$$_

 EUGENIA DE REUSS-IANCULESCU

Eugenia de Reuss Ianculescu (11 martie 1866 – 29 decembrie 1938) a fost o profesoară, scriitoare și activistă pentru drepturile femeilor din România . A fost una dintre fondatoarele Ligii Femeilor, prima organizație feministă din România, iar mai târziu a fost fondatoarea Ligii pentru Drepturile și Îndatoririle Femeilor din România. Luptând pentru dreptul de vot al femeilor timp de cincizeci de ani, a scris romane, a ținut prelegeri, a cultivat sprijinul politicienilor și a prezentat petiții legislative, câștigând în anul morții sale dreptul femeilor din România de a participa la alegerile generale.

Biografie

Eugenia de Reuss Ianculescu s-a născut pe 11 martie 1866 în Igești, un sat din regiunea Bucovina a Imperiului Austriac , care a devenit Austro-Ungaria în anul următor. Născută pe moșia tatălui ei, a fost fiica aristocraților Maria Dinotto-Gusti și Alexandru de Reuss-Mirza. După ce și-a primit educația primară la Iași , capitala regiunii Moldova din Vechiul Regat Român , a devenit învățătoare și a călătorit frecvent în Franța și Italia alături de Asociația Elenă și Latină și de o asociație de arheologie din care a fost membră. La ceva timp după terminarea studiilor, Reuss s-a căsătorit cu Ianculescu, dar nu se cunosc informații despre soțul ei, în afară de faptul că acesta a fost ofițer superior în infanteria Regimentului 29 Dorohoi . 

Activismul pentru drepturile femeilor

În 1889, în timp ce preda la Iași, Reuss Ianculescu a încercat să creeze o asociație sufragistă, dar nu a reușit să stârnească interesul. A făcut o a doua încercare de a fonda o societate feministă în 1891, cu încurajarea Maryei Chéliga-Loevy , dar din nou a fost zădărnicită. În cele din urmă, la 30 octombrie 1894, prima organizație a femeilor din România a fost aprobată de Adunarea Generală, după ce Reuss Ianculescu a recrutat-o cu succes pe Cornelia Emilian să devină președinte. Emilian a fost soția unui profesor proeminent, precum și scriitoare și activistă pentru femei. Femeile au fondat Liga Femeilor Române la Iași și au început să publice o revistă numită Buletinul Ligii Femeilor , care conținea articole despre feminismul internațional și drepturile femeilor. Organizația a rămas activă timp de cinci ani, desființăndu-se la începutul secolului. Când Liga Feminină a dat faliment, Reuss Ianculescu a părăsit Iașiul și s-a mutat la București . 

Reuss Ianculescu s-a dedicat scrisului și a publicat o serie de romane în următorii ani, printre care Voință (1902), Spre dezvoltare (1903), Pentru o idee (1904) și Menirea femeii (1906). Voință a fost nominalizată la un premiu al Academiei Române. Spree a fost dedicată fiicei sale, care a murit în copilărie. Odată cu creșterea popularității sale, după publicarea cărții Spre emancipare , Reuss Ianculescu a fost încurajată să susțină o serie de prelegeri despre drepturile femeilor la Ateneul Român din București. Temele au inclus subiecte despre destinul și viitorul femeilor, susținute în 1906, și femeile în politică, prezentate în 1913. 

Succesul prelegerilor a condus-o pe Reuss Ianculescu la înființarea în 1910 a Societății pentru Drepturile Femeilor , care a fost redenumită Liga Drepturilor și Datoriilor Femeilor din România (LDDFR) în 1913. Organizația a fost prima asociație a femeilor care a avut ca scop în mod specific eliberarea de drepturi și, deși fondată la București, avea filiale în toată Moldova și Țara Românească . Dr. Nicolae Minovici și Reuss Ianculescu au acționat ca copreședinți, iar Constantin G. Dissescu, ministrul Instrucțiunii Publice, a ocupat funcția de președinte de onoare. Incorporarea unor bărbați influenți în conducere a fost o tactică folosită de Reuss Ianculescu pentru a câștiga sprijinul politicienilor influenți și o manifestare a convingerii sale că bărbații și femeile aveau abilități complementare care puteau fi unite pentru a obține succesul. Până în 1912, ea edita o revistă lunară pentru organizația numită Droit des Femmes (Drepturile Femeilor) , iar în 1913, LDDFR a prezentat Parlamentului României o cerere pentru drepturile civile și politice ale femeilor. 

În același an, Reuss Ianculescu a afiliat LDDFR la Alianța Internațională pentru Sufragiul Femeilor . În 1914, ea și un mic grup de activiste, inclusiv Maria Gavrilescu, Elena Meissner și Adela Xenopol, au susținut o petiție pentru includerea dreptului de vot al femeilor în Constituția Regatului România , petiție care era în dezbatere. Deși a încercat să colaboreze cu Cercul Feminin Socialist pentru a promova cauza, aceștia au respins alinierea la LDDFR deoarece considerau că organizația sa excludea femeile din clasa muncitoare și se concentra prea mult pe femeile educate. În timpul războiului, a ținut prelegeri, a participat la întâlniri și conferințe și a încercat să promoveze cauza implicării politice a femeilor. A refuzat invitația Alettei Jacobs de a participa la Congresul Internațional al Femeilor din 1915 , considerând că acest congres obliga femeile să aleagă pacifismul în locul naționalismului și și-a jurat pe deplin loialitatea față de România. 

La sfârșitul războiului, când Transilvania și România s-au unit în 1918, Reuss Ianculescu a devenit vicepreședinte al Uniunii Femeilor Române din România Mare, condusă de Maria Baiulescu . În 1921, LDDFR s-a alăturat asociației umbrelă Consiliul Național al Femeilor Române . Reuss Ianculescu a ocupat funcția de vicepreședinte al noii organizații, care s-a afiliat Consiliului Internațional al Femeilor. [14] Doi ani mai târziu, Reuss Ianculescu a fost numită „președinte pe viață” al LDDFR. Între 1926 și 1935, Reuss Ianculescu a fost membră în consiliul de administrație al Alianței Internaționale pentru Sufragiul Femeilor. Când a fost elaborată Constituția României din 1923 , aceasta nu le oferea femeilor dreptul de vot, tratându-le în schimb ca fiind incompetente din punct de vedere juridic. Reuss Ianculescu a continuat să facă presiuni prin intermediul diverselor organizații pentru a obține dreptul de vot, iar femeile au avut un succes parțial, când în 1929 au câștigat dreptul de a participa la alegerile locale. În 1938, au câștigat dreptul de a participa la alegerile generale, deși aveau să piardă aceste drepturi în anul următor. 

Reuss Ianculescu a murit pe 29 decembrie 1938 în casa ei din Igești , care la acea vreme făcea parte din România Mare . 

Lucrări selectate

Voință (1902) București, România (în română) 

Spre dezrobire (1903) București, România (în română) 

Pentru o idee (1904) București, România (în română) 

Menirea femeii (1906) București, România (în română) 

Menirea femeii și rolul ei în viitor: Conferință ținută la Ateneul din București la 16 aprilie 1906 (în română). Bucuresti, Romania. 1906.

„Femeia română și politică”. Drepturile Femeii (în română). 2 . Bucureşti, România: 12– 25. ianuarie–februarie 1913.[

$$$

 GABRIELA ADAMEȘTEANU

Gabriela Adameșteanu (născută pe 2 aprilie 1942) este o romancieră, povestitoare, eseistă, jurnalistă și traducătoare româncă . Autoarea celebrelor romane „Calea egală a fiecărei zile” ( 1975 ) și „Dimineața irosită” ( 1983 ), este cunoscută și ca activistă pentru susținerea societății civile și membră a Grupului pentru Dialog Social (GDS), precum și redactor al Revistei 22 .

Biografie

Gabriela Adameșteanu s-a născut la Târgu Ocna pe 2 aprilie 1942. A fost fiica lui Mircea Adameșteanu, profesor de istorie la liceu, și a Elenei, profesoară de economie casnică , care și-a pierdut postul când materia ei a fost eliminată din programa școlară de către autoritățile comuniste și a trebuit să lucreze la o grădiniță. Un frate al lui Mircea Adameșteanu a devenit prizonier politic în regimul comunist; un altul, renumitul arheolog Dinu Adameșteanu , se refugiase în Italia.

Gabriela Adameșteanu și-a trăit o mare parte din tinerețe la Pitești . În 1960–1965, a urmat Facultatea de Literatură a Universității din București , absolvind cu o teză despre Marcel Proust , și a debutat cu o proză scurtă în 1971. Adameșteanu a fost angajat la secția Editura Politică , care urma să devină, în 1966, Editura Științifică și contribuie la editura Enciclopedică . Viața Românească și România Literară ). După 1983, a lucrat ca redactor la Cartea Românească , unde a depus eforturi pentru a păstra standardele literare în fața unui nou val de cenzură sub regimul Nicolae Ceaușescu . 

S-a căsătorit cu Gheorghe-Mihai Ionescu și a născut un fiu, Mircea Vlad Ionescu, în 1968.

„ Drumul egal al fiecărei zile ”, o povestire care face aluzie la supraviețuirea intelectuală într-un mediu provincial în timpul agresivului stalinism al anilor 1950, i-a adus aprecierea criticilor și premiul Academiei Române . În 1979, a publicat o serie de povestiri scurte sub titlul „ Dăruiește-ți o zi de vacanță”, care au dezvoltat temele din „Drumul egal ”. În același an, în august, a călătorit în Republica Populară Polonă , unde a fost martoră la atmosfera încurajată de vizita Papei Ioan Paul al II-lea (conform amintirilor sale, era „un sentiment magic al demnității umane”). 

Cu Dimineață pierdută , un roman complex centrat pe o conversație aparent banală între două femei, care reconstituie discret, dar meticulos, sfârșitul tragic al generației interbelice , Adameșteanu a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor și a fost confirmat ca unul dintre cei mai importanți autori români ai anilor 1980. Dimineață pierdută a fost pusă în scenă de Cătălina Buzoianu în 1987, devenind centrul de interes într-o perioadă în care regimul Ceaușescu intrase în faza sa mai represivă. 

După Revoluția Română din 1989, a demisionat din funcția de la Cartea Românească. În 1990, s-a alăturat GDS și a devenit redactor al revistei acesteia, 22 , în anul următor. Timp de mulți ani, Adameșteanu a fost și este încă membru al centrului PEN Român, fiind timp de câțiva ani și președinte al acestuia. 

Printre alte lucrări literare ale ei se numără Vară-primăvară (o colecție de povestiri publicate în 1989), Obsesia politicii (interviuri cu personalități politice post-1989, 1995), Cele două Românii (eseuri, 2000) și romanul din 2003 Întâlnirea . Ea a tradus în română Pierre et Jean de Guy de Maupassant și Sans la miséricorde du Christ de Hector Bianciotti . 

Opera lui Adameșteanu, care a fost descrisă drept realistă și, alternativ, drept „ hiperrealistă ”, este remarcată pentru portretizarea umanității care se degradează sub presiunea nivelatoare a realității cotidiene. În acest sens, criticii i-au clasat literatura printre cele mai importante realizări ale generației sale (alături de romanele și nuvelele cu tematică similară ale lui Norman Manea , Bedros Horasangian , Alexandru Papilian și Mircea Nedelciu ).

Reprezentările sale puternice ale valorilor care se degradează (sub presiunea totalitarismului ) se bazează pe utilizarea unor narațiuni și voci concurente(aspecte ale acestora incluzând cele ale tinerilor funcționari publici care se simt copleșiți de mediocritate, fiicele presate de prioritățile sociale să nu-și jelească părinții și femeile nefericite căsătorite). Acuratețea lui Adameșteanu în exprimarea diverselor modele de vorbire și comportament a fost ea însăși aclamată. 

În anul 2000, a fost decorată cu Ordinul Steaua României , în grad de ofițer.

$$$

 HARRY HOUDINI

Magicianul Harry Houdini s-a făcut remarcat datorită numerelor sale incredibile de evadare. De la lanțuri și cătușe, până la cabluri și funii atârnate de zgârie nori Houdini a șocat lumea cu actele sale de magie care sfidau moartea. Dar, până la urmă, a trebuit să-și plătească datoria în fața vieții. Deci, cine a fost Harry Houdini?

Houdini s-a născut în 1874 într-o familie de evrei unguri. A emigrat în Statele Unite ale Americii când avea patru ani, deoarece tatăl său devenise rabin într-o comunitate evreiască din Appleton. Numele său real era Ehrich Weisz, care s-a transformat în Weiss, după ce tatăl a primit cetățenia americană.

Houdini a fost nevoit să muncească încă din copilărie. Atunci a încercat și câteva numere de trapez, luându-și numele de „Enrich, prințul aerului”. 

După mai multe mutări, Weiss tatăl a ajuns împreună cu Ehrich la New York, unde au avut diferite locuri de muncă. Ehrich a început să fie interesat de memoriile magicianului francez Jean Eugene Robert-Houdin. A fost atât de tare impresionat încât a mai adăugat un „i” lui Houdin și și-a creat numele de scenă:Houdini.

În 1891, formează o echipă care executa trucuri magice cu cărți, împreună cu prietenul său Jacob Hyman, numită „Frații Houdini”. Hyman este înlocuit de fratele lui Harry-Dash (Theodore)-dar pentru o scurtă perioadă.

 În 1893 o întâlnește pe Wilhelmina Beatrice Rahner, care va ajunge asistenta lui. Astfel, „Frații Houdini” se transformă în „Houdinii”. În 1895, Bess, așa cum i se zicea Beatricei, va deveni soția lui Harry. Până la sfârșitul carierei, Bess a rămas asistenta acestuia. Tot în acestă perioadă, megicianul îi provoacă pe polițiștii unei secții, susținând că poate scăpa din cătușe și poate evada din celulă, lucru care îi reușește.

1898 îi aduce lui Houdini dorința de a renunța, dar un an mai târziu norocul îi surâde atunci când îl întâlnește pe Martin Beck. Acesta era un magnat al teatrelor de vaudeville, care vede potențialul de spectacol în numărul de evadare a lui Houdini.

După ce are o serie de reprezentații în America, anul 1900 îi aduce lui Houdini un turneu în Europa. Timp de 5 ani, Houdini a fascinat și a cucerit bătrânul continent cu numerele sale.

Unul dintre episoadele memorabile este acela din 1904 când a răspuns provocării ziarului londonez Daily Mirror de a scăpa din niște cătușe speciale. Ele fuseseră realizate pe o perioadă de cinci ani de către un lăcătuș. Houdini a cerut ca să-i fie desfăcute cătușele pentru a-și putea da haina jos, dar a fost refuzat. Atunci, cu un briceag pe care l-a ținut între dinți și-a tăiat haina. La un moment dat, soția sa a urcat pe scenă și l-a sărut. După aceea, Houdini s-a întors în spatele cortinei și după o oră și zece minute era liber. Se crede că Bess i-a dat prin sărutare cheia de la cătușe. Peste ani, Houdini a declarat că a fost cea mai dificilă evadare din cariera sa.

În Germania, a provocat multă vâlvă când a intrat în conflict cu forțele de poliție ale Kaiserului. Un polițist din Köln l-a acuzat de fraudă, iar Houdini i-a răspuns acuzându-l de calomie. La proces, Harry Houdini a trebuit să dezvăluie câteva dintre trucurile sale, dar acest lucru nu i-a dăunat imaginii. Din contră, faima sa a crescut și i-a fost confirmat renumele de „Regele Cătușelor”.

În 1905 se reîntoarce în America, unde va înregistra cele mai mari succese între 1907 și 1910. Notorietatea lui se datora faptul că mereu se reinventa și își schimba numerele, fapt ce surprindea și capta mereu publicul.

În 1912, crează numărul “Celula de tortură chinezească cu apă”. Houdini era scufundat cu capul în jos, într-un vas cu apă, în timp ce picioarele îi erau blocate. O faţă a vasului era din sticlă, astfel că publicul putea să-l vadă pe Houdini. Dar evadarea nu putea fi urmărită de public, pentru că aşa cum se întâmpla în toate numerele lui, o cortină acoperea vasul.

Un truc de iluzionism foarte reuşit a fost atunci când a făcut să dispară un elefant cu tot cu dresorul lui de pe scena Hipodromului din New York. Alte numere memorabile au fost cele în care încerca să se elibereze dintr-o cămaşă de forţă, în timp ce era suspendat de glezne de la înălţimea unor macarale sau a unor clădiri înalte. Tot în acestă categorie se încadrează şi spectacolele în care a fost îngropat de viu sub pământ fără sicriu sau scufundat cu un sicriu într-o piscină, dar mai ales momentul în care a fost legat într-o cămaşă de forţă, închis într-un sicriu sigilat şi apoi îngropat într-un rezervor cu nisip.

Din 1907 până la moarte a fost preşedinte al Societăţii Magicienilor Americani. A fost singurul magician care a fost ales în această funcţie timp de nouă ori, în timp ce alţii fuseseră votaţi doar pentru un mandat. A creat o reţea de legături între magienii profesionişti şi amatori care s-a transformat în cea mai mare mişcare cunoscută vreodată.

După moartea mamei sale a început să să vâneze persoane medium false. A desconspirat mulţi impostori în calitate de membru al Comitetului Ştiinţific American. Houdini nu credea în supranatural şi lupta împotriva acestuia l-a costat prietenia cu Sir Arthur Conan Doyle, care suţinea contrariul şi care era convis că Houdini posedă şi el nişte puteri paranormale.

În 1926, pe 26 octombrie a dat un spectacol la Princess Theater în Montreal. Un student de colegiu, J.Gordon Whitehead i-a aplicat câteva lovituri în stomac pentru a testa duritatea muschilor magicianului. Această parte era una obişnuită în cadrul spectacolului, dar de data aceasta Houdini nu avusese timp să contracte muşchii stomacului înainte de a fi lovit. Deşi a simţit nişte dureri abdominale şi-a continuat reprezentaţia.

Peste o zi a ajuns la Detroit, unde a fost diagnosticat cu apendicită acută, dar nu a vrut să primească îngrijiri medicale. Pe 24 octombrie dă ultima reprezentaţie, iar peste 24 de ore este dus de urgenţă la spital. Apendicele i-a fost înlăturat, dar peritonita se extinsese deja.

Moartea a ales să intervină pe 31 octombrie 1926, de Halloween. Maestrul avea numai 52 de ani. Înmormântarea a avut loc într-un cimitir din Brooklyn pe care chiar Houdini şi-l alesese.

La funerarii au participat peste 2.000 de persoane. Slujba a fost efectuată de rabini, apoi a avut loc o ceromonie de rupere a baghetei, organizată de Societatea Magicienilor Americani.

Houdini i-a promis soţiei sale că va găsi o cale să comunice cu ea din lumea de dincolo. De aceea Bess a organizat timp de 10 ani şedinţe de spiritism în care spera că va reuşi să-l contacteze pe Harry, dar nu a reuşit acest lucru.

Până la urmă magicianul care a încercat să trişeze în jocul cu moartea nu a putut să câştige bătălia finală. Moartea şi-a cerut dreptul şi nu a izbutit nici să găsescă o cale de a trimite mesaje între cele două lumi.

$$$

 HARTA LUI PIRI REIS

Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse. Unele au facut cariera, fiind amintite constant , iar altele au ramas simple mentiuni ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate,datorita enigmelor pe care le-a generat .

Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai le banuim?

Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465 in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de “om al marii”. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.

In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”.Aceasta nu cuprindea si celebra harta de mai tarziu .piri reis Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr.( Conform lui Piri, acestea includeau opt harti ptolemaice facute in vremea lui Alexandru Macedon, o harta araba a Indiei, patru harti portugheze noi ale Sindh, Pakistan si o harta a lui Christopher Columb a Indiilor de Vest.) – pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.

In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.

La lumina, dupa veacuri de intuneric

Dupa aproape patru secole, in anul 1929, un grup de istorici descopera, intamplator, in Palatul Topkapi, din Istanbul, o bucata de piele de gazela, care parea sa reprezinte o harta. Peticul ilustra coasta de vest a Africii, coasta estica a Americii de Sud si coasta nordica a Antarcticii, iar printre insemnarile facute, pe ea statea imprimat, in limba araba: “Aceasta harta a fost scrisa de Piri Ibn Haji Mehmet, nepotul lui Kemal Reis, din Gallipoli, in luna lui muhharem din anul 919”. Data corespundea perioadei 9 martie – 7 aprilie 1513. Era aceeasi harta pe care amiralul turc o realizase cu mai bine de 400 de ani in urma.

Punctele geografice de pe harta erau localizate cu ajutorul unei serii de cercuri cu linii radiale si nu cu ajutorul latitudinii si al longitudinii. Astfel de harti portulane, perfectionate de cartograful Dulcert Portolano, erau adesea folosite in Evul Mediu. Pe langa conturarea coastelor celor trei continente, harta comporta si numeroase reprezentari menite sa furnizeze informatii privitoare la caracteristicile regionale. Apar portrete ale suveranilor, animale, vase pe ocean, rauri, stanci, dar si note care indica particularitati si date despre starea demografica, faunistica, sau geografica a teritoriilor cuprinse pe harta.

Datand de la inceputul secolului XVI, cand parti de lume le erau inca straine chiar si celor mai ilustri cartografi si navigatori, harta este surprinzatoare prin exactitatea ei, desi nu unica de acest fel a epocii sale. Reproduce cu fidelitate nu doar liniile de coasta continentale, dar si dimensiunile acestora, precum si distantele dintre ele si relief. Exista unele inadvertente in zona Caraibelor si in sudul Americii de sud, dar harta ramane in ansamblu, foarte precisa.

Enigma hartii 

Totusi, pana in anul 1953, cand facsimilul hartii este dat spre cercetare cartografului american Arlington H. Mallery, fost capitan de marina al SUA, harta este depozitata intr-un muzeu si nu se fac semnalari deosebite cu privire la continutul ei. Veteranul este primul care supune documentul unui studiu amanuntit.

Mallery proiecteaza harta pe un planiglob si constata cu surprindere ca documentul este atat de exact pe alocuri, incat poate aduce unele rectificari chiar hartilor contemporane. Ce il va intriga initial este ilustrarea in profunzime a coastei estice a Americii de Sud. Maniera in care harta prezinta aceasta regiune este mult prea detaliata pentru a se fi putut realiza, la numai 20 de ani de la descoperirea continentului, in 1492, de catre Columb. Documentul prezinta informatii precise referitoare la relief, la cursurile raurilor si la amplasarea muntilor acestei regiuni, cunostinte inaccesibile intr-o perioada atat de scurta.

Avansand cercetarile, lui Mallery nu ii ramane insa prea mult loc de indignare, pentru ca descopera ceva si mai naucitor, prezenta Continentului Alb in “peisaj”. Desi fusese realizata la inceputul secolului XVI, iar Antarctica era descoperita oficial in anul 1820, harta lui Piri Reis ilustreaza o bucata din Continentul Sudic, cu 300 de ani inainte ca cineva sa stie de existenta sa. Mai mult de atat, harta nu indica linia de coasta a Antarcticii descrisa de calota glaciara, ci marginea de sub gheata a acesteia, limita insulara. Descoperirea este consideata uluitoare, intrucat, continentul se afla sub gheturi de sute de milioane de ani, iar tehnologia penetrarii lor a devenit posibila cu numai cateva decade in urma.

Dovezile geologice confirma ca cea mai apropiata perioada cand “Pamantul Reginei Maud” – cum a fost numita coasta nordica a Antarcticii – putea fi partial descoperit de gheturi, ar fi fost acum 6.000 de ani. Unii cercetatori imping aceasta data chiar mai in urma, acum 9.000 sau 13.000 de ani. Nu numai ca istoria ne invata ca o tehnologie care sa permita asemenea performante nu era accesibila in acele vremuri, insa cea mai veche civilizatie cunoscuta nu dateaza decat din anul 6.000 i.Hr. Abia in secolul XX, omul a devenit capabil sa stabileasca forma de sub gheturi a Antarcticii, cu ajutorul satelitilor si al sondarilor seismice, niciodata disponibile pana atunci.

Malley isi da seama de proportiile descoperirii si decide sa ceara unele pareri. Harta este preluata spre cercetare de profesorii Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan, de la colegiul Keene, din SUA. Acestia se concentreaza indeosebi pe problematica Antarcticii. Ei sunt de parere ca, daca se elimina posibilitatea folosirii unei tehnologii avansate, ramane loc pentru numai doua teorii, putin plauzibile, care sa explice prezenta Continetului Sudic pe harta. Fie calota glaciara a Antarcticii este de factura recenta, avand numai cateva mii de ani vechime, fie originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand omul inca nu exista. Ambele prezumtii sunt respinse cu infrigurare de comunitatea stiintifica, intrucat, oricare din ele ar da peste cap tot ceea inseamna istoria umanitatii.

Cercetarile adancesc misterul

La solicitarea lui Charles Hapgood, in 1960, bucata de piele de gazela este supusa evaluarii si de catre Fortele Aeriene ale SUA, care concluzioneaza: “Deliberarea conform careia partea inferioara a hartii ilustreaza coasta “Pamantului Reginei Maud” este una rezonabila. Gasim ca aceasta este cea mai logica interpretare a hartii. Detaliile conturate in partea de jos a hartii se potrivesc remarcabil cu rezultatele sondarilor facute in zona in timpul expeditiei antarctice britanico-suedeze, din anul 1949. Aceasta indica faptul ca linia de coasta a fost cartografiata inainte sa fie acoperita de calota glaciara. Calota din regiune este astazi groasa de aproximativ o mila. Nu avem idee cum informatiile acestei harti pot fi impacate cu presupusul nivel de cunoastere geografica din 1513”.

Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru. Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, „alunecand in jos”, la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.map of piri reis

Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.

Istoria, si chiar decenii mai tarzii din secolul al XVI-lea, au oferit ilustrari cartografice mai surprinzatoare, prin precizia lor, decat harta lui Piri Reis. Niciuna nu a mai confruntat insa atat de insolit, perioada aparitiei sale, cu reprezentarea avangardista a vreunei bucati de uscat. Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.

$$$

 HARALAMB ZINCĂ

Haralamb Zincă s-a stins din viață într-o zi de 24 decembrie (anul 2008), la București, fiind înmormântat la Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției.

Haralamb Zincă, pe numele său real Hary Isac Zilberman, s-a născut pe 4 iulie 1923, în Roman, și a trăit o viață străbătută de frământări, marcată de pasiunea pentru literatură și de confruntările cu realitatea istorică. Fiul unui evreu din nordul Moldovei, destinul său a fost conturat de învățătura primită și de tragediile unui secol zbuciumat. La doar 14 ani, începe să muncească, îmbinând viața de muncitor cu dorința arzătoare de a deveni scriitor. O compunere școlară, apreciată de dascălul său, îi va deschide calea unei cariere literare care avea să se confunde cu istoria tumultuoasă a acelor vremuri.

În 1940, odată cu refugierea în Basarabia, viața lui H. Zincă ia o turnură dramatică. Înrolat în armata rusă, participă la luptele din Lituania și Prusia, trăind pe pielea lui haosul războiului. Jurnalul de război devine o mărturie a unui conflict de proporții, în timp ce H. Zincă își află adevărata vocație de scriitor. După război, în anul 1945, revine în țară, unde devine bibliotecar și activist, însă adevărata sa cale literară se deschide în anii ’50. Debutează în 1950 cu nuvela „Primăvara”, un simbol al unei lumi în tranziție, iar în deceniile următoare publică lucrări ce reflectă idealurile și conflictele unui regim totalitar, dar și căutările unei identități personale.

Până la sfârșitul vieții sale, Haralamb Zincă va lăsa în urmă o zestre literară impresionantă, incluzând lucrări de non-ficțiune, volume documentaristice și spionaj, dar și romane polițiste, cu intrigi captivante și teme sociale din actualitatea momentului. Cel mai cunoscut dintre ele, „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, este ecranizat în 1978, consolidându-i reputația de maestru al suspansului și al analizei psihologice. În paralel, H. Zincă își construiește o carieră de editor și critic literar, fiind activ în publicații precum „Tânărul scriitor” și „Luceafărul” și ajungând, în anul 1967, director al Casei Uniunii Scriitorilor.

Deși a fost apreciat pentru contribuțiile sale, în ultimii ani de viață, boala Alzheimer l-a cufundat în uitare, iar imaginea sa literară s-a estompat. Haralamb Zincă a trecut în neființă pe 24 decembrie 2008, lăsând în urmă o operă vastă și păstrându-și loc de cinste în istoria literaturii române.

Amintirea lui H. Zincă tresare în candele aprinse la Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției, acolo unde un nume de scriitor rămâne viu, amintind de un om al cuvântului și al luptei pentru adevăr. Fiul său, Andrei Zincă, regizor cunoscut în Statele Unite, continuă să poarte mai departe moștenirea unui tată care a trăit între cuvânt și istorie.

$$$

 S-a întâmplat în 11 martie1988: În această zi, a murit Harry Brauner, etnomuzicolog şi compozitor. Harry Brauner (n. 24 februarie 1908, Piatra Neamţ — d. Bucureşti) a fost un folclorist român, fratele pictorului Victor Brauner. A fost căsătorit cu artista plastică şi folclorista Lena Constante. În romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda, Harry Brauner apare ca personaj, despre care se spune că era un „evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe care te înfiora, cântece tragice de despărţire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu auzise nimeni niciodată".

S-a născut într-o familie cu mulți copii.Tatăl său era cherestegiu și practica spiritismul. A fost fratele celebrului pictor suprarealist Victor Brauner. Harry Brauner a fost de mic  pasionat de căntecele populare. La Conservatorul bucureștean l-a avut profesor pe Constantin Brailoiu. În 1927, Constantin Brăiloiu l-a numit pe Harry Brauner secretarul Arhivei de folclor de pe lângă Societatea Compozitorilor. Dimitrie Gusti, descoperindu-i pasiunea față de folclorul muzical, l-a inclus în 1929 pe Brauner în echipa de cercetare sociologică monografică în satul Drăguș, compusă din Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Margareta Sterian, Tudor Vianu, Traian Herseni, Emanoil Bucuța și Lena Constante, cu care avea să se căsătorească peste ani.În cadrul acestei echipe multidisciplinare, Harry Brauner și Brăiloiu se ocupau de muzică. Timp de zece ani Harry Brauner a reușit să înregistreze circa 5000 de melodii, cu un fonograf, pe cilindri de ceară.

Din 1944 si până în 1949, Brauner a fost consilier muzical la Societatea Română de Radiodifuziune, unde s-a îngrijit de conservarea arhivei de folclor, al cărei director a devenit ulterior. În 1948 a înființat „Institutul de Folclor" și, prin intervenții la Lucrețiu Pătrășcanu, a obținut clădirea în care să poată funcționa  institutul. În 1949, a fost numit șef al catedrei de folclor la Conservatorul din București. Harry Brauner a fost întemeietorul Orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru” (1949). Din cauza prieteniei cu Lucrețiu Pătrășcanu, atât Harry Brauner cât și Lena Constante au fost arestați și implicați fără vină în procesul intentat  ministrului de justiție comunist. Amândoi au fost eliberați din închisoare după doisprezece ani și au mai făcut doi de domiciliu obligatoriu. La 25 ianuarie 1962 este eliberat din închisoare și primește domiciliu obligatoriu la Viișoara, lângă Slobozia, unde putea lucra și discuta cu alți expulzați acolo și putea primi vizitele Lenei Constante, care fusese și ea eliberată din închisoare în 1962. În octombrie 1964 se căsătorește cu Lena Constante în comuna unde acesta avea domiciliu obligatoriu. În același an i se ridică domiciliul obligatoriu și revine la București. După un an cei doi divorțează, deoarece acesta vrea să plece în Israel. După ce renunță la plecare, cei doi se recăsătoresc.

Între 1965-1968 este documentarist principal la Institutul de istoria artei al Academiei Române. În 1968, după rejudecarea procesului lui Părășcanu, au fost reabilitați atât Harry Brauner cât și Lena Constante și primește o pensie mizeră. În 1971, el conduce primul laborator etnomuzicologic, înființat pe lângă Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. A fost colaborator la revistele „Contemporanul”, „Flacăra”, „Magazin”, „Muzica”, „Orizont”, „Revue roumaine d'histoire de l'art”, „România liberă”, „La Roumanie d'ajourd'hui”, „Sociologie românească”.

Surse:

Datcu, Iordan: Dicționarul etnologilor români, București, Editura Saeculum I.O., 2006

https://revistacultura.ro/nou/2013/11/harry-brauner-un-maestru-neintrecut-al-culegerilor-folclorice-pe-teren/

https://revistacultura.ro/nou/2013/10/harry-brauner-si-reteaua-de-spionaj/

http://www.romlit.ro/index.pl/din_viata_lui_harry_brauner

http://main.radioromaniacultural.ro/harry_brauner-10537

$$$

 S-a întâmplat în 11 martie 2004: La această dată, explozii simultane la oră de vârf, în patru trenuri madrilene, omoară două sute de oameni, printre care şi 16 cetăţeni români. Pistele conduc spre un atentat terorist al Al-Qaida. Atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid au avut loc în dimineața zilei, când zece rucsacuri încărcate cu TNT au explodat în patru trenuri din Madrid (Spania) în timp ce intrau și ieșeau pasageri din patru stații diferite.

Exploziile au avut loc simultan, între 7:39 și 7:42 dimineața în stațiile Atocha (trei bombe), El Pozo del Tío Raimundo (două bombe) și Santa Eugenia (o bombă) și o a patra în calea Téllez spre Atocha (patru bombe). Forțele de securitate au găsit și alte trenuri încărcate cu explozibil, după cele declarate de ministrul de interne spaniol Ángel Acebes, ce aveau să fie detonate la ajungerea ambulanțelor.

Pe 3 aprilie 2004, a fost descoperită întreaga celula teroristă responsabilă de atentat, ascunsă în Leganés, un orășel din suburbiile Madridului. În cele din urmă, încolțiți de forțele de securitate, aceștia s-au sinucis, aruncând în aer clădirea în care se refugiaseră. În afara de dimensiunea tragică a acestui atentat, care a lăsat în urmă peste două mii de victime, morți si răniți, trebuie amintită și evaluată importanța polítică și istorică a acestor evenimente. Atentatul a avut loc cu numai zece zile înainte de alegerile parlamentare din 14 martie. Partidul Popular, al premierului în exercițiu Jose Maria Aznar, în plină campanie electorală, conducea cu 10 puncte în toate sondajele de opinie care îl dădeau câștigator pe candidatul popular Mariano Rajoy. Proasta gestiune a acestor evenimente, ascunzând adevărul și învinuind gruparea terorista ETA ca fiind autoarea atentatului, a determinat un schimb radical în opțiunea electoratului, care a votat, în cele din urmă, cu socialiștii viitorului premier José Luis Rodríguez Zapatero. Concluzia finală, unanim acceptată în acest moment, este că atentatul a fost plănuit încă din 2001, în Pakistan, ca un act de răzbunare față de autoritățile spaniole, care reușiseră să dezmembreze o importantă celulă teroristă în anul 1995.

 Dar dincolo de toate acestea, rămân sutele de victime care încă se zbat în a depăși sechelele fizice și psihice cu care i-a marcat acest sângeros măcel. La trei ani de la atentate, în 2007, Spania a deschis un memorial al victimelor atentatelor din 11 martie - un turn de sticlă construit chiar deasupra gării Atocha, vizată de atacuri.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Madrid-train-bombings-of-2004

https://www.rfi.ro/social-62497-se-implinesc-10-ani-de-la-atacul-terorist-de-la-madrid

http://www.securityoutlines.cz/the-strategic-surprise-of-the-2004-madrid-bombings/

https://evz.ro/atentatele-din-spania-din-11-martie-2004-marturia-controversata-a-romancei-care-a-condam-956711.html