"Plecand in lumea din care nimeni nu s-a intors vreodata, n-asi voi sa supar pe nimeni, dar adevarul totusi trebuie spus: prea multa nedreptate este in blagoslovita Tara Romaneasca."
Gheorghe Marinescu, medic neurolog, profesor la Facultatea de Medicina Bucuresti, fondatorul Scolii Romanesti de Neurologie, moare pe 15 mai 1938 .
Nicolae Grigorescu- pictorul sufletului românesc
Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 și este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti. A văzut lumina zilei în satul Pitaru (Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. A moştenit talentul de la unchiul Ghiţă, primul care i-a pus cărbunele în mâna să deseneze. În anii şcolii primare a început să aducă un ban în casă realizând iconiţe şi vânzându-le pe la târguri. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani.
Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova.
„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”. Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.
La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. Avea douăzeci şi trei de ani şi dornic să înveţe şi să arate ce ştie. Intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Se afirmă la un concurs de profil (cu subiectul „Pictaţi un arbore”) şi se alătură în satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny şi Courbet. Lucrează neîncetat ziua, le ascultă înfrigurat sfaturile seară.
„Natura-i frumoasă peste tot, dar parcă una e ţara mea”, le-a spus fiul de ţăran simplu. Se îndrăgosteşte de fiica lui Millet, dar va fi doar o adiere. În 1864 se întoarce acasă şi-şi pregăteşte prima expoziţie. A fost un mare succes. Ţărăncile sale simple, curate, zâmbitoare şi carele cu boi devin pasiunile prin care-şi dedică sufletul vieţii molcome ţărăneşti. Peste şaizeci de pânze sunt dedicate celebrilor săi boi, aliatul neobosit al plugarului sărac, un simbol al forţei domesticite. Influenţat de mediul artistic de la Barbizon, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air”, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.
„Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.” În cadrul “Expoziţiei Universale” de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără ţigancă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la “Expoziţiile artiştilor în viaţă” şi la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena. Devine şi pictor de front realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii. „Atacul de la Smârdan” impresionează pe toată lumea. „Soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în faţa gloanţelor, după cum n-a crâcnit nici în faţa mămăligii”.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. Deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Umblă prin ţară însetat de temele sale rurale şi aducând omagii eterne oamenilor simpli, portului ţărănesc şi vieţii de fiecare zi. Din opera lui răzbate plăcerea de a fi român şi liniştea sufletească a artistului împlinit, care nu a uitat nici o clipă de unde a plecat. Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina, acolo unde „boul Ghiocel venea singur dimineaţă, la pozat”, cum duios ne povesteşte Vlahuţă despre „sfântul Nicu”. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, “Întoarcerea de la bâlci”.
„Floarea trebuie să fie plăpândă, nu fragilă. Şi umedă şi curată, moale, proaspăt colorată, să-şi păstreze pe pânză şi lumină, şi seva. Şi asta nu se face numai cu vopselele din tub”.
Ion Jalea, constănţeanul care a sculptat toată viaţa cu o singură mână.
Rămas fără o mână, după ce a fost pe front, sculptorul Ion Jalea a uimit o lume întreagă cu talentul său. Ion Jalea s-a născut la 19 mai în comuna Casimcea din judeţul Tulcea. Apoi, familia lui s-a mutat în 1893 într-o zonă cu pământ fertil din zona Cobadinului din Constanţa, în satul Biul - Biul, mai târziu Ciocârlia de Jos. Părinţii au hotărât să-l trimită la Gimnaziul din Constanţa pentru continuarea studiilor. Doi ani de secetă I-au lăsat pe părinţi în imposibilitatea de a plăti taxele şi atunci conducerea Gimnaziului a hotărât să-i acorde una din bursele judeţului. În 1908 a urmat studiile Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, avându-i profesori pe sculptorii Frederik Storck şi Dimitrie Paciurea. Patru ani mai târziu a expus pentru prima dată la Salonul Oficial, lucrările „Cain“, „Remuşcarea“ şi „Nud“. Plecat la Paris, a lucrat sporadic în atelierul lui Auguste Rodin. În 1917, ca urmare a cererii sale insistente de a fi trimis pe front, Ion Jalea a participat la luptele de la Corbul, Măxineni şi Nămoloasa. La 17 august a fost rănit. Medicii i-au putut salva piciorul, dar nu şi braţul stâng, aflăm din cartea „Artişti dobrogeni“ a Floricăi Cruceru, aflată la Biblioteca Judeţeană I.N. Roman din Constanţa. Cu toate acestea, artistul constănţean a continuat să creeze opere de artă. În 1937 a obţinut Marele Premiu al Expoziţiei Internaţionale de la Paris. În 1966 a fost decorat cu Meritul Cultural clasa I pentru lucrarea „Hercule doborând Centaurul“. În acelaşi an a donat oraşului Constanţa o parte importantă din colecţia sa de lucrări. În 1977, când a împlinit 90 de ani, Ion Jalea este sărbătorit într-o adunare festivă în Sala Dalles. Au fost expuse 51 de lucrări, 10 desene şi 12 fotografii de lucrări de artă monumentală. În dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1983, Ion Jalea s-a stins din viaţă. Pe 19 martie 2009 are loc ceremonia de inaugurare a copiei în bronz a operei de artă „Arcaş odihnindu-se”, sculptură de Ion Jalea, donaţie a statului român către Curtea de Justiţie din Luxemburg. Pe faleza oraşului Constanţa există Muzeul Ion Jalea, iar Şcoala nr. 24 din oraş îi poartă numele. Muzeul a fost înfiinţat cu lucrările donate de artist: sculptură (108 lucrări), desene şi schiţe, reliefuri, statui, busturi. Clădirea muzeului este monument istoric, construită în stil neoromânesc, între 1919 - 1920, avându-l ca arhitect pe Victor Stephănescu. La parter şi etaj sunt expuse opere originale şi machete, lucrate în materiale şi tehnici diferite. În faţa casei, pe faleză, se află capodopera sa definitorie „Arcaş odihnindu-se“. Iată cum îl descria Ion Frunzetti pe maestrul Jalea la vârsta de 85 de ani: „Sculptorul mângâie zilnic lutul şi-l preface-n bronz şi mânuieşte unealta ce înlătură din blocul marmurelor tot ce nu-i statuie. Autor de dicţionare de piatră, codificând parolele noastre de recunoaştere ca naţie “.
Jacqueline Kennedy Onassis – cea mai elegantă Primă Doamnă a Americii. O pildă de viaţă presărată cu aventuri, patimă, iubiri şi trădări
19 mai 1994, trecerea la cele veşnice a celei care a fost soţia a celui de-al 35-lea Președinte al Statelor Unite, John F. Kennedy, remarcabila Jacqueline Kennedy Onassis, o femeie admirată în mod deosebit pentru inteligenţa şi eleganţa sa, dar criticată, în egală măsură, pentru dorinţa ei de putere şi pentru firea ei extrem de risipitoare.
Jacqueline Lee Bouvier Kennedy Onassis s-a născut la 28 iulie 1929, la Southampton, New York, SUA.
A absolvit şcoala primară Chapin School din New York City.
În copilărie, Jackie şi sora ei cu trei ani mai mică, Lee, care-i va păşi pe urme în toate privinţele (amanţi, frumuseţe şi bani), asistau le certurile interminabile ale părinţilor, până la divorţul acestora din anul 1937.
Mama sa, Janet, se recăsătoreşte, în 1942, cu Hugh Auchincloss, industriaş putred de bogat, care le oferă lui Jackie şi Lee, posibilitatea de-a frecventa cele mai bune şcoli.
Jackie frecventează şcolile secundare Holton-Arms School din Bethesda, Maryland, între 1942 şi 1944, şi Miss Porter’s School din Farmington, Connecticut, din 1944 până în 1947
A parcurs primii doi ani de facultate la Vassar College din Poughkeepsie, New York, iar între 1949-1950 în Franţa, la Universitatea din Grenoble şi la Sorbona în cadrul unui program prin Smith College.
În adolescență, puterea de seducție a lui Jackie era deja de nestăvilit, numeroşi fiind colegii de facultate, care sub diferite pretexte, încercau să obţină o întâlnire cu ea. Dealtfel, datorită eleganței sale, a primit, în primii ani ai studenţiei, titlul de Debutantă a Anului.
În perioada petrecută în Franţa, Jackie a avut relaţii cu prinţi europeni, milionari, politicieni, scriitori, artişti.
La întoarcerea acasă în Statele Unite, ea s-a transferat la Universitatea George Washington din Washington DC, absolvită, în 1951, cu gradul Bachelor of Arts în literatura franceză.
După absolvire este angajată ca „Inquiring Photographer” la The Washington Times, iar în 1953, câştigă un concurs de scris articole la revista Vogue.
A fost soția celui de-al 35-lea Președinte al Statelor Unite, John F. Kennedy și a fost ca Primă Doamnă în timpul președenției lui, până la asasinarea acestuia, în 1963.
Jackie avea 24 de ani, iar Jack Kennedy – 37, atunci când s-au întâlnit, la recomandarea unui prieten comun, jurnalistul Charles L. Bartlett. Ea făcea fotografii pentru ziarul din Washington, iar el se pregătea pentru o ședință a Senatului. Ea era inteligentă, sofisticată, și, aparent, stăpână pe sine, el avea reputația de afemeiat, iar Jackie a fost genul de provocare în fața căreia Jack nu a putut rezista.
În mai 1953, după ce relația a rămas mult timp ascunsă, Jacqueline a plecat la Londra, cu un scop dublu: să se ocupe jurnalistic de încoronarea reginei Elisabeta a II-a pentru ziarul la care lucra și să testeze sentimentele iubitului ei, Jack.
La întoarcerea în SUA, Jack a cerut-o de nevastă în aeroport. Ea l-a lăsat să aștepte răspunsul vreme de două săptămâni, timp în care a făcut o călătorie prin Europa. Ea știa că el nu avea să-i fie niciodată fidel, dar a fost atrasă de promisiunile „visului american”.
În cele din urmă, la 12 septembrie 1953, Jack și Jacqueline s-au căsătorit. Nunta lor a fost considerată „evenimentul anului”. La biserica St. Mary’s din Newport, Rhode Island, la ceremonia religioasă, au participat circa 700 de invitaţi, iar la petrecerea ce a urmat, la Hammersmith Farm, au fost invitate peste 1200 de persoane.
Jackie, prin cultura sa, a reprezentat un formidabil avantaj politic, căci de-a lungul celor şapte ani care-i mai despart pe cei doi de alegerile prezidenţiale, ea împodobeşte discursurile soţului cu fraze din Voltaire sau cu referinţe istorice, manifestându-şi din plin talentul diplomatic, în timp ce John s-a dovedit de multe ori cel puţin un inabil în reaţiile care trebuiau construite pentru accesul în sferele înalte ale politicii.
În anul 1955 cuplul trece prin momente dificile, iar Jackie stă la căpătâiul soţului ei, pe care n-a lipsit mult să-l piardă în urma unei dificile operaţii la coloană.
Se va afirma, mai târziu, că Jackie l-a „cunoscut“ pe Aristotel Onassis (viitorul ei soţ) încă din această perioadă (1955), sau că legătura ei de mai târziu cu Bobby, fratele mai mic al lui John, pe care l-a iubit în taină toată viaţa, a început înainte de moartea preşedintelui. Chiar şi de-ar fi fost adevărate, se pare că trădările ei nu se comparau în nici un fel cu cele ale soţului ei.
Pe 8 noiembrie 1960, Kennedy a fost ales al 35-lea președinte al SUA, iar Jacqueline, la 31 de ani, devenea a treia cea mai tânără Primă Doamnă din istoria Statelor Unite,
În anul 1961, înaintea primei vizite în străinătate a Primei Doamne, ea și creatorul de modă Oleg Cassini, care a asigurat ţinutele ei pe peroiada mandatului, au stăruit mult timp pentru pregătirea garderobei cu care ea avea să se prezinte alături de preşedintele SUA. ”Vreau să fiu femeia cel mai bine îmbrăcată din lume, fără să par femeia cel mai bine îmbrăcată din lume”, a spus atunci Jacqueline.
După ce apariţia Primei Doamne a făcut furori, la întoarcerea în SUA, preşedintele Kennedy a afirmat: ”Eu sunt bărbatul care a însoțit-o pe Jacqueline Kennedy la Paris”.
Atunci când se simțea ignorată de soţul său, Jackie nu îi răspundea la telefon sau dispărea câteva zile fără să anunţe pe nimeni.
Spre exmplu, în 1962, la scurt timp după ce Marilyn Monroe i-a cântat celebrul „Happy Birthday, Mr. President“ lui JFK, Prima Doamnă şi-a luat o vacanţă prelungită pe care a petrecut-o în compania lui Gianni Agneli, boss-ul comapniei Fiat. În acelaşi an, Jackie a avut o scurtă aventură cu Andre Malraux, un „bărbat de vis“, ministrul Culturii din Franţa. Dar toate aceste trădări nu au contat pentru Jack, care avea, la rândul lui, aventuri deloc discrete cu actriţe celebre.
Cuplul Kennedy a avut doi copii, un băiat și o fată: Caroline (27 noiembrie 1957) şi John F. Jr. (25 noiembrie 1960).
La începutul anului 1963, Kennedy a rămas din nou însărcinată, în august a născut prematur, însă copilul avea să moară câteva zile mai târziu din cauza unei insuficienţe respiratorii. Atunci cuplul a fost devastat de pierderea fiului lor și tragedia i-a adus mai aproape decât oricând înainte.
La numai câteva luni distanţă, pe 22 noiembrie 1963, Kennedy este asasinat la Dallas, Texas.
Ca văduvă a lui JFK, Jackie a continuat să fie una dintre cele mediatizate celebrități ale lumii, fiind hărţuită de paparazzi, care o urmăreau pretutindeni.
În 20 octombrie 1968 s-a căsătorit cu magnatul grec Aristotel Onassis, punând capăt – spera ea – aventurii acestuia cu soprana Maria Callas. Căsnicia nu a fost una fericită, cei doi exprimându-şi în repetate rânduri intenţia de a divorţa, lucru împiedicat din cauza legilor greceşti.
Onassis se stinge din viață la vârsta de 69 de ani, pe 15 martie 1975, în Neuilly-Sur-Seine, Franța, din cauza unei pneumonii, o complicație a afecțiunii de care suferea în ultimii săi ani de viață, miastenia gravis.
Conform testamentului, fiica magnatului Christina a moștenit 55% din averea Onassis, în timp ce restul de 45% au fost folosiți pentru „Fundația Alexander S. Onassis” înființată în memoria fiului său Alexander Onassis. Jacqueline Kennedy se pare că ar fi primit o sumă declarată de circa 10.000.000 dolari (26 de milioane conform altor surse), sumă ce a fost negociată de fostul ei cumnat, Teddy Kennedy şi care va crește ulterior, la câteva sute de milioane, sub îndrumarea financiară a lui Maurice Tempelsman, omul ce i-a fost alături până la moarte.
După moartea lui Onasis, Jackie şi-a reluat cariera şi a devenit editor la Viking Press şi ulterior la Doubleday.
S-a implicat în activităţi caritabile şi civile, adunând fonduri pentru consolidarea sau renovarea unor edificii de marcă, districtul de teatru Broadway, Conservatorul din Central Park sau aripa egipteană a Muzeului Metropolitan, fiind numai câteva dintre acestea.
Risipitoare până la nebunie, Jakie avea nevoie uneori de circa 30.000 de dolari doar pentru „împrospătarea” lunară a garderobei sale. A rămas memorabilă vizita de 10 zile din Iran, în anul 1972, nota ei de plată pentru acest sejur ridicându-se la … 700.000 de dolari !
În anul 1993, Jacqueline Kennedy Onassis a fost diagnosticată cu limfom non-Hodgkin, o formă de cancer.
A murit la 19 mai 1994, la vârsta de 64 de ani, la New York.
Jacqueline a fost cea care a promovat stilul costumelor deux-pieces în stil Chanel, în culori pastel, sarafanele fără mâneci cu croiala în „A”, trenciurile evazate, mănuşile elegante, genţile plic, pălăriile mici dar şi cunoscuţii ochelari supradimensionaţi din zilele noastre. La sfârşitul anului 1961, Jackie a fost numită „Femeia Anului” de revistele din întreaga lume, fiindcă aducea un „mix” între valorile lumii vechi şi cele moderne, ea dorind astfel să prezinte naţiunea americană drept şarmantă şi sofisticată, acei ani fiind consideraţi în istorie drept perioada în care moda şi politica au reprezentat combinaţia cea mai fericită.
Pe plan sentimental, Jackie a avut nenumărate aventuri, deci se poate spune că a trăit o viaţă dincolo chi ar de cele mai îndrăzneţe vise ale ei.
La 19 mai 1930, în satul Bălcăuți, fostul județ Hotin, s-a născut actorul român de teatru și film, Cornel Vulpe.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” în 1953. În anul 1969 Cornel Vulpe a fost angajat la Teatrul de Comedie din Bucureşti, unde a jucat toată viaţa. Aici se produce în spectacole după piese de Cehov și Bertolt Brecht, de Jean Anouilh și Ben Jonson, de Caragiale și Tudor Popescu, de Goldoni și Shakespeare, de Marin Sorescu și Václav Havel, sub bagheta unor mari regizori.
Cornel Vulpe a fost invitat de nenumărate ori la Teatrul Naţional Radiofonic, cu regizorii săi exemplari. Cu unul dintre aceştia, Cristian Munteanu, a colaborat şi la Teatrul „Ion Creangă”, în 1994, interpretând rolul lui Cristea-Scrooge în spectacolul „Noapte sfântă” după Dickens. Tot la acest teatru a jucat şi în „Regele Cerb” (1996), de Carlo Gozzi, regia Florentina Enache. Între regizorii cu care a colaborat mai trebuie amintiţi Cătălina Buzoianu – excepţionalul spectacol „Strigoi la Kitahama” (1982) de Kobo Abe, Harag Gyorgy – spectacolul „Procesul” de A. Suhovo-Kobîlin (1983).
În cinematografia română și mondială este cunoscut după rolurile jucate în 18 filme, în deosebi în „La răscrucea marilor furtuni” (1980, România), „Grăbește-te încet” (1981, România), „Trenul vieții” (1998, România, Franța, Belgia, Olanda, Israel), „Extratereștrii în Vestul Sălbatic” (1999, Canada) și „Amin” (2002, România, RFG, Italia, Franța).
Actorul Cornel Vulpe a încetat din viață la 4 septembrie 2002, după o lungă suferință, lăsând în urma lui numai tristețe. Incomparabila mimică a artistului de comedie care a fost Cornel Vulpe nu va mai stârni de-acum zâmbetul, decât din filmele în care s-a produs. Personajele sale se dezvăluiau din ton şi din fabuloasa mobilitate a feţei. După cum afirmă criticii de teatru și cinema, calitatea esenţială a actorului Cornel Vulpe era măsura. Efortul cel mai mare al său era să-şi stăpânească tocmai această mobilitate pentru care până şi Louis de Funès sau Mr. Bean l-ar fi invid iat.
19 mai 1952 - S-a infiintat Institutul de Geriatrie din Bucuresti.
Primul din lume, Institutul de Gerontologie și Geriatrie, a fost fondat prin Hotarâre a Consiliului de Miniștri și a devenit Institut Național în 1974, iar în anul 1992, i s-a atribuit numele de „Ana Aslan”. Institutul a fost condus de academicianul roman Ana Aslan, intre anii 1958-1988.
În 1964 presedintele OMS l-a propus ca model de Institut de geriatrie țărilor dezvoltate. În anul 1974 Institutul se extinde cu o secție clinică nouă, remarcabilă prin confortul interior și spațiile largi, situată într-un decor natural pe o suprafață de 33 ha la Otopeni. Primul medicament creat anume să întârzie procesul de îmbatrânire, a fost elaborat între anii 1946 și 1956, de Prof. Dr. Ana Aslan și școala sa după numeroase cercetări clinice și experimentale. Rezultatele acestui studiu fac obiectul lucrării „Novocaina – factor eutrofic și întineritor” publicată împreuna cu Prof. C. I. Parhon în 1955. Un an mai târziu, în 1956, Gerovitalul este prezentat pentru prima data lumii medicale internaționale la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe și apoi la Congresul European de Gerontologie de la Basel.
Numeroase distinctii internationale – Meritto della republica Italiana, Cavaler al noii Europe – Italia, Cavaler al Ordinului de Malta – Franta, Comandor al Ordinului Orange Nassau – Olanda, dama di Collare del Santo Graal – Franta, Citizenship International Award – Filipine, premiul si Medalia Léon Bernard decernate de OMS pentru contributii exceptionale în domeniul medicinii sociale si geriatriei, premiul Fundatiei Franzheim Franzheim Buckminster Fuller Synergy Trust – distinctie acordata pentru activitatea stiintifica în serviciul sanatatii publice – sunt numai câteva dintre recunoasterile internationale ale unei activitati prodigioase puse în slujba sana tatii.
Un tamplar si un betiv mor in aceeasi zi si ajung in Rai, in fata lui Dumnezeu, care le spune:
- Tamplarule, tu mergi la tamplarie iar tu betivule, mergi la bar.
Tamplarul sare in sus de nervi, ca el a lucrat toata viata si-l intreaba pe Dumnezeu de ce l-a trimis la atelier.
La care, Dumnezeu ii raspunde:
- Cand iti dadeai cu ciocanul peste degete spuneai "Dumnezeu' ma-tii!", iar betivul cand bea zicea "Doamne ajuta "!!!
