&&&

 Un avocat intră într-un stabiliment de lux și cere direct:

— Vreau să petrec noaptea cu Alicia!

— Domnule, Alicia este cea mai exclusivistă fată a noastră. Costă 3.000 de euro pe noapte, îl avertizează recepționerul.

— Nicio problemă, răspunde avocatul și scoate teancul de bani.

A doua zi, avocatul revine.

— Tot pe Alicia o vreau.

— Vă reamintesc, tariful este de 3.000 de euro...

— Știu, știu. Poftim banii.

A treia seară, scena se repetă. Avocatul plătește încă 3.000 de euro și urcă în cameră. Dimineața, înainte ca el să plece, fata, vizibil impresionată și curioasă, îl întreabă:

— Auzi, dar tu de unde ești de loc? Că ești cel mai generos client pe care l-am avut vreodată.

— Sunt din Craiova, răspunde avocatul sec.

— Serios? Și părinții mei sunt tot din Craiova... ce coincidență!

— Nu e nicio coincidență, domnișoară, spune avocatul în timp ce își aranja cravata în oglindă. Știu foarte bine cine sunt părinții tăi. Din păcate, au murit într-un accident de mașină săptămâna trecută, iar eu sunt executorul lor testamentar.

Fata înlemni, cu lacrimi în ochi:

— Și... moștenirea?

— Exact despre asta e vorba. Partea ta din moștenire a fost de fix 9.000 de euro. Tocmai am terminat să ți-i înmânez în ultimele trei nopți.

MORALA: Orice ai face și oricum s-ar învârti roata, un  avocat tot te arde!

$##

 Omul care ți-a făcut pașii posibili

Înainte să te gândești prea mult la viață, la istorie sau la oameni care au schimbat lumea, privește-ți încă o dată picioarele și realizează că lucrul aparent banal pe care îl porți există astăzi într-o formă accesibilă pentru aproape oricine datorită unui om despre care aproape nimeni nu vorbește, un om care nu a avut parte de recunoaștere în timpul vieții, care nu a devenit bogat și care nu a apucat să vadă cu adevărat impactul a ceea ce a creat, dar care, în liniște, a schimbat definitiv modul în care trăiesc milioane de oameni.

Jan Ernst Matzeliger nu a avut avantajele pe care le au de obicei cei care ajung în manuale, nu a avut sprijin, nu a avut studii formale și nici măcar un mediu care să-l încurajeze, însă avea ceva mult mai rar, o minte care nu accepta limitele impuse de alții și o răbdare care l-a ținut nopți întregi lucrând la o problemă pe care lumea o considera imposibilă, iar în acea cameră mică, cu materiale simple și improvizații, a reușit să creeze o mașină care nu doar că a rezolvat problema, ci a schimbat complet regulile jocului.

Până atunci, pantofii erau un lux, ceva ce nu toată lumea își permitea, iar procesul de realizare era lent, dificil și dependent de mâini experimentate, însă invenția lui a rupt acest lanț, a făcut producția mai rapidă, mai eficientă și, cel mai important, a făcut ca pantofii să devină accesibili pentru oamenii obișnuiți, pentru copii, pentru muncitori, pentru toți cei care până atunci nu aveau acest privilegiu, transformând ceva esențial dintr-un lux într-o necesitate la îndemâna tuturor.

Și totuși, în timp ce lumea începea să beneficieze de rezultatul muncii lui, el a rămas în umbră, lucrând în continuare, fără să fie ridicat pe un piedestal, fără să fie văzut ca un geniu, într-o societate care nu era pregătită să recunoască valoarea unui om ca el, iar atunci când boala l-a doborât, a plecat din această lume prea devreme, fără să știe că ceea ce a construit nu se va opri niciodată.

Anii au trecut, iar numele lui a fost aproape uitat, în timp ce invenția lui a devenit parte din viața de zi cu zi, o dovadă tăcută că uneori cei care schimbă lumea nu sunt cei care primesc aplauze, ci cei care, în ciuda tuturor obstacolelor, aleg să continue, să creeze și să nu accepte că ceva este imposibil doar pentru că alții nu au reușit.

Poate că adevărata măsură a unui om nu stă în cât de cunoscut devine, ci în câte vieți schimbă fără ca oamenii să-i știe numele.

Tu te-ai întrebat vreodată câți oameni necunoscuți îți fac viața mai ușoară în fiecare zi?

#istorie #inspirație #curaj #inven ții #respect

$$$

 Mâna care nu s-a oprit niciodată

În iulie 1940, în orașul Kaunas din Lituania, într-o lume care se închidea încet peste mii de oameni fără scăpare, Yukiko Sugihara privea în tăcere cum mâna soțului ei începea să tremure, în timp ce el continua să scrie vize fără oprire, una după alta, ore întregi, până când degetele i se încleștau și încheietura i se umfla, iar afară, dincolo de ferestrele consulatului japonez, mii de refugiați evrei așteptau cu speranța că o semnătură le-ar putea salva viața.

Avea doar 27 de ani, era mamă a trei băieți mici și trăia într-o țară care devenea, cu fiecare zi, o capcană mortală, în timp ce soțul ei, Chiune, consul japonez trimis oficial pentru misiuni diplomatice, devenea fără să știe ultima șansă pentru acei oameni disperați care fugiseră din Polonia ocupată de naziști și ajunseseră în Lituania, doar pentru a fi prinși din nou între două puteri.

Refugiații aveau nevoie de vize, orice vize, iar când un consul olandez le oferise documente pentru Curaçao, o insulă îndepărtată care nu cerea formalități stricte de intrare, totul depindea acum de un singur lucru: un permis de tranzit prin Japonia, iar acel permis putea fi dat de un singur om.

Chiune a cerut voie de la Tokyo de trei ori, iar de fiecare dată răspunsul a fost același, rece și categoric, fără excepții, fără îndoială, fără umanitate, pentru că Japonia era aliată cu Germania nazistă, iar orice ajutor acordat evreilor putea fi considerat o trădare.

În acea noapte, într-un moment în care viața lor putea lua o întorsătură ireversibilă, Chiune i-a cerut părerea soției sale, iar Yukiko, fără să știe cât de mult îi va costa acea decizie, i-a spus simplu să facă ceea ce este corect, lăsând în urmă siguranța pentru a salva vieți.

A doua zi, el a început să scrie, iar ea a rămas lângă el, nu ca o simplă martoră, ci ca o parte tăcută și esențială a acestui act de curaj, aducându-i mâncare, ceai, vegheând asupra lui și, mai ales, îngrijindu-i mâna care începea să cedeze sub povara gestului repetat, aplicând comprese calde, masându-i degetele, ținându-l în picioare atunci când corpul lui voia să cedeze.

Zilele treceau, rândul de oameni nu se micșora, iar când ordinul de plecare a venit, el nu s-a oprit, scriind în hotel, în gară, pe bagaje, pe genunchi, până în ultima clipă, aruncând vizele pe fereastra trenului către oamenii care alergau disperați, iar ea era acolo, ținând totul în echilibru, într-o tăcere care nu cerea recunoaștere.

În doar 29 de zile, au fost emise peste 2.000 de vize, care au salvat aproximativ 6.000 de oameni, iar astăzi, urmașii lor sunt zeci de mii, o lume întreagă născută din acele foi de hârtie scrise cu o mână obosită și susținută de o prezență nevăzută.

După război, prețul a fost greu: concediere, sărăcie, pierderea unui copil, ani de separare, o viață trăită departe de recunoaștere, iar Yukiko a rămas în umbră, crescând singură copiii, purtând în tăcere povara alegerii făcute.

Abia după zeci de ani, când supraviețuitorii au început să-i caute și să-i găsească, povestea a ieșit la lumină, însă chiar și atunci, istoria a ales să-l amintească mai ales pe el, uitând că fiecare semnătură a fost posibilă pentru că cineva, în liniște, a spus „da” atunci când era mai ușor să spună „nu”.

Yukiko Sugihara nu a salvat vieți cu o ștampilă, ci cu răbdare, cu curaj tăcut și cu o prezență care nu a cerut niciodată recunoaștere, dar fără de care acea mână nu ar fi putut continua să scrie.

Poate că uneori istoria nu uită din neatenție, ci pentru că poveștile cele mai puternice sunt cele care nu caută lumină, iar întrebarea rămâne, într-un colț tăcut al conștiinței noastre: câte vieți au fost schimbate de oameni pe care nimeni nu i-a văzut?

#YukikoSugihara #ChiuneSugihara #Istorie #Curaj  #PovestiAdevarate

$$$

 Omul care nu s-a simțit niciodată om

Într-o casă mare din nordul Japoniei, unde totul părea să aibă locul lui și unde oamenii importanți veneau și plecau fără să observe tăcerea unui copil, Osamu Dazai a crescut înconjurat de privilegii care nu au reușit niciodată să atingă golul din interiorul lui, pentru că, deși avea tot ce ar fi putut însemna o viață confortabilă, simțea că privește lumea printr-un geam, ca și cum ar fi fost prezent, dar niciodată cu adevărat parte din ea.

În timp ce părinții lui erau absenți, ocupați cu propriile vieți, el a învățat să joace un rol, să zâmbească, să fie plăcut, să ofere oamenilor exact ceea ce așteptau, construind o mască atât de convingătoare încât nimeni nu a mai pus la îndoială ceea ce vedea, deși în spatele acelei aparențe se afla un om care nu înțelegea cum funcționează ceilalți și care se simțea străin chiar și de propria existență.

La douăzeci de ani, când a întâlnit pe cineva care îi împărtășea rătăcirea, a crezut că a găsit o ieșire, dar acel moment s-a transformat într-o tragedie care avea să-l urmărească toată viața, pentru că ea nu s-a mai întors, iar el a rămas, purtând vina unei supraviețuiri care nu i-a adus ușurare, ci o povară și mai mare.

A început să scrie nu pentru faimă, ci pentru a da formă unor lucruri pe care nu le putea spune altfel, iar cuvintele lui au devenit un fel de confesiune continuă despre efortul de a părea normal, despre singurătatea care nu poate fi explicată și despre acea senzație că, indiferent cât de bine te adaptezi, nu aparții cu adevărat nicăieri.

Succesul a venit, dar nu a vindecat nimic, pentru că nu a schimbat ceea ce era în interior, iar în încercarea de a liniști acel zgomot constant, a căutat refugiu în lucruri care nu făceau decât să adâncească ruptura dintre el și lume, lăsând în urmă relații fragile și încercări repetate de a pune capăt unei lupte pe care nu o putea câștiga.

Când a scris „No Longer Human”, nu a creat doar un roman, ci a deschis o ușă către o parte din sine pe care puțini o arată, transformând durerea într-o poveste în care milioane de oameni aveau să se regăsească, recunoscând pentru prima dată că nu sunt singuri în ceea ce simt.

Și totuși, la scurt timp după ce a oferit lumii acest dar, a ales să plece definitiv, într-un gest care nu poate fi redus la un moment, ci trebuie înțeles ca finalul unei lupte lungi, purtate în tăcere, între dorința de a trăi și incapacitatea de a găsi un loc în care să se simtă întreg.

Poate că moștenirea lui nu stă doar în paginile pe care le-a scris, ci în faptul că a dat voce unor trăiri pe care mulți le ascund, arătând că ceea ce pare rușinos sau de neînțeles este, de fapt, mai comun decât credem.

Și rămâne o întrebare care nu aparține trecutului, ci prezentului: câți oameni trăiesc în jurul nostru purtând o mască perfectă, în timp ce, în interior, se simt complet singuri?

#OsamuDazai #NoLongerHuman #SanatateMintala #LiteraturaJaponeza #Po vestiAdevarate

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1882: În această zi, s-a născut mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan (ales în 1920); a depus eforturi pentru înfiinţarea „Revistei teologice" (1907) şi a unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române (d. 1955).

Nicolae Bălan s-a născut în Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa-Năsăud, în familie de preot.A absolvit Gimnaziul la Năsăud, apoi a studiat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1900-1904); şi-a luat doctoratul în teologie în 1905. A făcut studii de specializare la Facultăţile de Teologie protestantă şi catolică din Breslau (1905).În 1905 a fost numit profesor provizoriu, iar în 1909 definitiv, la catedra de Dogmatică, Apologetică şi Morală a Institutului teologico-pedagogic din Sibiu (până în 1920). A fost membru în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, fondator şi redactor al „Revistei Teologice" din Sibiu (1907-1916); în 1918, a redactat „Gazeta Poporului", tot la Sibiu. 

A fost hirotonit preot în 1919, iar la 14 februarie 1920, a fost ales mitropolit al Ardealului, păstorind până la moarte; membru de onoare al Academiei Române (1920), membru în Comitetul central al ASTREI, senator de drept.Aflat în scaunul mitropolitan de la Sibiu, a luptat pentru acceptarea principiilor Statutului Organic al lui Andrei Şaguna în Legea şi Statutul de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, apărând autonomia bisericii.Pe tărâm cultural-teologic, a ridicat Institutul Teologic din Sibiu la rangul de Academie (1921), cu drept de-a elibera diplome de licenţă; a îndrumat activitatea şcolilor secundare aflate până în 1948 sub egida Bisericii, a înfiinţat o Şcoală normală de fete, Şcoala de cântăreţi bisericeşti „Dimitrie Cunţan" şi un internat, toate în Sibiu.A trimis numeroşi tineri teologi la studii de specializare în străinătate, care au devenit, mai târziu, profesori la catedrele Academiei.

A îndrumat activitatea periodicelor bisericeşti de la Sibiu: „Telegraful Român", „Revista Teologică" şi „Lumina Satelor" şi a pus bazele unor colecţii.A rectitorit mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, a ridicat schitul şi căminul de la Păltiniş, paraclisul şi biblioteca Academiei teologice „Andreiene".În eparhie, s-au construit, în cursul păstoriei sale, peste 150 de biserici şi case parohiale. Mitropolitul Nicolae Bălan a fost al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A început lucrările de refacere a bisericii în vara anului 1926. Atunci s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau şi s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii. A participat la Congresul ecumenist de la Stockholm din 1925 şi la Conferinţa ecumenismului practic de la Berna din 1926; a condus un pelerinaj la Locurile Sfinte în 1925.

A fost unul dintre marii luptători pentru înfăptuirea unităţii româneşti. În toamna anului 1918, Consiliul Naţional Român din Transilvania l-a trimis la Iaşi, pentru a lua legătura cu Guvernul României, în vederea înfăptuirii unităţii statale. De la Iaşi, a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, cu îndemnul de a convoca o mare adunare naţională a tuturor românilor, care să proclame unirea Transilvaniei cu România. Prin discursurile rostite în Senatul ţării: în 1923, la discutarea noii Constituţii, în 1928, la dezbaterea Legii Cultelor, în 1929, cu prilejul ratificării Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan a apărat autonomia Bisericii. A militat, toată viaţa, pentru refacerea unităţii bisericeşti a românilor, atât prin scris, cât şi prin cuvânt.A publicat sute de studii, articole, predici, pastorale, discursuri parlamentare, recenzii etc. Între acestea, „Problema bisericească în timpul de azi" (Sibiu, 1905),„Chestiunea bisericească din România şi autonomia Bisericii noastre" (Sibiu, 1910), „Biserica neamului şi drepturile ei" (Discurs în Senat, Sibiu, 1928) ş.a.

Mitropolitul Nicolae Bălan a trecut la cele veşnice la 6 august 1955, la Sibiu, şi a fost înmormântat în pronaosul bisericii Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.În septembrie 2014, un bust al mitropolitului Nicolae Bălan a fost dezvelit în satul său natal, Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa Năsăud. Bustul mitropolitului Nicolae Bălan, realizat de sculptorul Mircea Mocanu, se află în curtea actualei case parohiale, construită pe fostul amplasament al casei sale părinteşti.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

https://www.crestinortodox.ro/parinti/nicolae-balan-mitropolitul-ardealului-141569.html

http://ziarullumina.ro/mitropolitul-nicolae-balan-o-constiinta-un-crez-un-apostol-104603.html

https://www.revistateologica.ro/wp-content/uploads/2018/05/5- argatu.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1940: În această zi, a fost înfiinţat la Auschwitz (numele german al localităţii poloneze Oswiecim, la vest de Cracovia) cel mai mare lagăr de exterminare nazist. Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Auschwitz a fost lagărul de concentrare în care sistemul nazist şi-a perfecţionat tehnicile de ucidere în masă. Organizator al genocidului a fost colonelul Adolf Eichmann, cel care a condus „soluţia finală" - adică acţiunea de exterminare a mai multor milioane de evrei. După încheierea războiului, Eichmann s-a ascuns în Argentina. Capturat în cele din urmă de către agenţii serviciului secret israelian Mossad, care i-au dat de urmă în 1960 la Buenos Aires, fostul militar a fost judecat pentru crime de război în cadrul unui proces organizat în Israel (1961).Desigur, Eichmann a încercat să reducă importanţa rolului său în sâvărşirea Holocaustului. Mai mult, el însuşi s-a considerat o victimă: „În fond, am fost o unealtă la îndemâna puterii şi a unui destin de neînţeles", a încercat Eichmann să se disculpe în faţa completului de judecată.Găsit vinovat şi condamnat la moarte, Eichmann a fost executat în 1962.

După cotropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste.Lagărul de concentrare Auschwitz, la aproximativ 60 de kilometri sud-vest de Cracovia, a fost înfiinţat în 1940. Prima menţiune a fondării unui lagăr la Brzezinka, un sat din apropiere de Auschwitz, este conectată cu prima inspecţie făcută de Heinrich Himmler la Auschwitz, pe 1 martie 1941.Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.Heinrich Himmler, şeful SS, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie.Pe durata întregii sale existenţe, Auschwitz I a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările la Auschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). 

Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza forţă de muncă pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi.În cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1940 şi 1945, comandantul lagărelor de concentrare centrale de la Auschwitz a fost Rudolf Franz Höss.În septembrie 1941, comandantul SS, Rudolf Höss, a dat ordin de folosire a gazului toxic Zyklon B pentru a-i ucide pe deţinuţi. Utilizat iniţial la dezinfectare, Zyklon B avea capacitatea de a ucide în câteva minute. Începând din 1942, naziştii au început să deporteze la Auschwitz evrei din toată Europa.

Anul următor a fost şi mai crunt: în 1943 a început exterminarea în masă a evreilor, a membrilor grupurilor etnice sinti şi roma sau a deţinuţilor din alte grupuri vânate de nazişti.Aceştia erau ucişi în camere de gazare.Urma li se pierdea definitiv în crematorii uriaşe. Dar nu toate victimele au sfârşit în camerele de gazare. Oamenii erau „selectaţi" - cum se spunea în jargonul naziştilor - la rampa de descărcare. Medicii SS decideau cine trăieşte şi cine moare.Un asemenea medic a fost şi Josef Mengele, cunoscut şi ca „îngerul morţii de la Auschwitz". Pe lângă activitatea de triere a deţinuţilor, Mengele a făcut şi experimente pe oameni - inclusiv pe copii. După război şi el a fugit în Argentina. Apoi s-a îndreptat către Paraguay şi Brazilia, unde se bănuieşte că ar fi murit, în 1978. Anita Lasker a povestit la BBC cum doctorul Mengele ducea femei în aşa-numitul „Bloc 10", unde făcea diverse experimente pe ele„Unele erau sterilizate, altele supuse la teste.Se făceau experimente pe fraţi gemeni.

Cine avea o constituţie robustă era trimis la muncă silnică.Lucrau, de exemplu, pentru concernul chimic IG Farben care, în 1941, deschisese propria uzină pentru deţinuţi în Auschwitz-Monowitz. Munceau în condiţii grele, fără hrană suficientă şi fără îngrijire medicală. După câteva luni, unii mureau din cauza frigului, a malnutriţiei sau în accidente de muncă. Cel care nu mai avea putere de muncă era trimis în lagărul de concentrare. Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SS-ul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii către vest. De exemplu, Charlotte Grunow şi Anita Lasker au fost duse în Saxonia Inferioară, de unde au fost eliberate de către soldaţii britanici.Deţinuţii rămaşi în tabăra de la Auschwitz puteau auzi focurile artileriei sovietice.Totuşi, naziştii urmăreau să împiedice Armata Roşie să elibereze lagărul. Oamenii au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum. Zi şi noapte. Cel care rămânea în urmă era ucis pe loc. 56000 de deţinuţi au luat parte la „marşul morţii".Pentru aproape 15000 dintre ei a fost ultimul drum.Cadavrele rămâneau aliniate la marginea drumului.

Holocaustul, pe care Eichmann l-a numit la proces „un destin de neînţeles", a însemnat moartea a circa şase milioane de oameni. Cei mai mulţi, cca. 5,6 milioane, au fost evrei. Circa o jumătate de milion se estimează că au fost sinti şi rromi. Vânaţi au mai fost homosexualii, persoanele cu handicap şi adepţii sectei „Martorii lui Iehova". Ucişi au fost 1,5 milioane de copii. Începând din 1966, în Germania, 27 ianuarie a fost stabilită ziua în care sunt comemorate oficial victimele regimului nazist.

Surse:

https://www.britannica.com/place/Auschwitz

https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/auschwitz

https://www.dw.com/ro/27-ianuarie-sf%C3%A2r%C5%9Fitul-ororilor-de-la-auschwitz/a-16538048

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lagarul-auschwitz-birkenau-infernul-pe-pamant

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/06/27/auschwitz-istoria-celui-mai-mare-lagar-de-concentrare-si-de-exterminare-din-germa nia-nazista/

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie 1965: În această zi, s-a născut Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov.

Andrei Bodiu s-a născut pe 27 aprilie 1965 în Baia Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (1988). A fost decan și prof. universitar dr. la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov și redactor-șef al revistei Interval. Membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) și Uniunii Scriitorilor din România. 

Și-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Brașov, grup format în anii '80 împreună cu poeții Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea și fost membru al cenaclului Universitas. A debutat în 1991, în volumul colectiv Pauză de respirație, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea. Poetul Andrei Bodiu, profesor universitar, critic literar şi fost decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania" din Braşov, a murit fulgerător, la doar 49 de ani, în urma unui infarct.Poetul braşovean se afla în Oradea, la o acţiune a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), iar la un moment dat i s-a făcut rău. Scriitorul Andrei Bodiu ne-a părăsit fulgerător, la mai puţin de un an de la dispariţia prietenului, mentorului şi colegului său, Alexandru Muşina. 

Pe lângă agenda încărcată de evenimente la care urma să colaboreze, au rămas în urma sa tristeţea, nedumerirea şi durerea celor care i-au stat alături, zi de zi. Filologia braşoveană, cultura română au pierdut pe unul dintre cei mai activi şi mai eficienţi artizani de proiecteacademice şi literare. Andrei Bodiu a construit o serie de evenimente care merită să-i poarte numele:Maratonul de poezie braşovean, Maratonul European de Poezie (în cadrul manifestărilor Sibiu-Capitală culturală europeană, în octombrie 2007), Maratonul European de Poezie la feminin (Braşov, 2013), Colocviul Naţional Universitar de Literatură Română. 

A studiat la Timişoara, unde şi-a luat şi doctoratul cu teza Poezia generaţiei opt zeci. A fost redactor-şef al revistei „Interval”, între anii 1997 şi 2004. A fost profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Braşov, fiind decan al Facultăţii de Litere de la această universitate în două mandate, ales apoi, în 2012, vicepreşedinte al Senatului Universităţii „Transilvania”, membru al Consiliului ARACIS. Mereu energic, zâmbitor, eficient, profesionist, garanta succesul oricărei activităţi în care se implica. Ceea ce poetul mărturisise în ultimul lui volum de versuri publicat (Oameni obosiţi) în vârtejul vieţii sale dăruite binelui cetăţii, omul nu lăsa să se ghicească. Un spirit tânăr, tonic, optimist,care însufleţea orice adunare, transformând întâlnirile culturale înadevărate sărbători. A fost un exemplu de onestitate, farmec, elocvenţă şi civilitate. Zâmbetul lui a rămas în inimile tuturor celor care au avut norocul să-l cunoască. Are o stea pe „Aleea cu Stele” din preajma Muzeului Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului! Fie-i ţărâna uşoară!.

Volume de poezie:

Cursa de 24 ore (Editura Marineasa, 1994);

Poezii patriotice (Editura Marineasa, 1995);

Studii pe viață și pe moarte (Editura Paralela 45, 2000);

Oameni obosiți (Editura Paralela 45, 2008)[2][3][4]

Firul alb (Editura Tracus Arte, 2014)

Studii critice

Direcția 80 în poezia română (Editura Paralela 45, 2000);

Șapte teme ale romanului postpașoptist (Editura Paralela 45, 2002);

George Coșbuc, micromonografie (Editura Aula, 2002);

Mircea Cărtărescu, micromonografie (Editura Aula,. 2003).

Romane:

Bulevardul Eroilor, (Editura Paralela 45, 2004).

Memorialistică:

China, jurnal în doi timpi (Editura Tracus Arte, 2013).

Antologii:

Antologia poeziei generației 80, îngrijită de Alexandru Mușina (Editura Vlasie, 1993),

Sfâșierea lui Morfeu (antologie a generației 90), alcătuită de Dan-Silviu Boerescu (1994),

Romanian Poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999)

în secțiunea antologică a volumului Experimentul literar românesc postbelic (Editura Paralela 45, 1998).

Este prezent cu grupaje de poezii traduse în limba engleză în antologia Vilenica 89, publicată în Slovenia și într-o antologie de poezie publicată în Italia.

Surse:

Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicționar bio-bibliografic, vol. I, A-F, Pitești, Editura Paralela 45, 2000

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/06/ASTRA-8-p.2-6.pdf

https://www.lapunkt.ro/2014/04/aminitiri-cu-andrei-bodiu/

https://www.observatorcultural.ro/tag/andrei-bodiu/

https://www.litero-mania.com/andrei-bodiu-si-poezia-cotidianului/

https://romanialibera.ro/cultura/carte/po etul-andrei-bodiu-a-murit-331268