$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie 1521: În această zi, a murit Fernando Magellan, navigator şi explorator portughez; în căutarea unui drum prin Vest spre Insulele Moluce (de unde portughezii aduceau mirodenii), a întreprins prima călătorie în jurul Pământului (1519-1521), în timpul căreia a fost ucis (în Filipine); a descoperit (1520) strâmtoarea ce-i poartă numele.

Magellan (n. primăvara lui 1480, d. Mactan, Filipine; portugheză Fernão de Magalhães, spaniolă Fernando/Hernando de Magallanes) a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia, primul european care a navigat în Oceanul Pacific şi primul care a condus o expediţie în jurul lumii. La acea vreme, în Europa se dezvoltase o atracție pentru condimentele exotice, ceea ce a favorizat, în plus față de interesul geografilor, pe exploratori și pe negustori.Magellan era convins că Molucele (insule cu mirodenii) se găsesc în jumătatea de glob care revenea coroanei Spaniei în conformitate cu tratatul de la Tordesillas prin care castilienii și portughezii își împărțiseră lumea în 1494. El credea că poate ajunge prin vest la insulele cu mirodenii, de care se apropiase deja în timpul călătoriei la Malacca din 1511-1512. Înainte de a începe călătoria către insulele Moluce, singurul loc de unde putea obține cuișoare, Magellan a primit scrisori de la unul dintre prietenii personali, portughezul Francisco Serrão, care era acolo din 1512. Acest proiect, de a ajunge prin vest la insulele cu mirodenii, susținut în cele din urmă de Coroana Spaniolă, a fost motorul ocolului Pământului, care nu era în planul inițial. Evenimentul a avut un impact considerabil în Europa. După puțin mai mult de un sfert de secol, proiectul lui Columb a fost în cele din urmă realizat și, după cum sublinia Pierre Chaunu, „niciodată lumea nu a fost atât de mare ca după călătoria lui Magellan”.

Călătoria a dat naștere la diferite povestiri, comentarii și mărturii în secolul al XVI-lea, dar primele lucrări importante despre persoana lui Magellan datează abia din secolul al XIX-lea, odată cu publicarea în anul 1864, în Chile, a unei biografii a navigatorului scrisă de Barros Arana. Opera sa i-a încurajat pe autorii europeni să scrie și ei pe această temă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la sintezele foarte importante ale lui José Toribio Medina din 1920 și cele ale vicontelui de Lagoa din 1938. Toate documentele de arhivă disponibile sunt de atunci cunoscute și publicate. Originile și detaliile multor ani din viața lui Magellan înainte de plecarea lui sunt foarte incerte. Pe de altă parte, întreaga călătorie este foarte bine cunoscută prin mai multe documente de epocă, dintre care, în primul rând, Jurnalul călătoriei lui Magellan, relatare completă a călătoriei de către Antonio Pigafetta, unul dintre supraviețuitori: manuscrisul original este pierdut, dar s-au păstrat patru copii (trei în limba franceză și una în limba italiană),cea mai completă fiind manuscrisul de la Yale.

Există și o serie de scrisori și mărturii, precum și povești și mărturii mai fragmentate dar valoroase, cum ar fi jurnalul de bord al lui Francisco Albo, relatarea lui Gines de Mafra, sau jurnalul de bord al timonierului genovez. Toate aceste documente au permis istoricilor să urmărească întregul periplu al flotei, în cursul său îndelungatei sale călătorii și să identifice diferitele locuri vizitate.Cronicarii timpului au relatat și ei evenimentele: de partea spaniolă, Maximilianus Transylvanus în ianuarie 1523, dar și Petru, martir de Anghiera în 1530, și cronicarul regal, Antonio de Herrera y Tordesillas în 1601 — mai târziu, dar mult mai de încredere decât predecesorii săi Gonzalo Fernandez de Oviedo y Valdes și Francisco López de Gómara; de partea portugheză, Fernão Lopes de Castanheda (1552), Damião de Góis.

Fernando Magellan aparținea uneia dintre ramurile vechiului neam Magalhães, familie nobiliară din partea de nord a Portugaliei, a cărei origine datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea. Istoricii au dificultăți în a-l pune în arborele genealogic și ignoră toată tinerețea lui: câteva urme îndoielnice par să indice că părinții lui, Rui de Magalhães, alcaide-mor (guvernator) de Aveiro, și Alda de Mesquita, aparțineau micii nobilimi. De o vârstă fragedă, tatăl său pare să fi obținut statutul de paj la curtea reginei Eleanor de Viseu, unde, probabil, a învățat navigație și astronomie, mai ales de la Martin Behaim.Prima mențiune certă din punct de vedere istoric, document de arhivă, îl menționează ca sobresaliente și moradores al Casei Regale în flota lui Francisco de Almeida, numit vicerege al Indilor orientale portugheze. La bordul acestei armade de douăzeci de vase, a plecat din Lisabona la 25 martie 1505.. A descoperit Indiile, a luptat cot la cot cu Francisco Serrão, pe care l-a salvat în două rânduri și s-a dedicat timp de câteva luni comerțului cu piper, înainte de a participa la cucerirea Malaccăi în vara lui 1511 sub comanda lui Afonso de Albuquerque.  

Prietenul lui, Francisco Serrão, a ajuns în insula Ternate din Moluce unde s-a stabilit, după ce a obținut favorurile regelui local. Magellan primea vești de la Serrão prin mesager, înainte de a pleca din Malacca la 11 ianuarie 1513 pentru a se întoarce în Portugalia. Obligat să rămână în Lisabona, a studiat cărțile și planisferele din biblioteca regală și birourile Casei Indiei, unde a descoperit o hartă de Martin Behaim, întocmită la Nürnberg în 1492, care semnala un loc de trecere la sud de Brazilia, și un glob de Johannes Schöner, realizat în 1515, care arăta și el această trecere către 40 de grade latitudine sudică. S-a întâlnit cu cosmograful Rui Faleiro, cu care împărtășea convingerea că va putea ajunge în Moluce ocolind America prin vest. Acesta i-a devenit asociat.În vara lui 1513, Magellan a fost trimis în Maroc în cadrul unei armate care trebuia să cucerească Azemmour. În timpul luptelor, a fost rănit la încheietura genunchiului, rană din cauza căreia a șchiopătat toată viața. După ce a plecat din armată fără permisiune, a fost acuzat de comerț ilegal cu maurii. Acuzațiile au fost abandonate rapid, dar Magellan a rămas un soldat care nu se mai bucura de relațiile cele mai bune cu suveranul său, regele Manuel, care a refuzat să-i crească pensia de doar 1/2 cruzado pe lună. 

Magellan avea ca proiect secret ajungerea în insulele mirodeniilor prin vest, despre care s-a ferit să vorbească cu suveranul lui (care deja era aprovizionat prin intermediul negustorilor malaezi cu cuișoare din Moluce și cu nucșoară din Banda). În cele din urmă, i-a cerut regelui său doar să-l elibereze de obligații. Nemulțumit că meritele sale nu erau recunoscute în Portugalia, Magellan a mai stat un an la Lisabona, cunoscându-se mai îndeaproape cu Rui Faleiro și punându-și proiectul la punct,hotărând apoi să-și ofere serviciile regelui Spaniei, viitorul Carol Quintul, care pe atunci avea doar 18 ani. Miza nu era descoperirea insulelor, care erau deja cunoscute și colonizate de portughezi, ci stabilirea unei poziționări exacte care să permită delimitarea domeniilor rezervate Spaniei de cele ale Portugaliei, în conformitate cu tratatul de la Tordesillas, cartografie pe care Magellan urma să o aranjeze în felul său, în favoarea regelui Spaniei. Profitând de statutul de nobil, și-a obținut oficial o nouă cetățenie și și-a hispanizat numele (din Fernão de Magalhães în Fernando de Magallanes) în octombrie 1517.La Sevilla, Magellan a fost pus sub protecția unui portughez trecut în serviciul Spaniei, Diogo Barbosa, ocupând importanta funcție de alcalde al arsenalului din Sevilla. În decembrie 1517, s-a căsătorit cu Beatriz Barbosa, fiica lui Diogo Barbosa, și cu ea a avut doi copii, Rodrigo, care a murit în copilărie, și Carlos, care a murit la naștere.

Magellan a fost pus apoi în contact cu Juan de Aranda, factor al Casei de Contratacion. Apoi, după sosirea partenerului său, Rui Faleiro, și cu sprijinul lui Aranda, ei și-au prezentat proiectul monarhului spaniol, Carol I, viitorul Carol Quintul, care tocmai sosise în Spania. Propunerea lui Magellan, care se bucura și de sprijinul puternicului Juan Rodriguez de Fonseca, i-a părut regelui deosebit de interesantă, deoarece i-ar fi deschis „drumul mirodeniilor” fără a strica relațiile cu Portugalia vecină, evoluție care ar fi adus monarhiei bogăție și reputație. De la Junta de Toro din 1505, Coroana își fixase obiectivul de a descoperi ruta vestică care să-i ducă pe spanioli în Asia. Ideea exista, deci, dinainte. Juan Diaz de Solis, portughez trecut în serviciul Spaniei, tocmai încercase să descopere această cale explorând Rio de la Plata în 1515-1516, dar el și-a pierdut viața acolo.La 22 martie 1518, Carol I i-a numit pe Magellan și pe Faleiro căpitani, pentru ca ei să plece în căutarea insulelor mirodeniilor și, în iulie, i-a ridicat la rangul de comandori ai Ordinului Santiago. Regele le acorda:

-monopolul asupra rutei descoperite, pe o perioadă de zece ani;

-numirea ca guvernatori ai ținuturilor și insulelor pe care le vor întâlni, cu 5 % din câștigurile nete care ar fi implicate;

-a douăzecea parte din câștigurile călătoriei şi dreptul de a percepe o mie de ducați din călătoriile următoare, plătind doar o taxă de 5 % pe profit;

-concesiunea unei insule pentru fiecare, cu excepția celor mai bogate șase, de la care nu ar primi decât o cincisprezecime.

Expediția era finanțată, în principal, de către Coroană și avea cinci carace (vase caracterizate printr-o cocă rotunjită, și cu două castele în față și în spate) înarmate și echipate cu provizii pentru doi ani de călătorie. Pregătirea călătoriei a ridicat mai multe probleme: banii insuficienți, intrigile regelui Portugaliei, care a încercat să-l facă să înceteze, neîncrederea castilienilor față de Magellan și față de alți portughezi implicați, precum și caracterul dificil al lui Faleiro. În cele din urmă, datorită tenacității lui Magellan, expediția a avut loc. Prin intermediul episcopului Juan Rodriguez de Fonseca, s-a obținut implicarea negustorului flamand Cristobal de Haro, care a oferit o parte din fonduri și bunuri pentru troc.

Flota a ridicat ancora de la Sevilla la 10 august 1519, dar a trebuit să aștepte până la 20 septembrie pentru a ridica pânzele și a pleca din Sanlúcar de Barrameda, cu 237 de oameni împărțiți în cinci nave: Trinidad, nava amiral, comandată de către Magellan; San Antonio, comandată de Juan de Cartagena; Concepcion, comandată de Gaspar de Quesada, Santiago, comandată de Juan Serrano și Victoria, comandată de Mendoza. Echipajele erau formate din oameni de mai multe naționalități.Unul dintre membrii expediției, italianul Antonio Pigafetta, a ținut un jurnal de călătorie. Datorită lui s-a păstrat nu numai narațiunea completă a călătoriei, întrucât acesta s-a numărat printre cei 18 supraviețuitori care s-au întors pe 6 septembrie 1522, cu și informații cu privire la răzvrătiri. În fapt, din cele cinci căpitani care au pornit în expediție, se pare că cel puțin trei nu împărtășeau opiniile lui Magellan, până în punctul în care unii au vrut să scape de el. După o scurtă ședere în insulele Canare, după un drum de patru luni, flota a ajuns aproape de coasta Braziliei în decembrie 1519. Naviga sub pavilion spaniol, iar Brazilia era colonie portugheză. După o scurtă oprire pentru realimentare la Ponta de Baleia, în apropiere de arhipelagul Abrolhos, Magellan a hotărât să arunce ancora pe 13 decembrie 1519, în golful Santa Lucia,cunoscut azi sub numele de Rio de Janeiro, pe care unul dintre timonierii săi, João Lopes Carvalho, îl știa bine după ce stătuse acolo cu șapte ani în urmă. Acesta l-a găsit pe Juanillo, de 7 ani, fiul pe care îl avea cu o amerindiancă, și pe care avea să-l ia cu el pe Concepcion.

La sfârșitul lunii decembrie 1519, după o oprire de paisprezece zile, flota a luat direcția sud pentru a încerca să ocolească America de Sud. Vara australă era pe sfârșite și, cu cât Magellan naviga mai spre sud, cu atât se răcea mai mult. El s-a hotărât să ierneze în Patagonia (Argentina de azi). La 31 martie 1520, flota a găsit refugiu într-un estuar adăpostit pe care ei l-au numit portul San Julián. Aici a izbucnit „răzvrătirea de Paște”, din care Magellan avea să scape, dar cu consecințe grele. Echipajele s-au răsculat la 1 aprilie, sub conducerea lui Juan de Cartagena, Luis de Mendoza și Gaspar de Quesada, care erau îngrijorați de turnura pe care o lua călătoria, îndoindu-se de existența acestei treceri către vest, și, mai ales, de șansele lor de supraviețuire în aceste regiuni reci și pustii.Magellan și marinarii care i-au rămas credincioși au reușit să scape de răzvrătiți.Mendoza a fost ucis prin surprindere de către ofițerul de ordine (alguazil) Gonzalo Gomez de Espinosa, Quesada a fost judecat și executat, Juan de Cartagena și preotul Pedro Sanchez de la Reina au fost abandonați pe țărmul Patagoniei cu o sabie și un pic de pâine. Alți patruzeci de răzvrătiți condamnați, inclusiv Juan Sebastián Elcano, au fost în cele din urmă amnistiați. Unii, inclusiv cosmografui Andres de San Martin, au suferit, totuși, dureroasele torturi la estrapadă. Clemența lui Magellan nu este surprinzătoare. El avea nevoie de toți aceștia pentru a-și continua călătoria.

În timpul verii australe, Magellan a hotărât să trimită una dintre navele sale în recunoaștere pentru a găsi celebra trecere care să-i conducă spre vestul Americii, în Oceanul Pacific. Din păcate, Santiago a naufragiat în mai.Trei luni mai târziu, Magellan a hotărât să reia drumul spre sud cu celelalte patru nave. Pe 21 octombrie, Magellan a găsit un cap care marca intrarea în strâmtoare, cap pe care el l-a denumit cap Virgenes (capul Fecioarei în limba spaniolă).A început explorarea, și a identificat o trecere spre vest. În labirintul de fiorduri, înconjurat de stânci „amenințătoare”, în ape „sinistre”, care i-au luat peste o lună să le traverseze; relatările arată că în timpul trecerii strâmtorii, marinarii au văzut multe fumuri în interior. Tierra del Humo (în traducere „Țara Fumurilor”), care apare pe hărțile de după călătorie, a devenit mai târziu Tierra del Fuego (Țara de Foc). Strâmtoarea numită mai întâi „canalul Tuturor Sfinților”, a luat puțin mai târziu numele de strâmtoarea Magellan în cinstea navigatorului.

În mijlocul strâmtorii, Estêvão Gomes, timonierul de pe San Antonio, s-a răzvrătit cu oamenii lui și l-a pus în fiare pe căpitanul Àlvaro de Mesquita, un văr de-al lui Magellan. El a făcut calea întoarsă, a dezertat și s-a întors la Sevilla cu încărcătura de alimente și bunuri pentru troc. După traversarea Oceanului Atlantic, nava a ajuns la Sevilla la 6 mai 1521, cu 55 de oameni la bord. În vremea lui Magellan, circumferința Pământului nu era încă cunoscută cu precizie, în ciuda operei lui Eratostene, care o calculase deja cu destulă precizie, cu aproape optsprezece secole în urmă. Dar Magellan nu subestima dimensiunea Pacificului, așa cum o făceau mulți în acea vreme. Stau mărturie memoriul său geografic, pe care l-a lăsat regelui la înainte de plecare, precum și o hartă întocmită de Jorge și Pedro Reinel în 1519 la Sevilla. Surpriza navigatorului a fost găsirea unui ocean gol pe care el l-a numit „Pacific” datorită apelor liniștite pe care le-a întâlnit în timpul traversării din Țara de Foc până la insulele Mariane, și apoi, la viitoarele Filipine, pe parcursul a trei luni și douăzeci de zile. Din pur ghinion, el nu s-a apropiat de niciuna din mai multele insule răspândite prin tot oceanul, cu excepția a doi atoli nelocuiți, botezați Islas Infortunadas, unde nu a putut acosta.

Apa nu mai era potabilă, rațiile erau în scădere, chiar și pesmeții erau pe terminate, echipajul trebuind să supraviețuiască mâncând șobolani și apoi pisicile, bând supă de rumeguș făcută cu apă de mare, gătind pătrate de piele tăiate din marginile velelor. Scorbutul si beriberi slăbeau echipajul, dar nu-l distrugeau. Un studiu recent arată că nu au murit decât nouă oameni în această trecere în trei luni și jumătate și că acest lucru se datorează, probabil, țelinei sălbatice abundente în strâmtoare. La 6 martie 1521, s-a zărit Guamul din insulele Mariane, de unde s-au putut alimenta parțial după ce au fost prădați de băștinașii care au venit în întâmpinarea lor la bordul unor canoe, motiv pentru care arhipelagul a fost botezat, conform lui Antonio Pigafetta, „Las Islas de los Ladrones” („Insulele Tâlharilor”). Au plecat apoi către Filipine, și au debarcat la 17 martie pe insula Homonhon.Au găsit acolo peisaje idilice, mirodenii, păsări viu colorate, băstinași care păreau pașnici. O primă escală a fost făcută pe insula Limasawa, unde s-a ținut prima liturghie din Filipine, o a doua pe Cebu unde regele Rajah Humabon s-a convertit la creștinism împreună cu poporul lui.

 Lapu-Lapu, regele micii insule Mactan, de lângă Cebu, a refuzat să se supună invadatorilor. Magellan a condus o expediție împotriva lui, estimând că șaizeci de bărbați în armură și înarmați cu archebuze îi vor putea învinge cu ușurință pe băștinașii dezbrăcați, de treizeci de ori mai numeroși. În timpul acestei bătălii de la Mactan, Magellan a căzut sub lovituri, împreună cu șase dintre tovarășii săi: rănit de o săgeată otrăvită, a murit pe 27 aprilie 1521.Cronica lui Antonio Pigafetta oferă detalii critice despre acest episod: războinicii Lapu-Lapu își făcuseră scuturi de lemn extrem de tare, rezistent la archebuze, și erau înarmați cu săgeți otrăvite, al căror venin avea un efect aproape imediat. Patru zile după înfrângerea de la Mactan, la 1 mai, Humabon a pus la cale o ambuscadă împotriva noilor veniți, la o cină în decursul căreia a susținut că vrea să dea ofițerilor flotei „bucurii și daruri pe care le promisese să le trimită regelui Spaniei”, după cum se exprima Pigafetta, dar pur și simplu regele din Cebu voia să revină în grațiile căpeteniilor din vecinătate, care voiau să scape de europeni. 

Potrivit lui Petru martir de Anghiera, originea acestei agresiuni poate fi pur și simplu violarea femeilor. Cei care au rămăseseră la bordul navelor ancorate au fugit.Conform mărturiei lui Antonio Pigafetta, Enrique, slujitorul lui Magellan, băștinaș din insule și care vorbea limba, s-a raliat lui Humabon. Testamentul lui Magellan afirma că slujitorul lui credincios să fie eliberat.Cu toate acestea, cumnatul lui Magellan, Duarte Barbosa, a respins acest testament și a cerut ca Enrique să rămână la bord. Această constrângere nedreaptă și ilegală a stârnit revolta celui interesat, care s-a alăturat lui Humabon. Acesta din urmă, informat de slăbiciunea europenilor rămași fără conducător după moartea lui Magellan, a considerat că este momentul oportun să scape de ei. Nu mai rămăseseră decât 113 oameni acum sub comanda lui Juan Sebastián Elcano. Numărul lor era insuficient pentru a asigura manevrarea celor trei nave. Pe 2 mai 1521, Concepcion a fost arsă în fața insulei Bohol. Victoria și Trinidad au ieșit în larg la începutul lui mai, au făcut o oprire la Palawan pentru aprovizionare cu orez, și apoi a ajuns la mijlocul lunii iulie în orașul Brunei, din nordul insulei Borneo, pentru o escală plină de peripeții. În cele din urmă, pe 29 iulie, s-a ridicat ancora și spre insulele Mirodeniilor, unde au ajuns după puțin mai mult de patru luni.

Navele au ajuns la Tidore, insulele Maluku, la 8 noiembrie 1521.Aceste insule erau deja cunoscute portughezilor de circa cincisprezece ani, Francisco Serrão (mort cu câteva luni înainte de sosirea navelor), fiind prezent acolo încă din 1512. Echipajele au încărcat cu mirodenii cele două nave rămase. În timp ce Victoria era pe cale să iasă din port, a fost descoperită o gravă scurgere de apă pe Trinidad. Ea a fost nevoită să rămână pentru reparații, și a pornit la drum patru luni mai târziu. Cu 50 de oameni la bord, și sub comanda lui João Lopes de Carvalho,nava a fost în cele din urmă arestată de portughezi, care nu au mai găsit la bord decât douăzeci de marinari foarte slăbiți de încercarea lor zadarnică de a se îndrepta spre Istmul Panama.Victoria, cu 60 de oameni (dintre care 13 molucani), sub comanda lui Elcano, a părăsit insula Tidore pe data de 21 decembrie 1521 și a reușit să traverseze Oceanul Indian și să treacă de Capul Bunei Speranțe, ajungând înapoi în Spania.Numai optsprezece membri ai echipajului au ajuns la Sanlúcar de Barrameda pe 6 septembrie 1522. Doisprezece oameni au rămas prizonieri în Capul Verde portughez și s-au întors câteva săptămâni mai târziu. Victoria a fost primul vas care a efectuat o circumnavigație completă a globului. Vânzarea mirodeniilor aduse în cală a acoperit cea mai mare parte a costurilor inițiale ale călătoriei, dar nu a fost suficientă pentru a acoperi datoriile față de urmașii și văduvele celor morți. 

În 1529, prin tratatul de la Zaragoza, Spania a renunțat la pretențiile sale față de Insulele Moluce, vândute scump pentru 350.000 ducați. Beneficiul politic a fost aproape de zero până la deschiderea liniei Manila–Acapulco, în 1565, și până la ocupația Filipinelor, revendicate de Spania, în numele primei descoperiri.A trebuit să mai treacă 58 de ani pentru o a doua călătorie, efectuată de către Francis Drake. Strâmtoarea Magellan, ca trecere spre Pacific, a fost abandonată mai multe secole, și numai săparea canalului Panama în 1914 a oferit o soluție satisfăcătoare dificilei „treceri de sud-vest” pe la Capul Horn, descoperită și ea în 1616.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Ferdinand-Magellan

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-fost-fernando-magellan-si-cum-a-descoperit-stramtoarea-care-ii-poarta-numele

https://www.descopera.ro/istorie/18407045-fernando-magellan-si-prima-calatorie-in-jurul-lumii

https://www.ro.biography.name/exploratori/137-portugalia/380-fernando-magellan-1480-1521

http://www.rador.ro/2019/09/23/magellan-500-de-ani-de-la-inceputul-calatoriei-in-jurul-lumii/

https://editiadedimineata.ro/500-de-ani-de-la-prima-expeditie-in-jurul-lumii-cum-a-ajuns-magellan-sa-porneasca-in-aventura-vietii-lui/

https://www.nationalgeographic.com/culture/2019/09/magellan-first-sail-around-world-think-again/

https://www.history.com/topics/, exploration/ferdinand-magellan

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1872: La această dată, a murit Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, traducător, lingvist, publicist şi om politic; primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); animatorul mişcării culturale româneşti paşoptiste; unul dintre iniţiatorii (1827) Societăţii Literare şi ai Societăţii Filarmonice (1833); întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul românesc" (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară, „Muzeu naţional" (1836), „Curier de ambe sexe" (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare; ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti a avut o atitudine moderată.

Ion Heliade-Rădulescu, născut pe 6 ianuarie 1802 la Târgovişte, a fost un filolog desăvârșit: poet, prozator, traducător, îndrumător literar şi animator cultural. Tatăl, Ilie Rădulescu, a fost căpitan de poteră, apoi a slujit o vreme ca polcovnic în armata rusească, dobândind şi o oarecare avere: o moşie în judeţul Ialomiţa şi o casă în Bucureşti. Mama, Eufrosina (născută Danielopol), era dintr-o familie de negustori greci sau aromâni stabiliţi în Bucureşti.Heliade-Rădulescu şi-a început instrucţia în greceşte, cu un dascăl Alexe şi abia la 10 ani învaţă să citească româneşte pe o carte cu slove chirilice. La moşie citeşte Alexandria, numeroase legende religioase şi populara carte a lui I. Barac, „Istorie despre Arghir cel frumos” şi „Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă”.Studiile greceşti şi le-a continuat la Bucureşti apoi, din 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin dascălul grec Constantin Vardalah, Heliade-Rădulescu capătă primele noţiuni de filosofie iluministă şi cunoaşte scrierile lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy. Retorica şi poetica le învaţă după Boileau, La Harpe, Marmontel şi Hugh Blair.Din şcoala grecească i-a rămas şi numele Eliad sau Eliade (după prenumele grecizat al tatălui), cu care a semnat multă vreme.

În 1818 se mută la şcoala românească de la „Sf. Sava”, de curând înfiinţată de Gheorghe Lazăr. La numai 18 ani, predă, alături de Lazăr, aritmetica şi geometria, iar după retragerea acestuia devine conducătorul şcolii, având printre elevi pe Stanciu Căpăţâneanu, Grigore Pleşoianu, N. Ruset, mai târziu şi pe viitorii săi adversari: Cezar Bolliac şi Ion Ghica. A predat timp de șase ani lecţii de matematică, de gramatică românească, cunoştinţe de filosofie şi retorică. Chemat de Dinicu Golescu, participă, alături de Stanciu Căpăţineanu, la întemeierea Societăţii Literare (1827), ale cărei statute, redactate de el, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea şcolii de la „Sf. Sava” în colegiu, crearea de şcoli primare săteşti, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor din literatura universală, fondarea unui teatru naţional, reforme sociale antifeudale.

La 1828 tipăreşte la Sibiu „Gramatica românească”, prelucrată după un model francez; în anul următor scoate „Curierul românesc”, primul ziar apărut în Ţara Românească.Odată cu achiziţionarea unei tipografii, începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au întâietate. Cu rare excepţii, scriitorii afirmaţi în această perioadă au debutat sau şi-au publicat principalele opere în „Tipografia lui Eliad”.Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soţia lui Heliade-Rădulescu, Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la izbucnirea unui conflict care i-a despărţit pentru totdeauna. În 1833, împreună cu I. Câmpineanu şi Costache Aristia, fondează Societatea Filarmonică şi în curând preia conducerea Şcolii de literatură, declamaţiune şi muzică vocală, contribuind efectiv la unele reprezentaţii teatrale în limba română. În sprijinul teatrului românesc a editat şi „Gazeta Teatrului Naţional” (1835-1836).Divergenţele politice şi personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societăţii, au grăbit destrămarea ei şi au accentuat adversitatea dintre Heliade-Rădulescu şi ceilalţi reprezentanţi ai mişcării naţionale de înnoire politică şi culturală.

În aceeaşi perioadă îşi continuă activitatea de editor şi traducător.Îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie (1836). În publicaţiile sale, „Curierul românesc”, „Muzeu naţional” (1836), „Curier de ambe sexe” (1837), „Almanah literar pe anul 1839”, semnează versuri originale şi traduceri, articole de teorie şi critică literară, numeroase intervenţii în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin, lansează proiectul unei „Biblioteci universale” prin care urmărea traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. Între 1843 şi 1848 este director al Arhivei Ţării Româneşti. În preajma evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluţionar, participă direct la toate acţiunile (Proclamaţia de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi membru al Locotenentei Domneşti împreună cu Nicolae Golescu şi Christian Tell. 

Adept al acţiunilor moderate, în opoziţie cu aripa radicală a revoluţionarilor, s-a pronunţat împotriva împroprietăririi clăcaşilor, pentru o înţelegere cu Turcia şi pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei.După înfrângerea revoluţiei pleacă în exil la Paris, apoi se stabileşte în insula Chios, împreună cu familia, şi, în ultimii ani, din nou la Paris. În anii exilului (1848-1858) publică intens articole şi broşuri politice în română şi în franceză, prezentând opiniei publice din străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deseori deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenţia puterilor europene asupra Ţărilor Române. Iritarea împotriva unor tovarăşi de exil (Ion Ghica, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestările de grandomanie sunt agravate de treptata lui izolare şi de pierderea influenţei politice.Întors defintiv în ţară, în 1859, după o călătorie la Londra şi Paris, încearcă să reintre în viaţa politică. Scoate din nou, pentru scurt timp, „Curierul românesc” (acum „Curierul român”, 1859), urmat de un jurnal politic şi literar, „Proprietarul român” (1860), este chiar ales deputat de Muscel în 1864, dar politiceşte devenise o figură anacronică, depăşit de evoluţia evenimentelor, uitat de aproape toţi foştii susţinători sau discipoli. 

Nici bogata activitate publicistică (în 1868 începe şi reeditarea întregii sale opere poetice – Curs întreg de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca preşedinte de onoare al Societăţii Academice Române în 1867 (de unde a şi demisionat, de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au putut reface influența asupra contemporanilor. A trecut la cele veșnice pe 27 aprilie 1872 la Bucureşti.

Surse:

http://mnlr.ro/muzeul-digital/ion-heliade-radulescu/

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/92-ion-heliade-radulescu-1802-1872

http://www.autorii.com/scriitori/ion-heliade-radulescu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ion_heliade_radulescu.htm

http://biografii.famouswhy.ro/ion_heliad e-radulescu/

&&&

 S-a întâmplat în 27 aprilie 1867: În această zi, s-a născut Sarmiza Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănişteanu), prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Paris (1887) şi prima femeie din lume Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez” (1890); a militat intens pentru dreptul femeilor la educaţie, la drepturi civile, sociale sau politice egale cu ale bărbaţilor, renunţând să pledeze în meseria pentru care a studiat.A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.

Sarmiza Bilcescu s-a născut la Bucureşti, la 27 aprilie 1867(unele surse indică 25 aprilie), tatăl ei fiind Dumitru Bilcescu, şeful Controlului Finanţelor la acea vreme şi bun prieten al familiei Brătianu, iar mama sa, Maria Bilcescu.Până la vârsta de şapte ani a studiat acasă cu dascălul Păun, iar apoi a frecventat cursurile Colegiului „Sf.  Sava“ din Capitală. În 1884 a obţinut diploma de Bacalaureat, apoi, după ce şi-a dorit să acceadă la cursurile Facultăţii de Litere de la Paris,  beneficiind de susţinerea necondiţionată a părinţilor, se decide să se înscrie la cursurile Facultăţii de Drept de la Sorbona.Acest fapt era unul cel puţin inedit în epocă, ea fiind prima fată care participa la cursurile cu profil juridic, spre admiraţia colegilor ei băieţi, însă un lucru care nu a fost văzut cu ochi buni de către profesorii de la Sorbona. În pofida mai multor  obstacole, românca nu a cedat nicio clipă, fiind însă extrem de hotărâtă să dărme acest tabu, şi a afirmat neîncetat că dreptul la educaţie al unei femei nu poate fi îngrădit, declarând: „Într-o ţară în care chiar şi pe uşile închisorilor stă scris: «Libertate, Egalitate, Fraternitate», nu puteţi împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie!“.

După primul ei an de studii, din mulţimea de profesori care nu erau favorabili prezenţei Sarmizei la cursurile de Drept, se distinge atitudinea profesorului ei de Drept Civil, Colmet De Santerre, care, dovedind un comportament exemplar, adresându-se studenţilor, le mulţumeşte pentru că au acceptat-o printre ei pe studenta româncă.Susţinută puternic şi de mama ei, care i-a stat alături în toţi cei cinci ani de facultate şi-a luat toate examenele cu brio, obţinând, în 1887, licenţa în ştiinţe juridice, iar la 12 iunie 1890 a intrat în istorie, devenind prima femeie din lume care, după ce şi-a susţinut teza de doctorat la Facultatea de Drept, a obţinut titlul academic de doctor în Drept al Universităţii din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez“, un document care a promovat ideea egalităţii femeii cu bărbatul în căsnicie şi în privinţa drepturilor asupra copilului.Aprecierile finale ale profesorilor săi sunt elocvente: „Neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil“.

A revenit apoi în România, solicitând înscrierea în Baroul Ilfov, care la acea vreme cuprindea şi Bucureştiul – şi, implicit dreptul de a profesa. Era prima cerere de accedere în organizaţia avocaţilor venită din partea unei femei, şi, deşi iniţial conducătorii profesiei nu a ştiut cum să o interpreteze – în contextul în care la acea vreme dictonul de bază era „inteligenta unei femei este frumuseţea sa” -, în cele din urmă au hotărât: „Nu este cu putinţă de a împiedica petiţionara de a fi înscrisă ca avocat“, o decizie care a făcut înconjurul lumii şi a stârnit admiraţie. Trebuie menţionat că sprijinul cel mai mare a fost acordat de faimosul avocat si om politic Take Ionescu, acceptarea ei în barou fiind posibilă şi prin ajutorul oferit de onorabilul jurist Constantin Dissescu.Surprinzător, poate, deşi avea în faţă o carieră plină de o potenţială strălucire, Sarmiza Bilcescu a ales să nu pledeze niciodată la bară. Fiindcă mentalităţile erau greu de schimbat, ea era mai mereu ocolită de clienţi, astfel că ea înţelege imediat că nu va putea profesa.A urmat, în schimb, o carieră dedicată vieţii de familie, luptei pentru drepturile femeilor şi mai ales actelor de caritate.La 18 martie 1894 înfiinţează Societatea Domnişoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor, apoi face parte din juriul general al Expoziţiei Cooperatorilor din ţară, expoziţie patronată de Alteţele Regale.

În anul 1897, se căsătoreşte cu inginerul Constantin Alimănişteanu, considerat „cel mai distins inginer de mine” iar, mai apoi, avea să devină prietena reginei Maria, căreia i-a predat lecţii de limba română şi alături de care a susţinut concerte de pian. În anul 1898, Sarmiza Bilcescu – Alimănişteanu devine mama unui băieţel, pe nume Dumitru, pe care l-a adorat şi în jurul căruia s-a construit întreaga sa viaţă, o dragoste învăţată de la mama sa, care la rândul ei şi-a sprijinit fiica cu o dragoste nemărginită.Sarmiza Bilcescu a militat pentru înfiinţarea de centre pentru lucrul costumelor naţionale, „ateliere de cusătorie”, mai cu seamă în mediul rural, dovedind un patriotism ieşit din comun. Elocvent în acest sens este faptul că ea trimitea costume naţionale unor doamne importante din afara graniţelor ţării sau tablouri ce conţineau imagini din ţară, toate acestea ajutând la crearea unei bune imagini a României. Sarmiza Bilcescu avea însă să fie susţinută în acţiunile sale şi de soţul ei, la rându-i un mare patriot, care din nefericire, se stinge din viaţă în anul 1911.În anul 1913 a creat Consiliul Superior al Industriei casnice, un organism menit să pună în valoare importanţa şi frumuseţea îndeletnicirilor şi tradiţiilor din mediul rural. Sarmiza Bilcescu îşi petrecea câteva luni pe an la Căscioarele de Călăraşi – fiind extrem de apreciată pentru sprijinul acordat pentru viaţa de zi cu zi a ţăranilor -, dar, în egală măsură, se implica şi în multe proiecte din Muscel, loc în care era la fel de iubită pentru contribuţia la viaţa comunităţii.Ea a fost însă de un real sprijin şi pentru studenţi, împlicându-se în înfiinţarea de cămine şi cantine pentru aceştia, mai ales pentru studenţii de la Drept, însă a avut o contribuţie importantă şi în proiecte de sprijin al educaţiei pentru copii, în general.

A fost preşedinta Federaţiei Femeilor Universitare, a intrat chiar şi în politică candidând, în anii ’30, pe listele Partidului Naţional Liberal, a fost membră în comitetele de patronare ale mai multor baluri cu scopuri de binefacere. Pentru sprijinul acordat celor din jur şi pentru nenumăratele acte de caritate, a fost supranumită „mama celor necăjiţi şi lipsiţi, sprijinul studenţimii“.În anul 1935, a ieşit din viaţa publică şi s-a retras la Româneşti-Muscel, unde a trecut la cele veşnice la 26 august 1935. Sarmiza Bilcescu a fost înmormântată în costum popular naţional şi a lăsat prin testament suma de 25 de milioane de lei, pentru construirea clădirii Palatului Industriei Casnice.

Surse:

-Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 2003

-Andreea Ofițeru, „Vârsta de aur a avocaturii românești”, în Evenimentul Zilei, 3 iulie 2006

http://www.forbes.ro/sarmiza-bilcescu-alimanisteanu-prima-femeie-doctor-drept-din-lume-si-o-feminista-desavarsita-84723

http://www.jurnaluldearges.ro/index.php/component/k2/item/6617-musceleanca-sarmiza-bilcescu-alimanisteanu-prima-femeie-avocat- din-europa

£$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1882: În această zi, s-a născut mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan (ales în 1920); a depus eforturi pentru înfiinţarea „Revistei teologice" (1907) şi a unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române (d. 1955).

Nicolae Bălan s-a născut în Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa-Năsăud, în familie de preot.A absolvit Gimnaziul la Năsăud, apoi a studiat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1900-1904); şi-a luat doctoratul în teologie în 1905. A făcut studii de specializare la Facultăţile de Teologie protestantă şi catolică din Breslau (1905).În 1905 a fost numit profesor provizoriu, iar în 1909 definitiv, la catedra de Dogmatică, Apologetică şi Morală a Institutului teologico-pedagogic din Sibiu (până în 1920). A fost membru în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, fondator şi redactor al „Revistei Teologice" din Sibiu (1907-1916); în 1918, a redactat „Gazeta Poporului", tot la Sibiu. 

A fost hirotonit preot în 1919, iar la 14 februarie 1920, a fost ales mitropolit al Ardealului, păstorind până la moarte; membru de onoare al Academiei Române (1920), membru în Comitetul central al ASTREI, senator de drept.Aflat în scaunul mitropolitan de la Sibiu, a luptat pentru acceptarea principiilor Statutului Organic al lui Andrei Şaguna în Legea şi Statutul de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, apărând autonomia bisericii.Pe tărâm cultural-teologic, a ridicat Institutul Teologic din Sibiu la rangul de Academie (1921), cu drept de-a elibera diplome de licenţă; a îndrumat activitatea şcolilor secundare aflate până în 1948 sub egida Bisericii, a înfiinţat o Şcoală normală de fete, Şcoala de cântăreţi bisericeşti „Dimitrie Cunţan" şi un internat, toate în Sibiu.A trimis numeroşi tineri teologi la studii de specializare în străinătate, care au devenit, mai târziu, profesori la catedrele Academiei.

A îndrumat activitatea periodicelor bisericeşti de la Sibiu: „Telegraful Român", „Revista Teologică" şi „Lumina Satelor" şi a pus bazele unor colecţii.A rectitorit mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, a ridicat schitul şi căminul de la Păltiniş, paraclisul şi biblioteca Academiei teologice „Andreiene".În eparhie, s-au construit, în cursul păstoriei sale, peste 150 de biserici şi case parohiale. Mitropolitul Nicolae Bălan a fost al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A început lucrările de refacere a bisericii în vara anului 1926. Atunci s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau şi s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii. A participat la Congresul ecumenist de la Stockholm din 1925 şi la Conferinţa ecumenismului practic de la Berna din 1926; a condus un pelerinaj la Locurile Sfinte în 1925.

A fost unul dintre marii luptători pentru înfăptuirea unităţii româneşti. În toamna anului 1918, Consiliul Naţional Român din Transilvania l-a trimis la Iaşi, pentru a lua legătura cu Guvernul României, în vederea înfăptuirii unităţii statale. De la Iaşi, a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, cu îndemnul de a convoca o mare adunare naţională a tuturor românilor, care să proclame unirea Transilvaniei cu România. Prin discursurile rostite în Senatul ţării: în 1923, la discutarea noii Constituţii, în 1928, la dezbaterea Legii Cultelor, în 1929, cu prilejul ratificării Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan a apărat autonomia Bisericii. A militat, toată viaţa, pentru refacerea unităţii bisericeşti a românilor, atât prin scris, cât şi prin cuvânt.A publicat sute de studii, articole, predici, pastorale, discursuri parlamentare, recenzii etc. Între acestea, „Problema bisericească în timpul de azi" (Sibiu, 1905),„Chestiunea bisericească din România şi autonomia Bisericii noastre" (Sibiu, 1910), „Biserica neamului şi drepturile ei" (Discurs în Senat, Sibiu, 1928) ş.a.

Mitropolitul Nicolae Bălan a trecut la cele veşnice la 6 august 1955, la Sibiu, şi a fost înmormântat în pronaosul bisericii Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.În septembrie 2014, un bust al mitropolitului Nicolae Bălan a fost dezvelit în satul său natal, Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa Năsăud. Bustul mitropolitului Nicolae Bălan, realizat de sculptorul Mircea Mocanu, se află în curtea actualei case parohiale, construită pe fostul amplasament al casei sale părinteşti.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

https://www.crestinortodox.ro/parinti/nicolae-balan-mitropolitul-ardealului-141569.html

http://ziarullumina.ro/mitropolitul-nicolae-balan-o-constiinta-un-crez-un-apostol-104603.html

https://www.revistateologica.ro/wp-content/uploads/2018/05/5- argatu.pdf

&$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1897, 27 aprilie/10 mai: În această zi, s-a născut George Baron Löwendal, pictor, grafician, pedagog şi om de teatru român de origine danezo-norvegiană; supranumit „pictorul Bucovinei” şi „pictorul ţăranului român”; unul din pionierii artei scenografice din România; a avut un rol decisiv în înfiinţarea primului teatru cult de păpuşi şi marionete din România (inaugurat ca secţie a Teatrului Naţional din Cernăuţi la 1 mai 1928); de asemenea şi-a înscris numele şi printre fondatorii Muzeului Satului (1928), Uniunii Prietenilor Artei (1931), primei Şcoli de arte plastice pentru copii din România (1938), a primei Academii libere de Arte Plastice din România (1938), Uniunii Artiştilor Plastici (1945), precum şi ai Fondului Plastic din România (1945).

La 27 aprilie (stil vechi) 1897, se naște, în Sankt-Petersburg, George, primul fiu al lui Laurențiu II baron Löwendal, ofițer în armata țaristă. Conform scurtei informări genealogice incluse în blazonul familiei, baronii Löwendal erau descendenți din Ulrik Frederick Gyldenløve, născut în 1638, fiul regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei, căsătorit cu Sophie Uhren (de origine nobilă daneză). Mama lui George, Liubov Gavrișova, era fiica lui Lev Osipovici Gavrișov, ofițer erou al Flotei Ruse a Mării Negre.Soții Löwendal vor avea încă trei băieți: Lev, Nikolai și Boris.

George Löwendal absolvă liceul la Kiev.Frecventează apoi, în Sankt-Petersburg (Petrograd), cursuri de belle-arte, printre care cele ale pictorului Saveli Moiseevici Zeidenberg. Îi are ca mentori pe peredvijnicii Aleksandr Vladimirovici Maiakovski și pe Aleksandr Petrovici Aleksandrov. Activează sporadic ca actor, balerin, pictor decorator, iar în 1915 lucrează ca scenograf la Teatrul de operă al Prințului de Oldenburg. Tot aici, Nikolai Figner, celebrul tenor și director al Companiei, îi remarcă prezența scenică (calitățile actoricești) și îl numește actor al Teatrului Imperial, în ciuda faptului că nu absolvise Conservatorul dramatic.

Tatăl artistului, Laurențiu II baron Löwendal, ar fi murit, se pare, într-o acțiune având drept scop salvarea familiei Țarului Nicolae al II-lea (care avea să fie executată în vara lui 1918). În aceeași perioadă, mama sa, Liubov Gavrișova, este deportată în Uzbekistan. George își urmează mentorul, profesorul Aleksandrov, în Basarabia. La Soroca își descoperă pasiunea pentru teatrul de animație: confecționează păpuși, scrie piese împreună cu Ariadna Ambrozieva, logodnica sa, și pune în scenă spectacole pentru copii. La Chișinău, colaborează cu diverse companii teatrale ca pictor scenograf; creează decoruri cu motive inspirate din folclorul rus (lubok). De asemenea, realizează panouri decorative pentru Pavilionul Adunării Nobilimii.În anul 1921 se căsătorește la Chișinău cu Ariadna Ambrozieva, originară din Tula (Rusia), studentă la Facultatea de Drept din Odesa. Poetă, scriitoare, solistă-concertistă și, mai târziu, profesoară de limbi străine și canto, ea îl va sprijini întreaga viață, fiindu-i critic și sfătuitor competent.Tinerii căsătoriți se stabilesc la București, unde artistul va învața limba română.Activează ca pictor scenograf și regizor la câteva grădini de vară și teatre de revistă: Cărăbuș, Grădina Blanduziei, „Carol cel Mare” (Eforie).

Este solicitat să lucreze cu reprezentanți de seamă ai scenei interbelice: la Teatrul „Regina Maria” (Compania „Bulandra”) și la Teatrul Central, unde se afla celebra Trupa din Vilna, stabilită pentru câteva stagiuni la București – aici colaborează mai ales cu regizorul Iacob Sternberg, adept al „teatrului sintetic”, autor al unor antologice montări de factură experimentală.Se afirmă ca grafician, publicând în presa culturală numeroase desene și sarje prietenești (caricaturi).La 28 octombrie 1923, se naște prima sa fiică, Lydia (m. 2006). La 13 iunie 1925, se naște cea de-a doua fiică, Irina (m. 1995). Participă la prima expoziție colectivă de scenografie din perioada interbelică – organizată de criticul de artă Ștefan Nenițescu la Librăria „Hasefer” din București – îl impune printre cei mai valoroși pictori decoratori români.Alături de Löwendal, expun lucrări Theodor Kiriacoff-Suruceanu, Marcel Iancu, M. H. Maxy ș.a. Acceptă un angajament ca pictor scenograf și director tehnic la Teatrul Național din Cernăuți (în acel moment, cea mai tânară companie subvenționată din țară).Părăsește Capitala și, împreună cu familia, se stabilește în cosmopolitul oraș bucovinean.În aceeași perioadă, aici lucrează artiști de prim-plan ale generației sale: Victor Ion Popa (numit director artistic al instituției), Aurel Ion Maican, George Mihail Zamfirescu – animatori ai vieții teatrale interbelice de care îl apropie viziunea înnoitoare asupra artei spectacolului.Grație colaborării sale cu cei trei regizori, scena cernăuțeană e propulsată în avangarda mișcarii teatrale românești.

Pentru deschiderea stagiunii 1926–1927, Löwendal proiectează și execută o cortină extrem de elogiată în presa vremii. Realizează o montare inedită a piesei Crimă și pedeapsă, dramatizare după Dostoievski, propunând o inovație tehnică – scena glisantă pe șine.Are un rol decisiv la înființarea primului teatru cult de păpuși și marionete din România, inaugurat ca secție a Teatrului Național din Cernăuți la 1 mai 1928; pentru spectacolul coupé prezentat cu acel prilej, Directorul de teatru și Bastien și Bastienne – opere comice într-un act de W. A. Mozart –, creează păpușile, costumele, decorurile, precum și cortina pictată a micului teatru de animație.În stagiunea 1927–1928, realizează decorurile pentru R.U.R. de Karel Čapek, cea dintâi montare românească a unei piese SF, și construiește prima scenă turnantă din țară.În paralel, lucrează pictură de șevalet. Este atras de țăranii și de mănăstirile din Bucovina, care vor deveni motiv predilect și caracterizant al creației sale plastice.

În 1931, înființează Societatea Artiștilor Plastici din Bucovina, denumită „Prietenii Artei”, și participă la prima Expoziție de Toamnă vernisată sub auspiciile acestei societăți.În 1932, este prezent cu lucrări în Expoziția Pictorilor Moldoveni, organizată sub egida Academiei de Belle-Arte din Iași.În 1933, expune 89 de tablouri la Palatul Național din Cernăuți. În 1934 obține un succes triumfal la Timișoara, cu decorurile operetei Țara surâsului de Franz Lehár.În semn de omagiu, autoritățile orașului îi dăruiesc una dintre ghiulelele conservate în Muzeul de Istorie a Banatului – mărturie a participării strămoșului său, Ulrich Frederik Voldemar conte de Løvendal, la eliberarea Timișoarei de sub ocupația turcă (1716).

În septembrie–octombrie 1935 are prima expoziție personală de anvergură la Sala Mozart din București (tablouri în ulei, desene, acuarele).Critica de specialitate îl consacră ca reprezentant de seamă al artei plastice românești.În 1936, Leo van Puyvelde, președintele Comitetului Internațional de Istoria Artei, îi achiziționează tabloul Țăranul cu pălăria ruptă (1935) pentru Muzeul de Artă Modernă din Bruxelles.Organizează o expoziție de pictură la Vatra Dornei.În toamna aceluiași an, expune 141 de lucrări la Muzeul Carol al II-lea din Cernăuți, eveniment cu remarcabile ecouri în presa vremii.

În 1937, revine definitiv la București, împreună cu familia.Participă cu lucrări de grafică (afișe) la toate expozițiile Oficiului Național de Turism din țară și străinătate. Deși se implică din ce în ce mai rar în proiecte teatrale, reia colaborarea cu regizorul Iacob Sternberg și lucrează decoruri pentru companiile conduse de acesta: Trupa „Sidy Thal” și Studioul Teatral Evreiesc din București (BITS). 1942-1943, George Löwendal colaborează ca scenograf la Teatrul Național din Craiova.În 1943, pictează în Bucovina și apoi deschide expoziția de mare succes găzduită la Sala Universul din București.Toate cele 80 de tablouri expuse au fost vândute. Participă la o expoziție de artă românească organizată la Veneția. În perioada 1944–1945 colaborează pentru prima dată cu Opera Națională din București (semnează scenografia pentru Tosca de Giacomo Puccini și Casanova, operă comică de Mihail Daia).

Între anii 1945–1946 contribuie, donând machete și schițe, la înființarea Teatrului Țăndărică din București, primul teatru profesionist de papuși și marionete din România. Expune la Salonul Oficial de Toamnă din București.Vernisează expoziția personală (portrete de țărani bucovineni) din sălile Parlamentului Român.Organizează – eveniment inedit pentru peisajul cultural al vremii – o expoziție de pictură în mina Ghelari din județul Hunedoara.Este omagiat în publicațiile vremii la împlinirea vârstei de 50 de ani. În 1947, i se conferă, de către Regele Mihai I al României, Ordinul „Meritul cultural” în grad de ofițer.Participă la Expoziția Anuală de Artă Plastică din București.Predă cursuri de perspectivă la Uniunea Arhitecților din România.În anii 1949 –1950 devine membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici și al Fondului Plastic din România.Consilier artistic la Institutul de Proiectări Metalurgice din București, pentru care realizează o serie de compoziții cu tematică industrială.

În perioada 1950–1957 activează ca profesor universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Întâlnirea cu Löwendal, profesor nonconformist, generos și exigent, se dovedește hotărâtoare pentru foștii săi studenți, printre care se regăsesc nume importante ale scenei artistice contemporane: Sanda Nițescu, scriitoare și pictoriță, Ariana Nicodim, pictoriță, Dorana Coșoveanu, istoric și critic de artă, Adriana Leonescu, scenografă, Dan Nemțeanu, scenograf și pictor, Nicolae Săftoiu, grafician, ș.a.În 1953 și 1954, participă la Expoziția Anuală de Stat a artiștilor plastici.În vara anului 1954, ține lecții deschise pentru studenții săi în cetatea medievală a Sighișoarei.La 11 noiembrie 1954, se stinge din viață soția sa. În următorii ani, artistul va fi preocupat de redactarea creației literare a Ariadnei Löwendal, precum și de redactarea propriilor scrieri.Publică în periodicele vremii câteva povestiri cu caracter autobiografic.Începând din luna august a anului 1955, își semnează lucrările de artă plastică AGL (adăugând propriilor inițiale litera A, de la prenumele soției).

Între anii 1957–1964 participă cu mai multe portrete la ediții succesive ale Expoziției Interregionale de Artă Plastică de la Iași.În fiecare vară, pictează în Bucovina numeroase peisaje și chipuri de țărani.La data de18 februarie 1964 George Löwendal se stinge din viață fulgerator. Este înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București.

Surse:

https://www.lowendal.ro/george-lowendal/

https://www.icr.ro/praga/expozitia-george-baron-lowendal-redescoperirea-unui-mare-scenograf-european-de-la-inceputul-sec-al-xx-lea

https://adevarul.ro/cultura/arte/familia-artistului-roman-george-baron-lowendal-50-ani-posteritate-7_5303859cc7b855ff5674427c/index.html

http://www.amosnews.ro/expozitia-baronul-george-lowendal-100-de-ani-pe-scena- artei-2018-11-26

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1940: În această zi, a fost înfiinţat la Auschwitz (numele german al localităţii poloneze Oswiecim, la vest de Cracovia) cel mai mare lagăr de exterminare nazist. Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Auschwitz a fost lagărul de concentrare în care sistemul nazist şi-a perfecţionat tehnicile de ucidere în masă. Organizator al genocidului a fost colonelul Adolf Eichmann, cel care a condus „soluţia finală" - adică acţiunea de exterminare a mai multor milioane de evrei. După încheierea războiului, Eichmann s-a ascuns în Argentina. Capturat în cele din urmă de către agenţii serviciului secret israelian Mossad, care i-au dat de urmă în 1960 la Buenos Aires, fostul militar a fost judecat pentru crime de război în cadrul unui proces organizat în Israel (1961).Desigur, Eichmann a încercat să reducă importanţa rolului său în sâvărşirea Holocaustului. Mai mult, el însuşi s-a considerat o victimă: „În fond, am fost o unealtă la îndemâna puterii şi a unui destin de neînţeles", a încercat Eichmann să se disculpe în faţa completului de judecată.Găsit vinovat şi condamnat la moarte, Eichmann a fost executat în 1962.

După cotropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste.Lagărul de concentrare Auschwitz, la aproximativ 60 de kilometri sud-vest de Cracovia, a fost înfiinţat în 1940. Prima menţiune a fondării unui lagăr la Brzezinka, un sat din apropiere de Auschwitz, este conectată cu prima inspecţie făcută de Heinrich Himmler la Auschwitz, pe 1 martie 1941.Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.Heinrich Himmler, şeful SS, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie.Pe durata întregii sale existenţe, Auschwitz I a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările la Auschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). 

Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza forţă de muncă pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi.În cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1940 şi 1945, comandantul lagărelor de concentrare centrale de la Auschwitz a fost Rudolf Franz Höss.În septembrie 1941, comandantul SS, Rudolf Höss, a dat ordin de folosire a gazului toxic Zyklon B pentru a-i ucide pe deţinuţi. Utilizat iniţial la dezinfectare, Zyklon B avea capacitatea de a ucide în câteva minute. Începând din 1942, naziştii au început să deporteze la Auschwitz evrei din toată Europa.

Anul următor a fost şi mai crunt: în 1943 a început exterminarea în masă a evreilor, a membrilor grupurilor etnice sinti şi roma sau a deţinuţilor din alte grupuri vânate de nazişti.Aceştia erau ucişi în camere de gazare.Urma li se pierdea definitiv în crematorii uriaşe. Dar nu toate victimele au sfârşit în camerele de gazare. Oamenii erau „selectaţi" - cum se spunea în jargonul naziştilor - la rampa de descărcare. Medicii SS decideau cine trăieşte şi cine moare.Un asemenea medic a fost şi Josef Mengele, cunoscut şi ca „îngerul morţii de la Auschwitz". Pe lângă activitatea de triere a deţinuţilor, Mengele a făcut şi experimente pe oameni - inclusiv pe copii. După război şi el a fugit în Argentina. Apoi s-a îndreptat către Paraguay şi Brazilia, unde se bănuieşte că ar fi murit, în 1978. Anita Lasker a povestit la BBC cum doctorul Mengele ducea femei în aşa-numitul „Bloc 10", unde făcea diverse experimente pe ele„Unele erau sterilizate, altele supuse la teste.Se făceau experimente pe fraţi gemeni.

Cine avea o constituţie robustă era trimis la muncă silnică.Lucrau, de exemplu, pentru concernul chimic IG Farben care, în 1941, deschisese propria uzină pentru deţinuţi în Auschwitz-Monowitz. Munceau în condiţii grele, fără hrană suficientă şi fără îngrijire medicală. După câteva luni, unii mureau din cauza frigului, a malnutriţiei sau în accidente de muncă. Cel care nu mai avea putere de muncă era trimis în lagărul de concentrare. Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SS-ul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii către vest. De exemplu, Charlotte Grunow şi Anita Lasker au fost duse în Saxonia Inferioară, de unde au fost eliberate de către soldaţii britanici.Deţinuţii rămaşi în tabăra de la Auschwitz puteau auzi focurile artileriei sovietice.Totuşi, naziştii urmăreau să împiedice Armata Roşie să elibereze lagărul. Oamenii au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum. Zi şi noapte. Cel care rămânea în urmă era ucis pe loc. 56000 de deţinuţi au luat parte la „marşul morţii".Pentru aproape 15000 dintre ei a fost ultimul drum.Cadavrele rămâneau aliniate la marginea drumului.

Holocaustul, pe care Eichmann l-a numit la proces „un destin de neînţeles", a însemnat moartea a circa şase milioane de oameni. Cei mai mulţi, cca. 5,6 milioane, au fost evrei. Circa o jumătate de milion se estimează că au fost sinti şi rromi. Vânaţi au mai fost homosexualii, persoanele cu handicap şi adepţii sectei „Martorii lui Iehova". Ucişi au fost 1,5 milioane de copii. Începând din 1966, în Germania, 27 ianuarie a fost stabilită ziua în care sunt comemorate oficial victimele regimului nazist.

Surse:

https://www.britannica.com/place/Auschwitz

https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/auschwitz

https://www.dw.com/ro/27-ianuarie-sf%C3%A2r%C5%9Fitul-ororilor-de-la-auschwitz/a-16538048

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lagarul-auschwitz-birkenau-infernul-pe-pamant

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/06/27/auschwitz-istoria-celui-mai-mare-lagar-de-concentrare-si-de-exterminare-din-germa nia-nazista/

&&&

 S-a întâmplat în 27 aprilie 1965: În această zi, s-a născut Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov.

Andrei Bodiu s-a născut pe 27 aprilie 1965 în Baia Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (1988). A fost decan și prof. universitar dr. la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov și redactor-șef al revistei Interval. Membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) și Uniunii Scriitorilor din România. 

Și-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Brașov, grup format în anii '80 împreună cu poeții Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea și fost membru al cenaclului Universitas. A debutat în 1991, în volumul colectiv Pauză de respirație, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea. Poetul Andrei Bodiu, profesor universitar, critic literar şi fost decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania" din Braşov, a murit fulgerător, la doar 49 de ani, în urma unui infarct.Poetul braşovean se afla în Oradea, la o acţiune a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), iar la un moment dat i s-a făcut rău. Scriitorul Andrei Bodiu ne-a părăsit fulgerător, la mai puţin de un an de la dispariţia prietenului, mentorului şi colegului său, Alexandru Muşina. 

Pe lângă agenda încărcată de evenimente la care urma să colaboreze, au rămas în urma sa tristeţea, nedumerirea şi durerea celor care i-au stat alături, zi de zi. Filologia braşoveană, cultura română au pierdut pe unul dintre cei mai activi şi mai eficienţi artizani de proiecteacademice şi literare. Andrei Bodiu a construit o serie de evenimente care merită să-i poarte numele:Maratonul de poezie braşovean, Maratonul European de Poezie (în cadrul manifestărilor Sibiu-Capitală culturală europeană, în octombrie 2007), Maratonul European de Poezie la feminin (Braşov, 2013), Colocviul Naţional Universitar de Literatură Română. 

A studiat la Timişoara, unde şi-a luat şi doctoratul cu teza Poezia generaţiei opt zeci. A fost redactor-şef al revistei „Interval”, între anii 1997 şi 2004. A fost profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Braşov, fiind decan al Facultăţii de Litere de la această universitate în două mandate, ales apoi, în 2012, vicepreşedinte al Senatului Universităţii „Transilvania”, membru al Consiliului ARACIS. Mereu energic, zâmbitor, eficient, profesionist, garanta succesul oricărei activităţi în care se implica. Ceea ce poetul mărturisise în ultimul lui volum de versuri publicat (Oameni obosiţi) în vârtejul vieţii sale dăruite binelui cetăţii, omul nu lăsa să se ghicească. Un spirit tânăr, tonic, optimist,care însufleţea orice adunare, transformând întâlnirile culturale înadevărate sărbători. A fost un exemplu de onestitate, farmec, elocvenţă şi civilitate. Zâmbetul lui a rămas în inimile tuturor celor care au avut norocul să-l cunoască. Are o stea pe „Aleea cu Stele” din preajma Muzeului Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului! Fie-i ţărâna uşoară!.

Volume de poezie:

Cursa de 24 ore (Editura Marineasa, 1994);

Poezii patriotice (Editura Marineasa, 1995);

Studii pe viață și pe moarte (Editura Paralela 45, 2000);

Oameni obosiți (Editura Paralela 45, 2008)[2][3][4]

Firul alb (Editura Tracus Arte, 2014)

Studii critice

Direcția 80 în poezia română (Editura Paralela 45, 2000);

Șapte teme ale romanului postpașoptist (Editura Paralela 45, 2002);

George Coșbuc, micromonografie (Editura Aula, 2002);

Mircea Cărtărescu, micromonografie (Editura Aula,. 2003).

Romane:

Bulevardul Eroilor, (Editura Paralela 45, 2004).

Memorialistică:

China, jurnal în doi timpi (Editura Tracus Arte, 2013).

Antologii:

Antologia poeziei generației 80, îngrijită de Alexandru Mușina (Editura Vlasie, 1993),

Sfâșierea lui Morfeu (antologie a generației 90), alcătuită de Dan-Silviu Boerescu (1994),

Romanian Poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999)

în secțiunea antologică a volumului Experimentul literar românesc postbelic (Editura Paralela 45, 1998).

Este prezent cu grupaje de poezii traduse în limba engleză în antologia Vilenica 89, publicată în Slovenia și într-o antologie de poezie publicată în Italia.

Surse:

Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicționar bio-bibliografic, vol. I, A-F, Pitești, Editura Paralela 45, 2000

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/06/ASTRA-8-p.2-6.pdf

https://www.lapunkt.ro/2014/04/aminitiri-cu-andrei-bodiu/

https://www.observatorcultural.ro/tag/andrei-bodiu/

https://www.litero-mania.com/andrei-bodiu-si-poezia-cotidianului/

https://romanialibera.ro/cultura/carte/po etul-andrei-bodiu-a-murit-331268