$$$

 Honoré de Balzac – omul, excesul și mâncăul

Figura lui Honoré de Balzac rămâne una dintre cele mai fascinante și contradictorii din istoria literaturii, pentru că puțini scriitori au trăit atât de intens propria operă, transformându-și existența într-un laborator al ambiției, al excentricității și al autodistrugerii, toate împletite într-un portret care spune, poate mai mult decât orice roman, cât de fragil este echilibrul dintre geniu și exces.

Balzac a fost un muncitor al cuvântului dus la extrem, capabil să scrie până la cincisprezece ore pe zi, izolat de lume, îmbrăcat într-o robă de călugăr, alimentându-și mintea cu zeci de cești de cafea neagră, uneori ajungând la cantități care astăzi par aproape imposibile, sau mestecând direct boabe de cafea măcinată, convins că această substanță îi accelerează gândirea și îi ține spiritul treaz, iar din acest ritm inuman s-a născut „Comedia umană”, fresca monumentală a societății franceze din secolul al XIX-lea, o operă care i-a adus gloria literară, dar i-a ruinat sănătatea, grăbindu-i sfârșitul la doar cincizeci și unu de ani.

Excentricitatea sa nu se oprea însă la muncă, pentru că Balzac era celebru și pentru apetitul său pantagruelic, mesele lui devenind aproape mitologice, cu zeci de feluri de mâncare, sosuri grele, deserturi abundente, toate consumate cu o poftă care sfida orice regulă a decenței, un hedonism gastronomic care îi sublinia personalitatea excesivă, lipsa de reținere și refuzul de a se supune convențiilor sociale ale epocii.

În viața personală, paradoxul devenea și mai evident, pentru că, deși nu era un ideal de frumusețe și avea o igienă adesea pusă sub semnul întrebării de contemporani, Balzac a fost un seducător prolific, implicat în numeroase relații amoroase, trăind între pasiune, fantezie și instabilitate, inventându-și chiar o origine aristocratică prin adăugarea particulei „de” la nume, un gest care trăda dorința sa de recunoaștere socială și setea de a se ridica deasupra condiției reale.

Spirit independent și neînfricat, Balzac a fost un pionier al realismului, un observator nemilos al mecanismelor sociale, al ambiției, banului și decăderii morale, dar și un experimentator, curios să exploreze limitele percepției, fie prin cafeină dusă la extrem, fie prin încercări sporadice de a experimenta hașișul, alături de alți spirite ale epocii, precum Baudelaire, fără să se teamă de consecințe.

În final, Honoré de Balzac rămâne imaginea unui paradox viu, un geniu literar care a ars cu o intensitate prea mare pentru propriul trup, un om al exceselor care a transformat societatea în literatură și literatura într-o oglindă nemiloasă a omului, plătind cu propria sănătate pentru ambiția de a cuprinde totul, pentru că a fost nu doar un scriitor, ci un personaj al propriei vieți, o forță a naturii care ne amintește cât de subțire este linia dintre creație și autodistrugere.

Este prețul plătit de Balzac pentru opera sa colosală o dovadă a geniului sau un avertisment despre limitele pe care nici talentul nu ar trebui să le depășească?

#HonoréDeBalzac #LiteraturăFranceză #Geniu #Exces #ComediaUmană #ScriitoriCelebri #IstorieLiterară

$$$

 ACTORII ȘI UNIREA DIN 1918

Colecția CI şi CC Nottara

Contribuţia actorilor la „desăvârşirea fiinţei naţionale” – Marea Unire din 1918 

Colecţia C.I. şi C.C. Nottara deţine un număr impresionant de fotografii, pe baza cărora se poate reconstitui o parte din istoria recentă a ţării, cel puţin în ceea ce priveşte istoria teatrului românesc. Aceasta este utima parte a povestirii mele, prin care am încercat să aduc în atenţia dvs. felul în care oamenii de teatru români, de cele mai multe ori anonimi, au contribuit după puterile lor la înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

În timpul primului Război Mondial, cursul firesc al vieţii fusese zdruncinat din temelii.

Ocupaţia germană a Bucureştiului din 1916 a adus printre multele neajunsuri economice, ca de exemplu sărăcirea marii majorităţi a populaţiei, şi unele de ordin spiritual: cenzura culturii şi implicit a spectacolelor de teatru. Cea mai mare parte a actorilor Teatrului Naţional au ales să se refugieze la Iaşi şi Botoşani, urmând în exil guvernul şi Casa Regală. Practic, pe toată durata războiului, până în 1918, pe scena Naţionalului ieşean au jucat reunite, trupele a trei teatre: Iaşi, Bucureşti şi Craiova. Totuşi, o parte a actorilor rămaşi în Capitală s-au mutat la sala Comedia, sub direcţia lui Aristide Demetriad, acesta alegând un repertoriu clasic.

Sub impulsul momentului, mulţi actori tineri au plecat pe front. Din păcate, unii dintre aceştia şi-au pierdut viaţa, precum Cazimir Belcot sau Ctin. Radovici, iar alţii au fost răniţi. Scriitorul şi dramaturgul Camil Petrescu a fost marcat tot restul vieţii de infirmitatea căpătată pe front, unde şi-a pierdut parţial auzul. Emil, fratele scriitorului şi cronicarului dramatic Liviu Rebreanu, a fost executat de austro-ungari pentru dezertare. Cunoscutul roman al acestuia, Pădurea spânzuraţilor, dedicat memoriei fratelui său, e scris imediat după război, în 1922. Printre alţi artişti înrolaţi se numărau şi Ion Manolescu, Zaharia Bârsan şi Tony Bulandra. Unii dintre cei ce aveau studii şi o vârstă ceva mai înaintată nu erau trimişi în „focul luptei”, dar erau îndemnaţi să alcătuiască mici trupe de teatru, pentru ridicarea moralului soldaţilor.

Actriţele erau şi ele implicate activ, aşa cum a fost Olimpia Bârsan, soţia actorului Zaharia Bârsan, care înscriindu-se în Crucea Roşie, a îngrijit răniţii din spitale, dând astfel dovadă de o mare forţă morală şi fizică, după exemplul Reginei Maria.

Au existat însă şi împrejurări cu deznodământ fericit. Viitorul mare actor George Vraca şi-a descoperit vocaţia actoricească datorită faptului că fiind rănit undeva lângă Iaşi, a fost vizitat în spital de cei trei corifei ai artelor: George Enescu cu vioara sa, Maestrul Constantin Nottara (care avea la acea vreme aproape 60 de ani) şi celebra actriţă Maria Ventura – aceştia recitând versuri încurajatoare. Stând de vorbă cu el, au remarcat timbrul vocal deosebit şi l-au îndemnat să se gândească la teatru, ceea ce s-a şi întâmplat la sfârşitul războiului, în 1919, când a devenit elevul maestrului Nottara la Conservatorul din Bucureşti.

În acei ani nu s-a scris mult, dar majoritatea lucrărilor dramatice erau inspirate din dramele războiului: Dezertorul de Mihail Sorbul, Răspântia cea mare de V. I. Popa, Pe aici nu se trece de Corneliu Moldoveanu şi altele. Se joacă teatru pe scenele improvizate în spatele frontului. În timpul războiului, în Bucureşti, „a supravieţuit” o singură publicaţie exclusiv culturală, revista Scena.

Urmare a victoriei Antantei, Marea Unire din 1918 a reprezentat concretizarea visului naţional vechi de peste trei secole. Oamenii de teatru au participat cu tot sufletul la evenimentele care au celebrat Unirea, în perioada imediat următoare.

În 1919, sărbătorind un an de la alipirea Ardealului alături de celelalte provincii la România, s-a inaugurat Teatrul National din Cluj, avându-l director pe Zaharia Bârsan. Acesta fusese implicat în acţiunile reîntregirii naţionale ale ultimelor două decenii, luptând pentru drepturile românilor transilvăneni. Ȋn seara deschiderii teatrului, după discursuri și recitaluri de poezie, s-a jucat piesa sa într-un act, cu titlu simbolic: Se face ziuă. Ulterior, această piesă a devenit libretul unui spectacol de operă, partitura fiind semnată de compozitorul Constantin C. Nottara, fiul marelui actor C.I. Nottara.

Ȋn toamna aceluiaș an, Teatrul Naţional din Bucureşti întreprinde un primul „Turneu Oficial” în Ardeal, organizat de Tiberiu Brediceanu care era inspector general al teatrelor. Turneul s-a desfăşurat pe parcursul a 40 de zile în diverse oraşe: Cluj, Braşov, Sibiu şi Blaj. În frunte cu Maestrul Nottara, actorii au fost primiţi cu entuziasm peste tot, evenimentul transformându-se într-o adevarată sărbătoare. Au avut sprijinul Societăţii ASTRA iar articole despre turneu au apărut în toate gazetele locale.

La Cluj, actorii Naţionalului bucureştean au juacat în deschidere piesa Ovidiu, apoi Fântâna Blanduziei, ambele de Vasile Alecsandri, Apus de soare de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, apoi Trandafirii roşii a lui Zaharia Bârsan – un poem dedicat sacrificiului.

Implicarea oamenilor de teatru în evenimentele istorice şi sacrificiul lor au fost răsplatite de către Regalitate cu recunoaşterea anumitor drepturi dar şi cu numeroase diplome şi distincţii. Casa Regală a României, a oferit oamenilor de cultură şi artiştilor numeroase distincţii şi „merite culturale”. Cu ocazia Încoronării de la Alba –Iulia a Regelui Ferdinand I, acesta a decernat artiştilor, printre care şi Maestrului Constantin I.Nottara, decoraţia „Încoronarea de la Alba Iulia – 1922”.

Corina Iliescu – muzeograf al Colecţiei C.I. şi C.C.Nottara, MMB

_$$$

 

M-am născut pentru a fi monedă politică, nu femeie. Când am ajuns regină a Suediei, nu mi s-a cerut să fiu iubită, respectată sau ascultată. Mi s-a cerut un singur lucru: un fiu. Un moștenitor. Un trup bărbătesc care să continue dinastia.

Am eșuat din prima.

Am dat naștere unui copil greșit. 

În 1626 am născut o fată, Christina. Medicii au spus că la naștere au crezut, pentru câteva clipe, că este băiat, avea voce puternică și mult păr. Dezamăgirea a fost cu atât mai crudă când adevărul a ieșit la iveală. Am simțit rușinea curții, tăcerea rece a soțului meu, șoaptele slujitorilor.

Nu mi-am respins copilul din cruzime, așa cum s-a spus mai târziu. Am respins lumea care mi-a spus că valoarea mea a murit odată cu acel verdict: „este fată”.

Am plâns. Am țipat. Am căzut într-o tristețe adâncă. Astăzi i-ar spune depresie severă postnatală. Atunci i-au spus isterie.

Între mine și Gustav II Adolf a existat o legătură afectivă reală, chiar dacă mariajul nostru a început ca o alianță dinastică. El a insistat personal asupra căsătoriei cu mine, în ciuda opoziției Consiliului suedez, iar acest lucru nu a fost doar un calcul politic, ci un semn clar de atracție și atașament.

Este adevărat că nu i-am oferit un fiu, iar acest lucru a tensionat relația noastră, mai ales din cauza presiunilor venite din partea curții. Totuși, nu există dovezi că m-ar fi repudiat, umilit public sau îndepărtat din acest motiv. Dimpotrivă, m-a păstrat ca regină legitimă, mi-a respectat statutul și m-a protejat, pe cât i-a stat în putință, de presiunile extreme venite din exterior.

În 1632, Gustav Adolf a murit la Lützen. Regele. Soțul meu. Singurul om care, uneori, îmi oferea iluzia că exist dincolo de uterul meu.

După moartea soțului meu, am refuzat să-l las să plece. Am cerut ca trupul regelui Gustav să nu fie îngropat. Sicriul a rămas în palat, în camere sigilate, îmbrăcate în negru, cu lumânări care ardeau neîncetat, zi și noapte. Aerul mirosea a ceară, tăcere și moarte.

Inima lui a fost scoasă și conservată, așa cum se făcea pentru regi. Nu am permis să fie dusă departe. Am ținut-o lângă mine, în apartamentele mele, într-un relicvariu, ca pe ultima dovadă că nu dispăruse cu totul.

Curțile Europei au râs. Ambasadorii au scris rapoarte. „Instabilă.” „Periculoasă.” „Dezechilibrată.”

Nimeni nu a scris că eram o femeie devastată de pierdere.

Mi-au luat copilul. Au spus că nu sunt aptă să o cresc. Christina avea să devină regină, iar eu o umbră incomodă în biografia ei. Mai târziu, ea însăși avea să mă descrie drept slabă, dominată de emoții.

Poate că a avut dreptate. Emoțiile mele nu erau controlabile pentru o curte care valoriza tăria masculină și tăcerea feminină.

Am fost îndepărtată. Izolată. Tolerată, dar niciodată iertată. Am trăit între Suedia și Brandenburg, fără putere, fără voce, cu reputația deja scrisă.

Am murit în 1655, iar istoria m-a închis într-un singur cuvânt: nebună.

Nu am fost nebună. Am fost o femeie folosită, presată, abandonată și apoi condamnată pentru felul în care am suferit.

Am fost regina care nu a născut fiul potrivit și văduva care a iubit prea mult.

$$$

 

Astăzi, 18 ianuarie, se împlinesc 122 de ani de la nașterea apreciatului actor Cary Grant, considerat ca fiind simbolul eleganței masculine, la fel de actual astazi ca și în trecut.

Cary Grant, pe numele său real Archibald Alexander Leach, s-a născut în 18 ianuarie 1904, la Bristol, Regatul Unit. Devine atras de teatru de la o vârstă fragedă după ce vizitează teatrul Bristol Hippodrome. Apoi, la vârsta de 16 ani, pleacă în turneu prin Statele Unite cu o trupă de teatru. După o serie de spectacole reușite la New York, Grant decide să se mute în oraș. În anii '20, se face remarcat pentru spectacolele de vodevil și face înconjurul Statelor Unite înainte să se mute la Hollywood în anii '30.

În cinematografie, inițial, Grant a apărut în filme polițiste și drame precum "Blonde Venus" (1932), alături de Marlene Dietrich și "She Done Him Wrong" (1933), alături de Mae West. Mai apoi devine cunoscut pentru roluri romantice și comice în filme precum "The Awful Truth" (1937) cu Irene Dunne, "Bringing Up Baby" (1938), alături de Katharine Hepburn, "His Girl Friday" (1940) și "The Philadelphia Story" (1940), cu Hepburn și James Stewart.

Alte filme în care a jucat în această perioadă sunt filmul de aventură "Gunga Din" (1939), și comedia întunecată "Arsenic and Old Lace" (1944). Pentru filmele "None but the Lonely Heart" (1944) și "Penny Serenade" (1941) a fost nominalizat la Premiile Oscar, pentru cel mai bun actor.

În anii '40 și '50, Grant a dezvoltat o relație apropiată cu regizorul Alfred Hitchcock, care l-a distribuit pe popularul actor în filme apreciate de critici și cinefili, ca "Suspicion" (1941), "Notorious" (1946), "North by Northwest" (1959) și "To Catch a Thief" (1955). Grant este considerat de critici ca fiind un actor suav, fermecător, care știa și să nu se ia prea în serios.

Cary Grant a fost căsătorit de cinci ori, printre care și cu actrițele Virginia Cherrill, Betsy Drake și Dyan Cannon.

Se retrage din actorie în anul 1966 și urmează o carieră în afaceri.

În anul 1970, îi este acordat un Oscar onorific, dăruit de Frank Sinatra. În 1981, îi este acordat Premiul Kennedy Center. Cary Grant moare cinci ani mai târziu din cauza unui accident vascular cerebral.

În 1999, este clasat pe locul al doilea, după Humphrey Bogart, în topul celor mai buni actori ai Hollywood-ului de către Institutul American de Film.

3$$

 Raoul Wallenberg și dispariția unui om care a ales să nu privească în altă parte

La 17 ianuarie 1945, în haosul lăsat în urmă de retragerea nazistă și de înaintarea Armatei Roșii, diplomatul suedez Raoul Wallenberg a dispărut fără urmă, fiind escortat de soldați sovietici după eliberarea Ungariei, iar din acel moment numele lui a intrat într-o zonă dureroasă a istoriei, unde curajul absolut se întâlnește cu tăcerea totală.

În lunile anterioare dispariției sale, Wallenberg devenise un coșmar pentru aparatul de exterminare nazist, salvând zeci de mii de evrei de la deportare printr-o combinație rară de inteligență, îndrăzneală și empatie, folosind pașapoarte de protecție suedeze, negociind direct cu ofițeri SS și transformând clădiri obișnuite în adevărate case sigure, în care aproximativ cincisprezece mii de oameni au fost adăpostiți de la moarte.

În Budapesta, unde ghetoul era pe punctul de a fi distrus complet, Wallenberg a reușit să dejoc e inclusiv un plan de aruncare în aer a întregii zone, intervenind personal și asumându-și riscuri care depășeau cu mult limitele unui mandat diplomatic, pentru că el nu a văzut niciodată aceste acțiuni ca pe un act de eroism, ci ca pe o obligație morală elementară.

După intrarea trupelor sovietice în oraș, omul care salvase mii de vieți a fost reținut și dus sub escortă, iar de atunci soarta lui rămâne neclară, deși numeroase mărturii și documente indică faptul că ar fi fost închis în sistemul represiv sovietic, fără proces, fără explicații publice, fără un sfârșit recunoscut oficial.

Astăzi, la Yad Vashem, numele lui Raoul Wallenberg este onorat ca simbol al dreptului de a spune „nu” în fața genocidului, iar fotografiile și documentele păstrate acolo nu vorbesc doar despre un diplomat suedez, ci despre un om care a demonstrat că un singur individ, înarmat doar cu conștiință și curaj, poate schimba soarta a mii de vieți.

Dispariția lui rămâne una dintre cele mai tulburătoare enigme ale secolului XX, pentru că ridică o întrebare care nu ține doar de istorie, ci de prezent și de fiecare dintre noi.

Ce înseamnă cu adevărat să fii de partea binelui atunci când binele nu oferă nicio garanție de supraviețuire?

#istorie #holocaust #memorie #curaj #umanitate #responsabilitate #RaoulWallenberg

$$$

 Curiozități despre Japonia – o țară unde disciplina întâlnește paradoxul

Japonia este una dintre cele mai fascinante națiuni ale lumii, un spațiu în care tradiția, natura și tehnologia coexistă într-un echilibru aparte, uneori greu de înțeles pentru privitorul din afară, dar extrem de coerent pentru cei care trăiesc acolo.

Arhipelagul japonez este format din 6.852 de insule, dintre care aproximativ 430 sunt locuite, restul rămânând nelocuite, sălbatice sau folosite ocazional. Numele țării, Nihon sau Nippon, înseamnă „originea soarelui”, o denumire care reflectă atât poziția geografică, cât și identitatea culturală profund simbolică a Japoniei. Aproape 70% din suprafața țării este muntoasă, iar peste 200 de vulcani marchează acest relief accidentat, făcând din cutremure, taifunuri și ploi torențiale o realitate cotidiană. 

În Japonia se produc aproximativ 1.500 de cutremure pe an, însă populația a învățat să trăiască cu riscul, transformând prevenția și disciplina într-un mod de viață.

Societatea japoneză este una dintre cele mai omogene din lume, aproximativ 98% din populație fiind de origine japoneză, imigrația fiind extrem de redusă. Rata șomajului se menține sub 4%, analfabetismul este sub 1%, iar Japonia a oferit până în prezent 18 laureați ai Premiului Nobel. Totodată, peste 50.000 de japonezi au depășit vârsta de 100 de ani, longevitatea fiind susținută de alimentație, stil de viață și sistemul social.

Transportul feroviar este un simbol național al eficienței: media anuală a întârzierii trenurilor este de doar 18 secunde, iar în caz de cutremur acestea se opresc automat pentru a preveni deraierile. În gări există angajați special desemnați să ajute călătorii să urce în trenurile aglomerate, iar punctualitatea este o regulă aproape sacră. A ajunge „la fix” este deja considerat o întârziere, iar norma nescrisă este să fii prezent cu cel puțin zece minute înainte.

Viața de zi cu zi este guvernată de reguli subtile ale respectului. Sorbitul la masă este un semn de apreciere pentru mâncare, în timp ce mâncatul sau băutul pe stradă este considerat nepoliticos. Japonezii poartă adesea un prosop mic pentru igienă, iar dacă cineva este răcit, este de datoria lui să poarte mască pentru a nu-i îmbolnăvi pe ceilalți. Suflatul nasului în public este considerat impardonabil, iar refuzul direct, exprimat printr-un simplu „nu”, este evitat, răspunsurile fiind formulate cu grijă pentru a nu jigni interlocutorul.

Alimentația tradițională se bazează pe orez, pește și fructe de mare, orezul fiind prezent la aproape fiecare masă. Ingeniozitatea practică se reflectă și în detalii aparent surprinzătoare, precum pepenii pătrați, creați inițial pentru a fi depozitați mai ușor, dar deveniți ulterior obiecte de lux, sau pepenii în formă de inimă, pară ori măr. Cel mai popular topping pentru pizza este calmarul, un detaliu care spune mult despre gusturile locale.

În Japonia există mai multe animale de companie decât copii, iar 98% dintre adopții sunt băieți, pentru a asigura continuitatea numelui și a averii în familie. Pisicile negre sunt considerate aducătoare de noroc, iar cafenelele cu pisici au devenit extrem de populare în marile orașe. Toate locuințele au încălțăminte specială pentru musafiri, un gest de respect față de spațiul comun.

Educația pune accent pe responsabilitate colectivă: elevii și profesorii fac curățenie împreună în școli și cantine, iar a dormi la locul de muncă este acceptat, fiind interpretat ca rezultatul unui efort intens, nu ca lipsă de profesionalism. În schimb, multe băi publice și stațiuni termale interzic accesul persoanelor tatuate, tatuajele fiind încă asociate cu lumea interlopă.

Japonia este și țara contrastelor culturale, unde moda yaeba promovează dinții ușor strâmbi ca fiind atrăgători, iar stilul ganguro presupune bronzarea excesivă a feței, sfidând canoanele clasice ale frumuseții asiatice. Tot aici se află cea mai veche companie încă activă din lume, Kongo Gumi, fondată în anul 578, care a construit timp de peste 1.400 de ani temple, castele și clădiri istorice.

Există și aspecte întunecate, precum pădurea Aokigahara de la poalele muntelui Fuji, un loc încărcat de simbolism și tragedie, sau regulile dure legate de sinucideri în transportul feroviar, unde familia persoanei este obligată să plătească costurile întârzierilor produse. Relațiile internaționale păstrează tensiuni nerezolvate, Japonia și Rusia neavând nici astăzi un tratat de pace semnat după Al Doilea Război Mondial, din cauza Insulelor Kurile.

Japonia rămâne, astfel, o combinație unică de disciplină, tradiție, inovație și paradox, o societate care funcționează după reguli proprii și care oferă, prin fiecare detaliu, o lecție despre responsabilitate, respect și adaptare într-o lume aflată într-o continuă schimbare.

#Japonia

#Curiozitati

#CulturaJaponeza

#TraditieSiInovatie

#Disciplina

#Respect

#Societate

#Educatie

#Tehnologie

#Geografie

#StilDeViata

#ParadoxJaponez

#Inspiratie

#LumeaAsaCumEste

$$$

 Laura Bassi și ușa care nu mai putea fi închisă

În sălile reci de marmură ale Universitatea din Bologna, unde timp de secole vocile bărbaților dominaseră fără a fi vreodată contrazise de o prezență feminină, o tânără de doar douăzeci și unu de ani a pășit cu o siguranță care nu provenea din îndrăzneală oarbă, ci dintr-o cunoaștere adâncă, acumulată în tăcere, ani la rând, într-o lume care nu fusese gândită pentru ea.

Laura Bassi nu a cerut voie istoriei, ci a forțat-o să se oprească și să o privească, iar în ziua de 12 mai 1732, când a început să își apere teza de doctorat în fața celor mai respectați savanți ai Europei, scepticismul din sală s-a transformat treptat într-o tăcere densă, plină de uimire, pe măsură ce demonstra cu rigoare matematică legile mișcării, explica mecanica newtoniană și desfășura raționamente care nu lăsau loc de îndoială.

Nu doar că a fost acceptată, dar universitatea, constrânsă de propria evidență, i-a oferit un post academic, transformând-o în prima femeie din Europa care a primit o funcție universitară oficială, un gest care a zguduit ordinea intelectuală a epocii, chiar dacă această recunoaștere a venit însoțită de restricții menite să o țină la marginea vizibilității.

În loc să accepte un rol decorativ, Laura Bassi și-a mutat centrul de greutate în propria casă, unde a construit unul dintre primele laboratoare de fizică experimentală din Italia, predând, experimentând și publicând într-un ritm care a făcut imposibilă ignorarea ei, corespondențând cu savanți din întreaga Europă, susținând ideile lui Newton într-un spațiu intelectual încă reticent și demonstrând, prin experimente, acolo unde tradiția se baza doar pe autoritate.

Între cercetări, cursuri și scrieri științifice, și-a crescut copiii, a colaborat cu soțul ei, și-a format studenții și a trăit suficient de mult încât să vadă cum cei educați de ea ajung, la rândul lor, profesori, purtând mai departe nu doar cunoștințele, ci și dovada vie că inteligența nu are gen.

La moartea ei, universitatea care o limitase i-a organizat funeralii publice și i-a ridicat monumente, recunoscând târziu ceea ce refuzase mult timp să accepte pe deplin, că Laura Bassi nu fusese o excepție exotică, ci dovada clară a unui potențial sistematic ignorat.

Dacă ușa pe care a deschis-o s-a mișcat lent de-a lungul secolelor, este pentru că cineva a trebuit să stea în prag și să demonstreze, zi după zi, că nu mai poate fi închisă.

Ce s-ar fi schimbat în istoria științei dacă minți precum a Laurei Bassi nu ar fi fost nevoite să lupte pentru dreptul de a exista în spațiul academic?

#istorie #stiinta #femeiinistorie #educat ie #curaj #memorie