$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie 1571: La această dată, a murit Benvenuto Cellini, sculptor, gravor şi scriitor florentin (n. 3 noiembrie 1500 în Florența - d. Florența). Sculptor florentin, bijutier şi scriitor, unul dintre cei mai importanţi artişti manierişti şi, datorită vieţii şi perioadei în care a trăit, descrise în autobiografia sa, una dintre cele mai pitoreşti figuri ale Renaşterii.

Opunându-se tatălui său, care voia ca el să devină muzician, Cellini a intrat ca ucenic în atelierul aurarului florentin Andrea di Sandro Marcone. A fost exilat la Siena, după o încăierare, în 1516; s-a întors la Florenţa între 1517-1519 şi apoi s-a stabilit la Roma. Anchetat şi condamnat la moarte pentru că a luat parte la un duel în Florenţa în 1523, a fugit din nou la Roma, unde a lucrat pentru episcopul de Salamanca, Sigismundo Chigi, şi pentru papa Clement VII. Cellini a participat la apărarea Romei în timpul asediului din 1527, unde, potrivit relatărilor lui, i-ar fi împuşcat pe conetabilul de Bourbon şi pe prinţul de Orania. După prădarea Romei, s-a întors la Florenţa şi în 1528 a lucrat la Mantova, unde a confecţionat un sigiliu pentru cardinalul Gonzaga (Arhivele Episcopale ale oraşului Mantova). Întors la Roma în 1529, a fost numit maestro delle stampe („maestru al matriţelor”) la trezoreria papală şi între 1530-1531 a executat o cruce pectorală pentru Clement VII. Ca multe dintre lucrările din materiale preţioase ale lui Cellini, aceasta a fost topită, dar schiţa se găseşte la British Museum din Londra, în trei copii din sec. XVIII. Singurele lucrări care au supravieţuit dintre multele pe care le-a realizat pentru papă sunt două medalii din 1534 (Uffizi, Florenţa).

Condamnat pentru uciderea unui bijutier rival, Cellini a fost absolvit de papa Paul III; dar în anul următor, după rănirea unui notar, a fugit din Roma şi s-a refugiat în Florenţa, unde a executat mai multe monede pentru Alessandro de Medici (acum la Cabinet des Médailles, la Biblioteca Naţională din Paris). După încă un an în Roma, a făcut o vizită scurtă în Franţa, unde a fost primit de Francisc I, singura mărturie a acestei călătorii fiind o medalie portret a regelui (1538; palatul Bargello, Florenţa). La întoarcerea în Roma în 1537, a fost acuzat de delapidare şi a fost închis. A evadat, a fost din nou închis, iar în final a fost eliberat, în 1539, la insistenţa cardinalului d’Este din Ferrara, pentru care a executat un sigiliu (cca 1540; originalul s-a pierdut; în Lyon se află o stanţă din plumb). Invitat din nou în Franţa de Francisc I, a sosit la Fontainebleau în 1540, ducând cu el o solniţă neterminată, pe care a finisat-o în aur în 1540 pentru rege. Aceasta, singura lucrare din metale preţioase complet autentificată (Kunsthistorisches Muséum, Viena), este exemplul suprem de măiestrie al orfevrăriei renascentiste.

În 1542, regele i-a acordat lui Cellini cetăţenie franceză, iar în 1544 a primit o comandă regală pentru 12 lumânări din argint decorate cu personaje mitologice. Schiţa uneia dintre acestea, reprezentând-o pe Iunona, se află la Luvru, Paris. De asemenea, în perioada 1543-1544 a modelat şi turnat prima sa lucrare de mari proporţii – o mare lunetă de bronz, reprezentând-o pe Nimfa de la Fontainebleau, pentru intrarea în palatul Luvru. Pentru o fântână ce era proiectată la Fontainebleau a pregătit în 1543 un model pentru o statuie uriaşă a lui Marte (pierdută). În 1545, Cellini a părăsit Parisul în grabă şi s-a întors la Florenţa, unde a fost primit de către Cosimo de Medici şi i s-a comandat cea mai cunoscută sculptură a sa, o statuie din bronz a lui Perseu, aflată în Loggia dei Lanzi din Florenţa, unde se găseşte şi astăzi; aici i s-a comandat şi un bust uriaş al marelui duce de Toscana (palatul Bargello, Florenţa). Nevoit să fugă în Veneţia în 1546, pentru a scăpa de acuzaţiile de imoralitate, Cellini a terminat bustul în 1548.

În aceeaşi perioadă a restaurat un tors al lui Palestrina în chip de Ganymede (1546-1547; Uffizi, Florenţa) şi a sculptat în marmură statui ale lui Apollo şi Hyacint (1546) şi Narcis (1546-1547); toate cele trei lucrări se găsesc astăzi la palatul Bargello, la Florenţa, alături de un mic basorelief reprezentând un ogar, pe care îl făcuse ca probă pentru Perseu (1545). Un bust de bronz al unui bancher şi patron al artelor, Bindo Altoviti (cca 1550; Muzeul Isabella Stewart Gardner, Boston), a fost executat de Cellini la Florenţa. După dezvelirea lui Perseu (1545), a început lucrul la un crucifix din marmură pentru propriul său mormânt din biserica florentină Sanctissima Annunziata; acesta se află acum în biserica mănăstirii regale de la Escorial (Spania). Crucifixul Escorial (1556) ilustrează superioritatea artei lui Cellini faţă de lucrările rivalilor săi, Bartolommeo Ammannati şi Baccio Bandinelli. Două schiţe pentru sigiliul Academiei din Florenţa (aflate la British Museum, Londra, şi Graphische Sammlung, Munchen) datează din 1563.

A început să-şi scrie autobiografia în 1558 şi a terminat-o în 1562; iar în 1565 a început să lucreze la importantele sale tratate despre orfevrărie şi sculptură, Tratat de orfevrărie (Trattato dell’oreficeria) şi Tratat de sculptură (Trattato della scultura). Faima durabilă a lui Cellini se datorează mai mult relatării propriei vieţi decât lucrărilor sale ca artist. Apărută mai întâi în Italia în 1728, autobiografia lui Cellini a fost tradusă în engleză (1771), germană (1796) şi franceză (1882) şi, cum a fost publicată chiar la începutul romantismului, a devenit imediat faimoasă. Dictată unui asistent din atelierul său, este compusă într-un limbaj lipsit de artificii literare şi oferă o relatare la prima mână a experienţei artistului în Roma lui Clement VII, în Franţa lui Francisc I şi în Florenţa lui Cosimo de Medici. În ciuda exagerărilor evidente şi a tonului de multe ori lăudăros, este un document uman de o sinceritate surprinzătoare şi de o autenticitate incomparabilă şi, mulţumită acestuia, caracterul lui Cellini e cunoscut mai îndeaproape decât al oricărui alt personaj al vremii.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/61383-benvenuto-cellini.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/viata-lui-benvenuto-cellini-scrisa-de-el-insusi/

https://biography.yourdictionary.com/benvenuto-cellini

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/07/17/viata-lui-benvenuto-cellini/

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1785: La această dată, a murit în închisoare Crişan, unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti de la 1784 din Transilvania. Crişan, pe numele său adevărat Marcu Giurgiu, este unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784 din Munţii Apuseni, intitulată generic „răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan". Crişan era de loc din satul Vaca, din ţinutul Zarandului (azi satul Crişan, judeţul Hunedoara) şi era iobag al statului, având la vremea răscoalei vârsta de 52 ani. S-a născut în anul 1732 şi a fost fiul lui Petru Golda şi a fiicei preotului Giurgiu din satul Bulzeşti. Lui Marcu Giurgiu (sau George Crişan după cum se mai găseşte în unele documente) i se spunea Crişan pentru că era de loc din ţinutul prin care trece Crişul Alb, iar acestor localnici moţii, oameni de munte, le spun „crişeni". Era căsătorit şi avea un copil. În urma însurătorii se stabilise în satul Cărpeniş, de unde era de fel Cloşca şi probabil că aici s-au cunoscut.

Dacă Horea a fost conducătorul principal şi inspiratorul răscoalei ţărăneşti, Crişan a fost, fără îndoială, elementul de acţiune al acesteia. Fost militar în armata imperială, era o fire aprigă şi hotărâtă, era mândru, impunător şi sever. În locurile unde a acţionat, confruntările dintre ţărani şi oamenii înarmaţi ai nobililor unguri au fost de o deosebită violenţă. După ce s-a hotărât de către Horea întreruperea răscoalei în decembrie 1784, Crişan a încercat la rândul său să se ascundă, cu gândul ca în primăvara lui 1785 să reia lupta. A fost prins la 30 ianuarie 1785, tot prin trădare, ca şi Horea şi Cloşca, care fuseseră deja capturaţi la 27 decembrie 1784 şi din data de 2 ianuarie 1785 se găseau încarceraţi la Alba Iulia. Crişan a fost trădat de către nouă ţărani din satul Cărpeniş şi din împrejurimile acestuia, în frunte cu popa Moise din acest sat. A fost prins pe drumul ce duce spre Ponor şi dus la închisoarea din Alba Iulia. Cei care l-au prins, pe lângâ Popa Moise, au fost: Popa Moise cel tânăr, fiul preotului mai înainte amintit; Ion Clisaru, din Abrud; Ion Şoit, Todor Şoit, Lazăr Lacea, Irimie Şoit, gornic, Todor Şoit, toţi din Cărpeniş; Todor Holobuţ şi Ion Holobuţ din Şaza-Lupşa, Todor Momen din Lupşa şi Popa Simion din Şaza-Lupşa. 

Pe urmele lui Crişan se mai aflau locotenentul Nozdrovitzky din Regimentul De Vins şi sublocotenentul Neustätder din Regimentul Secuiesc, cu doi caporali, patru fruntaşi şi 50 de infanterişti din Regimentul De Vins şi maiorul Pückler cu un caporal şi zece husari din Regimentul de Toscana. Imediat după capturare, Crişan a fost dus la Abrud, iar de aici la Zlatna, pentru ca în final să fie încarcerat la Alba Iulia. Deodată cu el au fost prinşi soţia şi fiul său, precum şi un om care îl ajuta ca servitor. Ajuns la Abrud sub escortă militară tot în ziua de 30 ianuarie 1785, a fost interogat imediat de către maiorul Pückler, asistat de ofiţerii săi şi de magistratul oraşului Abrud. I s-au pus 30 de întrebări, benevolum examen (adică fără tortură; tortura la interogatorii era un fapt considerat normal şi obişnuit în acea epocă). În ziua de 1 februarie 1785 a fost dus sub escortă militară la Alba Iulia, unde a ajuns în aceeaşi zi, fiind întemniţat în cazematele care se aflau sub clădirea gărzii mari. (clădirea nu mai există în zilele noastre, fiind demolată în secolul al XVIII-lea).Aici a fost despărţit de soţie şi fiu, care fuseseră şi ei duşi la Alba Iulia. 

La 7 februarie 1785, vestea prinderii lui Crişan a ajuns la împăratul Iosif al II-lea, care a dispus recompensarea celor care l-au prins cu suma de 300 ducaţi, pe care să-i împartă între ei.Ştiind ce avea să urmeze, Crişan se spânzură în închisoare cu nojiţele de la opinci, la data de 13 februarie 1785. Capul său a fost expus într-o ţeapă în faţa propriei case.Trupul i-a fost despicat de călău în bucăţi, iar acestea trimise şi expuse public în diverse localităţi (Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni) ai căror ţărani se răsculaseră, cu scopul de a-i îngrozi pe aceştia şi a-i descuraja, ca să nu mai încerce pe viitor să se ridice împotriva nobilimii maghiare din Transilvania. În prezent în satul Crişan din judeţul Hunedoara se poate vizita casa lui Crişan, reconstituită la mijlocul anilor 1970 şi care adăposteşte şi un mic muzeu dedicat răscoalei ţărăneşti de la 1784.

Surse:

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, volumul III, ediţia a V-a, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007 

Prodan, David - Răscoala lui Horea, volumele I şi II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

http://www.dacoromania-alba.ro/nr20/220.htm

https://ziarulunirea.ro/horea-si-closca-executati-pe-dealul-furcilor-din-alba-iulia-in-28-februarie-1785-crisan-s-a-spanzurat-in-inchisoare-363239/

http://www.dacoromania-alba.ro/nr06/prima.htm

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1849: La această dată, delegaţia Adunării române de la Sibiu, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişa împăratului Franz Joseph I „Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina”, care cerea, între altele, legitima constituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, reprezentare proporţională în parlamentul imperial (13/25). Fiind adeptul zicalei româneşti că: „Vorba dulce, mult aduce!”, Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său.Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare. Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu. 

Conform „Petițiunii generale a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina” se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cât mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale. Nici memoriul din 26 aprilie/7 mai 1849, realizat împreună cu reprezentanţii poporului slovac nu a avut audienţa dorită.La fel ca şi predecesorul său, împăratul s-a mărginit să facă doar promisiuni.Demersul românilor la Viena a reprezentat o acţiune de o deosebită importanţă, fiind o variantă de program politic axat pe dezideratele întregii comunităţi naţionale din Imperiul austriac. Însă era exprimată şi ideea unirii românilor din Imperiu, o formulă susţinută de transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, dar şi de emigranţii revoluţionari din Ţara Românească şi Moldova. 

Unul dintre cei mai mari apărători ai ortodoxiei, identităţii naţionale şi unităţii românilor, mitropolitul şi îndrumătorul cultural, Andrei Şaguna, pe numele său de mirean Anastasie, s-a născut în Miskolc, Ungaria, la 20 decembrie 1808/1 ianuarie 1809, fiind fiul unui negustor macedonean.A făcut studii gimnaziale la Mişkolţ şi Pesta. Tot la Pesta a făcut studii superioare de filosofie şi de drept (1926-1829). La Vârşeţ a făcut studii teologice (din 1829), la terminarea cărora a intrat în mănăstirea sârbească Hopovo (1833), fiind tuns în monahism, primind numele Andrei. A fost profesor la Seminarul Teologic şi secretar al Consistoriului arhidiecezan din Karloveţ (din 1834), egumen la mănăstirile Iazac (1838), Beşenovo (1841), Hopovo (1842), Covil (1845), În 1846, a fost numit vicar general al Episcopiei vacante de la Sibiu. Un an mai târziu, a fost numit episcop, depunând, în această calitate eforturi în vederea restaurării vechii mitropolii a Transilvaniei. Episcopia ortodoxă de la Sibiu a fost ridicată la rangul de mitropolie la 12/24 decembrie 1864, Andrei Şaguna fiind numit mitropolit. În 1869 a aprobat statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, document după care s-a condus biserica din Transilvania până în 1925. Andrei Şaguna a susţinut şi s-a implicat în mişcarea revoluţionară a românilor transilvăneni din 1848-1849.

Surse:

„Istoria României în date'' , Ed. Enciclopedică, 2003

http://ireporter.ro/2013/02/13/petitiunea-generala-a-fruntasilor-romani-din-transilvania-banat-si-bucovina/

https://acasalaromani.ro/istoria-banatului/

http://www.unitischimbam.ro/petitiunea-generala-a-fruntasilor-romani-din-transilvania-banat-si-bucovina-1849/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/05/11/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-mitropolitul-andrei-saguna-militant-pentru-drepturile-romanilor-din-transilvania--106488

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1877: În această zi, a murit Costache Caragiale, actor, regizor şi dramaturg român şi profesor de artă dramatică. Costache Caragiale (sau Caragiali) s-a născut în 29 martie 1815, la București și a murit la București, în locuința sa de pe strada Brezoianu nr. 13, în urma unui atac de cord.Al doilea dintre băieții credincerului Ștefan Caragiali, după Luca, tatăl lui I. L. Caragiale, Costache este primul Caragiale celebru al familiei. A fost elevul lui Costache Aristia și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale Revoluţiei din 1848. A debutat în teatru cu rolul Întâiul american din Alzira de Voltaire, pe scena teatrului Momolo. În anul 1838, în urma închiderii Societăţii Filarmonice, pleacă la Botoşani pentru a organiza o stagiune teatrală în limba ţării, iar în 1839 pune bazele trupei naţionale din Iaşi. Revine la Bucureşti, unde înfiinţează Teatrul de diletanţi (1844). 

După Revoluţia din 1848, prigoniţi pentru ideile lor, Costache Caragiale şi Costache Mihăileanu pleacă la Craiova unde organizează prima trupa profesionistă de teatru.Teatrul Naţional va fi inaugurat la 29 iunie 1850. În prima stagiune teatrală se prezintă: Duelurile de Costache Caragiale, Piatra din casă de V. Alecsandri şi Moartea lui Mihai Bravul de C. Halepliu. În anul 1851 preia conducerea trupei Teatrului Naţional din Bucureşti, iar în anul următor inaugurează noua clădire a teatrului. Costache Caragiale a fost cel dintâi director concesionar, împreună cu I. A. Wachmann, al Teatrului Național (Teatrul cel Mare) din București, în perioada 1852–1855. I n anul 1855 este îndepărtat de la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, în favoarea veşnicului său rival, Matei Millo. 

Se retrage din teatru şi devine judecător de pace în Culoarea de verde. Este solicitat de C. A. Rosetti la Teatrul cel Mare ca profesor de declamaţiune (1868–1870), printre elevi aflându-se fiul său, George și nepotul său, Ion Luca Caragiale.Aici va interpreta, ocazional, diferite roluri în spectacole de binefacere, silit de condiţiile materiale precare în care trăia.În anul 1866 apare pentru ultima oara în piesa Doamna Ruxandra de B. P. Hasdeu. În 1867 publică în tipografia lui C. A. Rosetti lucrarea Teatru Naționale în Țara Românescă, dedicată „publicului român”, scurtă istorie e teatrului românesc, prima scriere de acest fel din cultura română, care, în ciuda inerentelor ei neîmpliniri și a faptului că autorul ține să-și caracterizeze propriile texte dramatice, își păstrează și astăzi nu numai interesul documentar. Un exemplar, aflat la Muzeul Teatrului Naţional din Bucureşti, poartă dedicaţia unchiului către nepotul său, Ion Luca, şi un autograf al celui din urmă – se pare că i-a fost dăruit pe când urma cursurile de declamaţie şi mimică ale lui Costache, împreună cu George, fiul lui Kosty, respectiv vărul primar al lui I. L. Caragiale. 

Și-a trăit ultimii ani într-o sărăcie extremă. La moartea lui moștenirea era: 4 lei, o cămaşă şi „o vastă bibliotecă”. Să fi fost Costache Caragiale pândit de ghinion? Posibil dacă observăm că acest om de teatru cu vocație de întemeietor a avut o carieră foarte scurtă, de numai 17 ani, între 1838, când organiza reprezentații în limba română la Botoșani, și 1855 când părăsea directoratul Teatrului cel Mare. Nici destinul dramaturgului nu a fost mai fericit.S-au păstrat de la Costache Caragiale patru piese și două mici lucrări ocazionale. Dacă O soaré la mahala sau Amestec de dorințe, din 1845, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt (1846), Doi coțcari sau Păziți-vă de răi ca de foc (1849) suferă de convenționalismul și stângăciile epocii la nivel compozițional, limbajul lor colorat este fermecător, anunțând, după G. Călinescu, „dialogul atât de strălucit al marelui său nepot, I. L. Caragiale”.

Surse:

http://www.portbaleriniicuaripi.ro/wp/2018/03/29/costache-caragiale/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/costache-caragiale/

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/C/caragiale%20costache.pdf

https://www.ziarulmetropolis.ro/costache-caragiale-societatea-in-dreptatea-ei-va-pretui-intr-o-zi-lucrarile-mele/

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/554-costache-caragiale-1815-1877

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1880: În această zi, s-a născut Dimitrie Gusti, sociolog, filosof şi estetician; fondatorul şcolii sociologice din Bucureşti; a conceput ideea „muzeului sociologic”, în temeiul căreia, în 1936, împreună cu Victor Ion Popa şi Henri H. Stahl, a pus bazele „Muzeului satului” din Bucureşti. Dimitrie Gusti s-a născut la 13 februarie 1880, la Iaşi. În perioada 1891-1898 parcurge şcoala primară, apoi liceul la Iaşi, unde îi are ca profesori pe Al. Philippide, A.D. Xenopol, P. Poni. În perioada 1898-1899 urmează un an la Facultatea de Litere, Drept şi Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, apoi pleacă la Berlin, unde studiază un an la Universitatea Humboldt. Între 1900 şi 1904 urmează la Universitatea din Leipzig cursuri susţinute de W.Wundt, K. Bucher, P. Barth, K. Lamprecht, Fr. Ratzel, iar în 1904 obţine doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza „Egoism şi altruism.Asupra motivării sociologice a voinţei practice”.

În anul 1905 revine la Universitatea din Berlin, unde studiază sociologie, drept, economie şi statistică, iar în anul 1908 prezintă teza asupra fundamentelor dreptului de presă şi exegeza din corpus juris şi corpus canonici pentru obţinerea doctoratului în drept, însă renunţă la susţinerea examenului oral.În anul 1910 începe să predea „Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie” la catedra de istoria filosofiei antice, etică şi sociologie a Universităţii din Iaşi.În anul 1918 devine membru al Academiei Române, iar un an mai târziu înfiinţează „Asociaţia pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, transformată în 1921 în „Institutul Social Român”, un for de dezbatere, documentare, informare şi cercetare ştiinţifică pe care avea să îl conducă între 1921 şi 1939 şi 1944-1948.De asemenea, a fondat şi condus Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919 – 1921) şi Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944).În anul 1920 se transferă la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie unde organizează seminarul de sociologie avându-l drept asistent pe G. Vlădescu-Răcoasa, începând opera sa de creare a primei şcoli sociologice româneşti. A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948), care ia sfârşit în contextul politic şi social specific regimului comunist. Metoda monografică, pe care şi-a bazat cercetările, presupunea abordarea simultană, multidisciplinară, a subiectului, pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domenii diferite.Opera sa de căpătâi este „60 de sate româneşti”. 

A enunţat legea unităţilor sociale, susţinând că realitatea socială este rezultatul diverselor manifestări individuale – economice, spirituale, juridice şi politice, fiecare într-o proporţie şi prioritate diferită – şi al influenţelor unor factori istorici, pşihologici, biologici, cosmici.În 7 ianuarie 1928 avea loc Adunarea generală de constituire a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România şi este aprobat Statutul de funcţionare, constituindu-se primul Consiliu de Administraţie al noului serviciu public. Acesta se compune din nouă membri, şase numiţi de Guvern şi trei de acţionari. Prof. Dimitrie Gusti a fost ales membru în acest Consiliul, alături de profesorul Dragomir Hurmuzescu – preşedinte, Ion Al. Brătescu – Voineşti – vicepreşedinte şi prof. Teodor Alexianu, comandor Cezar Boerescu, prof. Ştefan Bogdan, Alexandru Mavrodi, prof. Gheron Netta şi Mihail Roşca. În anii următori, Dimitrie Gusti avea să fie preşedinte al Consiliului (1929 – 1932) şi al Comitetului de Direcţie. În această calitate, s-a implicat direct în realizarea „Universităţii Radio” pe care a susţinut-o cu autoritatea sa intelectuală şi administrativă, aceasta urmând să devină o veritabilă tribună a marilor idei ale vremii. 

La 3 martie 1930, se inaugura „Universitatea populară“, devenită ulteior „Universitatea Radio” – emisiune ce transmitea cicluri de conferinţe din toate domeniile de activitate, susţinute de personalităţi ale intelectualităţii româneşti, din perioada interbelică – cu prelegerea lui Dimitrie Gusti „Menirea Radiofoniei Româneşti“. Între 9 iunie 1932 şi 9 noiembrie 1933, este ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor în guvernele naţional-ţărăniste conduse de Vaida-Voevod şi Iuliu Maniu. A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului. Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, însă inaugurarea pentru marele public avea loc la 17 mai 1936. În discursul său de atunci, Dimitrie Gusti arăta că Muzeul Satului este un muzeu original, care nu a fost creat după modelul muzeelor în aer liber existente în acea vreme în Europa, acestea fiind „prea etnografice și în mare măsură romantice”. Gusti adăuga că muzeul trebuie să „înfățișeze lucruri adevărate”, fiind o sinteză a satelor din toată România. La un an de la deschiderea muzeului, în februarie 1937, Gusti a primit invitația de a participa, cu o selecție de obiecte reprezentative pentru cultura populară românească la expoziția Internațională de la Paris.În domeniul literar-ştiinţific, Gusti a înfiinţat şi condus revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” (1919 – 1943) şi „Sociologie românească” (1936 – 1944).A obţinut legiferarea serviciului social în anul 1939, prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială, apoi a devenit preşedintele Academiei Române, în perioada 1944 – 1946 şi preşedinte al Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, în perioada 1947 – 1948.În viaţa publică s-a manifestat ca partizan al instituţiei monarhice şi al regelui Carol II iar drept consecinţă a fost exclus din „noua Academie” a RPR în anul 1948, fiind repus în drepturi, post-morteam, abia în anul 1990. A fost, de asemenea, preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului, din anul 1929, decan al Facultăţii de Litere şi preşedinte al Oficiului Naţional pentru Cooperaţie.

A fost un adept al Societăţii Naţiunilor, considerând că aceasta aşeza relaţiile dintre state pe baze mai echitabile, iar pentru criza parlamentară românească propunea introducerea participării cunoscătorilor stărilor sociale la opera de legiferare, un sfat valabil poate şi în zilele noastre. Printre operele sale principale:„Egoismus und Altruismus”, 1904, „Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik”, 1908, – „Cosmologia elenă”, 1929, „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii”, (2 volume), 1939, „Problema sociologiei”, 1940, „La science de la realite sociale”, 1941. Dimitrie Gusti susţinea că voinţa socială este esenţa societăţii şi că această voinţă este condiţionată, în manifestările ei, de un număr de patru categorii fundamentale: cosmică, biologică, psihică şi istorică. Dimitrie Gusti a trecut la cele veşnice la 30 octombrie 1955.

Surse:

http://www.revistadestatistica.ro/supliment/index.php/file-de-istorie/dimitrie-gusti-1880-1955/

https://www.ziarulmetropolis.ro/dimitrie-gusti-un-sociolog-de-talie-internationala/

https://sas.unibuc.ro/dimitrie-gusti

https://jurnalul.antena3.ro/editie-de-colectie/dimitrie-gusti/dimitrie-gusti-1880-1955-543908.html

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/dimitrie-gusti-scriitor-si-om-politic-a-fost-timp-de-cinci-ani-si-primar-al-iasului--200358.html

http://ziarullumina.ro/dimitrie-gusti-si-prima-campanie-de-cercetare-sociologica-127619.html

http://biblior.net/scoala-sociologica-a-lui-dimitrie-gusti.html

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1903: În această zi, s-a născut George Manu, fizician, profesor, figură marcantă a rezistenţei naţionale anticomuniste; în 1940 publică primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră; cartea sa „În spatele Cortinei de Fier” (1947), tipărită pentru prima oară abia în anul 2011, după ce a zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani, rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România; închis în 1948, spirit enciclopedic, a împărtăşit permanent colegilor de închisoare din cunoştinţele sale, fiind numit „rectorul Universităţii Aiud” (d. 1961, la Aiud).

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioţi (era nepotul generalului George Manu – 1838 – 1911, cel care s-a distins în războiul de independenţă şi care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în Procesul Marei Trădări Naţionale şi condamnat la muncă silnică pe viață.În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. După condamnarea la muncă silnică pe viață, a fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-a propus ca în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pe care îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc. 

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de ştiinţă, recunoscut ca atare şi de adversari, ci avea şi temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi , atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu.Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un T.B.C. ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit continuu, ajungând până la urmă să-i fie fatală.  

Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o susţinută şi incredibilă -în condiţiile de totală izolare din închisori activitate pe care, fără să greşim, o putem numi didactică. Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiţii pe marele om de cultură. În această perioadă, Aiudul era populat de foarte mulţi tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale universităţilor şi care erau, deci, cu studiile neterminate şi instrucţie incompletă.Majoritatea acestora, avizi de cunoaştere, apelau, pentru a-şi completa bagajul de cunoştinţe, la „bătrâni”care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desăvârşit ) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste : istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza şi engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. şi apoi, transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit din închisoare cu temeinice cunoştinţe de limbă şi literatură engleză de exemplu, lui îi datorează acest lucru. 

Profesorului George Manu i se datorează şi „inventarea” scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de aţă. Odată, un grup de studenţi care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînţeles) să le transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituţiei americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei respective şi aştepta un moment prielnic ca să le poată transmite la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului Manu i-a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reuşit să „scrie” pe câţiva zeci de metri de aţă textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucţiunile de decodare.Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie de comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei.

După 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Crăciun şi au început pregătirile pentru declanşarea reeducării, profesorului George Manu, despre care administraţia închisorii ştia că are o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi, i s-a cerut - ca şi celorlalte personalităţi din Aiud - să accepte reeducarea şi să facă în faţa deţinuţilor o declaraţie de desolidarizare de trecut şi de toate crezurile şi idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis.Pentru atitudinea fermă şi fără echivoc, profesorul George Manu a plătit cu viaţa. Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun, a fost meningită T.B.C. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.

Surse:

Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009

Gheorghe Jijie – George Manu – Monografie, Editura Babel, Bacău,

http://citateortodoxe.ro/biografie/george-manu

http://www.marturisitorii.ro/category/martiri-marturisitori/george-manu/

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/george-manu-omul-care-a-sfidat-comunismulsa-le-spui-tuturor-ca-n-am-facut-niciun-compromis-253792

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie…

– „Ziua Mondială a Radioului”; UNESCO a luat decizia de marcare a acestei zile pentru a proclama cooperarea internaţională între radiodifuzori, dar şi pentru a încuraja factorii de decizie în accesul la informaţie prin intermediul posturilor de radio de pe întreg mapamondul. Iniţiativa instituirii acestei zile a venit de la Academia Spaniolă de Radio şi a fost prezentată oficial la sesiunea Comitetului executiv al UNESCO din septembrie 2011. În România se serbează „Ziua radioului naţional” la 1 noiembrie, dată la care, în 1928, se inaugura postul naţional de radio din România; la orele 17:00 era difuzată în eter prima emisiune a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România

– 1571: A murit Benvenuto Cellini, sculptor, gravor şi scriitor florentin (monumentele Perseu, Nimfa de la Fontainebleu; bustul lui Cosimo I; lucrarea de orfevrărie Solniţa lui Francisc I; memorii: „Viaţa lui Benvenuto Cellini, povestită de el însuşi”)

– 1592: A murit Jacopo Bassano, pictor italian (n. ~1517)

– 1741: A murit compozitorul austriac Johann Joseph Fux (n. 1660)

– 1766, 13/14: S-a născut Robert Thomas Malthus, teolog şi economist englez; teoria sa despre populaţie a dat naştere „malthusianismului” (doctrină potrivit căreia omenirea este în primejdie din cauză că populaţia creşte în progresie geometrică, iar producţia alimentară, în progresie aritmetică) (m. 1834). Unele surse dau ca dată a naşterii 17 februarie 1766

– 1769: S-a născut Ivan Andreevici Krîlov, fabulist rus (m. 1844)

– 1785: A murit în închisoare Crişan (Gheorghe Crișan), unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti de la 1784 din Transilvania (s-a spânzurat cu nojiţele de la opinci) (n. 1733); ceilalţi doi conducători, Horea (pe numele său adevărat Vasile Nicola – n. 1730?) şi Cloşca (Ion Oargă – n. 1747), au fost executaţi, la 28.II.1785, prin tragere pe roată

– 1787: A murit Rudjer Iosip Bóškovič (cunoscut şi sub numele Roger Joseph Boscovich), matematician, fizician, astronom şi diplomat croat (n. 1711)

- 1822: A fost brevetată prima maşină de cosit/secerătoare de către americanul Jeremiah Bailey

- 1832: Statul Ecuador anexează Insulele Galapagos. 

– 1837: S-a născut Constantin Moroiu, fondatorul Marii Loji Naţionale din România (1880) (m. 1918)

– 1849: Delegaţia Adunării române de la Sibiu, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişa împăratului Franz Joseph I „Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina”, care cerea, între altele, legitima constituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, reprezentare proporţională în parlamentul imperial (13/25)

– 1853: Medicul chirurg francez Charles Gabriel Pravaz (n. 1791 – m. 1853) inventa seringa modernă practică. Măsurând 3 cm în lungime şi 5 mm în diametru, seringa era în întregime de argint, realizată de Etablissements Charrière, şi era operată de un şurub (mai degrabă decât pistonul familiar azi), pentru a controla cantitatea de substanţă injectată. Deşi Charles Pravaz este considerat inventatorul seringii moderne, conceptul seringii datează de la Galen (Claudius Galenus din Pergam). Chiar şi aşa, a fost nevoie de secole pentru ca instrumentul medical să adopte forma actuală

- 1866: A încetat din viaţă, la Iaşi, Vasile Mălinescu (n.1817), om politic şi publicist român. Se numără printre fruntaşii actelor memorabile din 1848 şi 1859.A făcut parte din comitetul Central al Unirii, deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, deputat în Adunarea Electivă.A desfăşurat o bogată activitate publicistică, făcând parte din conducerea ziarului Steaua Dunării.

- 1867: Dunărea Albastră a compozitorului Johann Strauss a fost prezentată în premieră la Viena, Austria 

– 1873: S-a născut bas-baritonul rus Feodor I. Şaliapin, stabilit în Franţa în 1922 (m. 1938)

- 1877: A murit Costache Caragiale.Costache Caragiale (n.29 martie 1815) a fost un actor român, dramaturg şi profesor de artă dramatică.

– 1880: S-a născut Dimitrie Gusti, sociolog, filosof şi estetician; fondatorul şcolii sociologice din Bucureşti; a conceput ideea „muzeului sociologic”, în temeiul căreia, în 1936, împreună cu Victor Ion Popa şi Henri H. Stahl, a pus bazele „Muzeului satului” din Bucureşti(m. 1955)

– 1883: A murit Richard Wagner, compozitor german(n. 22 mai 1813, Lipsca) 

– 1885: S-a născut George Fitzmaurice, regizor de film american de origine franceză (m. 1940)

– 1888: S-a născut Nicolae Daşcovici, jurist (ca specialist în drept internaţional public a fost delegat al României în diferite organisme internaţionale), istoric şi publicist; membru corespondent al Academiei Române din 1948 (m. 1969)

– 1893, 13/14: A murit Maria Rosetti (nume la naştere: Mary Grant) ziaristă şi publicistă română de origine scoţiană; prima ziaristă din România; soţia revoluţionarului, omului politic şi publicistului C.A. Rosetti a devenit simbolul Revoluţiei de la 1848, figura ei fiind aleasă de pictorul Rosenthal pentru tabloul „România Revoluţionară”; a înfiinţat un săptămânal numit „Mama şi copilul” (n. 1819) 

– 1893: A murit poetul, romancierul, jurnalistul, omul politic şi pedagogul Ignacio Manuel Altamirano, figură reprezentativă a culturii mexicane (n. 1834) 

-1895: A fost brevetat, la Paris, primul aparat de filmat, de proiecţie şi de copiat, denumit „cinematograful Lumière”, după numele inventatorilor săi, fraţii Louis (1864-1948) şi Auguste (1862-1954) Lumière (prima proiecţie publică comercială a avut loc la 28 decembrie 1895)

– 1903: S-a născut Georges Simenon, scriitor belgian de limbă franceză, autor de romane poliţiste („părintele” celebrului comisar Maigret) (m. 1989)

– 1903: S-a născut George Manu, fizician, profesor, figură marcantă a rezistenţei naţionale anticomuniste; în 1940 publică primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră; cartea sa „În spatele Cortinei de Fier” (1947), tipărită pentru prima oară abia în anul 2011, după ce a zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani, rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România; închis în 1948, spirit enciclopedic, a împărtăşit permanent colegilor de închisoare din cunoştinţele sale, fiind numit „rectorul Universităţii Aiud” (m. 1961, la Aiud)  

– 1907: S-a născut poetul Alexandru Călinescu (m. 1937)

– 1910: S-a născut fizicianul american de origine britanică William Shockley; Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1956, împreună cu conaţionalii săi Walter Bratain şi John Bardeen, pentru fundamentarea teoriei şi tehnicii tranzistorilor (m. 1989)

– 1914: A murit grefierul francez Alphonse Bertillon, unul dintre fondatorii criminalisticii; în octombrie 1902 a pus bazele antropometriei ca mijloc de identificare a criminalilor; celebrul „scaun Bertillon”, ca instrument de măsurare antropometrică, a fost adoptat imediat de poliţiile din numeroase ţări, printre care şi România, prin grija dr. Mina Minovici (n. 1853)

– 1918: S-a născut regizoarea Elena Negreanu, personalitate marcantă a Societăţii Române de Radiodifuziune; în anul 1945, este angajată crainic la Radiodifuziunea Română până în anul 1947, când devine actriţă la Teatrul Naţional; în paralel intră în activitatea pedagogică, devenind conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică; din anul 1956 optează pentru activitatea de regizor artistic în Redacţia Teatru a Radiodifuziunii Române, unde montează numeroase spectacole din dramaturgia clasică şi contemporană, naţională şi universală (m. 2016)

– 1919, 13/26: S-a născut poetul Constant Tonegaru (m. 1952)

– 1922: S-a născut Horia Căciulescu, actor român de teatru şi film. Horia Căciulescu (n. Belinţ, Timiş– d. 24 decembrie 1989, Bucureşti) a fost un mare actor de comedie.A activat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". A făcut ani lungi de detenţie ca deţinut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră.A murit împuşcat în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, la bordul maşinii sale, în urma unei erori a unor soldaţi. A fost înmormântat la Cimitirul Eroilor din Bucureşti.

– 1922: S-a născut pictorul Alexandru Cumpăta (m. 2000)

- 1929: Compozitorul Constantin Brăiloiu (1893 – 1958) inaugura, la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Cronica muzicală”

– 1930: S-a născut Ernst Fuchs, pictor, grafician, sculptor şi arhitect austriac; membru fondator, în 1948, al Şcolii de Realism Fantastic de la Viena (m. 2015)

– 1932: S-a născut traducătorul Aurel Covaci; a tradus din William Yeats, Giambattista Basile, Torquato Tasso, John Keats, Marina Ţvetaeva, Corrado Alvaro, John Milton, Ernesto Sábato, José Martì, Carl Sandburg ş.a. (m. 1993)

– 1933: S-a născut actriţa Gilda Marinescu (m. 1995) 

– 1933: S-a născut actriţa americană de film Kim Novak (nume real: Marilyn Pauline Novak)

– 1935: A murit Ioan Bianu, filolog, bibliograf şi editor de texte româneşti vechi; creator al şcolii naţionale de biblioteconomie şi bibliografie; membru titular al Academiei Române din 1902, preşedinte (1929-1932) şi vicepreşedinte (1932-1935) al acestui for (n. 1856)

– 1941: S-a născut fizicianul şi inginerul electronist Paul Dan Cristea; a abordat un larg evantai de specialităţi ca bioinformatica, semnalele genomice, prelucrarea numerică a semnalelor şi imaginilor, bazele electrotehnicii, teoria şi proiectarea circuitelor electrice şi electronice, reţele neuronale, agenţi inteligenţi evolutivi, aparatură medicală computerizată; membru titular al Academiei Române din 2011 (m. 2013)

– 1944: S-a născut Jerry Springer, cunoscut actor şi producător de show-uri de televiziune american de origine britanică

– 1945: Trupele sovietice şi cele româneşti au eliberat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, capitala Ungariei, oraşul Budapesta, de sub ocupaţia fascistă. Tot în aceeaşi zi, aviaţia aliaţilor URSS – Marea Britanie şi SUA -, fără a se pune de acord cu partea sovietică, a bombardat oraşul german Dresda, lăsând în urmă 200.000 de victime

- 1955: S-a născut Alexandru Dabija, regizor român de teatru. A debutat, în 1976, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, obţinând premiul pentru cel mai bun regizor al anului . A fost director general al Teatrului Odeon între 1991-1994 

– 1960- Franţa testa, în Sahara, prima sa bombă atomică

- 1965: Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti construieşte şi dă în folosinţă primele maşini electronice de calcul româneşti „CET-500” şi „CIFA-102”. 

- 1966: A murit Marguerite Long, pianistă şi pedagogă franceză (n. 1878) 

– 1968: S-a născut boxerul Mihai Leu, primul român campion mondial la box profesionist (Hamburg, 1997, la categoria semimijlocie, versiunea WBO); în urma unei accidentări a renunţat la box şi a început să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion naţional în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC

– 1980- O echipă de medici condusă de prof. dr. docent Eugen Proca (1927 – 2004) a efectuat primul transplant reușit al unui organ la om, cu rinichi de la un donator în viață, premieră de maximă importanță pentru medicina românească, şi un eveniment de rezonanță la nivel European

– 1991: A avut loc începerea dezbaterilor Adunării Constituante a României pentru elaborarea noii Constituţii postcomuniste a statului (adoptată la 21.XI.1991). La 8.XII.1991 a avut loc referendumul naţional prin care Constituţia a fost adoptată (Legea fundamentală a fost revizuită în urma referendumului naţional din 18-19.X.2003)

– 1999: A murit actorul de teatru şi film Radu Zaharescu (n. 1941)

–1999: A murit Vladimir Trebici, demograf şi sociolog; membru titular al Academiei Române din 1992 (n. 1916)

- 2003: La iniţiativa Guvernului României, au fost repatriate de la Lisabona (Portugalia) osemintele regelui Carol al II-lea. A doua zi, la 14.II.2003, acestea au fost reînhumate într-o capelă a Mănăstirii Curtea de Argeş (necropolă domnească).Născut la 3/15.X.1893, la Sinaia, Carol al II-lea a fost primul copil al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria. Rege între anii 1930 şi 1940, Carol al II-lea a părăsit România în septembrie 1940, a locuit un timp în Brazilia şi după 1947 s-a stabilit în Portugalia (m. 1953, la Lisabona)

– 2008: A murit Henri Salvador, cântăreţ şi chitarist de jazz, o adevărată legendă a muzicii franceze (n. 1917, în Guyana Franceză)

– 2006: A murit actorul Ion Pavlescu (n. 1929)

– 2012: Are loc lansarea primului nanosatelit artificial românesc („Goliat”), dezvoltat de o echipă de cercetare condusă de Agenţia Spaţială Română (ROSA). Satelitul a fost plasat pe orbită în cadrul zborului inaugural al rachetei „Vega” a Agenţiei Spaţiale Europeane (ESA), de la o bază din Guyana Franceză. Programată pentru şase luni, misiunea nanosatelitului a fost aceea de a stoca imagini de înaltă rezoluţie şi de a măsura doza de radiaţii şi fluxul de micrometeoriţi, datele urmând a fi transferate pe staţiile de la sol pentru analiză. În data de 2 ianuarie 2015, satelitul Goliat a reintrat în atmosfera Pământului şi s-a dezintregat, resturile satelitului arzând în atmosferă; Goliat a orbitat planeta noastră timp de 1.054 de zile, cu o viteză balistică de până la 7,5 kilometri pe secundă. Satelitul românesc a înconjurat Terra de peste 15.000 de ori