu mai era fiul revoluției, ci dorea să fie acceptat de Vechiul Regim. Ura nobilimii ruse față de Napoleon a împins imperiul Țarist la nerespectarea Blocadei și în 1812 Napoleon a pornit spre Moscova pe care a și ocupat-o. Iarna l-a silit să se retragă în permanenta hărțuire a cazacilor și unităților rusești de hărțuire mobilizate la un război de apărare. Iarna rusească și spațiile vaste ce trebuiau parcurse au făcut ca, la întoarcere, armata sa invadatoare să aibă doar 20-30.000 de oameni. Imediat s-a format o nouă coaliție la care au aderat Prusia și Austria. Înfrânt în primul rând la Leipzig (1813) și apoi pe teritoriul Franței în 1814, Napoleon este silit să abdice în favoarea Burbonilor. Este exilat în insula italiană Elba de unde revine pentru 100 de zile în 1815 dar este înfrânt decisiv în bătălia de la Waterloo în Belgia (1815). S-a predat englezilor și a fost dus în exil în insula Sfânta Elena unde a murit în 1821.

Unele țări europene de la începutul veacului XIX se aflau într-un stadiu de dezvoltare care impunea cu prisosință schimbări politice care să încurajeze progresul economic și social. Pentru aceste schimbări existau două modele. Primul era cel britanic având în prim plan monarhia constituțională ca un rezultat al compromisului între aristocrație plus clasa mijlocie pe de o parte și pe de alta monarhia. Al doilea model era cel francez, cel napoleonian. Acesta se născuse dintr-un conflict pe viață și pe moarte între Vechiul Regim și cel nou reprezentat de burghezie și starea a treia. Modelul napoleonian a permis răspândirea în Europa a ideii de egalitate în fața legii, desființarea privilegiilor feudale, libertatea economică, dreptul la propietate, suveranitatea poporului. El a oferit exemplul edificării statului național drept cadru de realizare a dorinței de libertate a popoarelor. În același timp a constituit sursa de inspirație pentru activitatea revoluționarilor gata să răstoarne prin forță regimurile depășite de istorie.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Napoleon-I

https://www.geni.com/people/Napoleon-I-Emperor-of-France/6000000000350860821

https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Napoleon_Bonaparte 

https://www.ro.biography.name/conducatori/84-franta/254-napoleon-bonaparte-1769-1821

https://frenchmoments.eu/napoleon-bonaparte/

https://www.ziarulmetropolis.ro/napoleon-bonaparte-femeile-au-doua-lucruri-care-le-stau-bine-rujul-si-lacrimile/

$$$

 S-a întâmplat în 5 mai 311: În această zi, a murit Galerius, împărat roman. Gaius Galerius Valerius Maximianus s-a născut în jurul anului 250 d. Hr. lângă Serdica, oraşul Sofia de astăzi, sau în zona oraşului sârbesc Zajecar în apropiere de Dunăre. Părerile în acest caz sunt împărţite, dar cert este că a văzut lumina zilei în provincia romană Moesia iar Galerius era de origine dacică. Mai ales prin intermediul mamei sale, Romula, care ar fi trecut în 245 Dunărea, în Moesia, pentru a fugi în urma invaziei carpilor din nord. Cel puţin asta susţine autorul latin Lactantiu în „De mortibus persecutorum”. „În această fiară sălbatică clocotea o barbarie nativă şi o sălbăticie străină sângelui roman; şi nici nu este de mirare, fiindcă mama sa a fost născută dincolo de Dunăre şi a fost obligată de o incursiune a carpilor să treacă fluviul şi să caute refugiu în Noua Dacie”, scria Lactantiu.   

Nimeni nu şi-ar fi imaginat însă, că Galerius va ajunge împărat. Nici nu ar fi avut cum. S-a născut într-o familie săracă, tatăl său, despre care se bănuieşte că şi el era dac mutat la sud de Dunăre, era un simplu agricultor. Mai mult decât atât, prima meserie a lui Galerius a fost aceea de văcar. Adolescentul, sătul de păscut vitele, s-a înrolat însă în armata romană în timpul împăratului Aurelian, adică prin anul 270. Era foarte priceput în cariera armelor şi urcă rapid pe scara rangurilor militare. „Era un om cu obiceiuri cinstite şi fără egal în arta militară”, spunea despre acesta, Eutropius. Datorită calităţilor sale excepţionale, Galerius ajunge în preajma împăraţilor romani. Proaspătul împărat roman Diocleţian, ajuns la putere în 284, îl remarcă pe Galerius. Acesta din urmă devină comandantul gărzii personale a împăratului, sub titulatura de prefect al pretoriului. Acest dac născut în Moesia începe să câştige tot mai mult încrederea lui Diocleţian. Din „bodyguard” ajunge să devină administrator de provincie. Adică Galerius este trimis de Diocleţian în 286 să administreze provincia Scythia Minor. Este vorba inclusiv de teritoriul Dobrogei actuale, noua provincie fiind formată prin desprinderea acestui teritoriu de Moesia Inferior. În această zonă răvăşită de atacurile frecvente ale barbarilor, calităţile militare ale lui Galerius erau esenţiale. Aici Galerius poartă numeroase lupte împotriva carpilor, goţilor şi sarmaţilor. Galerius poartă numeroase lupte şi în alte părţi ale Imperiului. În 293, de exemplu este trimis să reprime răscoala din Egipt. 

În urma unor victorii strălucite şi după cucerirea Alexandriei devenită capitală a insurgenţilor primeşte titulaturile de Thebaicus şi Aegypticus. Cea mai mare victorie pe care o va obţine Galerius va fi cea împotriva sassanizilor din Persia. Astfel, în 297, Narses, regele acestora, invadează pronvicia romană Mesopotamia, iar Galerius este trimis împotriva lor. Prima dată eşuează şi este înfrânt. Mai apoi își reface forțele, recrutează noi oameni cu precădere din provinciile dunărene şi mai apoi pleacă din nou contra perşilor. Va reuşi să-i înfrângă decisiv şi capturează haremul şi tezaurul lui Narses. De altfel activitatea militară a lui Galerius este lăudată de autorii latini. De altfel Galeriu, în 293, face primul pas către purpura imperială când este ales Cezar al lui Diocletian, adică un fel de adjunct al împăratului, în zona de răsărit a Imperiului. Pentru a se apropia şi mai mult de Diocletian, Galerius renunţă la soţia sa, alături de care avea un copil şi se căsătoreşte cu fiica împăratului. În noua funcţie, Galerius continuă de fapt cariera militară, luptând mai ales în zona răsăriteană şi danubiană pentru apărarea graniţelor. Duce lupte grele cu sarmaţii, carpii şi goţii. Puterea stârneşte ambiţia lui Galerius cea-şi doreşte să devină „augustus”, adică împărat roman în adevăratul sens al cuvântului. 

Visul i se îndeplineşte la moartea lui Diocleţian în 305. Domneşte ca „august” până în 311. Se implică puternic în politica imperiului şi în intrigile implicite.Totodată, Galerius a devenit un prigonitor al creştinilor. Era un adept al vechilor credinţe păgâne şi nu vedea cu ochi buni noua religie. Mai precis se spune că venera zeii munţilor după obiceiurile păgâne ale mamei sale de origine dacică. Începând cu 303 dă edicte împotriva creştinilor şi inaugurează un val fără precedent de persecuţii. În afacerile interne înăbuşă revoltele şi luptă cu insurgenţii.Totodată, Galerius este acuzat de autorii latini că a încercat să-şi răzbune neamul de origine şi ar fi aplicat măsuri austere romanilor, cu taxe deosebit de apăsătoare tocmai ca o compensare a bogăţiilor luate de Traian din Dacia. „El a îndrăznit să procedeze cu romanii şi cu supuşii lor, la fel cum cum au procedat strămoşii noştri cu cei învinşi, conform legilor războiului. Şi asta fiindcă părinţii lui au fost supuşi recensământului pe care Traian după ce i-a învins pe daci, l-a introdus ca pedeapsă, sub forma plăţii impozitelor”, scria Lactantiu. Mai mult decât atât, Galerius s-ar fi comportat despotic cu romanii, tocmai ca răzbunare, exact aşa cum se purtaseră ei cu strămoşii săi. Lactantiu scria că împăratul Galerius ar fi dorit să constituie un Imperiu dacic în locul celui roman, şocând Senatul şi populaţia Romei. „ Cu mult timp în urmă, în momentul când a o obţinut puterea suverană, s-a declarat duşman al numelui de roman; şi a propus ca imperiul să se numească imperiul dacic”, scria acelaşi autor roman.

Lactantiu îl descria ca fiind „înalt de stat, uriaş în cărnuri şi revărsat şi umflat până la o grosime înspăimântătoare, astfel încât şi cu vorbele şi cu faptele şi cu înfăţişarea îi băga pe toţi în sperieţi”. Un alt autor, Ioannes Malalas îl descrie ca fiind „înalt şi puternic, cu părul încărunţit şi ţepos, cu barbă mare”. Galerius moare în anul 311 și se spune că ar fi fost înmormântat în ţinuturile natale.

Surse:

Lactanius, De Mortibus Persecutorum, CHAP. XXIII

http://istorieveche.ro/2015/01/10/galerius-imparatul-roman-de-origine-dacica-partea-a-treia/

https://www.cetateadescaun.ro/produs/imparatul-galerius/

https://adevarul.ro/locale/botosani/vacarul-geto-dac-reusit-ajunga-imparat-romei-planuit-imperiu-dacic-i-a-persecutat-crunt-crestini-1_58fcb45b5ab6550cb87cfa61/index.html

http://ziarullumina.ro/crestinii-sa-se-roage-dumnezeului-lor-pentru-sanatatea-noastra-- 81942.html

&&&

 S-a întâmplat în 5 mai1821: În această zi, a murit, pe insula Sf. Elena, Napoleon I Bonaparte, împărat al Franţei (1804-1814 şi 1815); unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie; de numele său se leagă Codurile civil (1804), comercial (1808) şi penal (1810), ce au dat o nouă bază relaţiilor juridice; politica sa externă s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa; după prima abdicare (1814), revine în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar este înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice; va fi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic, unde va şi muri. 

Puține personalități ale istoriei au fost atât de controversate precum Napoleon Bonaparte. Activitatea sa a fost diferit judecată de istorici, potrivit simpatiilor și intereselor acestora. Ceea ce au recunoscut cu toții, indiferent de poziția lor sunt calitățile excepționale: inteligența, puterea de muncă extraordinară, carisma, toate fiind indispensabile unui conducător de stat.

S-a născut pe 15 august 1769 la Ajaccio în Corsica și a urmat o școală de artilerie Era pasionat de matematică și istorie, dar în ciuda numeroaselor calități, nu ar fi putut avansa foarte mult în vechiul regim. A venit însă Revoluția de la 1789, iar tânărul locotenent de artilerie s-a remarcat la asediul orașului Toulon și a ajuns căpitan la doar 24 de ani. Zdrobind o revoltă regalistă la sfârșitul lui 1795, a primit din partea celui mai important membru al Directoratului, Barras, comanda armatei din Italia. Acolo și-a dat măsura talentului său militar și în mintea sa au încolțit primele ambiții politice. A câștigat o mare popularitate în rândul militarilor dar și în rândul maselor. Deoarece faima sa periclita autoritatea Directoratului, este trimis departe, în Egipt, de unde se întoarce prin surprindere și dă lovitura de stat din Brumar 1799.

Din acel moment a preluat puterea absolută și a fost promulgată o Constituție prin care el a devenit Prim Consul (mai erau încă doi, însă fără putere reală) concentrând toate resorturile în mâinile sale. Putea numi și destitui guverne, declara război și încheia pace, iniția proiecte de lege care erau apoi votate de un parlament tri-cameral. Napoleon Bonaparte a desfășurat o activitate fecundă mai ales prin realizarea unui monument al dreptului, cunoscut sub numele de Codul Napoleonian, un cod de legi în concordanță cu noile realități impuse de victoria revoluției franceze. Codul Civil francez garanta propietatea, respectarea contractelor liber consimțite între părți, ceea ce constituia expresia juridică a intereselor clasei mijlocii cu activități economice în domeniul industriei și comerțului. Codul Civil introdus în țările cucerite a constituit un model pentru posteritate, inclusiv pentru România unde a fost adoptat cu unele modificări în 1864.

Administrația a devenit mai eficientă, s-a eliminat corupția în mare măsură. A fost reintrodusă ordinea în finanțe și s-a pus capăt hoției din banii statului. Circulația mărfurilor și persoanelor a fost pusă în siguranță prin eliminarea briganzilor ce bântuiau drumurile Franței. A fost lichidată mișcarea contra-revoluționară din Vandeea. Șomajul a dispărut prin măsuri ce au dus la salvarea de la faliment a numeroase fabrici. Au fost inițiate vaste programe de construcții publice: drumuri, poduri, canale. Economia a beneficiat și de contribuțiile țărilor cucerite mai ales în perioada imperiului (1804-1815). Învățământul s-a bucurat de atenție din partea statului deoarece se dorea o generație de funcționari și militari bine pregătiți și disciplinați. A fost neglijat însă învățământul pentru fete („Nu cred că trebuie să ne batem capul cu educația fetelor. Căsătoria este soarta lor”) iar tinerii provenind din clasele sociale defavorizate aveau mici șanse să urmeze studii superioare.

Bonaparte a încercat să atragă de partea noului regim oamenii de seamă ai Franței, indiferent de orientarea lor politică, reintroducând cultul religios catolic (suprimat de Revoluție) prin încheierea unui Concordat cu papa în 1801.Biserica recunoștea guvernul francez, care îi numea pe preoți fiind asimilați unor funcționari publici și plătiți de statul francez. Papalitatea nu revendica bunurile pierdute la 1789 iar Napoleon controla Biserica și își sporea influența asupra unei largi categorii de francezi. Pentru ca puterea să nu-i fie pusă la îndoială, Bonaparte a introdus cenzura asupra presei și a sporit atribuțiile poliției.Corsicanul a moștenit războaiele inițiate de Revoluție și Directorat.Cel mai mare adversar era Austria. Prin victoria de Marengo din 1800 și pacea de la Luneville (1801), Austria ceda Franței majoritatea posesiunilor italiene. Cu Anglia care era finanțatoarea adversarilor francezilor a încheiat o pace de scurtă durată la Amiens în 1802.

În mai 1804, el a proclamat Imperiul Francez, Napoleon, fiul Revoluției, devenind împărat. Cu un deosebit fast s-a încoronat pe 2 decembrie 1804 la Notre Dame, slujba fiind oficiată de papă. Această ambiție personală i-a dezamăgit pe mulți contemporani, întrucât el nu mai putea fi văzut un exponent al revoluției cu idealurile ei de egalitate între oameni, incompatibile în viziunea unora cu instituția monarhică. Napoleon dorea însă să îl întreacă pe Carol cel Mare. 

Urmărea crearea unei unități europene sub egida Franței prin împlinirea aspirațiilor Revoluției. Imperiul a reprezentat o perioadă de neîncetate războaie împotriva monarhiilor feudale și a Angliei. Ambiția și dorința nemăsurată de glorie a lui Napoleon, voința statelor feudale de a distruge moștenirea Revoluției personificată de figura împăratului francez care pune în primejdie puterea lor absolută.Se adaugă teama Angliei de concurența comercială și colonială a Franței.Acești factori au aruncat Europa în 15 ani de necontenite bătălii celebre.Armata lui Napoleon a obținut victorii strălucite în urma cărora autoritatea împăratului a ajuns până la granițele Rusiei. Francezii dispuneau de o forță redutabilă, nemaivăzută până atunci. Revoluția crease o armată de ostași-cetățeni înflăcărați de idealurile „liberte, egalite, fraternite”. Napoleon știa cum să împartă corpurile de armată, le făcea mobile, capabile să lupte pe cont propiu dar se puteau uni și crea o superioritate numerică în punctele cheie. În fruntea armatei bine echipate, instruite și hrănite a pus generali capabili precum: Lannes, Davout, Murat sau Berthier. 

Manevrele „Grande Armee” erau extrem de rapide, tăiau liniile de comunicații inamice iar pe câmpul de luptă Napoleon își păstra astfel sângele rece și stăpânirea de sine. Nu ezita să intre în bătălie în momentele de cumpănă pentru a-și însufleți soldații care-l numeau cu dragoste „Micul caporal”, care contrar părerii generale nu era scund raportat la epoca sa. Confuzia asupra staturii provine de la faptul că el se înconjurase de comandanți foarte înalți. Un alt factor care a determinat impresionanta serie de victorii napoleoniene este faptul că adversarii francezilor erau dezbinați iar tacticile de luptă învechite, fapte de care Bonaparte a știut să profite. În 1805 s-a reluat războiul cu Austria și Rusia sprijinite de Anglia care asigura suportul financiar și maritim. Flota franco-spaniolă a fost înfrântă la Trafalgar de amiralul Nelson. Această victorie asigura englezilor stăpânirea pe mare pentru mai bine de un secol. Pe uscat, Napoleon a obținut totuși cea mai mare victorie a sa, la Austelitz pe 2 decembrie 1805, învingând trupele austro-ruse. Prin pacea de la Pressburg (Bratislava) Austria ceda toate posesiunile de la Marea Adriatică. Era desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană(al cărui lider era împăratul Austriei) și înlocuit cu Confederația Rinului. În 1806, deși nepregătită militar și fără a aștepta ajutorul Rusiei, Prusia a intrat în război împotriva Franței. În bătălia de la Jena, armata prusiană a fost înfrântă categoric, iar Prusia a fost silită să cedeze jumătate din teritoriu, pierzându-și temporar statutul de mare putere. 

Din teritoriile poloneze ale Prusiei, Napoleon a reconstituit statul polonez sub numele de Marele Ducat al Varșoviei. Dorind să distrugă puterea economică a Angliei, din Berlin a emis Decretul de Blocadă Continentală, interzicându-se comerțul și corespondența cu insulele britanice. Această măsură a provocat falimentul unor fabrici englezești ceea ce a dus la șomaj în insule însă și tări continentale care aveau legături tradiționale cu Anglia au avut de suferit. Urmărind armata rusă, Napoleon a înfrânt-o la Friedland, în Polonia și Imperiul Țarist a fost nevoit să încheie pacea de la Tilsit în 1807. Dorind să atragă Rusia de partea sa, Napoleon le-a oferit condiții avantajoase de pace în schimbul cărora Petersburgul a aderat la Blocadă. Acest tratat a fost momentul de apogeu al puterii lui Napoleon, nimeni nu-i contesta supremația. Un rezultat al războaielor lui Napoleon a fost formarea Marelui Imperiu. Acesta era alcătuit din Imperiul Francez propiu-zis și statele aflate sub dominația acestuia: Confederația Rinului, regatul Italiei, Spania, Neapole, Elveția, Marele Ducat al Varșoviei etc. În aceste zone au fost introduse reformele Revoluției franceze, codul Civil, abolirea privilegiilor nobilimii și obligațiilor feudale. Dominația franceză a pregătit unificarea Italiei și Germaniei prin contopirea numeroaselor stătulețe în formațiuni politice mai mari. Războaiele napoleoniene au deșteptat conștiința națională a popoarelor. Germanii își redescoperă tradițiile și cultura. Prusia face reforme administrative, educaționale și militare în vederea contracarării puterii franceze.

Eșecul contrucției franceze nu s-a datorat monarhiilor feudale cât luptei pentru libertate a popoarelor aflate sub ascultarea Parisului. În 1808, dorind să ocupe Peninsula Iberică, pe unde pătrundeau mărfurile engleze de contrabandă, Napoleon s-a confruntat cu un război popular de eliberare al națiunii spaniole. Acesta a provocat înfrângeri surprinzătoare armatei franceze, ceea ce demonstra adversarilor că Napoleon nu era invincibil. Alte mișcări populare au izbucnit în Germania și Austria. În 1809, Viena declanșează un nou război. Francezii îi înfrâng la Wagram dar nu decisiv. Apoi împăratul francez comite o eroare căsătorindu-se cu o principesă habsburgă, ceea ce însemna că nu mai era fiul revoluției, ci dorea să fie acceptat de Vechiul Regim. Ura nobilimii ruse față de Napoleon a împins imperiul Țarist la nerespectarea Blocadei și în 1812 Napoleon a pornit spre Moscova pe care a și ocupat-o. Iarna l-a silit să se retragă în permanenta hărțuire a cazacilor și unităților rusești de hărțuire mobilizate la un război de apărare. Iarna rusească și spațiile vaste ce trebuiau parcurse au făcut ca, la întoarcere, armata sa invadatoare să aibă doar 20-30.000 de oameni. Imediat s-a format o nouă coaliție la care au aderat Prusia și Austria. Înfrânt în primul rând la Leipzig (1813) și apoi pe teritoriul Franței în 1814, Napoleon este silit să abdice în favoarea Burbonilor. Este exilat în insula italiană Elba de unde revine pentru 100 de zile în 1815 dar este înfrânt decisiv în bătălia de la Waterloo în Belgia (1815). S-a predat englezilor și a fost dus în exil în insula Sfânta Elena unde a murit în 1821.

Unele țări europene de la începutul veacului XIX se aflau într-un stadiu de dezvoltare care impunea cu prisosință schimbări politice care să încurajeze progresul economic și social. Pentru aceste schimbări existau două modele. Primul era cel britanic având în prim plan monarhia constituțională ca un rezultat al compromisului între aristocrație plus clasa mijlocie pe de o parte și pe de alta monarhia. Al doilea model era cel francez, cel napoleonian. Acesta se născuse dintr-un conflict pe viață și pe moarte între Vechiul Regim și cel nou reprezentat de burghezie și starea a treia. Modelul napoleonian a permis răspândirea în Europa a ideii de egalitate în fața legii, desființarea privilegiilor feudale, libertatea economică, dreptul la propietate, suveranitatea poporului. El a oferit exemplul edificării statului național drept cadru de realizare a dorinței de libertate a popoarelor. În același timp a constituit sursa de inspirație pentru activitatea revoluționarilor gata să răstoarne prin forță regimurile depășite de istorie.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Napoleon-I

https://www.geni.com/people/Napoleon-I-Emperor-of-France/6000000000350860821

https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Napoleon_Bonaparte 

https://www.ro.biography.name/conducatori/84-franta/254-napoleon-bonaparte-1769-1821

https://frenchmoments.eu/napoleon-bonaparte/

https://www.ziarulmetropolis.ro/napoleon-bonaparte-femeile-au-doua-lucruri-care-le-stau-bine-r ujul-si-lacrimile/

&&&

 S-a întâmplat în 5 mai1909: În această zi, s-a născut Idel Ianchelevici, sculptor şi pictor franco-belgian. Idel Ianchelevici (n. Leova, azi Republica Moldova — d. 26 iunie, 1994, Maisons-Laffitte, Franţa) a fost un sculptor şi pictor franco-belgian de origine din Basarabia. Stabilit din 1928 în Belgia, a fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române, din anul1992. S-a născut într-o familie de ţărani evrei, destul de aproape de Galaţi, la Leova, în Basarabia, pe malul stâng al Prutului, în 1909, pe vremea când teritoriul respectiv făcea parte din România. Destinul l-a vânturat însă destul de departe de locurile natale, în Belgia, unde face Facultatea de Arte Frumoase la Liege, urmând ca apoi să primească cetăţenie belgiană. După război, se instalează în Franţa, lângă Paris, în oraşul Maisons Laffitte, unde i se creează un muzeu. La Maisons Laffitte se va stinge şi din viaţă, în iunie 1994. 

În Belgia, însă, se află majoritatea operelor sale monumentale, cum ar fi de pildă „Verbul”, situat în faţa Primăriei din oraşul Saint Nikolas, „Deţinutul Politic” - care străjuieşte vestigiile de tristă memorie ale lagărului de concentrare nazist de la Brendoenk, de lângă Bruxelles, „Apelul”, care se află la intrarea de pe autostradă în oraşul La Louvillière, oraş în centrul căruia se găseşte un important Muzeu Ianchelevici, „Plonjorul în apă” de la Liege, fără a mai vorbi de portretele regelui Baudouin şi al reginei Fabiola, portretele a numeroşi membri ai Academiei Regale a Belgiei, care toate se află la Bruxelles.În plus, oraşul valon La Louvière găzduieşte un alt muzeu ce îi poartă numele (cu peste 200 de sculpturi ale artistului şi 2.000 de desene). Creaţiile sale monumentale, răspândite în toate colţurile lumii, îl recomandă drept unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori figurativi ai secolului XX.

Cu toată recunoaşterea sa mondială, Idel Ianchelevici nu a uitat niciodată că este şi român. Dincolo de multiplele relaţii pe care le-a menţinut cu ţara natală, spre sfârşitul vieţii, face donaţii importante Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti şi Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi.

Surse:

http://jewishfed.ro/index.php/publicatii-mainmenu-123/88-articole-prezentari-de-carti-recenzii/365-centenar-idel-ianchelevici

https://www.famousbirthdays.com/people/idel-ianchelevici.html

https://www.lemill.be/nl/idel-ianchelevici

http://www.trm.md/ro/cultura/crea-iile-lui-idel-ianchelevici-vernisate-in-premiera-in-m oldova/

$$$

 S-a întâmplat în 5 mai1919: În această zi, a fost creată Liga Societăţilor de Cruce Roşie (cu sediul la Geneva), ca organ de legătură permanentă între societăţile naţionale de Cruce Roşie (în octombrie 1983, Liga a fost redenumită Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, ca din noiembrie 1991 să devină Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie). În anul 1859, omul de afaceri elveţian Henry Dunant (1828-1910) a organizat primul serviciu de asistenţă medicală pe un câmp de luptă (în urma bătăliei de la Solferino, din 24.VI.1859), pentru ca în octombrie 1863 să fondeze Mişcarea de Cruce Roşie.

Odată cu declanșarea primului război mondial, CICR s-a confruntat cu provocări uriașe, provocări care puteau fi rezolvate numai cu ajutorul societăților naționale de Cruce Roșie. Asistenții Crucii Roșii din întreaga lume, inclusiv din Statele Unite și Japonia, au venit în sprijinul medicilor forțelor armate ale statelor europene implicate în război. La data de 15 octombrie 1914, imediat după declanșarea războiului, CICR a creat Agenția Pentru Prizonierii de Război (APR), care a avut aproximativ 1.200 de voluntari la sfârșitul lui 1914. La sfârșitul războiului, Agenția a transferat aproximativ 20 de milioane de scrisori și mesaje, 1,9 milioane de pachete și aproape 18 milioane de franci elvețieni, reprezentând donații către agențiile APR din toate statele afectate.

Mai mult, datorită intervenției Agenției, aproape 200.000 de prizonieri au fost schimbați între părțile implicate în război, eliberați din captivitate și trimiși în țările de origine. Organizația a reușit, de asemenea să identifice două milioane de prizonieri de război, care au fost ajutați să-și contacteze familiile. Pe durata întregului război, CICR a monitorizat părțile implicate în luptă, pentru ca acestea să respecte prevederile Convenției de la Geneva din 1907. Când armele chimice au fost folosite pentru prima dată în istorie, CICR a protestat vehement împotriva acestui nou tip de armă. Chiar dacă nu a primit un mandat, CICR a încercat să amelioreze suferințele populației civile. În teritoriile care au fost denumite oficial „teritorii ocupate”, CICR a asistat populația civilă, în baza Convenției de la Haga din 1907. În baza acestei convenții, CICR a acționat și în privința prizonierilor de război.

În 1919, reprezentanți ai societăților de Cruce Roșie din Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și Statele Unite s-au reunit în capitala Franței ­pentru a fonda Liga Societăților de Cruce Roșie. Liga a creat apoi orga­nizațiile de tineret ale Crucii Roșii în cadrul socie­tăților naționale. Astăzi, Federația cuprinde peste 190 de societăți naționale, cele șapte principii ale misiunii sale fiind adoptate în mod oficial deja ­­în cadrul celei de-a 20-a Conferințe Interna­ționale a Crucii Roșii, ținută la Viena în 1965: Umanitate, Imparțialitate, Neutralitate, Independență, Voluntariat, Unitate, Universalitate.Federația Internațională este cea mai mare organizație umanitară din lume care oferă asistență pentru cele mai vulnerabile persoane prin mobilizarea puterii umanității. În mai 1919, reprezentanții Societăților de Cruce Roșie din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia s-au întrunit pentru a înființa în mod oficial Liga Societăților de Cruce Roșie, care a fost predecesoarea Federației Internaționale. Obiectivul său era de a „consolida și a uni, în domeniul sănătății, Societățile de Cruce Roșie existente și de a promova crearea unor noi Societăți”.

În prezent, Federația are 186 de Societăți membre, peste 105 milioane de voluntari și peste 300.000 angajați care oferă ajutor pentru aproximativ 233 de milioane de beneficiari. Prin Secretariatul de la Geneva și cele 60 de delegații, Federația Internațională susține activitățile Societăților Naționale din întreaga lume. Adunarea Generală este autoritatea supremă de decizie a Federației, care cuprinde toate Societățile membre. Se întrunește o dată la doi ani pentru a determina politica generală a Federației, pentru a stabili planurile și bugetele, pentru a admite noi membri și pentru a lua în discuție alte probleme importante.Consiliul Executiv este ales de către Adunarea Generală. Este alcătuit din Președintele Federației; patru vicepreședinți; vicepreședintele din oficiu; 20 de Societăți Naționale membre și președintele Comisiei de Finanțe. De regulă, se întrunește de două ori pe an pentru a decide asupra tuturor problemelor care îi sunt atribuite prin Constituție sau prin hotărârea Adunării Generale.

Surse:

https://crucearosie.ro/cine-suntem/originea-si-istoria-miscarii-de-cruce-rosie-si-semiluna-rosie/

https://crucearosie.ro/cine-suntem/istoria-crucii-rosii-romane/istoria-crucii-rosii-romane-1919-1938/

http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Societatea-Nationala-de-Cruce-Rosie-din-Romania.-Serviciul-Emigranti.-1939-1941-1941-1977.-Inv.-3376.pdf

http://redcross.md/ro/cine-suntem/miscarea-internationala/federaia-inte rnaionala