$$$

 VARLAAM MOȚOC

Viata

Mitropolitul Varlaam Motoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane, din intreaga sa istorie. S-a nascut in judetul Vrancea, in anul 1580, dintr-o familie de tarani razesi foarte iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat sa slujeasca Biserica lui Hristos si primind o educatie aleasa, din copilarie a intrat in obstea Manastirii Neamt. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui Zosima si de petrecerea sihastrilor de pe valea paraului Secu, tanarul Vasile Motoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a fost intru toate ascultator dascalului sau, egumenul Dosoftei, deprinzand de la el dragostea de Dumnezeu si multa cunostinta de carte.

In anul 1606, egumenul Dosoftei se muta din viata aceasta, iar in anul 1608, ieromonahul Varlaam este ales egumen al Manastirii Secu. In toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit si asezat mitropolit al Moldovei in locul inaintasului sau Atanasie, atunci raposat, pastorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.

Apasat de batranete, in anul 1653 se retrage la metanie, iar in 1657, la 19 decembrie, se muta din viata aceasta si este inmormantat alaturi de biserica.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Acest vas ales al lui Hristos a fost din pruncie umbrit de darul Duhului Sfant si inzestrat cu multa intelepciune si ravna spre cele dumnezeiesti. Caci neavand parinti bogati si invatati, s-a facut parinte luminat al Moldovei, invatand pe toti frica de Dumnezeu si dreapta credinta ortodoxa.

2. In Schitul lui Zosima, tanarul Varlaam intrecea pe ceilalti parinti cu blandetea, cu ascultarea si cu sfintenia vietii lui, incat de toti era iubit si cinstit ca un adevarat calugar si parinte duhovnicesc. Se mai spunea despre dansul ca mereu cerceta pe marii sihastri ce se nevoiau atunci pe valea Secului, anume: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon si Chiriac, ca si pe cei din muntii Sihlei si Agapiei, invatand de la fiecare dragostea de Dumnezeu, rugaciunea lui Iisus, bunacredinta si savarsirea a toata fapta buna.

3. Dogmele credintei ortodoxe, invataturile Sfintilor Parinti si adancul teologiei, ieromonahul Varlaam le-a deprins de la dascalul sau, egumenul Dosoftei, si de la episcopul de Roman, Mitrofan, cu metania din Secu. De la dansii a invatat inca limbile greaca si slavona si a luat binecuvantare sa traduca si sa scrie carti in limba noastra romaneasca.

4. Ca egumen al Manastirii Secu, arhimandritul Varlaam a povatuit cu multa intelepciune duhovniceasca aceasta obste timp de 24 de ani, reusind sa creasca multi fii sufletesti si sa formeze pe valea Secului o adevarata lavra monahala, vestita in toata Moldova, Manastirea Secu devenind o vatra isihasta de rugaciune, de gandire si de traire ortodoxa. Prin anii 1625-1630, Manastirea Secu se numara alaturi de marile manastiri: Neamt, Slatina, Putna, Bistrita, Agapia, Probota, Moldovita si Dragomirna.

5. In obstea sa, egumenul Varlaam respecta intru totul asezamantul ctitorului fondator, Nestor Ureche, care era foarte apropiat de tipicul Muntelui Athos. Dupa slujbele bisericesti, monahii se indeletniceau cu ascultarea in obste si cu lucrul mainilor la chilii. Iar citirea Sfintilor Parinti si rugaciunea lui Iisus erau obligatorii pentru toti fiii sai duhovnicesti.

6. Una din indeletnicirile marelui staret era si traducerea operelor Sfintilor Parinti din limbile greaca si slavona in grai romanesc, ca sa fie pe intelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce din slavona, impreuna cu cativa ucenici, "Scara" Sfantului Ioan Scararul, precum si alte scrieri, ce se citeau zilnic la biserica, la trapeza si la chilii. Prin aceasta, egumenul Varlaam facea in Moldova primii pasi de inlocuire a limbilor straine, greaca si slavona, cu limba vorbita a poporului. Leastvita (Scara) Sfantului Ioan Scararul este printre primele opere patristice filocalice traduse in limba romana si dovedeste preocuparea duhovniceasca a monahilor nostri pentru cunoasterea si imitarea Sfintilor Parinti.

7. Acest smerit egumen ducea o viata duhovniceasca atat de aleasa, incat in putini ani se facuse cunoscut peste tot, prin manastiri, prin sate si targuri, la dregatori, la episcopi si chiar la insusi domnul tarii, Miron Barnovschi (1626-1629), care il avea de duhovnic. Zilnic alergau la el tarani, sihastri, egumeni si boieri pentru sfat si spovedanie, caci era povatuitor iscusit si cautat de toti. De asemenea, veneau la chilia lui saraci si vaduve de prin sate pentru milostenie, iar el ii ospata la trapeza cu multa dragoste, ii mangaia parinteste si ii libera cu pace.

8. Aceeasi grija parinteasca avea egumenul Varlaam si de numerosii sihastri ce se nevoiau in Muntii Neamtului si mai ales pe valea Secului, la Sihla si la Sihastria. Caci prin aceste locuri straluceau pustnici mari si foarte sporiti in bunatati, cum erau Cuviosii Rafail si Partenie de la Agapia, Pahomie, Serghie si Ioan, Visarion si Stefan, pustnici din Poiana Trapezei si mai ales vestitul duhovnic Atanasie de pe "Valea Sihastrilor". Pe toti acestia ii cerceta egumenul Varlaam, le ducea cele de nevoie si cerea de la ei binecuvantare si cuvant de folos.

9. Vestea intelepciunii sale atragea la Manastirea Secu numerosi ucenici. Unii dintre ei au ajuns mai tarziu calugari iscusiti, buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici cautati de multa lume, traducatori de carti in grai romanesc, egumeni si incepatori de obste si chiar episcopi in eparhiile Moldovei. Dintre acestia pot fi amintiti: mitropolitul Ghedeon, mai intai episcop la Husi, intre anii 1645-1653, apoi mitropolit al Moldovei, intre anii 1653-1659 si 1664-1671, si mitropolitul Sava, fost episcop la Husi, Radauti si Roman, intre anii 1653-1660, apoi mitropolit, intre anii 1660-1664. Iar dintre egumeni, ucenici ai staretului Varlaam, se pot aminti ieromonahii Efrem, Ghedeon, Teodorit, Paisie, Gheorghe, Ghenadie si altii.

10. Pentru sfintenia vietii sale si pentru intelepciunea cu care era inzestrat de Dumnezeu, arhimandritul Varlaam, egumenul Manastirii Secu, a fost ales de tot poporul mitropolit si pastor duhovnicesc al Moldovei, in toamna anului 1632. La 23 septembrie acelasi an a fost hirotonit arhiereu si asezat la carma Bisericii in prezenta a mii de credinciosi, calugari, egumeni si dregatori de la Iasi, in frunte cu domnul si toti arhiereii. Si a fost mare bucuria atunci peste toata Tara Moldovei, caci toti se foloseau de blandetea, de smerenia si de cuvintele lui cele pline de intelepciune.

11. Cea dintai grija a marelui ierarh a fost sa-si hraneasca poporul cu carti de slujba si de invatatura crestineasca in limba romaneasca. De aceea a intemeiat la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi prima tipografie din Moldova. Aici a tiparit mitropolitul Varlaam, in romaneste, trei carti din cele mai importante pentru acele timpuri, scrise de el in cinstea Preasfintei Treimi, si anume:

12. Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice imparatesti si la sfintii mari de pe tot anul, tiparita in anul 1643 cu numele de "Carte romaneasca de invatatura". In popor a fost numita cel mai obisnuit "Cazania lui Varlaam", cu 75 de predici in 500 de file;

13. Sapte Taine ale Bisericii, tiparita la Iasi in anul 1644, cu 339 file;

14. Raspunsul la Catehismul calvinesc, tiparita tot la Iasi, in anul 1647. Prin aceste trei carti, mitropolitul Varlaam s-a dovedit a fi, pentru toti credinciosii romani, un bun cunoscator si exeget al Sfintei Scripturi, un adevarat dascal de morala si profund catehet si un mare ierarh aparator al Ortodoxiei romanesti, renumit pana in zilele noastre.

15. Vazand pastorul cel bun al lui Hristos ca turma sa nu intelege slujbele Bisericii facute in limbi straine, s-a nevoit sa talmaceasca toate evangheliile de peste an, pe intelesul credinciosilor, intr-o frumoasa si curata limba romaneasca. Caci se gandea nu numai la credinciosii din Moldova, ci si la cei din Tara Romaneasca si mai ales din Transilvania, care erau de secole sub jug strain si mereu siliti sa renunte la credinta ortodoxa si la limba stramosilor nostri. Tocmai de aceea, inteleptul ierarh si-a intitulat Cazania "Carte romaneasca de invatatura", caci era adresata "la toata semintia romaneasca" cu scopul de a-i uni pe toti sub aceeasi credinta si limba parinteasca.

16. Cazania mitropolitului Varlaam este cea mai importanta carte veche de invatatura duhovniceasca, alaturi de Biblia lui Serban din anul 1688. Datorita limbii sale atat de curgatoare si invataturii ei datatoare de viata, aceasta carte a avut cea mai larga raspandire pe pamantul tarii noastre, mai ales in Transilvania, unde se mai pastreaza astazi peste 350 de exemplare in manuscris. Setea de Hristos ca si unitatea de credinta, de limba si de simtire au facut pe multi credinciosi din Transilvania sa o scrie cu mana, pentru a circula mai usor si a fi citita din casa in casa. Cazania de la Iasi a fost multa vreme pentru romani cea dintai carte de religie, de citire, de invatatura si de mangaiere duhovniceasca, pe limba si intelesul tuturor.

17. Auzind marele ierarh ca in Transilvania se raspandea calvinismul, care schimba dogmele credintei ortodoxe si nu marturisea cele sapte Taine si intelegand ca unii romani ardeleni sunt atrasi la calvinism, a scris o carte de invatatura ortodoxa intitulata "Sapte Taine ale Bisericii". Prin aceasta carte, mitropolitul Varlaam explica pe intelesul poporului cele sapte Taine intemeiate de Hristos si lasate Bisericii Sale. Totodata, apara sfintenia si rolul Bisericii si indemna pe toti la pocainta, binestiind ca indepartarea de la dreapta credinta si de la faptele bune duce la pierderea mantuirii si la dezbinarea neamului.

18. Ajungand mitropolitul Varlaam cu solie de pace in Tara Romaneasca si afland ca la Alba Iulia se tiparise in anul 1640 un catehism calvinesc "plin de otrava de moarte sufleteasca", s-a aprins cu mare ravna pentru apararea credintei ortodoxe. Deci, intorcandu-se in Moldova, a scris o carte de aparare a Ortodoxiei intitulata "Raspunsul la Catehismul calvinesc". Apoi a adunat la Iasi, in anul 1645, sinod de ierarhi romani din ambele tari, care au aprobat "Raspunsul" scris de mitropolitul Varlaam si au condamnat Catehismul calvinesc, declarandu-l "plin de otrava de moarte sufleteasca". Astfel, mitropolitul Varlaam s-a dovedit primul apologet al Bisericii Ortodoxe Romane si cel dintai ierarh, care convoaca un sinod local pe pamantul tarii noastre.

19. In "Raspunsul la Catehismul calvinesc", marele ierarh combatea cu multa indrazneala invataturile reformatorului Calvin, inlocuindu-le cu dogmele credintei ortodoxe, dovedind din Sfintele Scripturi ca adevarul se afla numai in Biserica Ortodoxa intemeiata de Hristos. Prin aceasta, mitropolitul Varlaam s-a aratat un mare teolog ortodox si un bun cunoscator al invataturii protestante, facandu-se vestit, atat in Tarile Romane, cat si in intreaga Ortodoxie.

20. Acest mare mitropolit era numit pe drept cuvant parinte duhovnicesc al tuturor romanilor, caci era iubit de toti si se ingrijea, dupa a sa putere, pentru mantuirea si unirea lor prin marturisirea aceleiasi credinte in Iisus Hristos si pastrarea fiintei noastre strabune. Cele trei carti ale sale au fost scrise indeosebi pentru romanii din Transilvania, unde s-au si raspandit cel mai mult. Mitropolitul Varlaam s-a dovedit, astfel, cel dintai ierarh care a luptat pentru unitatea tarilor romane si unul din principalii fauritori ai limbii scrise romanesti.

21. Inteleptul pastor al Moldovei, la rugamintea mitropolitului Petru Movila al Kievului, a organizat la Iasi, in trapeza Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, in anul 1642, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greaca, rusa si romana, in vederea aprobarii Marturisirii Ortodoxe. Timp de 43 de zile, membrii celor trei Biserici, sub conducerea mitropolitului Varlaam, au discutat punct cu punct, au indreptat si au aprobat Marturisirea de Credinta, scrisa de mitropolitul moldovean Petru Movila. Astfel, prin grija bunului pastor al Moldovei, a avut loc, pentru prima data, in istorie un sinod inter-ortodox pe pamantul tarii noastre.

22. La indemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu a zidit in Iasi una din cele mai frumoase biserici din tara, biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, pe care o sfinteste cu multi clerici in ziua de 6 mai, 1639. In aceasta obste se nevoiau ca la o suta de monahi din cei mai invatati si alesi traitori si lucratori ai rugaciunii, slujitori, duhovnici, cateheti, psalti, tipografi si traducatori de carti. Aici, marele mitropolit a infiintat prima tipografie din Moldova, precum si o vestita scoala duhovniceasca, cu ajutorul mitropolitului Petru Movila, unde se faceau cursuri in greaca, slavona si latina. Aceasta scoala a functionat 20 de ani.

23. Platindu-se din vistieria tarii toate datoriile Bisericii din Constantino- pol, patriarhul si sinodul daruiesc Moldovei moastele Cuvioasei Parascheva, spre mangaierea poporului binecredincios. Sfintele moaste au fost aduse in tara cu mult alai, insotite de mare multime de clerici, calugari si zeci de mii de credinciosi cu faclii aprinse in maini. In intampinarea lor au iesit la locul numit "Valea Vladicai" insusi domnul si mitropolitul Varlaam cu toata suita tarii. Iar in ziua de 13 iunie, 1641, au intrat in Iasi cu mult popor, in sunet de clopote si le-au asezat cu mare cinste in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi. De atunci se face in fiecare an pelerinaj la moastele Cuvioasei Parascheva, in ziua de 14 octombrie.

24. Mitropolitul Varlaam 1-a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca si alte manastiri si biserici, precum: Manastirea Agapia Noua (1644), prin dania hatmanului Gavril, fratele domnului; Manastirea Hlincea-Iasi, Manastirea Golia-Iasi, biserica Sfantul Ioan Botezatorul din Iasi, biserica Sfantul Atanasie din Copou-Iasi, biserica din satul Serbesti-Neamt, biserica Stelea din Targoviste, biserica Sfanta Parascheva din Liov si numeroase danii la celelalte manastiri. Pe toate aceste lacasuri le-a sfintit bunul pastor al Moldovei si le-a impodobit cu calugari si cu aleasa viata duhovniceasca.

25. Sub pastoria acestui mare ierarh, manastirile din Moldova au trait o epoca de mare pace si inflorire duhovniceasca. Peste tot a randuit egumeni luminati si duhovnici buni, facand astfel sa sporeasca numarul monahilor in viata de obste, ca si al sihastrilor din schituri si paduri. Manastirile cu cea mai inalta viata duhovniceasca, sub mitropolitul Varlaam, erau: Sfintii Trei Ierarhi, Putna, Slatina, Moldovita, Voronet, Dragomirna, Neamt, Secu, Agapia, Probota, Tazlau si mai ales Bisericani, singura manastire din tara cu regula de viata achimita (neadormita), dupa modelul Manastirii Studion din Constantinopol. In toate manastirile functionau adevarate scoli duhovnicesti de caligrafi, traducatori, miniaturisti si zugravi de icoane. Iar "muntii fosneau de pustnici", in vremea sa.

26. Auzindu-se pana la Constantinopol de petrecerea si intelepciunea mitropolitului Varlaam, precum si de inflorirea Bisericii din Moldova sub pastoria sa, Sinodul Marii Biserici 1-a propus, in anul 1639, printre cei trei candidati, de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima si ultima data cand un ierarh roman candideaza la scaunul de patriarh ecumenic.

27. Acest venerabil pastor duhovnicesc al Moldovei s-a dovedit a fi, de asemenea, si un iscusit facator de pace, dupa cuvantul Mantuitorului Hristos, Care zice: Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Inca pe cand era egumen la Secu, a fost trimis de Miron Barnovschi si mitropolitul Anastasie Crimca in fruntea unei solii la tarul Rusiei si la mitropolitul moldovean Petru Movila de la Kiev. In anul 1632 s-a dus iarasi in fruntea unei solii de pace la Constantinopol, mijlocind pentru un domn pamantean pe scaunul Moldovei.

28. In anul 1644 este trimis de Vasile Lupu, in fruntea unei alte solii de pace, la domnul muntean Matei Basarab, cu care era de mult in neintelegere. Astfel, blandul mitropolit Varlaam a reusit sa impace pentru totdeauna pe cei doi domni si Bisericile Ortodoxe surori, aducand in mijloc numele lui Iisus Hristos, Care se numeste Domn al pacii si amintind ca si unii si altii sunt frati de o credinta, de o limba si de un neam. Ca semn al impacarii, mitropolitul Varlaam a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca biserica Stelea din Targoviste, iar pe Matei Basarab, sa zideasca biserica Manastirii Soveja in tinutul Vrancei, numita multa vreme Manastirea "Dobromira", adica "Buna pace".

29. Grija marelui ierarh pentru mantuirea turmei sale era tot asa de mare ca si grija pentru luminarea "semintiei romanesti" cu carti de invatatura crestineasca pe limba poporului. In cei 21 de ani de rodnica pastorie s-a straduit, dupa a sa putere, sa zideasca numeroase biserici prin sate si orase si sa faca tot felul de danii si inzestrari la schituri si manastiri. In cele trei scaune episcopale a pus episcopi dintre cei mai evlaviosi, iar la parohii a hirotonit preoti invatati, plini de frica de Dumnezeu, care in fiecare sarbatoare citeau predica zilei din cazanie, pe intelesul credinciosilor. In felul acesta, calugarii, preotii si ierarhii aparau dreapta credinta, invatau poporul sa duca o viata morala si-l tineau unit si strans legat de Hristos, de Biserica si de parinti.

30. Asa a pastorit mitropolitul Varlaam Biserica Moldovei timp de 21 de ani, jertfindu-se, dupa a sa putere, pentru intarirea si apararea credintei ortodoxe in tarile romane, pentru mantuirea turmei incredintate lui de Hristos si pentru unitatea si luminarea poporului prin carti scrise in grai limpede romanesc. Apoi, ajungand la batranete si dorind sa se pregateasca de obstescul sfarsit, in anul 1653 s-a retras din scaun la Manastirea Secu, metania sa.

31. Vechile documente marturisesc ca mitropolitul Varlaam a avut intotdeauna o deosebita grija de manastirea sa de metanie, unde a crescut si s-a format duhovniceste. Ca "orice agonisita dobandea, o daruia Manastirii Secu". A mai daruit obstii de aici un frumos sacos arhieresc in fir de argint, carti de cult, vase si alte obiecte bisericesti. La fel si sora sa dupa trup, Ecaterina, fratele sau si nepotul sau, preotul Ursul din satul Cofetesti, tinutul Putnei, au facut pretioase danii Manastirii Secu, intru pomenirea lor si a marelui mitropolit.

32. In traditia locului se spune ca mitropolitul Varlaam, cat a trait la Secu, nu statea fara lucru, ci mereu se ruga, mergea la biserica, citea, traducea si scria carti ziditoare de suflet. Intrucat cunostea pe multi sihastri si calugari cu viata imbunatatita, se spune in traditie ca mitropolitul a scris si un pateric cu numeroase vieti de cuviosi parinti, traitori in codrii si manastirile Moldovei. Acest pateric al mitropolitului Varlaam s-a pastrat un timp in manuscris in biblioteca Manastirii Secu. Mai tarziu, un calugar aghiorit l-a instrainat, ducandu-l in Muntele Athos, unde apoi s-a pierdut.

33. In toamna anului 1657, marele ierarh si parinte al Moldovei, mitropolitul Varlaam, simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a impartit toata averea sa, a chemat la sine pe duhovnicul Dosoftei, egumenul Manastirii Neamt, si a primit Preacuratele Taine. Apoi, dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma, si-a dat sufletul in bratele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, impacat cu sine, cu Biserica si cu neamul sau. Asa a trait si asa s-a nevoit pentru mantuirea turmei sale mitropolitul Varlaam!

$$$

 VALHALLA

Valhalla („Sala Celor Uciși”) este tărâmul vieții de apoi din mitologia nordică pentru eroii căzuți, aleși de Valkyria lui Odin pentru a deveni membri ai armatei ce va lupta împotriva forțelor haosului la Ragnarök . Conceptul de Săli ale lui Odin pare să se fi dezvoltat dintr-o viziune anterioară a vieții de apoi a unui războinic ca un câmp de luptă.

Numele Valhalla provine din cuvântul nordic Valholl, unde holl se referea inițial la o stâncă, stânci sau munți, nu la o sală, și era înțeles ca Stânca celor Uciși. În această viziune anterioară, Valkiriile erau înțelese ca demoni ai morții care duceau sufletele războinicilor căzuți pe un fel de câmp de luptă etern presărat cu pietre sau unul sub un lanț muntos. Nu este clar când Valholl s-a schimbat în familiarul Valhalla, o sală a eroilor și regilor serviți de Valkiriile, dar această imagine a fost stabilită până în secolul al X-lea în poemul Grímnismál .

Grímnismál a fost adunată împreună cu alte lucrări în Edda Poetică în secolul al XIII-lea, iar această carte, împreună cu Edda în proză (scrisă în același timp de mitograful Snorri Sturluson, l. 1179-1241), sunt cele două surse principale ale conceptului de Valhalla. Imaginea Sălii Eroilor a lui Odin este printre cele mai cunoscute din mitologia nordică și apare frecvent în artă, filme, muzică și jocuri video. Deși adesea menționată ca „viața de apoi nordică”, era doar unul dintre cele cinci (și posibil mai multe) tărâmuri ale morților, dar este cel mai clar descris și cel mai des menționat ca o viziune grandioasă a destinației eroilor căzuți.

Tradiție orală și surse

Mitologia, legendele și istoria nordică au fost transmise oral de generații în generație până la sosirea și acceptarea creștinismului în jurul anului 1000. Alfabetul runic al țărilor scandinave era folosit doar pentru pietre memoriale sau pentru transmiterea de mesaje scurte; runele nu erau destinate textelor lungi. Poveștile zeilor și eroilor care alcătuiesc mitologia nordică erau memorate de poeți ( skalds ), care le cântau pentru public și le învățau protejaților care le cântau pentru generația următoare.

Edda în proză a lui Sturluson este opera la care se face cel mai des referire în prezent pentru mitologia nordică în general și pentru Valhalla în special.

Până în secolul al XIII-lea, scribii creștini începuseră să noteze unele dintre aceste versete, acestea fiind adunate în lucrarea cunoscută sub numele de Edda poetică, care prezintă povești scrise începând cu secolul al X-lea. Savantul și mitograful islandez Sturluson s-a bazat pe aceste lucrări, pe altele care nu mai există, și pe tradiția orală pentru a-și crea Edda în proză , lucrarea la care se face cel mai des referire în prezent pentru mitologia nordică în general și pentru Valhalla în special.

Se crede că Sturluson a adăugat propriile sale înflorituri poetice poveștilor anterioare și este responsabil pentru concepția greșită populară conform căreia Valhalla este „viața de apoi nordică”, deoarece îi dedică detalii considerabile. Valhalla este, așa cum s-a menționat, menționată în lucrările anterioare, iar acestea au adesea legătură cu moartea unui erou sau cu poveștile despre Odin și venirea lui Ragnarök, dar existau și alte tărâmuri pentru sufletele morților - chiar și pentru cei care au murit în luptă - pe lângă Sala lui Odin.

Tărâmurile nordice ale vieții de apoi

Existau cinci tărâmuri în care călătoreau sufletele morților după moarte și, în unele cazuri, nu exista un motiv clar pentru care mergeau într-unul în loc de altul:

Pe lângă aceste cinci, există un altul la care se face aluzie în unele poezii, cunoscut sub numele de Glæsisvellir („Câmpiile Strălucitoare”), menționat și ca Ódáinsakr („Câmpul Ne-Morților”), care pare să fi fost o livadă sau o parte a unei livezi lângă Sala lui Odin. Era condusă de un rege înțelept pe nume Gudmund. Tărâmul este descris în Saga Hervarar , citată aici de savantul HR Ellis Davidson:

Gudmund și oamenii lui au trăit vieți de nenumărate ori și, din această cauză, păgânii cred că în regatul său se afla Câmpul Nemorților și că toți cei care veneau acolo întorceau spatele bolii și bătrâneții și nu voiau să moară. După moartea lui Gudmund, oamenii lui îl venerau și îl numeau zeu . Cei care intrau în tărâmul lui Gudmund erau întâmpinați de fiicele sale ca iubite, astfel încât țara sa putea fi descrisă pe bună dreptate drept Țara Femeilor . ( Mituri și Simboluri , 185)

Glæsisvellir ar fi putut fi o versiune timpurie a lui Fólkvangr („tărâmul oamenilor”) unde, se pare, călătoreau sufletele celor care mureau de moarte naturală. Totuși, Freyja aduse acolo și războinici pentru a-i umple sala Sessrúmnir („camera cu multe locuri”) și, probabil, pentru a aștepta venirea lui Ragnarök, la fel cum făceau eroii din Valhalla. Se spunea că valkiriile lui Odin luau jumătate din eroii oricărei bătălii, iar Freyja cealaltă jumătate, dar nu se oferă niciun motiv pentru care cele două zeități le-au ales pe cele pe care le-au ales. S-ar putea ca Freyja, din familia zeilor Vanir, să prețuiască un alt tip de erou decât Odin, din familia asgardiană, sau pur și simplu că au fost de acord să-i împartă pe cei căzuți în jumătate. Fólkvangr este descris ca o lume frumoasă cu câmpuri, flori și pâraie, dar nu este clar de ce un suflet a ajuns acolo în loc să ajungă în Hel.

Hel era în primul rând pentru cei care mureau de boală sau de bătrânețe, dar se pare că oricine, chiar și un zeu, putea ajunge acolo. Nu era un tărâm al pedepsei, ci un tărâm rece al întunericului și ceții, prezidat de jötunn-ul (cineva din Jotunheim) Hel, fiica lui Loki , care a fost mai mult sau mai puțin închis acolo de Odin ca Regină a Morților. Spiritul zeului Baldr merge la Hel după ce este ucis de fratele său Hodr, care este păcălit de Loki în crimă. Soția lui Baldr, Nanna, merge și ea la Hel, la fel ca Hodr după ce este ucis de Váli. Niciunul dintre acești zei nu moare de bătrânețe sau de boală, așa că, în mod clar, Hel era deschis către o serie de tipuri diferite de suflete care, se pare, ar fi putut la fel de ușor să meargă în Fólkvangr sau chiar în Valhalla.

Tărâmul Ran se afla adânc sub mare, în caverne întunecate, unde sufletele celor înecați își petreceau viața de apoi. Ran, soția zeului mării Aegir, lua sufletele marinarilor luate de pe corăbiile lor și le ducea în lumea ei, unde avea grijă de ele. Nu se menționează că aceste suflete ar fi părăsit vreodată tărâmul lui Ran, nici măcar la Ragnarök, deși peșterile ei subacvatice au fost cel mai probabil distruse în acel eveniment, împreună cu tot ce se afla în Cele Nouă Tărâmuri ale cosmologiei nordice .

Sufletul putea, de asemenea, să se stabilească în propriul mormânt sau cavou după moarte și să-și trăiască viața de apoi în pace sau, dacă era înclinat, să terorizeze cartierul și să provoace probleme. Movila funerară ca destinație finală a cuiva pare să fi fost printre cele mai vechi credințe și ar fi putut da naștere conceptului de Valhalla, în care un războinic era înmormântat cu arme, armură, uneori un cal sau un câine și alte bunuri funerare considerate necesare în viața următoare. În timp, această înțelegere a unui războinic complet echipat pentru a continua lupta a încurajat viziunea unui tărâm în care mulți războinici trăiau într-o sală mare unde li se furnizau tot ce le trebuia și practicau arte marțiale zilnic.

Valhalla

Este posibil să fi existat și alte tărâmuri ale vieții de apoi sau doar cinci care au fost denumite cu nume diferite. Glæsisvellir ar fi putut fi o versiune a lui Fólkvangr, așa cum s-a menționat, dar, deoarece era asociat cu Odin, ar fi putut fi și o versiune a lui Valhalla. Davidson notează:

Cu siguranță, nu pare să existe niciun temei pentru presupunerea că a existat vreodată o credință într-un tărâm universal al morților, în care toți călătoresc după moarte. Se fac în mod continuu contraste între tărâmurile lumii supranaturale, iar noi avem zei și giganți , giganți frumoși și giganți de gheață... Astfel de imagini contrastante pot fi fragmentare și confuze, dar pot fi și de o vechime considerabilă. Un factor important care a determinat soarta oamenilor după moarte a fost rangul lor pe pământ. ( Mituri și simboluri , 188)

Această considerație este cea care, cel mai probabil, a încurajat dezvoltarea Ragnarök-ului dintr-un câmp al celor uciși în Sala Eroilor a lui Odin. Deși un rege sau un mare războinic ar fi putut crede la început că s-a mulțumit să-și petreacă viața de apoi în mormânt, în cele din urmă li s-a dat marea sală, acoperită cu scuturi de aur și susținută de mânerele sulițelor, mai potrivită poziției lor în viață și sacrificiului în luptă. Arme strălucitoare de zale serveau drept perne pe bănci în loc de fân, iar camera avea mese lungi la care războinicii se ospătau după o zi lungă de luptă, moarte și înviere.

Eroii din Valhalla au fost aleși în mod intenționat ca armata care urma să fie condusă de Odin la Ragnarök și, prin urmare, se credea că se angajează într-un antrenament perpetuu pentru marea bătălie de la sfârșitul timpurilor. Sala avea 540 de uși - cel puțin una cu un lup ca gardian și un vultur zburând deasupra - prin care 800 de războinici puteau mărșălui simultan, iar în timpul zilei, practicau arta războiului , ucigând și fiind uciși, doar pentru a deveni din nou întregi seara și a ospăta împreună. Războinicii din Valhalla erau cunoscuți sub numele de einherjar („armata unuia singur”), înțeleși ca cineva care putea gestiona orice situație dată, dar care totuși își perfecționa abilitățile în pregătirea pentru Ragnarök, așa cum este descris în capitolul 41 din Gylfaginning din Edda în proză :

În fiecare zi, de îndată ce sunt îmbrăcați, își pun imediat armura și ies în curte, se luptă și se înving unii pe alții. Acesta este jocul lor; iar când se apropie timpul cinei, călăresc acasă în Valhalla și se așază să bea, așa cum se spune aici: Toți einherjarii din curtea lui Odin / Îi dau lovituri în fiecare zi / Pe cei uciși îi aleg și îi îndepărtează de luptă / Mai târziu stau împreună îndrăgostiți.

Nu ducea lipsă de mâncare și băutură, deoarece Bucătarul Zeilor, Andhrimnir, îl prăjea pe marea bestie Saerimnir (uneori numită mistreț) la o flacără neîncetat arzătoare, iar în fiecare seară Saerimnir se regenera pentru a oferi carne pentru ziua următoare. Capra Heidrun furnizează mied nesfârșit din ugerul său, în timp ce cerbul Eikthyrnir picură apă rece din coarne, care oferă Valhallei și tuturor tărâmurilor ape curate și limpezi.

Odin stă pe tronul său în mijlocul sufletelor regilor și eroilor, cu cei doi corbi ai săi - Huginn și Muninn - pe umeri. Corbii zboară prin lume în fiecare zi și îi aduc vești lui Odin la cină, așa că el știe tot ce se întâmplă în Cele Nouă Tărâmuri în orice moment. Odin însuși nu mănâncă cu ceilalți, ci bea doar vin - își dă porția de carne celor doi lupi ai săi, Geri și Freki - în timp ce Valkiriile care au adus sufletele în sală le servesc acum la mesele lor.

Ragnarök

Nu există niciun concept de timp atașat tărâmului Valhalla – acesta nu corespunde niciunui eveniment pământesc – și nu se știe cât timp luptă și se ospătează războinicii unii cu alții, dar se înțelege că acesta nu este un tărâm etern. În capitolul 38 din Gylfaginning, se precizează clar că „toți acei oameni care au căzut în luptă de la începutul lumii au venit acum la Odin în Valhalla”, iar Gylfaginning afirmă ulterior că vor rămâne acolo doar până la Ragnarök, când vor muri a doua oară alături de Odin, Thor și alți zei.

Zeii nordici nu erau nemuritori. Ei erau menținuți tineri și puternici prin zeița Idunn și merele ei magice, din care trebuiau să mănânce periodic pentru a alunga bătrânețea și moartea. La Ragnarök, erau la fel de vulnerabili la orice armă sau pericol ca și muritorii, iar unii dintre ei, împreună cu marii campioni ai Valhallei, aveau să cadă în fața forțelor haosului conduse de Loki, copiii săi Fenrir , Jörmungandr și Hel, și a armatei morților, giganții focului sub conducerea lui Surtr și a altora.

Povestea Ragnarök sugerează că războinicii căzuți sunt aleși nu doar de Odin și Freyja, ci și de Hel pentru armata ei de morți, așa cum se spune în capitolul 51 din Gylfaginning : „toți campionii din Hel îl urmează pe Loki”, iar „campioni” este același termen folosit pentru einherjarul din Valhalla. Oricât de mult timp ar fi stat einherjarul în Sala lui Odin, muritorii din epoca vikingă (cca. 790 - cca. 1100) înțelegeau că evenimentul care anunța sfârșitul zilelor - moartea frumosului zeu Baldr - se întâmplase deja și că numărătoarea inversă până la Ragnarök începuse deja. Oamenii aveau să știe de apropierea sa iminentă prin semne precum schimbările climatice și o prăbușire a valorilor și obiceiurilor de mult timp.

Într-un moment dat, rânduit de Soartă (cunoscute sub numele de Norne ), forțele haosului aveau să rupă legăturile în care zeii le ținuseră și să atace lumea ordonată. Capitolul 51 din Gylfaginning descrie adunarea armatelor pe câmpul de luptă de la Vigrid:

Când aceste vești se vor împlini, atunci Heimdall se va ridica și va sufla puternic în Cornul Gjallar și îi va trezi pe zei, iar aceștia vor ține sfat împreună. Atunci Odin va călări la Fântâna lui Mimir și va cere sfatul lui Mimir pentru el și oastea sa. Atunci frasinul lui Yggdrasil va tremura și nimic nu va fi atunci lipsit de frică în cer sau pe pământ. Atunci Aesiri își vor pune hainele de război și toți Campionii și vor înainta pe câmpul de luptă. Odin va călări primul cu casca de aur și sulița sa care se numește Gungnir. El va înainta împotriva [lui Fenrir], iar Thor va sta în față de cealaltă parte a lui.

Odin este ucis de Fenrir, care este apoi ucis de fiul lui Odin, Vidarr, în timp ce Thor îl ucide pe Jörmungandr, Șarpele Midgard , dar moare ulterior din cauza otravei acestuia. Loki și Heimdall se ucid reciproc, în timp ce zeul Freyr este ucis de gigantul focului Surtr, înainte ca Surtr să dea foc lumii, iar Cele Nouă Tărâmuri să fie distruse. Se presupune că eroii din Valhalla cad în flăcările lumii pe care au cunoscut-o dintotdeauna slujindu-i Domnului lor Odin și, deși nu sunt menționate, se crede că Valkyriile care le-au selectat și apoi le-au slujit au pierit și ele la Ragnarök.

Concluzie

Deși eroii sunt uciși a doua oară, ei cad luptând cu curaj pentru cauza ordinii și sunt în cele din urmă victorioși, chiar și în înfrângere, pe măsură ce zeii triumfă asupra haosului și o lume nouă se ridică din distrugerea celei vechi. Cu toate acestea, unii cercetători au susținut că această viziune a sfârșitului lumii și a renașterii este o contribuție creștină la un ciclu mitic mai vechi care s-a încheiat cu moartea zeilor și distrugerea Celor Nouă Tărâmuri, lipsindu-i speranța de înviere. Davidson, de exemplu, observă cum referințele timpurii la Valhalla indică faptul că nu era nimic mai mult decât un alt termen pentru tărâmul morților:

Valhalla, în loc de un paradis luminos al războinicilor, pare într-adevăr a fi un sinonim pentru moarte și mormânt, descrisă imaginativ în poeme și parțial raționalizată de Snorri. Această lume a condus-o Odin ca Zeul Morților [și] din moment ce cei care cădeau în luptă ajungeau să-i fie dedicați de către închinătorii săi, aspectul războinic avea să fie în mod natural accentuat. ( Zei și mituri , 153)

Savantul Daniel McCoy observă, de asemenea, cum credințele scandinave precreștine nu par să susțină conceptul de renaștere, ci să sublinieze în schimb o moarte glorioasă, care va fi amintită în cântecele poeților. Deși această afirmație merită luată în considerare, este aproape imposibil de știut care erau credințele scandinave precreștine, deoarece nu există nicio înregistrare scrisă a acestora. Cu toate acestea, dovezile arheologice și scrierile ulterioare sugerează cu tărie o credință în viața de apoi și într-un fel de renaștere într-un tărâm după moartea cuiva.

Se pare probabil că Valhalla a fost odată concepută doar ca un câmp de luptă pentru cei uciși, dar s-a dezvoltat în ceva mai mult, fie înainte, fie după apariția creștinismului, deoarece nu satisfăcea nevoile oamenilor. Cei care cădeau cu curaj pentru o cauză ar fi fost considerați că merită mai mult în viața de apoi decât să rătăcească pe un câmp de cadavre, sulițe rupte și căști zdrobite. Cei vii simțeau în mod clar că merită o sală cu acoperiș aurit, cu ospățuri nesfârșite și miez de paie nemărginit, înconjurată de frumoase scutiere, în compania regelui zeilor însuși. Această viziune oferea consolare celor rămași în urmă și speranță celor care se riscau în mod regulat în luptă. Oricare ar fi fost Valhalla inițial, nevoia oamenilor de o viziune mai măreață a făcut-o faimoasă ca Sala Eroilor, care onorează pe cei căzuți și care se vor ridica pentru a lupta din nou.

$$_

 VALERIA MESSALINA

Ea avea în jur de 15 ani și era frumoasă, în timp ce el avea peste 50 de ani și era viitorul împărat al Imperiului Roman . În anul 38 d.Hr. (datele variază), Tiberius Claudius Caesar Augustus — cunoscut în istorie sub numele de Claudius — s-a căsătorit cu verișoara sa de gradul doi, Valeria Messalina. Aceasta nu a fost o căsătorie făcută în rai; unii chiar susțin că ea s-a căsătorit cu el doar pentru a se alinia uneia dintre cele mai puternice familii din imperiu . Oricare ar fi motivul ei, istoria și-l va aminti ca împăratul care saliva și se bâlbâia, iar pe ea ca una dintre cele mai autoritare, viclene și ambițioase femei din întreaga istorie.

Tinereţe

Se știu puține lucruri despre Messalina înainte de a se căsători cu Claudius. S-a născut în jurul anilor 20-22 d.Hr., fiind al doilea copil și prima fiică a unei familii romane destul de reputate . Era înrudită cu împăratul Augustus - de fapt sora sa Octavia - atât prin tată, cât și prin mamă. Mama ei a fost Domitia Lepida Minor, nepoata lui Marc Antoniu, în timp ce tatăl ei (vărul primar al mamei sale) a fost Valerius Messalla Barbetos, consul și membru de încredere al casei împăratului Caligula .

Viitorul soț al Mesalinei a fost cineva despre care mulți credeau că nu va ajunge niciodată la nimic - propria sa mamă l-a numit monstru. Fusese căsătorit de două ori înainte de a se căsători cu Messalina, mai întâi cu Plantia Urgulanilla (divorțată din cauza unui presupus adulter) și apoi cu Aelia Paetina (divorțată pentru a se căsători cu Messalina). Noua sa mireasă avea să-i nască doi copii: în 39 d.Hr. Claudia Octavia (ea avea să se căsătorească în cele din urmă cu fiul vitreg și moștenitorul lui Claudius, Nero ) și în 41 d.Hr. Tiberius Claudius Germanicus , mai cunoscut sub numele de Britannicus , născut cu doar trei săptămâni înainte ca Claudius să fie găsit tremurând în spatele unei perdele și numit împărat. A primit numele de Britannicus după victoria lui Claudius în Britania . Nașterea sa i-a oferit Messalinei un control suplimentar asupra lui Claudius, deoarece i-a oferit un moștenitor. Din păcate, Britannicus avea să fie otrăvit de fratele său vitreg, Nero, în 55 d.Hr.

Relația cu Claudius

Controlul Mesalinei asupra adesea credulului Claudius a devenit evident la scurt timp după ce împăratul a ordonat întoarcerea nepoatelor sale din exilul din Portia - fiicele fratelui lui Claudius, Germanicus - Agrippina (care avea să devină soția numărul patru a lui Claudius) și Julia Livilla. Ambele fuseseră exilate de fratele lor Caligula după ani de abuz. La întoarcerea lor la Roma , Claudius le-a returnat atât moșiile, cât și banii. Messalina a devenit geloasă, în special pe frumoasa Julia, care se îndrăgise de împărat; unii cred că Messalina se temea că cele două surori și soții lor ar putea revendica tronul, înlăturându-l atât pe Claudius, cât și pe soția sa. Messalina a adus acuzații, printre altele, împotriva Juliei și l-a convins pe Claudius să o exileze. Julia avea să moară în cele din urmă în exil de foame. Soțul ei, Marcus Vinicius, a fost, de asemenea, executat sub acuzația de adulter. Agrippina a rămas cu înțelepciune în umbră. Utilizarea acuzațiilor inventate, precum cele împotriva Juliei, nu s-a limitat la ea; Messalina a adus acuzații - de obicei un complot suspect de a-l răsturna pe Claudius - împotriva oricui i se opunea, iar timidul Claudius nu a putut sau nu a vrut să i se opună.

Unul dintre numeroasele defecte ale Mesalinei - și cel mai adesea asociat cu ea - a fost lipsa de fidelitate față de soțul ei. De asemenea, ai milă de oricine s-a îndrăgostit. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens a fost cel al propriului ei tată vitreg. După moartea soțului ei , mama Messalinei s-a căsătorit cu Appius Silanus, guvernatorul estului Spaniei. Din păcate pentru Silanus, Messalina s-a îndrăgostit de noul ei tată vitreg; cu toate acestea, acesta i-a respins avansurile repetate. În anul 42 d.Hr., ca răzbunare pentru această respingere, împărăteasa l-a convins pe prietenul ei Narcis , secretarul lui Claudius, să susțină că a avut o viziune în care Silanus l-a înjunghiat pe împărat. Pentru a-l influența și mai mult pe împărat, Messalina a susținut că a avut un vis similar. Claudius, un ferm susținător al unor astfel de prevestiri, l-a executat pe Silanus. Pasiunile ei, fie că este vorba de Mnester dansatorul, fie de tatăl ei vitreg, au fost subiect de zvonuri și bârfe timp de generații. Aceste zvonuri includ presupusele seri în care lucra deghizată la un bordel local.

O „represiune” a conspirațiilor reale sau imaginare a urmat execuției lui Silanus, cu numeroase morți și, bineînțeles, confiscarea averilor. Insațiabilă Messalina nu și-a limitat pasiunea doar la răzbunare. De asemenea, se bucura de achiziționarea de obiecte. Un bun exemplu în acest sens a fost atunci când și-a îndreptat atenția către frumoasele Grădini ale lui Lucullus, deținute de Valerius Asiaticus. Desigur, ca întotdeauna, le dorea și știa cum să le obțină. Ca și în cazul altora, Valerius a fost acuzat de o conspirație împotriva împăratului și a fost programat pentru execuție, dar în loc să fie executat, i s-a permis să se sinucidă. Grădinile erau acum ale ei. Mulți dintre senatorii mai perspicace au câștigat favoarea lacomei Messaline, folosindu-i influența asupra lui Claudius în propriul lor avantaj.

Căderea

Până în anul 48 d.Hr., stilul de viață al Mesalinei și lipsa flagrantă de respect pentru reputația soțului ei și valorile romane nu au putut continua la nesfârșit. Căderea ei a venit când a întâlnit un senator roman pe nume Gaius Silius care, în ciuda respingerii inițiale, a căzut pradă farmecelor Mesalinei. În acest moment, Claudius devenea de râsul multora care știau de adulterele Mesalinei, dar se temeau să se apropie de împărat. Istoricii discută dacă Claudius știa de indiscrețiile soției sale sau pur și simplu a ales să le ignore. Dragostea Mesalinei pentru Gaius a determinat-o să formuleze un plan prin care ea și el să-l răstoarne pe Claudius (el l-ar adopta pe Britannicus) și să conducă imperiul împreună. În timp ce Claudius era plecat din oraș , ea l-a forțat pe Gaius să divorțeze de soția sa, Junia Silius, și să se căsătorească cu ea într-o ceremonie simplă. Messalina a mutat chiar și mobilă din palat în casa lui.

Narcis, care fusese martor la nuntă, și-a dat seama de posibilele consecințe ale acțiunilor Mesalinei și l-a informat pe Claudius, implorându-i iertare pentru propria participare. S-a răspândit rapid vestea că Claudius era „hotărât să se răzbune”. Realizând că Claudius ar putea ezita și o ierta pe Mesalina, s-au luat măsuri pentru a împiedica întâlnirea lor. În cele din urmă, Messalina a înțeles că mersese prea departe și a încercat să-l convingă pe împărat trimițându-i pe Octavia și Britannicus să-l convingă pe Claudius să o ierte pe mama lor. Messalina a fost trimisă în „grădina” ei; Claudius avea să o vadă a doua zi dimineață. Istoricul Tacitus a scris:

Deși pericolul i-a luat orice putere de gândire, Messalina s-a hotărât imediat să-și întâlnească soțul și să-l înfrunte, o cale în care găsise adesea siguranță; în timp ce le-a poruncit lui Britannicus și Octaviei să se grăbească să-și îmbrățișeze tatăl. [...] Între timp, Messalina, în grădinile lui Lucullus, se lupta pentru viață și scria scrisori de rugăminte, alternând între speranță și furie.

Gaius și mulți dintre ceilalți invitați la nuntă au fost executați imediat. Tacitus a scris: „Ceilalți invitați fugeau în toate direcțiile când au apărut centurionii și i-au pus pe toți în lanțuri unde i-au găsit, fie pe străzile publice, fie ascunși.” Un curier a fost trimis la Messalina cu ordinul ca aceasta să se sinucidă; însă, când acest lucru a eșuat, mesagerul însuși a înjunghiat-o. Tacitus a spus despre sinucidere: „...ea și-a înțeles soarta și și-a pus mâna pe pumnal. În teroarea ei, îl aplica fără succes la gât și la piept, când o lovitură a tribunului a străpuns-o.” După ce a aflat de moartea soției sale, Claudius nu a mai manifestat nicio emoție, „niciun semn de ură, bucurie, furie sau tristețe”. În lucrarea sa Cei doisprezece Cezari, Suetonius a menționat foarte puțin despre Messalina, afirmând doar:

S-a dovedit că nu numai că era vinovată de alte crime rușinoase, dar mersese până acolo încât să comită bigamie cu Gaius Silius și chiar să semneze un contract de căsătorie formal în fața martorilor, așa că Claudius a executat-o...

După Messalina, Claudius a susținut că va rămâne celibatar. Din păcate, a apărut Agrippina — soția numărul patru — și, la fel ca celelalte alegeri ale sale pentru o soție, aceasta nu avea să fie mai bună, deoarece singura ei ambiție era să-și pună fiul Nero pe tron.

$$$

 UN GENIU AL SUFERINȚEI

Cel mai subestimat scriitor al Rusiei, Vsevelod Garșin (1855-1888), și-a fascinat contemporanii. O personalitate cult, ale cărui lecturi publice suscitau reacții extatice, carismaticul Garșin a fost descris de o tânără ca „modelul perfect pentru o icoană a Mântuitorului. Ochii săi mari, întunecați și profunzi mă priveau… cu o asemenea blândețe melancolică de parcă mi-ar fi cerut mie, o simplă adolescentă, să am milă de el și de întreaga lumea”. Cel mai mare pictor al epocii, Ilia Repin, l-a portretizat stând la birou, uitându-se spre privitor cu ochii săi adânci, vii, din care se revarsă mila.

Născut într-o familie de aristocrați scăpătați, Garșin a crescut printre niște oameni care cu greu ar fi putut eșua în a-i trezi interesul pentru suferință, cruzime și compătimire. Bunicul din partea tatălui, Egor Akhipovici, era faimos pentru răutatea pe care o manifesta față de iobagi și adesea se prevala de „dreptul” său de a îndepărta în noaptea nunții mirele de mireasă. Îngrozit de aceste nenorociri, tatăl lui Garșin, Mihail Egorovici, a evadat în armată, unde, în contrast absolut față de Egor Akhipovici, refuza să aplice până și cele mai elementare pedepse pentru soldații țărani ca să-i disciplineze. Mama lui Garșin, Ekaterina Stepanova Akimova, a fost, în cuvintele lui Garșin „o femeie excepțional de bine educată”. Tatăl lui Garșin s-a împrietenit cu socrul său, un om atât de bun încât și-a ipotecat moșia pentru a-și hrăni țăranii înfometați. Vecinii îl considerau nebun.

Când mama lui Garșin a fugit de acasă cu amantul, un revoluționar, nu s-a mai întors ani buni la copilul ei. Se pare că acest abandon a stimulat melancolia profundă de care Garșin va suferi pentru tot restul vieții. „Expresia de tristețe de pe fața mea probabil că a început în această perioadă”, avea să explice el. În timpul gimnaziului avea să sufere prima cădere psihică. Nu l-a ajutat nici vestea că fratele său mai mare s-a sinucis. „O, mamă, cât de deznădăjduit sunt! Nici nu pot să plâng: nu am un locșor al meu”.

S-a înscris într-un institut minier, dar și-a dat seama rapid că își dorește să devină scriitor și s-a bucurat când i-a fost publicată prima povestire: „M-am simțit la fel ca eroul meu favorit, David Copperfield, când mi-a fost acceptat articolul”.

Operele complete ale lui Garșin încap într-un singur volum. A fost un maestru al conciziei, la fel ca Cehov și Isaac Babel. Povestirile sale, care ridică probleme morale și filosofice profunde în doar câteva pagini, sunt aproape insuportabil de tulburătoare. Nu ai nicio greutate în a identifica autorul cu personajul din portretul lui Repin.

„Acest martir al spiritului suferea de o boală din care e imoral să îți revii”, susținea un contemporan despre Garșin. Unii cititori, ca replică la dubiile unora legate de figuri foarte idealizate ca Alioșa Karamazov al lui Dostoievski, îl dădeau drept contraexemplu pe Garșin.

Alioșa Karamazov trece printr-o criză spirituală din care iese ca un adevărat „campion” capabil să înfrunte provocările vieții, dar pentru Garșin răul și suferința nu puteau fi îndurate, drept pentru care a suferit mai multe căderi psihice, iar în cele din urmă s-a sinucis.

Cehov, care adora povestirile lui Garșin, a contribuit la un volum de povestiri închinat memoriei scriitorului, cu una din cele mai bune scrieri ale sale „O cădere nervoasă”. Compasiunea reprezenta valoarea supremă pentru Cehov, iar povestirile sale descriu suferința și ratarea inutilă rezultate din eșecul oamenilor de a se pune în locul celorlalți. Garșin pare să demonstreze pericolul unei compasiuni prea mari (…)

Deși se opunea oricărei forme de violență, Garșin s-a înrolat ca soldat la începutul războiului cu Turcia. A mers la război nu pentru a ucide, ci pentru a trăi suferința soldaților simpli. „E mai moral să stai acasă, cu mâinile în sân, în timp ce soldatul moare pentru noi?”, se întreba el.

Tema principală a lui Garșin o reprezintă dezamăgirea care rezultă invariabil când idealurile naive se lovesc de realitate. În poveștile sale, consecința este dezgustul.

Succesul povestirilor lui Garșin provine din abilitatea lui de a surprinde patosul experienței idealistului în același timp în care transmite aparența lui celorlalți. Cititorii simt o apropiere de perspectiva internă fără să uite că reprezintă o formă de boală.

Perspectiva aceasta dublă era specifică lui Garșin. Spre deosebire de mulți populiști, el nu se putea dedica în totalitate, astfel încât poetul revoluționar Yakubovici l-a descris drept un „Hamlet al vremurilor noastre”. În eseul său celebru „Hamlet și Don Quijote”, Turgheniev a identificat două tipuri rusești: un idealist incorigibil, imun la contraargumente și dovezi, celălalt un sceptic paralizat întotdeauna de îndoială. Garșin se regăsea în amândoi.

Istoria culturală rusă oferă un număr de idealiști care sfârșesc prin a face mai mult rău decât bine. Lecția experienței rusești este probabil aceea că nimic nu face mai mult rău decât încercarea a aboli cu totul răul. A învăța această lecție nu duce la cinism. Adevăratul înțelept descoperă cum să aline suferința fără să presupună că simplul impuls spre asta garantează o îmbunătățire reală.

$$$

 15 curiozități despre Paris pe care poate nu le cunoști

Istorie și locuri ascunse

1. Stațiile fantomă ale metroului

Parisul are mai multe stații de metrou abandonate sau niciodată deschise publicului. Arsenal a fost închisă în 1939 din lipsă de trafic, iar altele, precum Saint-Martin și Champ de Mars, sunt inaccesibile, dar ocazional folosite pentru filmări sau evenimente speciale. Stația Porte Molitor, de exemplu, nu a fost folosită niciodată pentru transport public, ci doar pentru trenurile care intră și ies din depouri.

2. Apartamentul lui Gustave Eiffel

Situat în vârful Turnului Eiffel, apartamentul a fost folosit de inginer pentru întâlniri private. Spre deosebire de restul turnului, era decorat elegant, cu mobilier din lemn și pereți acoperiți cu tapet. Eiffel l-a folosit pentru a primi invitați celebri, inclusiv pe Thomas Edison, care i-a oferit un fonograf ca dar de apreciere.

3. Clos Montmartre, vița-de-vie ascunsă

Această mică podgorie de pe colina Montmartre datează din anii ’30 și produce vin anual în cantități limitate. Se cultivă aproximativ 1.800 de butuci de viță-de-vie, iar vinul este vândut pentru a sprijini acțiuni caritabile. În fiecare octombrie are loc un festival al recoltei (Fête des Vendanges), unde localnicii și turiștii pot degusta vinul produs aici.

4. Cea mai veche casă din Paris

Casa de la nr. 51 pe Rue de Montmorency, construită în 1407, este legată de alchimistul Nicolas Flamel, care a devenit faimos datorită legendelor despre crearea pietrei filosofale. Deși el nu a locuit efectiv acolo, casa a fost un han unde erau găzduiți călătorii săraci. Astăzi, clădirea este bine conservată și adăpostește un restaurant.

5. Turnul Jean-sans-Peur

Construit între 1409 și 1411 de ducele Jean-sans-Peur, turnul este una dintre puținele structuri medievale intacte din Paris. Se află în arondismentul al doilea și poate fi vizitat. La interior, scara spiralată și decorurile originale încă impresionează vizitatorii.

6. Place de la Concorde și execuțiile Revoluției

Această piață grandioasă este faimoasă pentru ghilotinările publice din timpul Revoluției Franceze. Regele Ludovic al XVI-lea a fost executat aici în 1793, urmat de Maria Antoaneta și mulți alți aristocrați. În total, peste 1.200 de persoane au fost ghilotinate în acest loc.

7. Campagne à Paris, cartierul idilic

Situat în arondismentul 20, acest mic cartier oferă o atmosferă rurală în mijlocul Parisului. Străduțele pavate, casele cu grădini și aerul liniștit contrastează puternic cu restul orașului. A fost construit la începutul secolului XX pentru muncitorii din oraș, dar astăzi este o zonă rezidențială exclusivistă.

8. Rue des Degrés, cea mai scurtă stradă din Paris

Această stradă neobișnuită are doar 5,75 metri lungime și este alcătuită exclusiv dintr-o scară care leagă Rue de Cléry de Rue Beauregard. Nu are nicio casă sau magazin, fiind practic doar o trecere pietonală.

9. Canalul Saint-Martin, parțial acoperit

Construit în secolul XIX pentru a aduce apă potabilă în Paris, canalul are o parte vizibilă, dar și o secțiune subterană care trece pe sub străzi și clădiri. Plimbările cu barca pe acest canal sunt populare, iar ecluzele care reglează nivelul apei creează un spectacol interesant.

10. Râul Bièvre, dispărut sub oraș

Odinioară un afluent important al Senei, râul Bièvre a fost treptat acoperit din cauza poluării industriale. Astăzi, el curge complet pe sub Paris, dar în unele zone s-a propus redeschiderea unor segmente pentru a readuce o parte din vechiul său farmec.

11. Lacul subteran al Operei Garnier

Sub clădirea Operei Garnier se află o acumulare de apă naturală, folosită inițial pentru a stabiliza fundația. Inginerii au construit un bazin pentru a controla nivelul apei. Acest lac subteran a inspirat romanul Fantoma de la Operă de Gaston Leroux, unde personajul principal folosea tunelurile de sub operă pentru a se deplasa.

12. Ascensorul secret al Arcului de Triumf

Deși vizitatorii urcă de obicei cele 284 de trepte pentru a ajunge la platforma panoramică, în interiorul unuia dintre pilonii monumentului există un ascensor ascuns, folosit inițial pentru oficiali sau persoane cu mobilitate redusă.

13. Le Procope, cea mai veche cafenea din Paris

Fondată în 1686, această cafenea istorică a fost un loc de întâlnire pentru mari personalități ale Iluminismului. Voltaire era cunoscut pentru pasiunea sa pentru cafeaua servită aici, iar Revoluționarii Francezi se întâlneau adesea la mesele sale. Astăzi, cafeneaua își păstrează farmecul de epocă și oferă preparate inspirate din bucătăria clasică franceză.

14. Pont des Arts, podul artiștilor

În trecut, podul era un loc preferat de pictori, care veneau aici pentru a surprinde peisajele fluviului Sena și ale orașului. Mai recent, podul a devenit celebru pentru "lacătele iubirii", dar acestea au fost îndepărtate în 2015 pentru a proteja structura podului.

15. Candelaria, barul speakeasy ascuns

Situat în cartierul Le Marais, Candelaria pare la prima vedere un simplu magazin de tacos. Însă, printr-o ușă discretă în spate, se intră într-un bar de tip speakeasy, unde atmosfera este intimă, iar cocktailurile sunt renumite. Acest tip de local ascuns reamintește de perioada prohibiției din SUA, când barurile ilegale funcționau în spatele unor afaceri aparent banale.

#ParisSecret #IstorieAscunsă #OrașulLuminilor #DescoperăParisul #PoveștiNevăzute

Tu ai vrea să vezi Parisul turistic… sau pe cel ascuns, pe care puțini îl cunosc?

30 de ani de FRISOMAT, un podcast/interviu TV cu buget nelimitat

 

Tocmai vroiam să mă dezvolt ca și creator de conținut și altfel decât ca blogger. Deja eram activă în rețelele sociale (Instagram, acum Facebook) și încă mai sunt. Și totuși parcă lipsește ceva.

Desigur vor apărea mereu diverse forme de comunicare. Dar trebuie să recunosc că nici pe cele existente deja nu le-am experimentat în întregime. Așa că mă gândeam să încerc ceva nou: podcastul, ca și formă de interviu.

Pentru început am căutat diverși interlocutori printre prieteni. Și printre primii care a acceptat a fost un amic proaspăt privatizat; și la nivelul la care se află chiar are ceva succes.

Norocul meu că am reușit să-l găsesc și să realizez interviul a fost cel care m-a și sponsorizat din plin: Frisomat România.

- Îți dau mână liberă în realizarea interviului atâta timp cât îl faci bine, m-a încurajat sponsorul meu. Dar nu uita să mă pui și pe mine în evidență.

- De acord: https://vimeo.com/1016061431?fl=pl&fe=cm

Și odată amicul meu ajuns la locul interviului am și început...

- Cum de ți-a venit în minte să-ți faci o afacere pe cont propriu?

- Știi că de mic îmi plăcea grădinăritul și creșterea animalelor. Părinții au fost oameni ai satului și produceau de-ale gurii. Evident în primul rând pentru nevoile familiei, dar ceea ce prisosea vindeau și altora. Așa că, continuând activitatea familiei, făceam ceea ce îmi plăcea și continuam o activitate deja începută, deci nu porneam de la nimic .

- Și cum de te-ai gândit să te dezvolți?

- Păi în primul rând vroiam să fiu propriul meu șef. Să îmi organizez programul și activitatea așa cum îmi doresc și am nevoie. In plus singur sunt mult mai dinamic, mă mișc mult mai repede.

- Și cum a decurs totul?

- Am început cu proiectul. Cu logistica. M-am gândit la tot ceea ce aș avea nevoie in timp. Mai întâi am găsit locația potrivită. Știam ce vreau, așa că am structurat în minte totul. Am organizat locația atât ca teren liber cât și ca construcții sub formă de hale cu destinația adăpost pentru animale și ateliere de lucru. Și am și început să ridic construcțiile sub formă de hale metalice: sunt mult mai ușor de construit, mult mai ușor de întreținut și de reparat, fiind standardizate. Și mult mai fiabile.

- De ce spui asta?

- Halele metalice sunt ușoare și rezistente. Aceste calități sunt date atât de materialele folosite cât și de arhitectura structurilor. Chestie de inginerie modernă. Le poți face mai mari sau mai mici în funcție de necesitățile afacerii

- Sunt și ușor de întreținut. Așa spuneai...

- Da. Materialele sunt extrem de ușor de fabricat. Și sunt standardizate, pot fi folosite oriunde oricând fără prea multe ajustări. Ceea ce este un avantaj enorm, neexistând practic efortul legat de adaptarea la diferite forme și dimensiuni, practic de adaptarea arhitecturii la diferite necesități. In plus pot fi adaptate la diferite dimensiuni și forme fără prea multe ajustări.

- Halele sunt preformare sau le construiești pe loc?

- Sunt și corpuri deja construite din start, dar fie se pot ajusta oricând cu modificări minime fie se pot construi de la zero dar după proiecte dinainte stabilite sau care pot fi modificate rapid. Se pot adapta oricând oricărui teren, oricărei destinații și se pot modifica aproape instant.

- Ai vrea să te extinzi?

- Aș vrea să mă extind. Și mă pot extinde oricând fără prea mare efort, după cum îmi pot restrânge activitatea atunci când nu pot face față situației din realitatea obiectivă. Mă refer la rezervele de bani, la posibilitățile de vinderea pe piață a produselor pe care le fabric.

- Copiii tăi îți urmează drumul?

- Deocamdată sunt mici și nu le pot impune ce să facă. Vor urma drumul care li se potrivește, vor face ceea ce le place. Deocamdată văd că le place, în parte, ceea ce fac eu. Deci speranțe există... Dar, repet, nu le impun eu ceea ce vor face pe viitor cu viața și timpul lor.

- Ce le recomanzi celor care vor sa îți urmeze exemplul și să pornească pe același drum?

- În primul rând să aibă încredere în ei înșiși și în puterea lor de muncă. În al doilea rând să își aleagă resursele potrivite activității pe care vor să o desfășoare. Și să își aleagă atât furnizorii potriviți cât și partenerii în care să poată avea încredere pe deplin.

Interviul acesta este fictiv.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2026

$__$$$

 S-a întâmplat în 30 martie 1392: La această dată, avea loc prima atestare documentară a oraşului Roman, în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei. Romanul a fost consemnat în Letopiseţul Novgorodului (datat în perioada 1387-1392). Considerat unul dintre cele mai importante centre medievale din Moldova, Romanul este menţionat întâia oară într-un document intern, fiind vorba despre un hrisov de danie către Ionaş Viteazul, care a fost scris „în cetatea noastră, a lui Roman voievod”. Roman, domn al Moldovei (1392-1394), se intitula „marele şi singurul stăpânitor” al Moldovei – „cu mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare” (Marea Neagră, desigur).

Se pare că numele oraşului ar fi fost preluat de la numele voievodului Roman I Muşat (1392-1394), considerat de unii cercetători ca fiind întemeietorul acestuia, deşi există probe materiale care să ateste existenţa curţii de la Roman dinainte, adică încă de pe vremea lui Petru I Muşatinul. Destinată unor scopuri defensive, cetatea a oferit protecţie meşteşugarilor şi negustorilor urbei, activitatea acestora ducând la afirmarea oraşului ca important centru, atât economic, cât şi cultural. Oraşul Roman este unul din puţinele oraşe din Moldova care se poate mândri cu existenţa a două cetăţi: Cetatea Muşatinilor, cea mai sudică fortificaţie moldovenească de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi Cetatea Nouă a Romanului construită de Ştefan cel Mare (domn al Moldovei în perioada 1457-1504) la locul de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret.

Municipiul Roman este situat în centrul regiunii istorico-geografice Moldova, într-o arie unde converg mai multe căi de comunicație de importanță europeană, națională și regională, din punct de vedere feroviar făcând parte din magistrala Bucureşti – Dorneşti – Cernăuţi – Varşovia, iar rutier aflându-se pe axul expres de interes european E85, care leagă Polonia şi Ucraina, Rusia şi Republica Moldova, prin România de Bulgaria, Grecia, Turcia și Orientul Apropiat. Legat de traficul aerian, cel mai apropiat aeroport se află în Bacău,conexiunea cu acesta putând fi realizată fie pe drumul european E85, fie pe magistrala de cale ferată.Vatra oraşului este situată în Podişul Moldovenesc, la confluenţa râurilor Moldova şi Siret, ocupând o suprafaţă totală de 2.983 ha, din care 1.617 ha intravilan. Localizarea în partea centrală a Moldovei poate determina transformarea municipiului Roman într-o adevărată „placă turnantă” a transporturilor din această arie, pe direcția nord-sud, vest-est, dar și nord-est – sud-vest.Dacă guvernanţii, oricare ar fi aceştia, vor avea în vedere acest lucru, fireşte!

Între secolele XV – XVI, oraşul era cunoscut sub numele de „Târgul de Jos”, acesta fiind şi reşedinţa „Ţării de Jos”. Tot atunci, Episcopia din Roman devine o a doua mitropolie a „Ţării de Jos”. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Romanul ocupa primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori. În 1834 oraşul devine capitala judeţului Roman. În anul 1845, Romanul figura printre primele cinci oraşe importante ale Moldovei. Ulterior, Unirea Principatelor Române a imprimat oraşului o activitate febrilă, Romanul fiind un puternic centru unionist. Oraşul şi judeţul Roman de atunci au adus o contribuţie însemnată și la războiul pentru independenţă din 1877 – 1878. În preajma primului război mondial s-a înfiinţat un atelier pentru reparaţii cu caracter militar, transformat ulterior în Arsenalul Armatei.

În 1950, Romanul a căpătat statut de oraș regional și a devenit reședință a raionului Roman din regiunea Bacău (între 1952-1956, din Regiunea Iași). Reforma administrativă din 1968 nu a reînființat județul Roman, orașul primind statut de municipiu și trecând la județul Neamț. Printre personalitățile al căror nume este legat de orașul Roman pot fi menționate: cronicarul Miron Costin (1633-1691), prozatorul Cezar Petrescu (1892-1961), poeta Otilia Cazimir (1894-1967), prozatorul și publicistul Garabet Ibrăileanu (1871-1936), scriitorul Haralamb Zincă (Hary Isac Zilberman, 1923-2008), muzicologul și compozitorul Mihail Jora (1901-1971), dirijorul și compozitorul Dumitru D. Botez (1904-1988), celebrul dirijor Sergiu Celibidache (1912-1996), Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) — primul inginer agronom român.

Între monumentele de interes turistic se numără ruinele cetății din secolele XIV-XVII; Catedrala episcopală având hramul „Cuvioasa Parascheva” (sau „Sfânta Vineri”), ctitorie din 1542 a a domnului Petru Rareș; biserica cu hramul „Precista Mare” sau „Adormirea Maicii Domnului”, construită între 1568-1569 prin grija Doamnei Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu; biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1609 și restaurată în 1868, care păstrează un evangheliar scris în 1265 ș.a. De amintit sunt și Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă, Muzeul de Științele Naturii din Roman și Casa Celibidache.

Surse:

https://primariaroman.ro/prezentare-municipiul-roman/

http://www.muzeu-neamt.ro/component/content/article/50-evenimente/740-ziua-orasului-roman-627-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara-mir-30-martie-2019.html

https://zch.ro/neamt-30-martie-1392-prima-atestare-documentara-a-romanului/

http://www.neamt.ro/Date_gen/Roman/roman_2.html

https://www.ziarpiatraneamt.ro/ziua-orasului-roman-626-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara