$$$

 CARTEA LUI THOT

Thot, a fost zeul egiptean al lunii, cunoscut ca “mana si inima lui Ra“, fiind si zeul cunoasteri, scrisului si a intelepciuni. Dinastia Ptolemeică, ultima dinastiei egipteana, între 305 – 30 î.Hr. de de origina elena l-a asimilat transforamdu-l in Thot-1Hermes cunoscut in antichitatea timpurie si ca Hermes Trismegistos (vezi aici, articolul despre el). In vechime el a fost reprezentat ca un bărbat cu cap de ibis incepand cu dinastia a XVIII-a se transforma intr-un barbat cu cap de babuin. Thot era zeul cu mana si inima lui Ra, intelectualul suprem, “inventatorul” scrisului si patronul nostru, al scribilor (cum sa nu-mi iubesc patronul?) si judecatorul mortilor. Hermes Trismegistos a fost o sincrezie elenistica din perioada in care Egiptul a fost guvernat de dinastia Ptolomeica. Acea perioada infloritoare, in care era clar ca zilele politeismului erau numarate, o populatia orientala, pagana si elenizata avea nevoie de un simbol monoteist intr-un fel acceptabil si asemanator cu Mesia Crestinilor.

Un text cunoscut si descoperit relativ devreme a fost “Cartea Mortilor” Trismegistos (vezi aici, articolul despre aceste texte) o culegere de formule (retete) magice (sau descantece) destinate sa-i permita mortului sa infranga orice primejdie in drumul spre lumea de dincolo . “Cartea Mortilor” este o compozitie eterogena , cu formule mostenite din “Textele piramidelor” si din cele ale sarcofagelor , cu imprumuturi din diverse epoci.

Traditiile sustin ca fiul lui Ramses al II-lea, Khamwese (Khaemweset), avea in posesie “Tăbliţele de smarald” scrise de Toth, cu care a obtinut putere asupra pamantului, apelor, corpurilor celeste, graiului animalelor si chiar a mortii. Se pare ca mortii puteau fi invitati, folosind aceasta carte, si efectele ei se puteau manifesta si la mare distanta. Considerand aceste tăbliţele un mare pericol i Khamwese le distruge. Totusi, despre aceaste tăbliţele se spune ca a fost copiate cu grija si s-au pastrat de cate preoti ramasi loiali zeului.

Prima tăbliţă revela misterele cerului, pamantului, abisului, muntilor, marii si limbajului animalelor. Cea de a doua tăbliţă a revelat soarele stralucind pe cerul nocturn si in jurul acestuia au aparut umbrele Zeilor. Se povesteste ca dupa ce a citit toate tăbliţele, Nefer-Ka-Ptah preotul lui Isis si ajutorul printului Khamwese i s-a infatisat insusi Toth, care l-a rapus. Mumia lui Nefer-Ka-Ptah (gresit confundat cu un faraon sau cu printul Khamwese) a fost ingropata cu cartea in maini si a ramas asa, pana a fost gasita de catre Appolonius din Tyane.

Tăbliţele de smarald a lui Thot (“cartea lui Thot”) au fost interzise zeci de ori incepand cu perioada lui Ra’amses al II-lea si pana in Evul Mediu o data cu aparitia Inchizitei catolice.

Au circulat zeci de versiuni diferite, existand chiar o perioada in care toti alchimistii si magicienii sustineau ca detin copii ale acestei carti. Este interesant de notat faptul ca majoritatea acestora au avut un sfarsit tragic avand parte de accidente ciudate dupa ce au povestit depre continutul acestei carti.

Singura reminiscenta anica (si palpabila) despre aceasta carte si / sau continutul ei este Papirusul judiciar din Turin, care descrie un complot impotriva faraonului Ra’amses al III-lea al doilea faraon din Dinastia a XX-a (1221 – 1155 î.Hr.), considerat ultimul suveran important al Noului Regat., care s-a finalizat prin executarea vinovatilor si arderea cartii blestemate a lui Toth. In orice caz o legenda interesanta cu niste urme arheologice care ii atesta vechimea.

Scrisul Heratic

HeraticPana recent a persistat idea ca Heroglifele egiptene au fost impreuna cu cuneiformele Sumeriene primele sisteme de scris in istorie. Ultimele descoperiri si interpretari paleografice iau in considerare ca Hieratica a fost antecedenta scrisului hieroglific, sau cel putin paralela cu acesta. Denumirea limbii- Heratica apartine lui (Sf.) Clement din Alexandria in secolul al II-a d.Hr. care a numit-o grammata hieratika, adica “scriere preoţeasca.” Limba Heratica a inceput sa fie folosita in perioada proto-dinastica, fiind functionala paralel cu cea heroglifica. [1] Prin anul 650-630 i.Hr. limba a incetat sa fie folosita, fiind inlocuita cu scrisul Demotic pentru subiectele administrative, ramanand totusi functionala in textele religioase pana pe la inceputurile secolului 3 d.Hr.

Scrisul Demotic

DemoticDemotic, de la grecescul dēmotikós, “popular”, este scrisul care inlocuieste Heraticul in mai toate textele care nu sunt religioase. Acest scris aparut in Egiptul de jos (adica in delta Nilului) prin secolul al 7-lea i.Hr este imediatul precedent al scrisului Coptic. Herodot este primul care-l aminteste si-l “boteaza”. Scris cu majuscula “Demotic” se refera la cel egiptean, cu litera mica demotic (Greek) se refera la cel Grec. Trei perioade de dezvoltare are acest scris: (1) perioada timpurie intre anii 540 pana in anii 400 i.Hr (dinastiile 25 –27) adica pana in peroiada Persana; (2) perioada Ptolomeica, intre 33—30 i.Hr; (3) perioada Romana 30 i.Hr.–452 d.Hr. cele doua ilustratii sunt din perioada meridonala, adica Ptolomeica.

$$$

 CEI TREI CRAI DE LA RĂSĂRIT

Cei Trei Crai de la rasarit au fost de fapt patru

Conform credintelor crestine Cei Trei Magi au venit sa se inchine „Regelui Iudeilor”, Pruncul Iisus, spre care au fost calauziti de o stea.

Apar in Evanghelia dupa Matei, fara a fi mentionate numele lor sau tara din care provin. S-au inchinat Pruncului ca unui izbavitor al omenirii, aducandu-i daruri reprezentand simboluri cunoscute din cele mai vechi timpuri: aur ca pentru imparat, tamaie ca unui Dumnezeu, smirna ca unuia care va indura patimi neinchipuite. Faptul ca in Biblie nu se dau amanunte privitoare la originea lor poate fi atribuit credintei ca personajele erau bine cunoscute in epoca si evanghelistul nu s-a simtit obligat sa insiste in acest sens.

Traditia ii considera intelepti, magicieni, cititori in stele, veniti din Rasarit.

Au facut o calatorie lunga, pornind, probabil, din Persia, Babilon sau Arabia, calatorind pe camile.

Intalnirea Celor Trei pare de neconceput pentru o vreme in care mijloacele de comunicare erau aproape absente, dar Biblia o explica prin credinta lor fierbinte de a se inchina noului Imparat. Erau, desigur, nobili in tarile lor, de aceea, conform protocolului vremii, l-au vizitat pe Irod, care, la randul lui, i-a primit cu cinstea cuvenita unor oameni de rang inalt.

Cererea imparatului de a se opri la el la intoarcere pentru a-l informa unde se afla Copilul Divin, ca sa i se inchine el insusi, nu a fost insa indeplinita, deoarece un vis profetic ii informeaza de adevaratele lui intentii si ei se intorc pe alt drum.

Numele lor apar insa intr-o Evanghelie armeana si cateva alte scrieri apocrife. Astfel Gaspar (Kaspar), cel mai tanar dintre ei, venea din India, unde era rege, Melkon cel mai batran (Melchior) era regele Persiei, iar Baltazar, regele Arabiei.

Despre numarul magilor s-a vorbit si s-a scris mult. Unii considera ca au fost de fapt, noua sau chiar doisprezece. Cei mai multi au concluzionat insa ca erau trei, dupa numarul darurilor. Alti cercetatori au sustinut ca Cei Trei Magi au fost reprezentantii celor trei rase de pe Pamant, urmasi ai fiilor lui Noe (Iafet, Sem si Han).

Traditia rusa si cea din Bretania vorbesc despre un al patrulea mag, Artaban. Acesta nu a reusit sa ajunga la locul de intalnire cu ceilalti pentru ca ii schiopata camila.

El ii aducea Pruncului trei pietre pretioase si l-a cautat peste 30 de ani, ajungand de fiecare data intr-un loc de unde tocmai plecase Iisus. In acest timp a daruit cele trei pietre: una unui copil din Bethlehem, alta unui batran mort de foame si cu ultima a rascumparat o tanara evreica, urmand sa fie dusa in robie.

L-a gasit pe Hristos in momentul rastignirii, rusinat ca nu mai are nimic de daruit. Mantuitorul l-a mangaiat insa multumindu-i pentru darurile aduse prin intermediul aproapelui.

Despre Cei Trei Magi se spune ca au primit botezul de la Sfantul Apostol Toma si Biserica Catolica ii praznuieste pe 6 ianuarie. De altfel in tarile iberice si in America Latina ei sunt cei care aduc daruri copiilor, Mos Craciun fiind o aparitie de data mai recenta.

In Biserica Ortodoxa nu exista o sarbatoare inchinata lor, dar sunt prezenti in doua creatii constituind o adevarata sinteza teologica a Nasterii Domnului: troparul si icoana praznicului.

Imaginea lor este intalnita de asemenea intr-o serie de creatii folclorice. La noi, unde sunt numiti „Cei Trei Crai” sunt prezenti in colinde, in cantecele de stea si in Viclaim. Darurile magilor sunt pastrate la Manastirea Sfantul Pavel iar moastele lor se gasesc la Catedrala din Köln, construita special in acest scop pe locul unui mai vechi asezamant.

$$$

 CHANDRAGUPTA

Pe la mijlocul secolului al IV-lea i.Chr,regii statului indian Magadha isi intinsesera puterea asupra tuturor statelor(probabil in numar de 15)din partea centrala si de pe valea Gangelui din India,mai ales sub dinastia Nanda,intemeiata de Mahapadma Nanda,fostul barbier al curtii.

                                           

Cel mai important dintre ei ,Dhana Nanda,va avea de suportat ,evenimentul navalirii, in Punjab si in Sindh(327-326 i.Chr), macedonenilor lui Alexandru cel Mare.In momentul in care acestia ajung pe malul nordic al raului Bias(Hyphasis in greaca),un fugar din aceeasi casta sudra din Magadha ,pe numele sau Chandragupta,general si ruda cu suveranul din Pataliputra (Patna de azi),ajunge la Alexandru pentru a-l preveni ca inaintarea sa va intampina o rezistenta feroce din partea celor peste 200.000 de soldati si 3.000 de elefanti de lupta,care constituia armata suveranului din Magadha.Retragerea lui Alexandru in Persia, decisa de acest eveniment,este momentul ales ,in anul 324 i.Chr, de Chandragupta pentru a provoca si conduce o rascoala antimacedoneana in satrapiile Punjab si Sindh,pe care o prelungeste si impotriva suveranului din Pataliputra.

Ajunge astfel la carma puternicului stat Magadha (intre 322-298 i.Chr),intemeind ,dupa numele neamului sau ,dinastia si imperiul Maurya.Un mare sprijin l-a primit de la brahmanul Canakya ,pe care il face prim-sfetnic.

Chandragupta,prin campaniile militare energice,intinde imperiul peste intreaga Indie de Nord,desavarseste cucerirea centrului peninsular,lasand in afara numai varful sudic al Indiei.Rapiditatea campaniilor i-a fost inlesnita de intretinerea unei armate numeroase(in caz de razboi:600.000 de pedestrasi,30.000 de calareti ,9.000 de elefanti de lupta,care de lupta,vase fluviale si maritime.

Puterea sa era atat de mare incat Megasthenes,solul mostenitorului imperiului asiatic al lui Alexandru cel Mare,Seleucos I Nicator,il sfatuieste pe acesta ,in anul 305 i.Chr sa renunte la planurile de reluare a expansiunii asupra Indiei.Referindu-se la forta imperiului ,Megasthenes comunica ,in Indika,o descriere a Indiei,date importanete asupra intinderii si sistemului defensiv al Pataliputrei,asupra starilor sociale,asupra meseriilor ,comertului ,transporturilor,etc.

Chandragupta a urmarit:intensificarea agriculturii(obtinea 2 recolte anual),dezvoltarea mestesugurilor(fierul inlocuieste complet celelate metale;se generalizeaza sistemul indiguirilor si al rotii de scos apa la suprafata,arhitectura se complica,santirele navale regale se extind,se regularizeaza reteaua de drumuri si se reglementeaza comertul printr-un sistem comun de masuri si greutati.

Una din cele mai importante realizari ramane insa slabirea brahmanismului ,prin incurajarea oficiala a budhismului si prin trecerea lui Chandragupta la budhism.

De altfel ,traditia comunica ca acesta si-a ales sa moartea prin „sinuciderea jainista”,asceza dusa pana la sfarsit prin inanitie,care asigura „karmanul „(calea )spre Nirvana,locul nemuririi sufletelot si al incetarii transmigratiei sufletului in viata reala.

Chandragupta ,unul din cei mai remarcabili oameni de stat din istoria Indiei,a ramas temeinic sapat in memoria popo, rului indian.

$$$

 CHARLIE CHAPLIN

Charlie Chaplin a fost cea mai strălucitoare vedetă de la Hollywood. Contribuția sa la arta cinematografiei nu poate fi supraestimată.

A lucrat în industria divertismentului cu un succes remarcabil timp de aproape opt decenii, începând ca artist copil în Victorian Music Hall din Anglia, trecând prin filmele mute și primele decenii ale cinematografiei sonore, și a continuat aproape până la moartea sa, la vârsta de 88 de ani. Numele său a ajuns până la noi ca fiind de departe cel mai faimos și mai de succes interpret de film mut. De asemenea, și-a fondat propriul studio, United Artists, alături de Douglas Fairbanks, Mary Pickford și DW Griffith și a excelat în aproape toate domeniile cinematografiei - s-a ocupat de producția, distribuția, regia, scenaristică, coloana sonoră și montajul filmelor în care a jucat.

Mai presus de toate, el l-a dăruit lumii pe Vagabondul, una dintre cele mai populare și instantaneu identificabile icoane ale secolului al XX-lea: un clovn cu melon și mânuitor de baston, care purta pantofi și pantaloni supradimensionați, avea mustață și a adus, și încă aduce, râsete la milioane de oameni.

Pe scurt, a fost un geniu absolut, un adevărat fenomen.

Biografie

S-a născut sub numele de Charles Spencer Chaplin pe 16 aprilie 1889 în Walworth, sudul Londrei, Anglia. Mama sa, Hannah, a fost actriță, iar tatăl său, Charles, a fost cântăreț de music-hall. Familia era săracă, iar tatăl său, alcoolic, a murit când Charlie avea 12 ani. Mama sa era bolnavă mintal, iar Charlie și fratele său vitreg, Sidney, și-au petrecut copilăria în cămine de caritate, aziluri de muncitori și, în cele din urmă, într-un orfelinat. Hannah a fost în cele din urmă internată într-un azil de boli mintale în mai 1903 și a locuit acolo până când Chaplin a mutat-o în California în 1921.

Chaplin a părăsit școala la vârsta de 10 ani și a început să lucreze în circuitul British Music Hall cu trupa „The Eight Lancashire Lads”. A făcut turnee cu alte trupe în următorii opt ani, învățând mereu, și a dovedit că are un talent scenic natural considerabil, cu o sincronizare și o inventivitate deosebite, alături de dorința de a munci din greu. Acest lucru l-a diferențiat de mulțime și, în 1910, a fost ales să meargă cu trupa Fred Karno în turneu prin America. Turneul a durat 2 ani și, după o scurtă pauză în Anglia, Chaplin s-a întors la trupa Fred Karno, de data aceasta întâlnindu-l pe un alt tânăr englez, Arthur Stanley Jefferson, care mai târziu avea să devină mai cunoscut sub numele de Stan Laurel. Stan s-a întors în Anglia pentru o scurtă perioadă, dar Chaplin a rămas în America. Și-a văzut oportunitatea.

În timp ce era în turneu cu Karno, Chaplin și-a perfecționat rolul de bețiv și a devenit extrem de cunoscut. Teatrele se umpleau cu săptămâni înainte. Vestea despre acest tânăr comedian de succes a ajuns la Mack Sennett de la compania Keystone, iar lui Chaplin i s-a oferit un contract cu Keystone. A acceptat și s-a mutat la Hollywood în decembrie 1913.

În 1914, primul său an complet, a făcut 35 de filme, iar în al doilea film, „Kid Auto Races at Venice”, a introdus un personaj vagabond purtând pantaloni largi, pantofi supradimensionați, o pălărie melon și o mustață de periuță de dinți. În anul următor, Chaplin s-a alăturat studiourilor Essanay cu un contract mai avantajos și a continuat să-și dezvolte abilitățile comice, adăugând niveluri mai profunde la slapstick-ul de bază în stil Keystone.

Munca sa asiduă a dat roade, iar vedeta sa a crescut rapid. În 1916, a schimbat din nou studiourile în condiții și mai favorabile. De data aceasta, Mutual Film Corporation i-a acordat autonomie artistică aproape completă pentru a produce douăsprezece comedii cu două role. Cele douăsprezece filme pe care le-a produs sunt clasice și au influențat cineaștii de atunci încoace.

Chaplin a echilibrat rutinele sale slapstick de vagabond cu patos, făcând personajul său în același timp amuzant și emoționant, rebel și jalnic. Până în 1917, Vagabondul devenise cel mai popular personaj de film din lume.

Treptat, Chaplin și-a adaptat filmele la starea de spirit a vremii, abordând probleme sensibile. „Imigrantul” din 1917, de exemplu, este sincer în critica sa la adresa tratamentului aplicat imigranților de către vama americană. Lovitura cu piciorul în fundul unui ofițer din „Vagabond” nu a fost bine primită de conservatorii din Statele Unite, dar publicul a fost încântat.

Când contractul său cu Mutual s-a încheiat în 1917, Chaplin a reușit să consolideze popularitatea filmului Vagabondul semnând un contract cu un alt studio, First National, pentru a produce opt filme pe două role, cu autonomie completă asupra producției. Acest lucru i-a oferit o libertate și un timp de neegalat pentru a se concentra pe calitate și a-și perfecționa producția. Și-a construit propriul studio și a creat o serie de capodopere unice, atemporale, precum „Viața unui câine” în 1918, „Copilul” în 1921 și subestimatul „Clasa inactivă”, tot în 1921.

În 1919, Chaplin și-a continuat ascensiunea inexorabilă când a co-fondat United Artists împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks și DW Griffith. A fost o mișcare logică și le-a oferit libertate în cadrul regulilor din ce în ce mai stricte ale sistemului de studiouri de la Hollywood, aflat în dezvoltare. Această mișcare i-a garantat independența lui Chaplin ca regizor, iar în viitor a putut dedica mult timp fiecărui film. Deși acest lucru a încetinit producția, a garantat perfecțiunea. Chaplin a făcut parte din consiliul de administrație al United Artists până la începutul anilor 1950.

Primul film realizat de Chaplin pentru United Artists a fost „O femeie din Paris: O dramă a destinului” în 1923, urmat în 1925 de clasicul „Goana după aur” în 1925, despre care Chaplin a spus mai târziu că este filmul pentru care și-ar dori cel mai mult să fie amintit. Apoi, în 1927, a apărut „Circul”, pentru care a primit un premiu special al Academiei „pentru versatilitate și geniu în scenariu, actorie, regie și producție”.

„Luminile orașului” din 1931 este plin de gaguri atent coregrafiate și menține o sensibilitate emoțională și tact. Cu următoarele sale două filme, „Timpuri moderne” în 1936 și „Marele dictator” în 1940, Chaplin a atins apogeul. Sincronizarea lor comică, umorul original, evocarea emoțiilor prin cele mai mici mișcări și abilitatea cinematografică - în special în a se juca cu marginile cadrului camerei - împing limitele comediei la limită, în timp ce reprezentarea disparității de clasă și mesajul de toleranță le-au conferit o relevanță actuală. Chaplin s-a opus timp de 13 ani utilizării sunetului, considerând că filmele erau în esență pantomimă. „Marele dictator” a fost primul său film sonor și a exploatat acest lucru la maximum punându-l pe Vagabond să vorbească cu voce tare pentru a-și transmite mesajul antifascist.

„Marele dictator” a avut un succes imens și a fost nominalizat la cinci premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film. A fost ultima capodoperă a lui Chaplin, iar acesta a mai realizat doar două filme americane, „Monsieur Verdoux” în 1947 și „Limelight” în 1952, în care a jucat și prietenul său de multă vreme, Buster Keaton, înainte de a pleca în Marea Britanie în 1952.

În perioada postbelică, a fost prins în isteria anticomunistă, cunoscută și sub numele de macartism, care cuprindea SUA. A fost acuzat de autoritățile americane că are tendințe comuniste și că desfășoară „activități antiamericane”, iar permisul de reintrare i-a fost revocat. Șeful FBI, J. Edgar Hoover, și Consiliul pentru Activități Antiamericane din Camera Reprezentanților (HUAC) credeau că acesta injecta propagandă comunistă în filmele sale.

Un Chaplin dezamăgit și-a stabilit domiciliul permanent în Vevey, Elveția. S-a întors pentru scurt timp și triumfător în Statele Unite în aprilie 1972, împreună cu soția sa, pentru a primi un Oscar onorific, când a primit o ovație record de 5 minute în picioare.

Ultimul film al lui Chaplin a fost „O contesă din Hong Kong” în 1967, cu Marlon Brando în rol principal. Nu a avut succes comercial. Treptat, sănătatea sa, cândva robustă, s-a deteriorat, iar spre sfârșitul vieții a ajuns să fie imobilizat într-un scaun cu rotile. A murit în ziua de Crăciun a anului 1977, la Vevey, Elveția.

Căsătorii și amante

Viața romantică a lui Chaplin a fost colorată și variată. A avut o fixație pe tot parcursul vieții pentru femeile mai tinere. Acest lucru a fost atribuit infatuării sale adolescentine pentru Hetty Kelly, pe care a întâlnit-o în Marea Britanie când el avea nouăsprezece ani, iar ea cincisprezece, și pe care nu a uitat-o niciodată.

Avea 29 de ani când s-a căsătorit cu prima sa soție, Mildred Harris, în 1918; ea avea 17 ani. Copilul lor a murit la două zile, iar el și Mildred au divorțat în 1921.

Prima capodoperă a lui Chaplin a fost „Goana după aur” în 1925, iar el a cunoscut-o pe a doua sa soție, Lita Grey, în timp ce aceasta a participat la un test de ecranizare pentru film. Ea avea 16 ani, iar el 35 când s-au căsătorit în 1924, iar fiul lor, Charles Spencer Chaplin, s-a născut 6 luni mai târziu. Căsătoria a durat doar doi ani și jumătate înainte de divorț în 1927.

După lansarea filmului „Timpurile moderne” în 1936, Chaplin a pornit spre Orientul Îndepărtat însoțit de colega sa de platou, Paulette Goddard, și de mama acesteia. Se presupune că Chaplin și Goddard s-au căsătorit în secret în timpul călătoriei, dar documentele oficiale ale căsătoriei nu au fost niciodată văzute. El avea 47 de ani, iar ea 26. Paulette a continuat să filmeze „Marele dictator” în 1940 cu Chaplin, dar mariajul s-a destrămat și au divorțat în 1942.

În iunie 1943, Chaplin s-a căsătorit cu Oona O'Neill, fiica dramaturgului Eugene O'Neill. El avea 54 de ani, iar ea 17. S-a dovedit a fi singura sa căsnicie cu adevărat fericită. Au avut trei fii și cinci fiice. Oona i-a supraviețuit lui Chaplin cu paisprezece ani. A murit de cancer în 1991.

Chaplin a avut multe aventuri amoroase în afara căsniciei. Prima și cea mai lungă a fost cu colega sa de platou din multe dintre primele sale filme, Edna Purviance. S-au cunoscut în 1913 și, deși relația s-a încheiat în 1917, au rămas prieteni pentru tot restul vieții, ea rămânând pe lista de plată a lui Chaplin până la moartea sa, în 1958. Ultimele sale două apariții au fost roluri neoficiale în „Monsieur Verdoux” și „Limelight”.

În 1942, Chaplin a avut o scurtă aventură cu actrița Joan Barry, pe care o lua în considerare pentru un rol într-un viitor film. În 1943, ea a născut un copil și a intentat un proces de paternitate împotriva lui. Curtea Supremă a decis că el trebuie să asigure financiar întreținerea copilului, chiar dacă analizele de sânge au dovedit că nu era tatăl. Imaginea publică a lui Chaplin a scăzut drastic ca urmare a publicității cazului. Joan Barry a fost internată ca schizofrenică într-un spital de stat din California în 1953.

$$$

 S-a întâmplat în 21 ianuarie1941: Între 21 şi 23 ianuarie, mişcarea legionară a organizat o rebeliune armată, prin care urmărea înlăturarea generalului Ion Antonescu şi preluarea întregii puteri în stat, ocazie cu care au avut loc masacre, jafuri şi distrugeri. După înăbuşirea rebeliunii de către armată, mişcarea legionară a fost înlăturată de la putere şi interzisă (Horia Sima şi un grup de apropiaţi ai săi au fost salvaţi de naziști şi duşi în Germania). Circa opt mii de legionari au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la diverse pedepse, iar conducerea statului s-a concentrat numai în mâinile lui Ion Antonescu.

Rebeliunea legionară din perioada 21-23 ianuarie 1941 a reprezentat confruntarea violentă dintre gruparea Garda de Fier și fostul lor partener la guvernarea României, Ion Antonescu, desemnând sfârșitul statului național legionar, care luase naștere la 14 septembrie 1940. În cursul său, grupările legionare au aplicat tactici teroriste, vizând populația Bucureștiului și în mod special populația evreiască din oraș, crimele comise în acest context purtând și numele de Pogromul de la București. Totuși, rebeliunea a avut un caracter național, în marile orașe ale României desfășurându-se diverse acțiuni legionare. Rebeliunea, desfășurată în contextul celui de-al doilea război mondial și al aderării României la Puterile Axei, a pus de asemenea capăt primei etape de alianță între legionari și Germania nazistă, deoarece liderul german Adolf Hitler a preferat să-i acorde sprijinul său lui Antonescu. Legionarii puneau sub semnul întrebării loialitatea lui Antonescu faţă de România şi cereau demisia câtorva miniştri din cabinetul său. Astfel, ei au ocupat sediul poliţiei şi a postului naţional de radio. Mulţi alţi legionari au ocupat clădirile în care lucrau, s-au baricadat, iar sub ameninţarea armelor au preluat controlul. Poetul Radu Gyr, de la balconul Teatrului Naţional, s-a adresat mulţimii cerând legionarilor să ocupe posturile de telefonie îndemnându-i totodată să interpreteze cântece legionare.

Răspunsul armatei a fost cât se poate de prompt şi nu s-a lăsat deloc aşteptat. Şase regimente şi un batalion au ocupat Piaţa Victoriei. Aceştia au deschis focul şi au răscolit clădirile din apropiere. Oricine se apropia la mai mult de cinci sute de metri de soldaţi era împuşcat iar tancurile au tras fără încetare în clădirile ocupate de legionari. Rebelii fideli Legiunii au continuat lupta și nu de puţine ori s-a ajuns la lupe corp la corp. Rebeliunea devenise un sângeros război deschis care se va încheia la 23 ianuarie odată cu victoria, de altfel normală, a armatei. În doar trei zile armata a reuşit să îi învingă pe legionari. Presa legionară însă scria că rebeliunea era un complot iudeo-masonic şi susţinea cu înverşunare că armata a tras în protestatarii care, în mod paşnic, intonau cântece legionare...După rebeliune, liderii Mişcării Legionare au decis să suspende orice activitate.

Legiunea era definitiv înfrântă, dar, chiar şi aşa existau suspiciuni că celule legionare încearcă în continuare asasinarea lui Ion Antonescu. Represiunea din partea generalului a venit imediat. Cei care au reuşit să fugă din ţară au făcut-o, în special, în Germania. De altfel, Horia Sima, liderul Mişcării Legionare a fost unul dintre ei. În total circa patru sute de legionari s-au refugiat în Germania nazistă iar cei care nu au fugit din ţară au fost arestaţi. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcătuit în principal din ofițeri, a căror sarcină era aceea de a asigura ordinea publică și administrarea eficientă, iar la 14 februarie 1941 statul național-legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Antonescu. Merită amintit și faptul că Uzinele Malaxa au fabricat sub licență 126 de șenilete Renault UE, iar Nicolae Malaxa le-a dat legionarilor două șenilete direct de pe linia de producție în timpul rebeliunii din 1941, fapt care a condus la confiscarea uzinelor de către statul român. 

Cei implicați au avut două poziții diametral opuse. Cei din gruparea antonesciană susțineau că rebeliunea legionară a dus țara pe marginea prăpastiei. În anul 1941 s-au publicat chiar două volume intitulate „Pe marginea prăpastiei”. Legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu, care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere...

Surse:

http://stiri.tvr.ro/se-implinesc-73-de-ani-de-la-rebeliunea-legionara-o-pata-neagra-in-istoria-romaniei_39487.html#view

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rebeliunea-legionara-o-mineriada-impotriva-maresalului

http://www.ziare.com/cultura/documentar/zilele-rebeliunii-legionare-dosarele-istoriei-1069984

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10/miscellanea/16%20daescu_mihail.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 21 ianuarie…

– 1077: Henric al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, se prezintă ca penitent la Canossa (localitate din Italia de nord), pentru a obține iertarea papei; după o așteptare de 3 zile, este primit de către papă care îi ridică excomunicarea.

– 1118: A murit Papa Pascal al II-lea

– 1495: A murit Magdalena de Valois, fiica regelui Carol al VII-lea al Franței, regentă a Navarei (n. 1443)

– 1519: A murit Vasco Núñez de Balboa, explorator spaniol (n. cca. 1475)

– 1276: Inocențiu al V-lea devine papă.

– 1338: S-a născut Carol al V-lea al Franței (d. 1380)

–1643: Navigatorul olandez Abel Tasman descoperă insula Tonga din Oceanul Pacific.

– 1648: La Alba Iulia apare prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, cunoscut sub numele de „Noul Testament de la Bălgrad”. Ediția este coordonată de mitropolitul Simion Ștefan.Unele surse indică data de 20 ianuarie iar altele 21 ianuarie.

– 1725: S-a născut poetul Matei Milu, precursor, în literatura română, al poeziei satirice (m. 1801).

–1732: S-a născut Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg(d. 1797)

–1793: A murit Ludovic al XVI-lea, rege al Franţei între anii 1774 şi 1792; a încercat să stăvilească criza regimului feudal absolutist, dar a fost detronat (1792) de Revoluţia franceză (1789-1794), condamnat la moarte şi ghilotinat (n. 1754)

– 1793: Rusia și Prusia împart Polonia

–1796: S-a născut Prințesa Marie de Hesse-Cassel, Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz (d. 1880)

–1805: S-a născut Florian Aaron, istoric şi publicist; precursor al lui Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, a făcut în istoriografia română trecerea de la iluminism la romantism; propagator al ideilor Şcolii Ardelene în Ţara Românească; participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească şi din Transilvania (m. 1887)

– 1814: A murit scriitorul francez Bernardin de Saint-Pierre, precursor al romantismului (n. 1737)

–1821: S-a născut Vincențiu Babeș, publicist, om politic și membru fondator al Societății Academice Române (d. 1907)

– 1851: A murit Gustav Albert Lortzing, actor, compozitor, cântăreț și dirijor german (n. 1801)

– 1872: A murit Franz Grillparzer, poet şi dramaturg austriac (n. 1791)

–1885: S-a născut geograful George Vâlsan; a pus bazele geomorfologiei moderne în România; membru titular al Academiei Române din 1920 (m. 1935)

– 1892: A murit John Conch Adams, matematician şi astronom englez, unul dintre descoperitorii planetei Neptun (n. 1819)

– 1898, 21.I / 3.II: S-a născut Gheorghe I. Brătianu (fiul lui Ionel Brătianu), istoric (creator de şcoală în istoriografia românească) şi om politic liberal; membru titular al Academiei Române din 1942; arestat de autorităţile comuniste în 1948 (m. 1953, în închisoarea de la Sighet) 

– 1899: Se produce primul automobil Opel.

– 1900: S-a născut istoricul Victor Papacostea, specialist în istoria comparată a ţărilor balcanice; fondator şi director al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1938-1947) şi al revistei „Balcanica” (1938-1945) (m. 1962)

– 1900: S-a născut compozitorul Vasile Popovici (m. 1973)

– 1900: S-a născut Tiberiu Vornic, prozator, dramaturg şi publicist de notorietate în perioada interbelică (m. 1975)

–1900: S-a născut Victor Papacostea, istoric, specialist în istoria comparată a țărilor balcanice (d. 1962)

– 1905: S-a născut renumitul creator francez de modă Christian Dior; a exercitat o influenţă deosebită în lumea modei anilor ’40 şi ’50 (m. 1957)

– 1906, 21.I/7.II: S-a născut inginerul rus Oleg Antonov, cunoscut constructor de avioane (m. 1984)

– 1906: Prima audiţie, în cadrul Concertelor Colonne din Paris, a Simfoniei I op. 13 de George Enescu; dirijor, Edouard Colonne

– 1907: A murit filologul italian Graziadio Isaia Ascoli; a debutat în lingvistică cu o lucrare în legătură cu limba română, căutând să stabilească un paralelism între aceasta şi dialecte din Friuli; membru de onoare străin al Societăţii Academice Române din 1877 (n. 1829)

– 1911: Prima ediție a Raliului Monte Carlo.

–1917: S-a născut Silvian Iosifescu, critic și teoretician literar, traducător

– 1918: S-a născut Antonio Janigro, violoncelist, dirijor şi profesor italian (m. 1989) 

– 1918: A murit Victor Mihaly de Apșa, mitropolit greco-catolic, membru de onoare al Academiei Române (n. 1841)

–1920: Se încheiau lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (începute la 18.I.1919), la care a participat şi o delegaţie română (Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu ş.a.). Au fost elaborate textele tratatelor de pace dintre ţările învingătoare în Primul Război Mondial (27 de state, printre care şi România) şi ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia). Din perspectivă românească, Conferinţa are o semnificaţie deosebită pentru că, prin sistemul tratatelor semnate (în anii 1919 şi 1920) cu ţările învinse, se recunoştea şi se consacra pe plan internaţional procesul de unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România

–1920: S-a născut Viorel Ban, prim solist al Operei Române

–1922: S-a născut Telly Savalas, actor de film şi cântăreţ american de origine greacă (m. 1994)

– 1924: S-a născut comicul englez Benny Hill (m. 1992)

–1924: A murit Vladimir Ilici Lenin (numele real: Ulianov), om politic rus, teoretician şi conducător al mişcării comuniste ruse şi internaţionale; întemeietor al partidului comunist al bolşevicilor (1903) şi al statului sovietic (preşedinte al guvernului sovietic – Consiliul Comisarilor Poporului, între anii 1917 şi 1924), de numele său fiind legate primele decrete ale puterii sovietice; Lenin a recurs la aplicarea, pe scară largă, a violenţei şi cruntei represiuni împotriva forţelor politice de opoziţie, a clerului şi intelectualilor (arestări, execuţii); a iniţiat crearea Internaţionalei a III-a, Comuniste (1919) (n. 1870)

– 1927: S-a născut Petru Creţia, filolog, elenist, poet, filosof, eseist, eminescolog, editor, profesor şi traducător (m. 1997)

– 1936: S-a născut Koji Hashimoto, regizor japonez de film (m. 2005)

– 1936: A murit Roman Ciorogariu, episcop de Oradea (din 1920), primul episcop ortodox din acest oraş; s-a implicat în lupta pentru realizarea statului naţional unitar român şi a depus eforturi pentru întemeierea unor instituţii şi publicaţii religioase în vestul ţării (Institutul Teologic din Arad, Academia teologică din Oradea, revista „Biserica şi şcoala” ş.a.); membru de onoare al Academiei Române din 1921 (n. 1852)

– 1938: A murit Georges Méliès, realizator francez de filme (n. 1861)

– 1940: A murit istoricul croat Ferdo (Ferdinand) Sisič; specialist în istoria slavilor meridionali; colaborator la publicaţii româneşti de specialitate, a contribuit la întărirea legăturilor dintre cele două şcoli istorice; membru corespondent străin al Academiei Române din 1930 (n. 1869)

– 1941: S-a născut tenorul şi dirijorul spaniol Placido Domingo

– 1941: A murit compozitorul Simeon Nicolescu, fondator şi dirijor al Societăţii „Muzica” din Bucureşti (n. 1888)

– 1941: S-a născut solistul american de muzică folk, compozitorul şi chitaristul Richie Havens (m. 2013)

– 1941: Între 21 şi 23 ianuarie, mişcarea legionară a organizat o rebeliune armată, prin care urmărea înlăturarea generalului Ion Antonescu şi preluarea întregii puteri în stat, ocazie cu care au avut loc masacre, jafuri şi distrugeri. După înăbuşirea rebeliunii de către armată, mişcarea legionară a fost înlăturată de la putere şi interzisă (Horia Sima şi un grup de apropiaţi ai săi au fost salvaţi de hitlerişti şi duşi în Germania). Circa 8000 de legionari au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la diverse pedepse, iar conducerea statului s-a concentrat numai în mâinile lui Ion Antonescu

– 1942: S-a născut cântăreţul american de muzică soul Edwin Starr, autor al hit-ului anilor ’70 „War” („Război”) (m. 2003)

– 1944: S-a născut prof. dr. Dan Tulbure, fost director general al Institutului Clinic Fundeni între anii 2000 şi 2005 şi director al Centrului de Anestezie şi Terapie Intensivă din cadrul aceleiaşi unităţi sanitare (m. 2015)

– 1950: S-a născut (în Trinidad Tobago) cantautorul britanic Billy Ocean (numele real: Leslie Sebastian Charles)

– 1950: A murit scriitorul englez George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 1903). Dicţionarul de biografii literare englezeşti şi americane (1960) dă ca dată a morţii 23.I.1950

- 1954: Primul submarin bazat pe energie nucleară – „USS Nautilus” este lansat la apă de Statele Unite la Groton, Conneticut.

– 1956: S-a născut actriţa americană Geena Davis

– 1958: A murit dirijorul şi pianistul spaniol Ataulfo Argenta (n. 1913) 

– 1959: A murit Cecil B. DeMille, regizor şi producător american de film; unul dintre întemeietorii Hollywood-ului; a contribuit la înfiinţarea şi dezvoltarea companiei Paramount Pictures (n. 1881)

– 1962: S-a născut actriţa franceză de film Marie Trintignant (m. 2003)

– 1964: Eugen Ionescu, dramaturg francez de origine română, este ales membru al Academiei Franceze.

– 1973: S-a născut actriţa Dorina Chiriac 

– 1976: A murit Romeo Alexandrescu, compozitor, muzicolog şi critic muzical (n. 1902)

– 1976: Supersonicul Concorde, care a fost dezvoltat datorită unei colaborări între francezi și englezi, a fost folosit pentru prima oară.

– 1977: Restabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Spania, la nivel de ambasadă. Spania a recunoscut independenţa de stat a României la 12 aprilie 1880. Relaţiile diplomatice între România şi Spania au fost stabilite la 23 iunie / 5 iulie 1881, când a fost înfiinţată, la Bucureşti, Legaţia Regatului Spaniei, condusă de Juan Pedro de Aladro, însărcinat cu afaceri. După încheierea primei convenţii comerciale între cele două ţări, în 1908, România a iniţiat, în 1911, demersurile pentru înfiinţarea Legaţiei României în Spania, eveniment produs la 15 iunie 1913, sub conducerea lui George Cretzianu, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. La 4 aprilie 1946, guvernul român a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul generalului Franco. La 22 mai 1946, guvernul român a recunoscut guvernul Spaniei în exil. La 5 ianuarie 1967, a fost semnat, la Paris, Acordul privind înfiinţarea de reprezentanţe consulare şi comerciale în cele două capitale, conduse de miniştri plenipotenţiari. La 21 ianuarie 1977, s-au restabilit relaţiile diplomatice la nivel de ambasadă şi s-au acreditat ambasadori rezidenţi în capitalele celor două ţări

– 1990: Studioul teritorial Radio Constanţa al Radiodifuziunii Române a fost cel dintâi post de radio care a început să emită după decembrie 1989. Lansat sub devizele „Inima care bate pentru toată Dobrogea!” şi „Căldura glasului unui prieten”, postul emite pe frecvenţele de 909 KHz Constanţa şi 1530 KHz Tulcea, precum şi pe 100,1 MHz şi 90,8 MHz, în banda de unde ultrascurte, pentru ascultătorii din judeţele Constanţa şi Tulcea, însă este recepţionat şi în judeţele Brăila, Buzău, Vrancea, Galaţi, Ialomiţa şi Călăraşi. Din septembrie 2002, Radio Constanţa, alături de Radio Bucureşti, încep să emită program propriu 24 de ore din 24. În perioada mai – septembrie, pe frecvenţele de 100,1 FM şi 90,8 FM, Radio Constanţa transmite programul estival Radio Vacanţa, având ca arie de acoperire întreg litoralul românesc

– 1991: Deschiderea Oficiului Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) la Bucureşti

– 1998: Papa Ioan Paul al II-lea vizitează Cuba.

– 1999: A murit Charles Brown, cântăreţ american de blues şi pianist (n. 1920)

– 1999: A cincea mineriadă: La București are loc o conferință de presă comună a GDS, Alianța Civică, AFDPR, LADO, Asociația victimelor mineriadelor 1990–1991, la care se face publică hotărârea de a organiza un marș de protest față de manifestările minerilor, vineri, 22 ianuarie 1999. La Timișoara, peste o mie de reprezentanți ai societății civile organizează un miting de protest. La ora 15.00, minerii forțează barajul de la Costești, pe care după o oră îl sparg.

– 2001: Jutta Kleinschmidt prima femeie care câștigă (2001) Raliul Paris-Dakar la categoria motociclete.

– 2004: A murit arheologul italian de origine română Dinu Adameşteanu; studii privind colonizarea greacă din sudul Italiei şi Sicilia, precum şi privind utilizarea aerofotoarheologiei; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1992 (n. 1913)

– 2005: A murit Antonio Alexe, baschetbalist român (n. 1969)

– 2007: A murit, într-un accident de maşină, atleta Maria Cioncan, medaliată cu bronz la proba de 1500 m la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004 (n. 1977)

– 2013: A murit Jancsi Körössy, pianist, orchestrator şi compozitor de jazz de naţionalitate maghiară; primul muzician român care a combinat folclorul românesc cu ritmurile de jazz; considerat „cel mai autentic pianist de jazz european” de cunoscutul critic american de jazz Willis Connover; stabilit după 1969 în SUA (n. 1926, Cluj)

– 2015: A murit tenorul austriac Waldemar Kmentt (n. 1929)

$$$

 21 ianuarie 1991: S-a stins din viață Ileana a României, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria.

Principesa Ileana a României (cunoscută și ca domnița Ileana; 5 ianuarie 1909, București – 21 ianuarie 1991, Pennsylvania) a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României. Se înrudea prin mama sa cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia.

După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana prin căsătorie. În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România.

Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale, îngrijind în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Germania nazistă, de militarii români răniți. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”, care a funcționat prin eforturile sale. În acest scop, principesa nu a ezitat să mențină legături cu noii lideri comuniști ai României. La scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948.

Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj încheiat de asemenea prin divorț.

În anul 1961 a ales calea monahismului și a intrat la Mănăstirea ortodoxă din Bussy-en-Othe⁠. În 1967 a devenit călugăriță și a primit numele „Maica Alexandra”. Ulterior a fondat Mănăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990.

COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA

Ileana s-a născut la București la 5 ianuarie 1909, ca fiica cea mică a reginei Maria a României și a regelui Ferdinand I al României. Deși au existat zvonuri că tatăl adevărat al Ileanei este de fapt Prințul Barbu Știrbei, regele a admis paternitatea, scrisorile prințului Știrbei către regină nelăsând nimic de înțeles în acest sens, el păstrând față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea față de ceilalți copii ai cuplului princiar Ferdinand-Maria.

Ileana a avut patru frați mai mari: Carol, Elisabeta - mai târziu regină a Greciei, Maria - mai târziu regină a Iugoslaviei - și Nicolae. Despre fratele ei mai mic, Mircea, de asemenea s-a spus că ar fi fost copilul Prințului Știrbei; Prințul Mircea a murit la aproape patru ani de febră tifoidă.

Până la vârsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieți la palat. Declanșarea Primului Război Mondial, a obligat familia regală, împreună cu guvernul și parlamentul, să se refugieze din calea trupelor germane la Iași. Educația a primit-o cu precădere în familie, de la pregătitori, de la părinti și de la personalul curții. De la mama sa a învățat limbile engleza și franceza, iar de la tată - germana. Regina Maria considera că Ileana a fost singura dintre copiii săi care ar fi meritat cu adevărat să poarte o coroană regală. Asta deoarece Ileana a înțeles de mică ce înseamnă datoria față de țară, de a fi prințesă, de a se fi născut într-o familie domnitoare, dar și nevoia de a-și dedica viața celorlalți.

Copilăria Ilenei a fost marcată de două evenimente tragice. Unul, de mare amploare, a fost războiul, iar celălalt a fost moartea fratelui său, despre care spunea că a fost "marea dragoste a inimii mele". În timpul Primului Război Mondial, în timpul refugiului de la Iași, Principesa Ileana și-a însoțit mama în vizitele sale prin spitale, alături de celelalte principese, Mignon și Elisabeta, chiar dacă nu avea nici zece ani împliniți. Ileana dorea să-i ajute și să-i aline pe răniți, nesfiindu-se deloc de scenele din spitale, deși erau dureroase pentru ochii unui copil. Perioada refugiului de la Iași a fost foarte grea pentru Familia Regală, care a simțit direct toate lipsurile și greutățile cu care se confrunta populația. Astfel, Ileana avea să își amintească, ani mai târziu, că pe atunci îi era tot timpul foame, dar că nici nu dorea să mănânce din cauză că mâncarea la care aveau acces nu era variată, ba chiar uneori aproape necomestibilă.

A fost crescută cu dragostea față de România, poporul, tradițiile și limba română. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie, unde au învățat și surorile sale. A studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Al. Steriadi. În 1926 călătorește împreună cu Regina Maria și fratele Nicolae în America, și apoi în Spania.

Domnița Ileana - cum o numeau apropiații - a fost fondatoarea sau președintele a unor organizații de cercetași ca Asociația Creștină a femeilor române, Asociația Ghidelor și Ghizilor din România etc. Principesa Ileana fiind pasionată de yachting, obține brevetul de căpitan de cursă lungă,( nu putea sa fie căpitan de cursă lunga ci doar skipper) navigând mai mulți ani cu yachtul „Isprava”, fiind singura femeie din România cu această calificare. Participă la diverse expediții în Munții Carpați și își urmează interesul pentru sport prin înscrierea la cursurile Școlii de Educație Fizică din București, și dragostea pentru navigație.

MARIAJUL

În timpul „Restaurației“, Ileana se afla într-un voiaj în Egipt. Ea a salutat gestul politic al fratelui său, însă, la scurt timp, noul Rege, Carol al II-lea, a hotărât să-i restrângă aparițiile publice, deranjat de popularitatea Domniței de strânsa legătură a acesteia cu Regina Maria. La sfârșitul anului 1930, Ileana îi scria Regelui Carol al II-lea: „Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci știi cât de mult țin la tine și cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulțumesc, dar sunt tânără și greșesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc fiindcă îmi ești Rege și apoi ești fratele meu pe care îl iubesc atât de mult”. Dar Regele, hotărât să nu împartă cu nici un alt membru al familiei regale puterea politică și popularitatea de care se bucura familia regală, a găsit o soluție simplă de „a scăpa” de sora sa: Ileana trebuia să se mărite cu un prinț străin și să plece din țară. În vara anului 1930, însoțind-o pe Regină într-o vizită în Spania, Principesa îl întâlnește la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins“.

În martie 1931, Ileana și Regina Maria, întorcându-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitații primite din Umkirch, de la reședința verilor Hohenzollern. Aici, Ileana îl reîntâlnește pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntâlnirea nu era întâmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorința expresă a Regelui Carol al II-lea. Inițiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvântarea și consimțământul ca șef al Casei Regale. La întoarcerea în țară, Ileana a anunțat oficial că intenționează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Șeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, își dă acordul.

Anton era fiul Arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana și al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, născut la 20 martie 1901, în Viena imperială. Numele complet al Arhiducelui era Anton Maria Franz Leopold Blanka Carl Iosef Ignatz Raphael Michael Margaretha Nicetas, un nume demn de un arhiduce de Austria, primit în amintirea nașilor de botez. După proclamarea Republicii Austria, Anton și familia sa se retrag în Spania. Arhiducele, absolvent al școlii Superioare de Inginerie din Madrid, s-a angajat la uzinele Ford din Londra, după care s-a stabilit la Barcelona, unde a deschis, împreună cu fratele său Franz-Josef, un service automobilistic și de aviație. Împătimit aviator, era câștigătorul a numeroase concursuri aviatice internaționale. Astfel, pe cei doi logodnici îi apropia și pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism și yachting.

Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtășite de ambii soți și o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei are loc la Castelul Pelișor, pe dată de 26-27 iulie, la vârsta de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea.

Însă până la momentul căsătoriei, a trebuit rezolvată o problemă importantă: mirii erau de confesiuni diferite, iar Biserica Catolică era extrem de intransigentă când venea vorba de acceptarea unor astfel de uniuni. În urma negocierilor acerbe dintre cele două familii și Sf. Scaun, singura variantă acceptată a fost oficierea unei ceremonii catolice, fără nicio intervenție din partea clerului ortodox. Ileana a insistat însă să se spovedească și să primească împărtășania înainte de căsătorie, ceea ce a dat Bisericii Ortodoxe șansa de a se implica în nunta principesei. Nunta a fost un prilej de sărbătoare pentru țară; au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean. Mirii au plecat în luna de miere chiar în aceeași zi: au petrecut o săptămână la Bran, apoi au pornit într-un voiaj prin Europa.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial Ileana a organizat un spital pentru soldații români la castel. În martie 1944, ca să scape de persecuțiile naziștilor s-a mutat de la Viena cu întreaga familie înapoi în România unde a locuit la Castelul Bran, primit de mama sa cadou din partea orașului Brașov. Înființează lângă Castel, Spitalul „Inima Reginei”, în onoarea reginei Maria.

REÎNTOARCEREA ÎN ROMÂNIA

În primăvara lui 1938 Austria a fost anexată Reich-ului german, iar noua situație politică, cu naziștii la putere, a complicat mult viața familiei. Descendența princiară a acesteia și a soțului a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat de mai multe ori, iar cei doi, urmăriți pentru a preveni eventualele comploturi dinastice împotriva noii puteri. În aceeași perioadă, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dorind să-și aprofundeze cunoștințele pentru munca de infirmieră, dar nu s-a alăturat organizației în mod oficial deoarece asta ar fi însemnat să depună un jurământ față de Hitler. Aflată la Viena, Ileana află că unul dintre spitalele militare din oraș adăpostea un ofițer român rănit. Principesa se hotărăște să meargă să-l viziteze, iar la fața locului află că erau de fapt doi ofițeri, separați de camarazii lor răniți cu care fuseseră trimiși la Viena. Atunci, principesa Ileana s-a străduit să-i găsească pe ceilalți treizeci de soldați români răniți și i-a ajutat pe fiecare cum a putut. Astfel, domnița Ileana a început munca în slujba soldaților care o va aduce, în cele din urmă, înapoi în România. Din aceste eforturi s-a născut ideea organizării unui spital la Castelul Sonnberg⁠ din Hollabrunn, dedicat soldaților români care urmau să fie operați, spital devenit operațional câteva luni mai târziu, în aprilie 1943.

În vara aceluiași an, Ileana a venit în România, unde s-a întâlnit cu oficiali ai Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. Aflată la Ploiești, a fost surprinsă de un bombardament, iar asta a pus-o pe gânduri: România trecea prin clipe grele și avea nevoie de ajutorul ei, datoria de principesă a României o chema înapoi în țară. Ileana s-a consultat atunci cu prințul Barbu Știrbey, vechiul sfătuitor al mamei sale, Regina Maria. Devenise foarte greu să trăiască în Austria, unde nu se mai putea ține departe de problemele politice, de îndoctrinarea nazistă, și nici nu putea rămâne indiferentă la abuzurile care aveau loc în Reich. Barbu Știrbey i-a pus atunci o întrebare: "Trebuie să te hotărăști ce ești: austriacă, nemțoaică sau româncă? Răspunsul era simplu: "Sunt româncă". A început astfel o perioadă de un an de zile în care principesa va face mai multe călătorii în România în slujba misiunii pe care și-o asumase, pentru soldații români, iar în cele din urmă a revenit definitiv în România. Astfel, în primăvara lui 1944 și-a adus cei trei copii mici la Bran (Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta), ceilalți trei, mai mari, fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. Ileana a început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, începându-și munca la cantină, servind ceai cald și mâncare soldaților sosiți cu trenul, apoi a lucrat la un dispensar. De asemenea, s-a implicat și în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, inaugurat pe 10 mai, de ziua națională a României.

EXILUL

După 23 august 1944, țara a fost invadată de facto de Armata Roșie, iar Regele Mihai a fost forțat să abdice în cele din urmă la 30 decembrie 1947, de Petru Groza și Gheorghiu-Dej. Conform propriilor ei memorii, Ileana s-a întâlnit cu Regele Mihai și Regina mamă Elena pe drumul dintre București și Sinaia, aceștia povestindu-i ce se întâmplase pe 30 decembrie. Regele a părăsit țara pe 3 ianuarie 1948, fiind urmat la câteva zile de mătușile sale, Ileana și Elisabeta.

Prin Decretul nr. 38 din 1948 se treceau în proprietatea statului toate bunurile deținute de regele Mihai și ceilalți membri ai familiei regale la data de 6 martie 1945 și toate bunurile dobândite după această dată.

Plecarea în exil a fost o lovitură extrem de dură pentru Ileana: "După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna în România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar în interior, <eul> esențial, pe care tot restul era construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu."

Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie întâi în Elveția apoi în Argentina. În Elveția s-a reîntâlnit, după câteva săptămâni, cu Regele Mihai, revederea fiind tristă, umbrită de durerea despărțirii de țară. La Buenos Aires a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”. În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării sale.

În 1954 mariajul cu Arhiducele Anton s-a terminat prin divorț. În același an principesa s-a recăsătorit, de această dată cu Ștefan Isărescu în Newton, Massachusetts, mariaj terminat în 1965 prin divorț. În 1959, principesa a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) și a soțului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia (15 ianuarie 1959). În 1961, Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a lăsat astfel trecutul regal în spate și a devenit Maica Alexandra. În 1967, Principesa s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Române și a devenit stareța mănăstirii cu hramul "Schimbarea la față" din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991.

După căderea regimului Ceaușescu, Maica Alexandra a apucat să viziteze România, eliberată de regimul comunist care o alungase din țară în 1948, în septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani, fiind întâmpinată de sute de oameni care o aclamau și strigau "Trăiască Regele Mihai". Aici a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de "domnița" lor. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin iar la 21 ianuarie, a murit la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a complicațiilor survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia mânăstirii unde a locuit de la început. Este înmormântată în Mânăstirea „Schimbarea la Față”.

Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951, iar în România în 2005 sub titlul Trăiesc din nou.

FAMILIA

Conjuncturile politice ale timpurilor, revoluția din Spania și decizia lui Carol al II-lea ca descendenții din familia Habsburg sa nu fie născuți pe pământ românesc a pus pe tinerii căsătoriți în mare dificultate. Ei sunt nevoiți să plece în Austria în 1931. După căsătorie, cei doi au locuit un timp la Munchen, apoi la Modling, lângă capitala austriacă, odată ce Anton s-a putut întoarce în țara sa natală. În 1934 s-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună, și s-a muncit mult pentru restaurarea lui astfel încât să fie potrivit ca locuință de familie. Era o casă mare, de 35 de camere, dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în ultimii ani, în care familia a locuit confortabil timp de zece ani.

Aici s-au născut cei șase copii:

- Ștefan, Arhiduce de Austria (1932-1998)

- Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959)

- Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935)

- Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937)

- Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (1939-2021)

- Elisabeta, Arhiducesă de Austria (1942-2019)