$3$

 Mina de cărbune de pe Insula Hashima – Structură și Condițiile de Muncă

1. Structura minei și extracția cărbunelui

Deși Insula Hashima este mică (6,3 hectare), zăcămintele de cărbune se aflau sub fundul mării, la adâncimi de sute de metri. Pentru a ajunge la ele, s-au construit puțuri verticale și galerii orizontale, extinzând mina pe mai mulți kilometri sub ocean.

Puțurile principale

Mina avea două puțuri de extracție principale, denumite Puțul nr. 1 și Puțul nr. 2, săpate de Mitsubishi.

Adâncimea maximă a galeriei era de aproximativ 600 de metri sub nivelul mării.

Zăcămintele de cărbune se aflau în straturi subțiri și erau exploatate în condiții extreme.

Metoda de extracție

Se folosea exploatarea prin camere și pilieri, adică blocuri de cărbune erau lăsate pentru a susține tavanul minei.

Minerii lucrau în spații înguste și foloseau unelte simple pentru a extrage cărbunele.

Cărbunele era transportat prin vagoane mici, trase pe linii ferate subterane, până la lifturi care îl aduceau la suprafață.

2. Condițiile de muncă în mină

Munca în mina Hashima era extrem de grea și periculoasă:

Temperaturi extreme – în adâncuri, temperaturile ajungeau la 30-35°C, cu umiditate ridicată.

Praf de cărbune – fără echipamente moderne de protecție, minerii inhalau particule toxice, ceea ce ducea la boli respiratorii.

Risc ridicat de prăbușiri și inundații – fiind sub ocean, apa se infiltra constant, iar pereții trebuiau întăriți permanent.

Program epuizant – minerii lucrau 10-12 ore pe zi, fără zile libere, într-un mediu periculos.

3. Cine lucra în mină?

În perioada de apogeu (anii 1930-1945), o mare parte din forța de muncă era formată din muncitori forțați:

Coreeni și chinezi – în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Japonia a forțat mii de coreeni și chinezi să lucreze în mină, în condiții asemănătoare sclaviei.

Prizonieri de război – există rapoarte care indică faptul că prizonieri de război au fost folosiți pentru muncă grea.

Muncitori japonezi săraci – mulți dintre cei care lucrau acolo proveneau din familii sărace și nu aveau alternative mai bune.

Salariile erau mici, iar condițiile de viață pe insulă erau extrem de dure, deși existau blocuri de locuințe, școli și magazine.

4. Viața pe Insula Hashima

În ciuda condițiilor grele, insula era un experiment social unic. Pe doar 6 hectare trăiau peste 5.000 de oameni, ceea ce o făcea cea mai dens populată zonă din lume la acea vreme.

Apartamentele erau mici și înghesuite, dar includeau electricitate și apă curentă – un lux pentru acea perioadă.

Magazine, spitale, școli și cinematografe – Mitsubishi a construit facilități pentru a păstra muncitorii cât mai productivi.

Clădirile din beton – Hashima a fost una dintre primele locuri din Japonia unde s-au construit blocuri turn din beton, pentru a rezista taifunurilor.

După ce mina a fost închisă în 1974, toți locuitorii au fost evacuați rapid, lăsând insula într-o stare de degradare totală. Astăzi, ruinele sale sunt o atracție turistică și un simbol al industrializării rapide a Japoniei.

Concluzie

Hashima a fost un exemplu extrem al industrializării Japoniei, combinând progresul tehnologic cu exploatarea muncitorilor în condiții inumane. Mina, situată sub fundul oceanului, a funcționat aproape 90 de ani, dar condițiile grele și trecerea la petrol au dus la abandonul său.

Tururi turistice pe Insula Hashima (Gunkanjima)

Astăzi, Insula Hashima este o destinație turistică populară, deși accesul este controlat strict din cauza pericolelor și a stării sale de degradare. Oferă o experiență fascinantă pentru cei interesați de istoria industrializării Japoniei și de peisajele post-apocaliptice.

Cum se ajunge pe Insula Hashima?

Pentru a vizita Hashima, turiștii trebuie să ajungă în portul Nagasaki sau în portul Huis Ten Bosch (un parc tematic din apropiere). De acolo, sunt disponibile tururi cu barca organizate de agenții autorizate. Aceste tururi includ de obicei o plimbare în jurul insulei și o oprire pentru a explora ruinele, dar accesul în interiorul clădirilor este restricționat din cauza riscurilor.

Tipuri de tururi disponibile:

1. Tururi pe mare: Aceste tururi oferă o privire generală asupra insulei din jur, oferind șansa de a înțelege mai bine structura și arhitectura insulei.

2. Tururi ghidate pe insulă: Ghidurile oferă informații detaliate despre istoria insulei, condițiile de muncă din mină și viața pe insulă. Aceste tururi sunt mai scurte, dar permit o explorare a perimetrului insulei.

3. Tururi interactive în apropiere: În porturile din Nagasaki sau Huis Ten Bosch, există expoziții dedicate istoriei insulei, cu fotografii și filme documentare despre viața de pe Hashima. Unele tururi includ și vizite la muzee ale industriei miniere din zonă.

Ce vei vedea în timpul unui tur?

Clădiri abandonate: Printre ruinele insulei, vei observa blocuri turn de beton, foste locuințe ale muncitorilor, scoli și magazine. Multe dintre acestea sunt în ruine și au suferit mari daune în urma vremii.

Fostele mine: Nu este permis accesul direct în galeriile subterane, dar există vizite informative despre cum funcționau puțurile și galeriile de extracție a cărbunelui.

Arhitectura industrială: Insula este un simbol al industrializării rapide, iar turiștii pot vedea elemente ale acestei ere în structurile abandonate și în instalațiile de extracție.

Peisaje dramatice: Insula oferă o atmosferă post-apocaliptică, cu clădiri ruinate care se ridică din mare și o vegetație care a început să recupereze terenul.

Siguranța și restricțiile

Accesul în clădiri este limitat din motive de siguranță. Din cauza riscurilor de prăbușire, nu este permisă intrarea în interiorul majorității structurilor.

Vânturile puternice și vremea pot afecta tururile, așa că ele sunt adesea anulate sau modificate în condiții meteo extreme.

Comparații cu alte mine submarine

Deși Insula Hashima este una dintre cele mai cunoscute mine submarine, există și alte locuri care au exploatat cărbune sub fundul mării, dar nu au avut același impact simbolic. Iată câteva exemple:

1. Mina de cărbune Zollverein, Germania

Considerată una dintre cele mai importante mine de cărbune din Europa, Zollverein a fost activă până în 1986. Deși nu era o mină subacvatică, ea are un patrimoniu industrial deosebit și este acum un site UNESCO, la fel ca Hashima.

2. Mina subacvatică din Împrejurimile Skagerrak, Norvegia

Norvegia a avut mai multe mine de cărbune subacvatice în zona sa de coastă, dar acestea au fost mult mai mici și nu au avut același nivel de urbanizare și densitate a populației ca Hashima.

Insula Hashima este un loc extrem de fascinant, care combină istorie industrială, viața socială a muncitorilor și consecințele industrializării forțate într-un peisaj dramatic.

Viața muncitorilor pe Insula Hashima

Viața pe Insula Hashima a fost extrem de grea pentru muncitorii care lucrau la mina de cărbune. Insula a fost un loc de muncă intens și periculos, unde muncitorii, inclusiv cei forțați, trăiau și lucrau în condiții foarte dificile.

Muncitori forțați și condițiile lor de muncă

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, muncitorii coreeni și chinezii au fost forțați să lucreze pe insulă, în condiții asemănătoare sclaviei. Acești muncitori au fost aduși cu forța în Japonia, de obicei în condiții inumane, și nu aveau nicio alternativă decât să lucreze în minele de cărbune. Printre cele mai grave condiții la care au fost supuși aceștia se numărau:

Munca forțată: Muncitorii forțați erau supuși unui program de muncă extrem de obositor, uneori peste 12 ore pe zi, fără zile libere. Condițiile din mine erau extrem de periculoase, cu riscuri de prăbușiri și inundații constante.

Lipsa echipamentelor de protecție: În lipsa echipamentelor moderne, minerii lucrau într-un mediu plin de praf de cărbune, ceea ce ducea la probleme respiratorii severe, inclusiv boala pulmonară.

Absența drepturilor fundamentale: Nu aveau voie să plece din insulă, iar tratamentele brutale erau frecvente, iar accesul la îngrijire medicală era minim.

Condiițiile de trai pe insulă

În afacerea minieră de pe Hashima, atât muncitorii japonezi, cât și cei forțați, trăiau în condiții înghesuite:

Locuințe mici: Majoritatea muncitorilor trăiau în blocuri de apartamente colective, adesea supraaglomerate, unde spațiul era limitat. Aceste apartamente aveau între 6 și 10 metri pătrați, iar condițiile de igienă erau precare.

Mâncare simplă și puțină: Muncitorii aveau acces la cantine care le ofereau mâncare simplă, dar suficientă pentru a-i menține pe picioare. Mâncarea era adesea de proastă calitate și greu de găsit în cantități suficiente.

Acces limitat la facilități de recreere: Deși existau magazine, școli și cinematografe pe insulă, viața socială era destul de monotonă. Minerii aveau puține oportunități de a-și petrece timpul liber, iar majoritatea activităților se concentrau pe muncă.

Muncitorii japonezi

Pe lângă muncitorii forțați, insula adăpostea și muncitori japonezi care lucrau în mina de cărbune. Acești muncitori aveau un statut mai favorabil decât muncitorii coreeni și chinezi, dar condițiile lor nu erau mult mai bune:

Condiții de muncă extenuante: Deși nu erau forțați să muncească, majoritatea japonezilor proveneau din familii sărace și aveau puține alternative. Munca în mină era extrem de obositoare și periculoasă, iar majoritatea lor lucrau pe salarii mici.

Locuințe și facilități mai bune: Muncitorii japonezi aveau locuințe puțin mai mari decât cele ale muncitorilor forțați și, de asemenea, aveau acces la unele facilități mai bune, cum ar fi cantinele pentru muncitori sau școlile pentru copii.

Moartea și accidentele

Accidentele în minele de pe Hashima erau frecvente. Prăbușirile și inundațiile erau o amenințare constantă. Din cauza lipsei de protecție adecvată, mulți muncitori și-au pierdut viața în accidente sau au suferit răni grave.

Rata mortalității era ridicată, iar condițiile de viață pe insulă contribuiau la deteriorarea sănătății muncitorilor.

Bolile respiratorii cauzate de inhalarea prafului de cărbune au fost o problemă majoră pentru majoritatea minerilor.

Cum se vede viața pe Hashima astăzi?

Astăzi, Insula Hashima este un simbol al industrializării și al abuzurilor sociale din perioada de vârf al exploatării miniere. Viața muncitorilor forțați și japonezii care lucrau pe insulă este rememorată prin mărturii și documentare. De asemenea, insula servește ca un memorial al muncii grele și al sacrificiilor lor. Există un muzeu al insulei în Nagasaki care ilustrează condițiile de muncă de pe Hashima și adună povestirile celor care au trăit acolo.

Resurse și Documentare despre Insula Hashima

Pentru a înțelege mai bine viața muncitorilor de pe Insula Hashima și condițiile dure la care au fost supuși, există mai multe resurse și documentare care oferă o privire detaliată asupra istoriei insulei și a experiențelor celor care au trăit acolo.

Documentare relevante

1. „Gunkanjima: The Ghost Island” (2017)

Acest documentar explorează povestea insulei Hashima, inclusiv viața muncitorilor forțați și a celor care au lucrat acolo de bună voie. Filmul include interviuri cu supraviețuitori și cu istorici, oferind o perspectivă asupra condițiilor de muncă și a impactului industrializării asupra insulei. Documentarul abordează și aspectele tragice ale forțării coreenilor și chinezilor să lucreze pe insulă.

2. „Battleship Island” (2017) – Filmul

Deși nu este un documentar, acest film japonez se bazează pe fapte reale și prezintă evenimentele legate de muncitorii coreeni forțați pe Insula Hashima în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul arată viața grea a acestor muncitori și povestea lor de rezistență împotriva opresiunii. Deși este o ficțiune, filmul transmite foarte bine atmosfera sumbră și pericolele cu care se confruntau acești muncitori.

3. „Hashima: The Island of No Return”

Acesta este un alt documentar care discută despre cum Insula Hashima a fost folosită pentru a extrage cărbune, dar și despre experiențele celor care au trăit acolo. Este o poveste despre viața cotidiană a muncitorilor și despre cum insula a devenit simbolul industrializării rapide din Japonia. Documentarul examinează, de asemenea, impactul ecologic și social al exploatării resurselor naturale în acest mod.

Mărturii ale supraviețuitorilor

Mulți dintre muncitorii care au lucrat pe Hashima în perioada sa de glorie au oferit mărturii despre experiențele lor. Unele dintre aceste mărturii pot fi găsite în cărți, interviuri și filme documentare. Un exemplu notabil este povestea lui Yasushi Kanemaru, un supraviețuitor japonez care a lucrat pe insulă în perioada postbelică. El a scris o carte în care povestește despre viața de zi cu zi, despre dificultățile cu care se confruntau muncitorii și despre cum insula a fost lăsată în paragină după ce mina a fost închisă.

Muzeele și expozițiile din Nagasaki

La Muzeul Industrial al Cărbunelui din Nagasaki și în alte expoziții locale, vizitatorii pot învăța despre industria miniere și despre viața de pe insula Hashima. Muzeele adună obiecte de epocă, fotografii și materiale documentare care ilustrează povestea insulei. De asemenea, sunt disponibile fotografii vechi ale insulei din perioada de vârf a exploatării cărbunelui.

Interviuri și marturii video

Există și interviuri video cu persoane care au lucrat pe Hashima sau care au cercetat istoria insulei. Aceste interviuri sunt adesea prezentate în documentare sau pe site-uri educative. De exemplu, NHK (National Broadcasting Corporation) din Japonia a realizat mai multe interviuri cu foști muncitori care au lucrat pe insula Hashima, iar aceste interviuri sunt disponibile online sau în arhivele naționale japoneze.

Aceste resurse sunt esențiale pentru a înțelege nu doar istoria insulei, ci și impactul industrializării rapide asupra muncitorilor și despre cum Hashima a evoluat de la o insulă activă de producție la un loc izolat și părăsit.

$$$

 Andy Rooney – Omul care și-a cumpărat propriile cuvinte pentru a spune adevărul

În 1943, un tânăr de 24 de ani, redactor la un ziar al armatei, s-a oferit voluntar să zboare într-o misiune de bombardament deasupra Germaniei. Șase jurnaliști au urcat la bord. Unul a fost ucis. Supraviețuitorul avea să-și petreacă următorii 68 de ani încercând să spună adevărul — iar când CBS a încercat să-l oprească, și-a cumpărat propriile cuvinte și le-a citit la o altă televiziune.

Numele lui era Andrew Aitken Rooney.

S-a născut la 14 ianuarie 1919, în Albany, New York, fiul unui vânzător de fetru și al unei casnice. A urmat cursurile Universității Colgate, unde a editat revista literară a colegiului, până când a fost înrolat în armată, în august 1941.

Rooney nu era un soldat din vocație. Se descria drept unul lipsit de entuziasm. Dar, aflat în Anglia cu Regimentul 17 Artilerie de Câmp, a intrat în biroul londonez al publicației militare Stars and Stripes, a spus că este jurnalist — ceea ce, în realitate, nu prea era — și a cerut un loc de muncă. L-au angajat.

Acea slujbă i-a schimbat viața.

Până la sfârșitul anului 1942, Rooney relata despre Forțele Aeriene a Opta, comandamentul bombardierelor americane din Anglia. De obicei mergea la aerodromuri înainte de fiecare misiune, aștepta întoarcerea echipajelor și intervieva supraviețuitorii. Îi vedea pe tineri de 19 sau 20 de ani urcând în bombardierele B-17 și plecând spre Germania. Unii nu se mai întorceau. Intra apoi în barăcile lor și vedea dovezile tăcute — paturi făcute, fotografii ale soțiilor pe noptiere. Nu mai trebuia să întrebe ce se întâmplase.

În februarie 1943, Rooney și un mic grup de corespondenți au decis că este nedrept să scrii despre misiuni fără să fi zburat vreodată într-una. S-au oferit voluntari. La 26 februarie 1943, Rooney a urcat la bordul unui B-17 numit Banshee pentru o misiune de bombardament asupra Wilhelmshaven, Germania.

Avionul a fost lovit de artileria antiaeriană. Bombardierul a fost rănit. La 5.000 de metri altitudine, temperatura era de minus cincizeci de grade. Rooney și-a dat jos masca de oxigen, s-a târât prin fuselajul îngust și a dus o butelie de oxigen navigatorului rănit. Mai târziu spunea că avusese cea mai bună poveste dintre toți corespondenții din acea zi. Un alt jurnalist, Robert Post de la New York Times, nu a fost la fel de norocos. Avionul lui a explodat în aer. A murit.

Rooney a continuat să acopere Debarcarea din Normandia, eliberarea Parisului și capturarea podului Ludendorff de la Remagen, pe care a numit-o unul dintre cele mai importante cinci evenimente ale războiului din Europa. A fost printre primii jurnaliști americani care au intrat în lagărele de concentrare naziste după eliberare.

Ce a văzut acolo l-a schimbat pentru totdeauna. Fusese pacifist înainte de război și se opusese implicării Americii. După lagăre, a spus că îi era rușine de acea poziție. Nu a mai pus niciodată la îndoială existența unor războaie juste.

A primit Medalia „Bronze Star” și „Air Medal” pentru reportajele realizate sub foc — fiind singurul corespondent de război decorat cu ambele distincții în timpul conflictului.

După război s-a întors la Albany, a lucrat ca freelancer și, în 1949, și-a câștigat un loc la CBS spunându-i într-un lift starului radio Arthur Godfrey că emisiunea lui avea nevoie de texte mai bune. Godfrey l-a angajat pe loc.

Timp de peste douăzeci de ani, Rooney a scris în culise pentru CBS — pentru Arthur Godfrey, pentru Garry Moore și, în cele din urmă, pentru corespondentul CBS News Harry Reasoner. Împreună au creat eseuri televizate diferite de orice exista la acea vreme: Un eseu despre uși, Un eseu despre poduri, Un eseu despre hoteluri, Un eseu despre femei. Rooney le scria. Reasoner le citea. Erau inteligente, neașteptate și frumos construite.

În 1968, Rooney a scris scenariul documentarului Black History: Lost, Stolen, or Strayed, care i-a adus primul premiu Emmy.

Dar în 1970, CBS a refuzat să difuzeze un text intitulat Un eseu despre război. Era o critică dură la adresa războiului modern, inspirată de tot ce trăise de la Wilhelmshaven până la lagărele naziste. Conducerea postului l-a considerat prea tăios.

Rooney nu l-a îndulcit și nu l-a retras.

A demisionat. A cumpărat filmarea cu banii lui și a difuzat eseul la PBS, în emisiunea The Great American Dream Machine, citindu-l el însuși. A fost prima dată când a apărut pe ecran ca el însuși, nu doar ca autor din umbră. Eseul i-a adus al treilea premiu Writers Guild.

În 1978, a debutat în 60 Minutes cu un segment de trei minute despre statisticile accidentelor de 4 iulie. Era o analiză contrară alarmismului mediatic. Segmentul trebuia să fie temporar. A devenit permanent. Emisiunea a ajuns cea mai urmărită din America.

Timp de 33 de ani, Rooney a încheiat săptămânal programul cu observații care puteau fi cârcotașe, amuzante sau surprinzător de emoționante. Vorbea despre alimente, birouri, călătorii, apă îmbuteliată, ceasuri sau despre existența reală a doamnei Smith din „Mrs. Smith’s Pies” — care, de fapt, nu exista.

A criticat războaie, politicieni și a vorbit despre Dumnezeu. A fost suspendat în 1990 pentru declarații controversate; audiența a scăzut cu 20% în patru săptămâni, iar CBS l-a readus imediat.

Rooney spunea că nu este o vedetă TV. Este un scriitor care își citește propriile texte. A publicat șaisprezece cărți și a scris peste treizeci de ani o rubrică de ziar.

La 2 octombrie 2011 a rostit ultimul său eseu din 60 Minutes, al 1.097-lea. Avea 92 de ani. Le-a spus telespectatorilor că a avut o viață mai norocoasă decât majoritatea și că probabil nu le-a spus nimic ce nu știau deja.

Apoi a spus:

„Asta face un scriitor. Datoria unui scriitor este să spună adevărul.”

O lună mai târziu, pe 4 noiembrie 2011, a murit la New York, în urma unor complicații postoperatorii.

Timp de 68 de ani a trăit spunând adevărul — de la bazele bombardierelor din Anglia la lagărele Germaniei și până la un birou din lemn de nuc, într-o seară de duminică la televizor. Nu s-a oprit niciodată din scris. Nu s-a oprit niciodată din a insista. Și când cineva i-a spus „nu”, a găsit o altă cale să spună ce trebuia spus.

Spunea adesea:

„Scriitorii nu se pensionează. Voi fi mereu scriitor.”

Și a avut dreptate.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și cumpere propriile cuvinte doar pentru a putea spune adevărul?

#AndyRooney #60Minutes #ScriitoriiNuSePensioneaza #StarsAndStripes #SpuneAdevarul

$$$

 11 februarie 1927: S-a născut istoricul Paul Cernovodeanu.

Paul Cernovodeanu (11 februarie 1927, București – 6 septembrie 2006) a fost un istoric și genealogist român specializat în istoria medie și modernă, care a deținut demnitatea de membru de onoare al Academiei Române din 1999. A fost unul dintre membrii fondatori ai Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași.

BIOGRAFIE

Paul Cernovodeanu s-a născut la 11 februarie 1927 la București. A absolvit Școala Superioară de Arhivistică în 1948 și și-a luat licența în istorie la Facultatea de Istorie și Filosofie din București în 1950. În facultate l-a avut drept profesor pe Gheorghe Brătianu, care l-a remarcat în cadrul seminarului de istorie universală, iar coleg de generație i-a fost Șerban Papacostea.

Începând cu 1948 a fost cercetător la Institutul de istorie al Academiei Republicii Populare Române, până când a fost epurat din motive politice în 1952. A fost angajat în 1956 ca muzeograf la Muzeul de istorie al orașului București.

În 1970 a obținut doctoratul cu teza Relațiile Angliei cu Țările Române în cadrul politicii sale orientale din perioada 1660-1714. A activat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a fost director adjunct între 1990-1997.

A fost coordonator și autor al volumului VI din Istoria Românilor, apărut la Editura Enciclopedică, sub egida Academiei Române. A fost co-autor al volumului Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Volumul 4: (1841-1846), apărut în 2007 la Editura Academiei Române.

Paul Cernovodeanu a adus o contribuție însemnată la baza de informație privitoare la politica externă a lui Constantin Brâncoveanu, prin publicarea în Revista Arhivelor a unui număr de scrisori inedite ale domnului din arhive din România, Polonia și Ungaria.

Acesta a fost un medievist care a studiat documentele externe care fac referire la Principatele Române, în special a documentelor realizate de către călătorii străini care au ajuns în Țările Române. În același timp, Paul Cernovodeanu a mai studiat istoria culturii românești din secolele XVII-XVIII. Un alt domeniu de cercetare pentru istoric a fost politica externă a Țărilor Române, axându-se pe comerțul extern în timpul secolelor XVII-XIX. Pe lângă aceste domenii de cercetare, istoricul a adus contribuții importante în domeniul științelor auxiliare ale istoriei (genealogia, diplomatica, heraldica etc.).

Paul Cernovodeanu a murit la 6 septembrie 2006.

OPERE

- Cernovodeanu, Paul (1961), Răscoala seimenilor și dorobanților din București din 1655, București

- Cernovodeanu, Paul (1986), Relațiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii: 1803 - 1878, Cluj-Napoca: Editura Dacia

- Cernovodeanu, Paul; Constantiniu, Florin (1989), Constantin Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România

- Cernovodeanu, Paul (1997), În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București: Editura Silex

- Cernovodeanu, Paul (1997), Spicuiri de istorie românească, Aalborg: Editura Dorul

- Cernovodeanu Paul, Societatea feudală românească văzută de călători străini: (secolele XV-XVIII), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973.

- Cernovodeanu Paul, Mihai Viteazul: culegere de studii, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975.

- Cernovodeanu Paul, Basarabia: drama unei provincii istorice românești în context politic internațional (1806-1920), București, Editura Albatros, 1993.

- Cernovodeanu Paul, Rapoarte consulare și diplomatice engleze privind Principatele Dunărene: 1800-1812, Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2007.

$$$

 11 februarie 1927: S-a născut matematicianul Dimitrie D. Stancu.

Dimitrie D. Stancu (11 februarie 1927, Călacea, Orțișoara, Timiș – 17 aprilie 2014, Cluj-Napoca) a fost un matematician român, recunoscut pe plan internațional, cu rezultate remarcabile în domeniul analizei numerice și teoriei aproximării, membru de onoare al Academiei Române.

A fost cadru didactic al Universității Babeș-Bolyai (Facultatea de Matematică și Informatică), numit preparator în anul 1951 (încă înainte de absolvire), până la pensionare (în 1997); a activat și în continuare, ca profesor consultant.

A fost cercetător științific (cu cumul) la Institutul de Calcul “Tiberiu Popoviciu” (Academia Română) între anii 1951-1961, rămânând apoi un fidel colaborator al acestui Institut.

Este un exponent de seamă al Școlii Clujene de Analiză Numerică și Teoria Aproximării, școală fondată de către eminentul matematician Tiberiu Popoviciu la Institutul de Calcul, în 1951. In jurul nucleului de la acest Institut s-au grupat și format matematicieni în domeniu și la celelalte instituții din Cluj-Napoca: Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Tehnică, Universitatea de Medicină și Farmacie “Iuliu Hațieganu”, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară.

Pentru rezultatele remarcabile obținute atât ca cercetător, cât și ca dascăl, a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și al Universității de Nord din Baia Mare (în prezent Centrul Universitar Nord al Universității Tehnice Cluj).

A fǎcut parte din comitetul de redacție al revistei italiene Calcolo, publicată de cunoscuta editură Springer-Verlag. Mulți ani a fost redactor șef al Revue d’Analyse Numérique et de Théorie de l’Approximation , revistă care este editată la Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu” sub egida Academiei Române.

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

Profesorul Dimitrie D. Stancu s-a născut în comuna Călacea, județul Timiș, și a rămas orfan de mic copil. Tatăl său, muncitor necalificat la Fabrica de zahăr din Arad, a decedat de timpuriu și mama sa nu a avut posibilitatea să-l întrețină, angajându-l ca păstor la un cioban dintr-o comună apropiată. Fratele său mai mare, care lucra în Arad, l-a luat și l-a dus la Orfelinatul „Regina Maria” din Arad.

Aici a început cursurile școlii primare, avându-l ca învățător chiar pe directorul orfelinatului, preotul Matei Domocoș. S-a mutat apoi la Sânnicolaul Mic, unde a finalizat cursurile primare, absolvind clasele a treia și a patra.

S-a înscris apoi la Gimnaziul Teoretic din Aradul Nou. Fiind un elev strălucit, a fost remarcat de profesoara de matematică Hortensia Roșcău, care l-a ajutat ca în vara în care a urmat primilor trei ani de gimnaziu să absolve și clasa a patra, pentru ca în toamnă să se înscrie la liceu.

A urmat cursurile Liceului „Moise Nicoară” din Arad, unde profesorul de matematică și directorul liceului, Ascaniu Crișan, l-a remarcat și l-a încurajat, astfel încât matematica a devenit materia preferată pentru elevul D.D. Stancu. In paranteză menționăm faptul că profesorul Ascaniu Crișan, care era vestit în Arad, a fost și profesorul viitorilor academicieni Tiberiu Popoviciu și Caius Iacob.

În anul 1947, D.D. Stancu a fost admis, în mod strălucit, ca student la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității „Victor Babeș” din Cluj.

Cadrele didactice de la facultate l-au remarcat imediat și, ca urmare a rezultatelor strălucite, în anul III a fost numit preparator. A îndeplinit această funcție până la absolvire, când a fost repartizat ca asistent la Catedra de analiză matematică, condusă de acad. Tiberiu Popoviciu. S-a înscris imediat la doctorat, sub conducerea reputatului academician, și a obținut titlul de doctor în anul 1956. Din comisia de doctorat, înafara conducătorului științific, au mai făcut parte profesorii Miron Nicolescu, Adolf Haimovici și Dumitru V. Ionescu.

A parcurs pe rând gradele profesionale universitare, iar în anul 1968 a devenit profesor universitar titular.

În decursul activității didactice a condus seminarii și a predat cursuri de aritmetică și teoria numerelor, analiză numerică și teoria aproximării, probabilități și statistică, analiză matematică, informatică, etc.

De asemenea, începând cu anul 1968 a condus numeroși doctoranzi din țară și străinătate, unii dintre aceștia fiind azi recunoscuți prin rezultatele remarcabile obținute în domeniul analizei numerice și teoriei aproximării, în care au fost inițiați de către profesorul D.D. Stancu.

În anul universitar 1961-1962 a beneficiat din partea Ministerului Învățământului de un stagiu de specializare în Statele Unite ale Americii, la Wisconsin University. Aici a avut parte de condiții remarcabile de cercetare și a elaborat o serie de lucrări pe care le-a comunicat în cadrul unor manifestări științifice organizate deAmerican Mathematical Society, în New York, Milwaukee și Chicago.

După ce s-a întors în țară, la sfârșitul anului 1962, a fost numit prodecan al Facultății de Matematică a Universității „Babeș-Bolyai” și șef al Catedrei de calcul numeric și statistic.

În decursul anilor a fost invitat să țină conferințe la universități din SUA, Italia, Germania, Polonia, Anglia, Ungaria și Cehia. În anul 2000 a fost invitat și a participat cu o expunere la conferința internațională „Trends in Approximation Theory”, Nashville, SUA. Cu acest prilej a mai fost solicitat să țină conferințe și la universitățile: University of South Carolina, Ohio State University, Vanderbilt University și Pace University.

Contribuțiile profesorului D.D. Stancu în domeniul analizei numerice și teoriei aproximării s-au materializat în publicarea a peste 130 de articole, în reviste de prestigiu din țară și străinătate. Rezultatele remarcabile obținute de către profesorul D.D. Stancu sunt reflectate în literatura matematică și prin faptul că peste 70 de articole ale unor matematicieni din întreaga lume conțin chiar în titlu numele profesorului; așadar operatorii Stancu de aproximare sunt consacrați în literatura de specialitate. De asemenea, a publicat și a coordonat mai multe volume de analiză numerică și teoria aproximării.

În anul 1997 a fost pensionat, dar a continuat să conducă programe de doctorat în calitate de profesor emerit consultant.

Pe parcursul întregii sale activități a fost și a rămas un colaborator fidel al Institutului de Calcul „Tiberiu Popoviciu”, și aceasta nu numai prin faptul că este redactorul șef al revistei Revue d’Analyse Numérique et de Théorie de l’Approximation, ci și prin contribuția domniei sale la formarea tinerilor cercetători, pe care i-a îndrumat în pregătirea tezelor de doctorat în calitate de coordonator științific.

DOMENIILE DE CERCETARE

Domeniile de cercetare predilecte ale profesorului D.D. Stancu sunt legate de teoria interpolării, derivarea și integrarea numerică, polinoame ortogonale, funcții spline, aproximarea funcțiilor cu ajutorul operatorilor liniari și pozitivi construiți prin metode probabiliste și combinatorice, etc.

Contribuțiile de seamă în domeniile analizei numerice și teoriei aproximării ale profesorului D.D. Stancu au determinat Academia Română să-l aleagă în anul 1999 membru de onoare.

LISTA LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE

In memoriam professor Dimitire D. Stancu, honorary member of the Romanian Academy, Rev. Anal. Numér. Théor. Approx., Vol 43, No 2 (2014).

FAMILIA

Soția profesorului Dimitrie D. Stancu, precum și ambele sale fiice au activat, respectiv  activează, tot în domeniul matematicii, ca profesoare.

$$_

 11 februarie 1929 – S-a născut prozatorul Traian Filip.

Traian Filip (11 februarie 1929, Lugoj – 1993, Italia) a fost un prozator. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1950–1954). În paralel a urmat Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.

Colaboreaza la Romania literara, Tribuna, Cronica, Luceafarul, Romania libera, Scinteia etc. Debut editorial cu romanul Amar (1963). Alte romane: Desen dupa natura (1966), Dansul focului (I-II, 1968), Pavilionul (I-III, 1969-l972), Crivatul bate napraznic (1974), Calvp-so (1977), Subconstientul Venetiei (1984).

Autor al unor volum de proza scurta (Paiata cu palarii si tromboane, 1971), reportaje (Diluviul sau apele lui Saturn, in colab., 1971; Orase cu geometria variabila, 1972; Spre Kiliman-djaro, 1976) si publicistica (Falsificatorii de imagini, 1979). Traduce din A. t'Serstevens si P. Gimferrer.

Romanul Amar (1963) este un jurnal de razboi fabricat dupa reteta epocii: dragostea si constiinta muncitoreasca in lupta cu „banditii de la cirma tarii". Seria evenimentelor eroice se incheie la 8 aprilie 1944, cind armata sovietica elibereaza oraselul de provincie Malureni „de toate negrele poveri ale trecutului". Urmeaza doua „colectii de confesiuni" (Marian Popa"): Desen dupa natura (1966) si Dansul focului (I-II, 1968). Ultima dezvolta ipoteza iubirii ca autosugestie si a structurii de grup ca joc al imaginatiei.

Altfel spus, carteae un experiment ce pune fata in fata personaje din diferite generatii spre a demonstra ca sentimentele sint rodul unor iluzii si substanta unor vise. Biografia arhitectului Andrei Petringenaru, obsedat de aparenta ideala a persoanei sale, e un pretext de studiu sociometric („fuziunea laturii individuale cu cea colectiva") si de vagi sugestii privind ipostazele adevarului, dilemele virstei sau legile comuniunii intime. in capitolul final (Turnul de echilibru), armonia logica dintre existenta sociala si cea afectiva e sustinuta cu citate din Pascal, Helvetius, Francis Bacon, Spinoza, Lucian Blaga si Mircea Eliade. Pavilionul (I-III, 1969-l972) este tot o radiosco-pie a relatiilor umane („civilizatia raportului intre oameni"), vazute prin conditia cuplului supus imprejurarilor istorice si mediului politic.

Autorul insceneaza drame fictive pentru a le comenta moral pe cele reale (postbelice), abandonind progresiv observatia in favoarea divagatiei eseistice pe tema libertatii, a idealului si a cunoasterii ca problema deschisa si perspectiva transcendentala. Dupa doua volume de reportaje propagandistice (Diluviul sau apele lui Saturn, in colab., 1971; Orase cu geometria variabila, 1972), Traian Filip scrie romanul conditiei umane, Crivatul bate napraznic (1974), in marturisita competitie cu Andre Malraux, pentru ilustrarea unei convingeri de adolescent: binele nu poate fi inteles decit „in contextul raului".

Datat „l-25 aprilie 1949", prin urmare gindit cu peste un sfert de secol in urma, romanul opune, maniheist, suferintei (razboi, seceta) mitologia santierului ca mijloc de exorcizare a memoriei. Alcatuirile sentimentale din Calypso (1977) ou aceeasi sursa documentara.

Publicistica din Falsificatorii de imagini(1979) abordeaza problemele teoretice ale criticii literare de pe pozitia partizana, polemica si exclusiva a gruparilor de la revistele Saptamina si Luceafarul. „Falsificatorii" sint Al. Paleologu („spirit labil si fragil"), V. Cristea („sclav al curiozitatilor minore si benigne'), G. Dimisianusi, in general, „echipa" de la Romania literara. Volumul e prefatat de Mario Ruffini.

OPERA:

- Amar, roman, Bucuresti, 1963;

- Pamintul otelului, reportaje, Bucuresti, 1964;

- Desen dupa natura, roman, Bucuresti, 1966;

- Dansulfoculuil-H, roman, Bucuresti, l968;

- Pavilionul,l Vintul din fata soarelui, II Patima noptii, III in singuratatea femei-lor, roman. Bucuresti, 1969-l972: Paiata cu palarii si tromboane, schite, pref. de P. Comarnescu, Bucuresti, 1971;

- Diluviul sau apele lui Saturn, reportaje, in colab. cu V. Nicorovici, Bucuresti, 197);

- Orase cu geometria variabila, reportaje. Bucuresti, 1972;

- Crivatul bate napramic, roman, Bucuresti, 1974;

- Spre Kilimandjaro, reportaj, Cluj-Napoca, 1976;

- Calypso, roman, Bucuresti, 1977;

- Falsificatorii de imagini, publicistica, pref. de M. Ruffini, Roma, 1979;

- Subconstientul Venetiei, roman, Bucuresti, . Traduceri: Cartea lui Marco Polo sau Descoperirea lumii. Text integral, rescris in franceza moderna si comentai de A. t'Serstevens, in romaneste de - si Gh. Edmond Gussi, Bucuresti, 1972;

- P. Gimferrer, Fortuny, cuvfnt inainte de ~, Bucuresti, 1988.

$$$

 11 februarie 1932: S-a născut Aureliu Emil Săndulescu, fizician și om politic român.

Aureliu Emil Săndulescu (11 februarie 1932, București – 21 aprilie 2019) a fost un fizician și om politic român, membru titular al Academiei Române - Secția de științe fizice. A candidat și a fost ales deputat în legislatura 1996-2000, în județul Bistrița-Năsăud, pe listele partidului PNȚCD.

FORMAREA PROFESIONALĂ

A absolvit Liceul Mihai Eminescu din București (1951), după care a terminat Facultatea de Fizică a Universității din București în anul 1955 și a obținut doctoratul în fizică cu acad. prof. Șerban Țițeica, cu teza „Teoria microscopică a dezintegrării alfa” (1962).

ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

Imediat după absolvirea facultății a fost repartizat la Secția de Fizică Teoretică a Institutului de Fizică Atomică din București. Aici și-a desfășurat activitatea în calitate de fizician (1955-1960), cercetător științific (1960-1962), cercetător științific principal (1962-1970), șef secție (1970-1974), cercetător științific principal (1974-1983).

În 1964 a susținut cursuri la Universitatea din Helsinki iar în 1966 la Universitatea din Mainz, RFG, unde a primit titlul universitar honourable Habilitation, primul pas într-o carieră universitară în Germania, care i-a permis să devină Privat-Dozent (1968). Ulterior (1968-1969) a fost invitat la celebrul Institut Niels Bohr din Copenhaga, Danemarca. Periodic a mai fost invitat să conferențieze în Germania, la Institutul Politehnic din Darmstadt și la Universitatea din Frankfurt pe Main.

Activitatea sa științifică s-a concentrat asupra fizicii nucleare teoretice.

În 1974 a fost numit directorul adjunct al Laboratorului Reacții Nucleare al Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna, din Uniunea Sovietică, până în anul 1977, iar în perioada 1983-1986 a fost vice-directorul Institutului. Aici a condus cercetări experimentale care au avut ca rezultat descoperirea unei noi dezintegrări exotice în care se emit nuclee de Neon 24. În aceeași perioadă a dezvoltat, împreună cu Horia Scutaru, prof. Aurelian Isar, Eliade Ștefănescu și Werner Scheid (Giessen), Teoria sistemelor cuantice deschise aplicată la reacții nucleare.

A pus în evidență un al patrulea tip de radioactivitate naturală, după celelalte trei anterior cunoscute: alfa, beta și gama: radioactivitatea cluster sau de nuclei mari atomici.

În timpul vizitei la Universitatea din Frankfurt a dezvoltat o noua Teorie a fragmentarii pentru producerea nucleelor supra-grele. Aceasta a condus efectiv la producerea în laborator a unor astfel de nuclee.

A fundamentat Teoria microscopică a dezintegrării alfa, recunoscută în mediile științifice internaționale.

A dezvoltat (1977) teoria dezintegrărilor exotice a nucleelor mai grele decât plumbul și a făcut predicția, confirmată în mod strălucit în 1983, a noilor moduri de radioactivitate.

A publicat peste 350 de articole în publicații internaționale de prestigiu.

AFILIERI

- 1991 - membru corespondent al Academiei Române;

- 12 martie 1992 - membru titular al Academiei Române;

- 1994-1998 - Vice-președinte al Academiei Române;

- Președinte al Secției de științe matematice a Academiei Oamenilor de Știință din România;

- 1992 - Președinte al Societății Române de Fizică;

- 1970 - Membru al Societății Europene de Fizică (European Physical Society);

- 1993-1998 - Președinte al Consiliului Științific al Institutului de Fizică Atomică;

- 2003 - Doctor honoris causa, Joint Institute of Nuclear Physics Dubna, Rusia;

- Membru fondator al Fundației Naționale pentru Știință și Artă (FNSA);

- 1998-2000 - Membru în Parlamentul României - deputat în circumscripția electorală nr.6 Bistrița Năsăud, pe listele CDR;

- membru în Comitetul de redacție al revistei Studii și cercetări de fizică;

- membru în Comitetul de redacție al revistei Revue roumaine de physique;

- editor-șef al revistei Romanian Journal of Physics.

PREMII

- Premiul Academiei Române (1996) pentru fundamentarea teoriei microscopice a dezintegrării alfa;

- Premiul Institutului din Dubna (1987) pentru descoperirea unei noi dezintegrări exotice în care se emit nuclee de Neon 24;

DISTINCȚII PRIMITE

- Ordinul național "Serviciul Credincios" în grad de Comandor, 18 decembrie 2000.

- Ordinul Național "Steaua României" în grad de Cavaler, 1 decembrie 2017

LUCRĂRI PUBLICATE

CĂRȚI

- Elemente de teoria nucleului, 1966.

LUCRĂRI

Cluster-Decay Trajectory Arhivat în 21 februarie 2017, la Wayback Machine., Mihail Mirea, Aureliu Săndulescu, Doru-Sabin Delion, Proceedings of the Romanian Academy, Series A, Vol.12, Number 3/2011, pp. 203–208, Editura Academiei Române.

$$$

 11 februarie 1945 – S-a născut sculptorul Constantin G. Grangure.

Constantin G. Grangure (11 februarie 1945, Lugoj Timiș) este un sculptor, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A urmat Institutul Politehnic Timișoara, Facultatea de Chimie Industrială, promoția 1967, apoi studii independente de artă și studii de psihologia artei cu prof. dr. Eduard Pamfil. Sculptorul timișorean are o bogată activitate internațională. Este cunoscut și apreciat în Europa prin expoziții și prin sculpturile monumentale în aer liber din Franța, Germania și Olanda. Este prezent în câteva colecții particulare și în SUA, are lucrări în colecții private și de stat din țară și străinătate: Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Congo, Danemarca, Egipt, Elveția, Franța, Germania, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Polonia, Rusia, Suedia, SUA, Ungaria, Venezuela.

“Angajat în experienţa directă a fenomenelor, Constantin Grangure studiază devenirea formelor; el gândeşte şi modelează în mod liber, eliminând canoanele clasice, după regulile şi direcţiile spontane, caracteristice sensibilităţii şi inteligenţei sale proprii. … Meritul indiscutabil al artistului este talentul lui de a ne aduce momentul originar, cel care permite fiinţei conştiente să împartă lumea în forme şi spaţii, în mişcare şi în viaţă, în conţinut şi în înveliş, găsind o punte între formele de tip organic şi în cristale, conform unor legi geometrice de sinteză.” Ivonne Nicolescu