£££

 George Paul Avram – actorul care a rămas în memoria românilor prin Haralamb din „Toate pânzele sus!”

Uneori, un singur rol este suficient pentru ca un actor să rămână în memoria mai multor generații. Nu pentru că celelalte personaje ar fi fost mai puțin importante, ci pentru că, la un moment dat, se produce acea întâlnire rară dintre actor, personaj și public. Pentru George Paul Avram, această întâlnire s-a numit Haralamb, marinarul de pe goeleta „Speranța” din legendarul serial de televiziune „Toate pânzele sus!”.

Pentru generațiile care au urmărit serialul la televizor, Haralamb nu era doar un personaj. Era unul dintre oamenii „Speranței”, membru al acelei familii de aventurieri care pleca spre capătul lumii și care îi făcea pe români să viseze la mări îndepărtate într-o epocă în care călătoriile adevărate dincolo de granițe erau, pentru cei mai mulți, aproape imposibile.

În spatele marinarului Haralamb se afla însă un actor cu o carieră teatrală solidă, cu peste două decenii petrecute pe scena Teatrului Național, cu film, teatru de televiziune, o plecare dramatică din România comunistă și, după aproape 18 ani, o revenire acasă.

De la Oedip la scena Teatrului Național

George Paul Avram s-a născut la 31 martie 1940, la București. Precizarea este necesară deoarece unele baze cinematografice indică eronat anul 1948; biografia oficială a Teatrului Național București, instituția în care actorul și-a desfășurat cea mai mare parte a carierei, indică anul 1940. A murit la 16 iulie 2020, la vârsta de 80 de ani.

Drumul spre scenă nu a fost unul improvizat. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1963, la clasa profesorului Ion Șahighian, una dintre figurile importante ale teatrului românesc. La examenul de stat a primit o provocare pe măsura ambițiilor unui tânăr actor: rolul titular din „Oedip Rege” de Sofocle.

Debutul profesionist a venit în 1964, la Teatrul de Stat din Sibiu, în rolul Andrei din „Passacaglia” de Titus Popovici. Șederea la Sibiu avea să fie însă scurtă. În același an, George Paul Avram intra în trupa Teatrului Național din București.

Avea în față două decenii de teatru.

Pe scena Naționalului a lucrat cu regizori precum Horea Popescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Mihai Berechet sau Marietta Sadova și a trecut prin dramaturgii și registre foarte diferite. A fost O'Kelly în „Maria Stuart” de Schiller, Don Juan în „Castiliana” de Lope de Vega, Valter în „Idolul și Ion Anapoda” de G.M. Zamfirescu, Gângavul în „A treia țeapă” de Marin Sorescu și căpitanul Stamatescu în „Titanic vals” de Tudor Mușatescu. TNB consemnează peste 30 de spectacole în care a evoluat. Era, așadar, înainte de toate, un actor de teatru. Dar televiziunea avea să-i ofere personajul care îi va supraviețui.

Haralamb și aventura numită „Toate pânzele sus!”

În anii '70, televiziunea română realiza una dintre producțiile care aveau să intre definitiv în cultura populară: ecranizarea romanului „Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran, în regia lui Mircea Mureșan.

Povestea căpitanului Anton Lupan și a goeletei „Speranța” avea toate ingredientele pentru a cuceri publicul: prietenie, mister, umor, primejdii, pirați, porturi exotice și mai ales promisiunea unei lumi aflate dincolo de orizont.

Distribuția avea să devină legendară: Ion Besoiu – Anton Lupan, Ilarion Ciobanu – Gherasim, Sebastian Papaiani – Ieremia, Jean Constantin – Ismail, Cristian Șofron – Mihu, Julieta Szönyi – Adnana, iar George Paul Avram – Haralamb. Fiecare avea personalitatea lui, dar împreună formau ceea ce publicul avea să perceapă drept adevăratul echipaj al „Speranței”.

George Paul Avram nu trebuia să transforme Haralamb într-un personaj spectaculos prin excese. Forța lui venea tocmai din firesc. Era marinarul curajos, robust, loial, omul pe care te puteai baza atunci când aventura devenea periculoasă. Și aici se află probabil secretul longevității serialului. Personajele nu păreau puse împreună pentru o producție de televiziune. Păreau un echipaj adevărat.

Pentru România acelor ani, „Toate pânzele sus!” mai însemna ceva.

Într-o țară ale cărei granițe deveneau din ce în ce mai greu de trecut, „Speranța” pleca spre larg. În fiecare episod existau porturi, oceane, ținuturi îndepărtate și libertatea de a porni spre necunoscut. Pentru milioane de telespectatori, aventura lui Anton Lupan și a oamenilor săi devenea, pentru câteva zeci de minute, propria lor călătorie. Iar Haralamb era acolo, pe punte. Nu numai Haralamb

Succesul uriaș al serialului riscă uneori să ascundă restul carierei sale cinematografice.

George Paul Avram apăruse deja în producții importante. În „Actorul și sălbaticii”, filmul lui Manole Marcus, îl interpreta pe Puiu Mugur. A jucat în „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475”, iar ulterior avea să apară în „Aurel Vlaicu”, „Pentru patrie”, „Vacanță tragică”, „Nea Mărin miliardar”, „Un echipaj pentru Singapore”, „Orgolii”, „Secvențe”, „Mitică Popescu”, „Colierul de turcoaze” și „François Villon – poetul vagabond”. Uneori erau roluri importante, alteori apariții mai mici. Dar aceasta era generația actorilor care circulau firesc între scenă, cinematografie și teatrul de televiziune. Și George Paul Avram aparținea deplin acestei lumi.

A jucat și în producții de teatru TV precum „Take, Ianke și Cadâr”, „Părinții teribili”, „Fântâna Blanduziei” sau „Fântâna turmelor”.

Privită în ansamblu, cariera lui arată mult mai bogat decât simpla formulă „actorul care l-a interpretat pe Haralamb”. Numai că memoria publicului are propriile sale reguli. Dintre zeci de personaje, ea a ales unul.

1987. Plecarea din România

Apoi, cariera românească a actorului s-a întrerupt brutal. În 1987, George Paul Avram a părăsit România și s-a stabilit în Republica Federală Germania. Teatrul Național consemnează anul plecării și faptul că aceasta a întrerupt o prezență de peste două decenii pe scena Naționalului. Era una dintre rupturile caracteristice generației sale. Numeroși artiști români au cunoscut în diferite forme presiunile, limitările și compromisurile unei societăți controlate de regimul comunist.

În cazul lui George Paul Avram, unele surse de presă au relatat ulterior că plecarea ar fi fost determinată de represalii venite dinspre un important funcționar al Ministerului Culturii. Biografia oficială a TNB confirmă plecarea în Germania, fără să detalieze însă motivele conflictului. Cert este că 1987 a însemnat despărțirea de România pentru aproape 18 ani. În țară însă, Haralamb continua să navigheze. Serialul era reluat, generațiile se schimbau, copiii îl descopereau după părinții lor, iar chipurile marinarilor de pe „Speranța” deveneau din ce în ce mai familiare. Există aici una dintre ironiile destinului unui actor: omul plecase, personajul rămăsese.

Întoarcerea acasă

În 2005, George Paul Avram s-a întors în România. Avea 65 de ani, iar lumea pe care o regăsea era cu totul alta decât cea părăsită în 1987. Comunismul dispăruse, cinematografia se schimbase, televiziunile se înmulțiseră, iar generația sa de actori începea să intre în istoria teatrului românesc. Dar pentru el scena nu devenise o amintire.

S-a întors și la Teatrul Național București, instituția de care fusese legată cea mai mare parte a vieții sale artistice. Ultimul său rol consemnat de TNB a fost Contele de Derby în „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, spectacol montat de Alexandru Tocilescu în 2008. Tot în această perioadă avea să reapară și pe marele ecran. Nae Caranfil l-a distribuit în „Restul e tăcere”, unde George Paul Avram îl interpreta pe secretarul Regelui.

Era o întoarcere discretă, fără zgomot, dar cu o frumoasă încărcătură simbolică: actorul care plecase din România comunistă revenea pe scena Naționalului și în cinematografia românească. După 30 de ani, echipajul „Speranței” era încă iubit Poate cea mai frumoasă confirmare a locului ocupat de Haralamb în memoria publicului a venit în 2008. La Premiile Gopo, la trei decenii de la premiera serialului, George Paul Avram a primit un Premiu Special pentru „Toate pânzele sus!” și rolul Haralamb.

Trecuseră aproximativ 30 de ani. Și publicul încă își amintea. Aceasta este, poate, una dintre cele mai mari recompense pe care le poate primi un actor. Premiile se așază într-o vitrină, cronicile se îngălbenesc, spectacolele dispar de pe afiș. Dar un personaj care rămâne în memoria oamenilor continuă să existe.

Ultimul drum al lui Haralamb

George Paul Avram s-a stins din viață la 16 iulie 2020, la București, la vârsta de 80 de ani. Teatrul Național a anunțat dispariția actorului și a reamintit cariera celui care jucase vreme de decenii pe scena sa. A fost înmormântat la Cimitirul Tudor Vladimirescu.

Dispărea încă unul dintre oamenii unei generații extraordinare de actori români. Dar pentru spectatorii care au crescut cu „Toate pânzele sus!”, George Paul Avram va rămâne inevitabil legat de imaginea unei corăbii.

De „Speranța”.

De Anton Lupan și Gherasim, de Ieremia și Ismail, de Mihu și Adnana. De acel echipaj care pleca spre capătul lumii și pentru care fiecare episod însemna o nouă aventură. George Paul Avram a avut teatru, film, televiziune, exil și întoarcere. A jucat Shakespeare, Schiller, Lope de Vega, Mușatescu, Marin Sorescu și G.M. Zamfirescu. Haralamb a fost numai unul dintre zecile sale de roluri.

Dar a fost rolul ales de memoria publicului.

Și poate că acesta este destinul cel mai frumos al unui actor: să dispară omul, să treacă anii, iar undeva, de fiecare dată când serialul este reluat, Haralamb să urce din nou la bord, „Speranța” să ridice pânzele și aventura să înceapă încă o dată.

£££

 La 17 ani, Lizzie Velasquez s-a așezat la calculator, căutând o distragere de la teme. A deschis YouTube și a introdus un buton de căutare. Ceea ce a găsit nu a fost muzică sau un clip amuzant. Era un videoclip de opt secunde intitulat „Cea mai urâtă femeie din lume”. Clipul nu avea sunet. Pur și simplu îi arăta fața. Până când l-a descoperit, peste patru milioane de străini îl vizionaseră deja. Mii de comentarii s-au revărsat sub videoclip, fiecare mai ascuțit și mai rău decât altul. Oameni pe care nu-i întâlnise niciodată au numit-o monstru. Unii au sugerat că părinții ei ar fi trebuit să-i pună capăt vieții înainte de a se naște. Alții i-au spus să se sinucidă.

Lizzie s-a născut cu o afecțiune genetică extrem de rară, cunoscută acum sub numele de sindromul marfanoid-progeroid-lipodistrofie. Corpul ei nu poate stoca grăsime așa cum o fac majoritatea oamenilor. Are aproape zero procente de grăsime corporală și nu a cântărit niciodată mai mult de 64 de kilograme, indiferent cât mănâncă. Este complet oarbă la un ochi și are vedere limitată la celălalt. Din momentul în care a intrat la grădiniță, ceilalți copii au fost dezgustați de aspectul ei. Agresiunea nu s-a oprit niciodată cu adevărat. Până la liceu se obișnuise cu privirile holbatice și insultele șoptite. Dar videoclipul de pe YouTube era diferit. Nu era vorba de o mână de colegi de clasă. Erau milioane de voci anonime, toate fiind de acord că era cea mai urâtă persoană de pe planetă.

În zilele care au urmat, Lizzie a plâns până nu i-au mai rămas lacrimi. Și-a dorit să se poată trezi arătând ca toți ceilalți. A simțit greutatea acelor comentarii apăsând-o până când abia mai putea respira. O vreme, cruzimea părea că va învinge. Apoi ceva s-a schimbat. Stând singură cu durerea, a luat o decizie în liniște: nu va lăsa străinii să-i scrie povestea vieții. Cuvintele lor nu vor deveni definiția ei.

A început să riposteze în singurul mod care i se părea adevărat. A început să vorbească despre ceea ce îndurase. A studiat comunicarea la Universitatea de Stat din Texas. A scris cărți, inclusiv o autobiografie pe care a scris-o împreună cu mama ei. A stat în fața publicului și a spus adevărul despre agresiune, despre stima de sine și despre alegerea propriei identități. În 2013, a urcat pe scena unui TEDx din Austin și a pus o întrebare simplă și puternică: „Cum te definești TU?”. Discursul a fost crud și neprevăzut. A vorbit despre videoclip, despre comentariile care i-au spus să moară și despre momentul în care a decis că acele voci nu o vor mai stăpâni. Acel discurs de treisprezece minute a fost vizionat acum de peste treisprezece milioane de ori.

Același internet care o odată a introdus-o pe Lizzie în lumea cruzimii de neimaginat a devenit în cele din urmă vehiculul care a dus mesajul ei în întreaga lume. Oameni care nu o cunoscuseră niciodată au început să scrie pentru a spune că cuvintele ei le-au dat curaj. Elevii care erau hărțuiți au găsit speranță în povestea ei. Părinții copiilor cu diferențe s-au simțit mai puțin singuri. Lizzie a devenit vorbitoare motivațională cu normă întreagă și avocată anti-bullying. A mărturisit, a călătorit, a continuat să spună adevărul. A refuzat să lase eticheta care îi fusese impusă la șaptesprezece ani să rămână cuvântul final.

Nu putea controla cum îi spuneau străinii. Nu putea șterge videoclipul sau reduce la tăcere fiecare comentariu crud. Dar putea decide ce vor deveni acele cuvinte. În loc să permită cruzimii să fie sfârșitul poveștii sale, a transformat-o în începutul scopului său. A ales să se definească prin obiectivele sale, prin bunătatea sa, prin persistența sa și prin refuzul de a dispărea.

Astăzi, Lizzie Velasquez este dovada vie că cele mai dureroase momente pot deveni temelia a ceva mult mai măreț. Fata cândva etichetată drept cea mai urâtă femeie din lume a devenit o femeie care învață milioane de oameni cum să privească dincolo de aparențe și să găsească puterea de a se defini. Viața ei ne pune fiecăruia dintre noi o întrebare discretă, dar urgentă: Dacă străinii ar încerca să te definească prin singurul lucru care te face diferit, ai avea puterea să te definești în schimb?

 Sursa : Curiozități și glume 2.

£££

 📚 Selma Lagerlöf – prima femeie laureată a Premiului Nobel pentru Literatură

În 1909, lumea literară scria istorie: Selma Lagerlöf devenea prima femeie care primea Premiul Nobel pentru Literatură.

Scriitoarea suedeză a transformat folclorul nordic, natura și legendele într-o literatură plină de sensibilitate și magie. Personajele ei trăiesc între realitate și basm, iar peisajele Suediei capătă aproape rolul unor personaje.

Cea mai cunoscută operă a sa este Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, scrisă inițial ca un manual de geografie pentru copii. Cartea a devenit însă un clasic al literaturii universale, iubit deopotrivă de copii și adulți.

În 1914, Selma Lagerlöf a mai atins un prag istoric: a devenit prima femeie aleasă membră a Academia Suedeză.

📖 Tu ai citit ceva scris de Selma Lagerlöf? Dacă nu, cu ce carte ai începe?

£££

 *MI SE PARE ATÂT DE INTERESANT ÎNCÂT, AR FI PĂCAT SĂ NU CITEȘTI!!! *

Multe *boli* nu sunt boli, ci *îmbătrânire normală*. 

Directorul unui spital din Beijing a dat aceste sfaturi bătrânilor:

Nu ești bolnav, îmbătrânești. Multe afecțiuni pe care le consideri *boli* nu sunt. Acestea sunt semne că *corpul* îmbătrânește.

1. *Memorie neplăcută* nu este Alzheimer, este un mecanism de auto-protecție al creierului vechi. Este îmbătrânirea creierului, nu o boală. Dacă uiți unde ai pus cheile, dar le găsești singur, NU e demență.

2. *Mersul lent* și a avea picioare și picioare instabile nu este paralizie, este degenerare musculară. Soluția NU este să iei medicamente, ci să te *miști constant*.

3. *Insomnia* nu este o boală, este creierul care își ajustează ritmul. Este o schimbare în structura somnului. Nu lua somnifere. Dependența pe termen lung de somnifere și alte medicamente de echilibrare a somnului crește riscul de căderi și deficiențe cognitive, *cea mai bună pastilă* pentru vârstnici pentru a avea somn restaurativ este să *se bronzeze mai mult* ziua și să mențină un program obișnuit.

4. *Durerea corporală* nu este reumatism, ci o reacție normală la îmbătrânirea sistemului nervos. Mulți bătrâni spun: „Mă dor mâinile și picioarele peste tot. Este reumatism sau hiperplazie osoasă? ". Oasele se slăbesc și se subțiază, dar 99% din „durerea corporală” nu este o boală, ci un comportament nervos lent care o amplifică. Aceasta se numește *sensibilizare centrală*, este o schimbare fiziologică frecventă la persoanele în vârstă. *Mișcarea* este leacul, mai degrabă decât să iei medicamente.

5. *Colesterol ridicat*. Oamenii în vârstă au un nivel de colesterol puțin mai ridicat pentru că au trăit mai mult. Colesterolul este materia primă pentru sintetizarea hormonilor și a membranelor celulare. Nivelul prea scăzut poate reduce ușor imunitatea. Orientările pentru reducerea tensiunii arteriale la persoanele în vârstă sunt <150/90 mmHg, nu standardul pentru tineri de <140/90. Nu trata *îmbătrânirea* ca pe o *boală*.

6. Îmbătrânirea nu este o boală, este un drum inevitabil de care trebuie să ne bucurăm *cât mai putem. *

*Un cuvant pentru batrani si copiii lor:*

Primul. Amintiți-vă că NU toate *enervamentele* sunt boli.

Al doilea. Mulți oameni în vârstă se tem. Nu te lăsa intimidat de raportul examenului fizic, nu te lasa păcălit de publicitate.

Al treilea. Cel mai important lucru pentru copii nu este să-și ducă părinții *singuri* la spital, ci să-i însoțească la plimbări, la plajă, la mâncare, la vorbit, sa tina legătura .

*îmbătrânirea* nu este inamicul. Este un alt mod de a spune "Vreau să mai trăiesc puțin. " Dar *blocarea* este! *Fii sănătos. *

*Un oncolog brazilian a spus:*

1. *vârsta mijlocie* începe la 50 de ani și se termină la 70.

2. *Epoca de aur* începe la 70 de ani și se termină la 80.

3. *Bătrânețea* începe la 80 și se termină la 90.

4. *Longevitatea* începe la 90 și se termină la moarte.

5. Principala problemă a unui bătrân este *singurătatea*. De obicei, soții nu mor împreună, cineva pleacă primul. La un moment dat, o văduvă sau un văduv devine o povară pentru familia lor. De aceea este foarte important să nu pierzi legătura cu prietenii, să te întâlnești și să comunici des, pentru a nu fi o povară pentru copiii și nepoții tăi, care probabil nu o vor spune niciodată.

Recomandarea mea personală este *nu-ți pierde controlul asupra vieții tale*. Asta înseamnă să decizi când și cu cine să ieși, ce să mănânci, cum să te îmbraci, pe cine să suni, la ce oră să dormi, ce să citești, cu ce să te distrezi, ce să cumperi, unde să locuiești etc. Pentru că dacă nu poți face toate aceste lucruri liber și de unul singur, vei deveni o persoană insuportabilă care va fi o povară pentru alții.

William Shakespeare a spus: "*Sunt mereu fericit! ". *. Ştii de ce? Pentru că nu aștept nimic de la nimeni. Așteptarea este întotdeauna o agonie. Problemele nu sunt eterne, ele au întotdeauna o soluție. Credem că suntem vinovați pentru problemele noastre. Singurul lucru pentru care nu există leac, este moartea.

Înainte de a reacționa... inspiră adânc;

Înainte de a vorbi... ascultă;

Înainte de a critica... observă-te;

Înainte de a scrie... Gândește-te bine;

Înainte de a ataca... asteapta;

Înainte să mori... Trăiește viața cât mai frumos!

*Cea mai bună relație nu este cu persoana perfectă* ci cu cineva care a învățat ceva și vrea să învețe în continuare să trăiască în cel mai interesant și frumos mod posibil.

Observă defectele altora. .. dar el își admiră și laudă virtuțile.

Dacă vrei să fii fericit, trebuie să faci pe altcineva fericit.

Dacă vrei ceva, trebuie mai întâi să dăruiești ceva din tine.

Înconjoară-te de oameni buni, amabili și interesanți și fii unul dintre ei.

In momentele grele, chiar si cu lacrimi in ochi, ridica-te si spune zambet: "Totul este bine, pentru ca suntem rodul unui proces evolutiv. "

£££

 Pe 7 august 2009 s-a stins Flacăra Tatianei Stepa, la doar 46 de ani. 

O voce aparte, unică, ravisantă, a cântat în peste 2000 de spectacole ale Cenaclului Flacăra, transpunând poeziile lui Adrian Păunescu în cântece care au stârnit efuziunea auditorilor din toate colțurile țării (Copaci fără padure, Spune-mi ceva, Și totuși vine toamna etc.). 

Cu ceva vreme în urmă, am avut plăcerea să ascult, într-unul dintre spectacolele organizate de doamna Maria Simion - care menține în viață, alături de Ana-Maria, Andrei Paunescu și alți artiști, spiritul Flacăra - câteva dintre melodiile Tatianei, cântate de partenera sa de scenă, Magda Puskas, alături de care a format, mulți ani, grupul Partaj. Muzică, nu zgomot!

În 2009, grav bolnavă, Tatiana a „fugit” din spital pentru a cânta în Vama Veche la festivalul Folk You. O poveste care denotă deopotrivă iubirea față de artă și de public, precum și sacrificiul Artistului - acela care nu pregetă să se dăruiască, indiferent de circumstanțe. Recitalul integral este impresionant de urmărit (e postat pe YouTube, las link în comentarii). A fost ultimul ei concert. 

O săptămână mai târziu, Tatiana Stepa a încetat din viață, plecând să-și trăiască nemurirea. Un an mai târziu urma să plece și Adrian Păunescu.

Născută pe 21 aprilie 1963 la Lupeni, Hunedoara, anul acesta ar fi împlinit 63 de ani. La moartea ei, Păunescu a scris poezia „Bocet pentru Tatiana”. 

Dincolo de postările uzuale despre una-despre alta, voi folosi mai des acest spațiu pentru a comemora viețile unor oameni remarcabili peste care, din păcate, s-a așternut uitarea și despre a căror poveste, din păcate, observ că mulți nu știu nimic sau aproape nimic. 

Tatiana Stepa a trăit într-o lume în care ARTA încă mai avea însemnătate, vindeca răni și năștea visuri, artiștii își respectau vocația și publicul, muzica era poezie pe note, nu un banal zgomot de „cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Azi, mulți plătesc sute de euro pentru a se călca în picioare în timp ce urmăresc live un playback grosier ori recită o înșiruire de versuri orduriere... și numesc asta spectacol/show. În fine.

Las aici poezia in memoriam Tatiana Stepa, scrisă de A. Păunescu, și link către ultimul concert al Tatianei, 2009, Folk You, pe plaja din Vama Veche. Zbor lin, Tatiana, oriunde ai fi! Mulțumim! 

Se-aliniază ştirile atroce

Sub care omul bâjbâie înfrânt,

Şi, Doamne, cum, peste această voce,

Accepţi să pună un gropar pământ?

Neverosimil se întâmplă toate,

Furtunile au rupt pe străzi copaci,

În toate casele de sănătate

Nu mai există loc pentru săraci.

Asfixiaţi de epoca mizeră,

Ne amăgim că vom scăpa în cer,

Dar moartea, zilnic, printre noi prosperă

Şi taxe pentru ea ni se şi cer.

De-a-ndoaselea e rânduit destinul,

E greu şi pe pământ, şi sub pământ

Şi între noi ne măcinăm continuu

Şi nimenea nu e de neînfrânt.

De-un timp încoace, farsa ne îngână,

În permanentă stare de război,

Purtăm în palme propria ţărână

Şi ne mirăm că seamănă cu noi.

Şi, Doamne, se acutizează rana

Şi te-am ruga, ai grijă, dacă vrei,

S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,

Punând pământ de flori pe vocea ei.

Pe-aici, e o dezordine cumplită,

Mor tineri mulţi şi îi petrec bătrâni,

E, poate, cea din urmă reuşită

A Mioriţei scăpătând la stâni.

Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,

Furtunile au dărâmat păduri

Şi merge în pământ această voce,

De ce de ea nu vrei să te înduri?

Învaţă însăşi ploaia să murmure

Un cântec trist, dar moartea-i spune „TACI",

Copacii rătăcesc fără pădure,

Pădurea moare fără de copaci.

#Flacăra #TatianaStepa #AdrianPăunescu #România

£££

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️NIKOLA TESLA – GENIUL CARE A LUMINAT LUMEA, DAR ȘI-A SFÂRȘIT vVIAȚA ÎN SINGURĂTATE.....

  . -Cum este posibil ca omul care a schimbat pentru totdeauna felul în care trăim, care a făcut posibilă distribuirea energiei electrice pe distanțe uriașe și a imaginat tehnologii pe care lumea avea să le înțeleagă abia zeci de ani mai târziu, să moară singur, uitat și aproape fără niciun ban? Și oare câți dintre noi ne amintim astăzi că în spatele luminilor care ne inundă casele și al progresului tehnologic modern s-a aflat un om care, în ultimii ani ai vieții, își găsea alinarea doar în compania porumbeilor de pe străzile NEW YORKULUI?

    -În dimineața zilei de 7 ianuarie 1943, într-o cameră modestă, cu numărul 3327 din Hotelul NEW YORKER din MANHATTAN, NIKOLA TESLA s-a stins din viață la vârsta de 86 de ani. Nu avea alături familie, prieteni sau colaboratori. Murise în liniște, așa cum își petrecuse și ultimii ani, retras din ochii lumii care cândva îl privise ca pe unul dintre cei mai străluciți inventatori ai epocii sale.

    -Singurele ființe care îi mai umpleau zilele erau porumbeii pe care îi hrănea zilnic în parcurile orașului. Avea grijă de ei cu o afecțiune aproape părintească, iar unul dintre ei, un porumbel alb, ocupa un loc aparte în inima sa. TESLA avea să mărturisească, într-unul dintre cele mai emoționante pasaje despre propria viață: „Am iubit acel porumbel așa cum un bărbat iubește o femeie, iar ea m-a iubit pe mine. Cât timp am avut-o, viața mea a avut un scop.”

    -Înainte ca singurătatea să-i devină singura companie, TESLA fusese unul dintre oamenii care redesenaseră civilizația modernă. Munca sa asupra curentului alternativ a făcut posibil transportul energiei electrice pe distanțe mari, schimbând pentru totdeauna orașele și viața oamenilor. Proiectul hidrocentralei de la Cascada NIAGARA a demonstrat că forța naturii putea fi transformată în electricitate pentru milioane de oameni, iar celebra bobină TESLA a deschis drumuri noi în studiul electricității și al fenomenelor electromagnetice.

   -Cu mult înainte ca lumea să fie pregătită, TESLA vorbea despre comunicații fără fir, telecomandă, transmiterea energiei la distanță și o lume interconectată, idei care păreau fantezii la începutul secolului XX, dar care astăzi fac parte din viața noastră de zi cu zi.

    -Și totuși, geniul nu i-a adus bogăție. Pe măsură ce anii au trecut, investitorii au încetat să-l mai sprijine, presa a început să-l ignore, iar alte generații de cercetători au dezvoltat concepte asemănătoare fără ca numele lui TESLA să mai fie amintit. Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii. Trăia modest, mutându-se dintr-un hotel în altul, în timp ce datoriile continuau să se adune.

În ultima sa cameră de hotel, mesele și podelele erau acoperite de manuscrise, schițe tehnice, calcule matematice și proiecte neterminate. Unele dintre ele aveau să fie considerate, mai târziu, remarcabil de vizionare, iar altele continuă și astăzi să stârnească dezbateri între istorici și cercetători.

    -După moartea sa, autoritățile americane au confiscat toate documentele și notițele sale, temându-se că acestea ar putea conține informații despre arme sau tehnologii de o importanță strategică. După ce au fost analizate, o mare parte dintre ele a fost restituită familiei și a devenit parte a moștenirii sale științifice.

    -Astăzi, privind în urmă, este greu să nu observăm ironia destinului. Trăim într-o lume care admiră succesul zgomotos și averile impresionante, însă o parte din confortul și progresul de care ne bucurăm se datorează unui om care și-a încheiat viața într-o cameră de hotel, fără avere și aproape uitat de contemporanii săi.

    -Poate că NIKOLA TESLA nu a murit înconjurat de aplauze, însă ideile sale au continuat să călătorească prin timp, așteptând ca omenirea să ajungă suficient de departe pentru a le înțelege și valorifica. Astăzi, de fiecare dată când aprindem lumina, folosim un telefon mobil sau profităm de tehnologiile moderne bazate pe electricitate și comunicații, există o parte din viziunea acestui om extraordinar care continuă să lumineze lumea.

    -Oare câți dintre cei pe care istoria îi numește astăzi genii au fost cu adevărat înțeleși în timpul vieții lor și câți au trebuit să plece dintre noi înainte ca lumea să descopere adevărata valoare a ideilor pe care le-au lăsat în urmă?

✍️ Asmarandi Alexandra 

       ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINA!🕯🙏

                   RESPECT!

£££

 Lupt cu probleme hormonale de-o viață… genetica își spune cuvântul, dar acum, la aproape 40 de ani, mi-am propus să fac tot ce ține de mine. Am trecut recent printr-o operație și refuz cu îndârjire să mai fiu nevoită să repet această experiență.

Ani de zile am crezut că dacă mănânc o “salată” și fac mișcare, e suficient. Până când am început să sap mai adânc și am descoperit un adevăr pe cât de șocant, pe atât de revoltător: casa mea, baia mea și însăși bucătăria mea erau pline de toxine invizibile care îmi sabotau organismul în fiecare secundă.

Se numesc perturbatori endocrini – substanțe chimice care ne intră în corp și imită, blochează sau dau complet peste cap toți hormonii (estrogenul, testosteronul, insulina, cortizolul și hormonii tiroidieni). 

Ele sunt adesea cauza tăcută a chisturilor, a rezistenței la insulină, a căderii părului, a oboselii cronice și a dominanței estrogenice.

⚠️ Adevărul șocant pe care nu ni-l spune nimeni despre Parfum și Tiroidă

Dacă iei un singur lucru din această postare, te rog să fie acesta: Oprește-te din a mai pulveriza parfum direct pe gât!

Eu am făcut asta toată viața. Ce nu știam este că termenul de „parfum” (sau fragrance pe etichete) ascunde zeci de chimicale netestate și ftalați super-toxici. Pielea de pe gât este extrem de subțire și puternic vascularizată, iar glanda tiroidă se află fix la suprafață, sub ea. Când pulverizezi parfum acolo, aceste toxine nu stau pe piele – sunt absorbite transdermic aproape instantaneu, ajung direct în tiroidă și îi blochează complet funcționarea.

Cum ne parfumăm corect de acum? Pe haine, la încheieturi sau deloc!

Ce am aruncat (și cu ce am înlocuit) pentru a-mi salva hormonii:

Schimbarea nu se face peste noapte, dar fiecare alegere contează enorm. Iată pașii pe care i-am făcut și care te pot salva și pe tine de un drum prin spitale:

 

1. Am aruncat caserolele de plastic și sticlele PET. Plasticul conține BPA, un compus care imită estrogenul în corp (hello, dominanță estrogenică!). Am trecut integral pe recipiente din sticlă și oțel inoxidabil. Inclusiv mâncarea la conservă am redus-o drastic (cutiile metalice au un strat interior plin de BPA) și cumpăr doar alimente la borcan de sticlă.

 

2. Am zis adio tigăilor de teflon. Sunt pline de PFAS („chimicalele eterne”) care rămân în corp ani de zile, atacând tiroida și fertilitatea. Acum gătesc doar în vase de fontă, inox, sticlă termorezistentă sau ceramică de calitate.

 

3. Am renunțat la balsamul de rufe. Este, de departe, cel mai toxic produs dintr-o casă. Practic, îți îmbibi hainele cu parfumuri sintetice și chimicale care îți intră prin piele, în fluxul sanguin, 24/7. Alternativa mea? Bile de lână pentru uscător și jumătate de cană de oțet alb la clătire. Hainele sunt moi și fără chimicale.

 

4. Mi-am curățat trusa de cosmetice. Cremele, șampoanele și machiajele cu Parabeni funcționează ca un estrogen fals, dând sistemul hormonal peste cap. Pielea mănâncă tot ce pui pe ea! Am trecut la produse de îngrijire cât mai simple și 100% naturale.

 

5. Am evitat „parfumul” la produsele de casă. Odorizantele de cameră de priză, lumânările parfumate ieftine, spray-urile de baie – toate degajă ftalați care dereglează estrogenul și testosteronul. Folosesc doar uleiuri esențiale pure dacă vreau să miroasă frumos în casă.

 

6. Nu mă mai spăl cu geluri „antibacteriene”. Ele conțin Triclosan, o substanță dovedită că alterează hormonii tiroidieni și ne scade imunitatea naturală. Săpunul solid, clasic, cu apă caldă face o treabă excelentă!

 

7. Am schimbat crema de protecție solară. Filtrele UV chimice (cum e Oxibenzona) se absorb în sânge și bulversează hormonii. Aleg doar creme de soare cu filtre minerale (pe bază de oxid de zinc).

 

8. Am investit într-un filtru de apă bun. Metalele grele (plumbul), florul și reziduurile farmaceutice din apa de la robinet se depun în țesuturi și blochează receptorii hormonali. Un filtru performant este o investiție directă în sănătate.

 

9. Spăl fructele și legumele obsedant de bine. Pesticidele (precum glifosatul) distrug flora intestinală și cauzează dezechilibre hormonale masive. Pe cele pe care le mănânc cu coajă, încerc pe cât posibil să le cumpăr din surse organice.

Nu trebuie să arunci totul azi, te-ar costa o avere și te-ar copleși. Fă așa: când ți se termină crema de față, cumpără una curată. Când ți se zgârie o tigaie, ia una de inox. Când ți se termină balsamul de rufe, pur și simplu nu mai cumpăra altul.

Corpul nostru are o capacitate uimitoare de vindecare dacă încetăm să îl mai otrăvim zilnic.

Tu la ce ești gata să renunți prima dată?

    ✍️ Maria Mihăilă 

  Sa va fie cu folos!