$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie 62: În această zi, orașul Pompeii era lovit de un cutremur catastrofal, înainte de a fi distrus de erupția vulcanului Vezuviu din anul 79. Acea erupție din anul 79 a fost precedată de un cutremur puternic petrecut cu 17 ani mai înainte, pe 5 februarie 62, seism care a provocat distrugeri masive terenului din jurul Golfului Napoli, în special orașului Pompeii. Unele dintre distrugeri încă nu fuseseră remediate atunci când vulcanul a erupt. Moartea a șase sute de oi de la „aerul viciat” din imediata apropiere a orașului Pompeii, menționată de Seneca cel Tânăr, l-a determinat pe vulcanologul Haraldur Sigurdsson să compare această întâmplare cu moartea similară a oilor în Islanda într-o groapă vulcanică din cauza intoxicării cu dioxid de carbon și să speculeze că a existat o relație între cutremurul din anul 62 și o nouă activitate vulcanică a Muntelui Vezuviu.

Un alt cutremur, mai mic, a avut loc în anul 64, acesta fiind consemnat de Suetonius în biografia lui Nero și de Tacitus în Annales deoarece a avut loc în timp ce Nero se afla în Napoli pentru a juca pentru prima dată într-un teatru public. Suetonius a consemnat că împăratul a continuat să cânte în timpul cutremurului, până când și-a terminat cântecul, în timp ce Tacitus a scris că teatrul s-a prăbușit la scurt timp după ce a fost evacuat. Romanii erau obișnuiți cu producerea unor cutremure minore în regiune; scriitorul Pliniu cel Tânăr a scris că acestea „nu au fost deosebit de alarmante, deoarece ele sunt frecvente în Campania”. Mici cutremure au început să aibă loc pe 20 august 79, devenind tot mai frecvente în următoarele patru zile, dar avertizările nu au fost luate în serios.

Surse:

http://valizacucalatorii.ro/destinatii/europa/italia/pompeii-orasul-roman-ingropat-de-vezuviu

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/pompeii-orasul-ucis-de-vezuviu-79375.html

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/

https://www.dw.com/ro/cronologie-cutremurele-cu-cele-mai-multe-victime-din-ultimul-secol/a-6466681

$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie1840: S-a născut John Boyd Dunlop, medic veterinar scoţian, care a inventat, din dorinţa de a perfecţiona tricicleta fiului său, prima anvelopă pneumatică (1888); doi ani mai târziu, în 1890, transformă invenţia într-o adevărată afacere şi înfiinţează, la Dublin, prima fabrică de anvelope („Dunlop Rubber Comapny Ltd.” (1889), care a devenit una dintre cele mai importante producătoare de pneuri din lume. (m. 1921). În 1888, John Boyd Dunlop îşi urmărea băieţelul, pe nume Johnny, cum mergea pe tricicleta cu anvelope de cauciuc rigid pe un teren plin de pietre. Încercând să-i ofere fiului său o deplasare mai lină şi un control mai bun, Dunlop a luat tricicleta, i-a înfăşurat roţile în folii subţiri de cauciuc pe care le-a lipit unele de altele cu clei şi le-a umflat cu o pompă de minge de fotbal, folosind ca ventil partea de sus a unui biberon. Astfel, a inventat primul sistem pe pernă de aer din istorie, punând bazele primei anvelope pneumatice.Cu mai puţin de un an mai târziu, invenţia lui Dunlop şi-a făcut debutul în cursele pe două roţi. Permiţând unui pilot mai puţin cunoscut să-şi întreacă cu uşurinţă rivalii mai puternici într-o serie de curse pe biciclete, mulţumită avantajului dat de anvelopele sale pneumatice, a stabilit imediat rolul sporturilor cu motor ca o caracteristică a moştenirii Dunlop. Dunlop şi-a brevetat imediat ideea şi a început să-şi transforme invenţia într-o întreprindere comercială, fondând ceea ce a devenit rapid cunoscut sub numele de Dunlop Pneumatic Tire Co. Ltd. 

În 1890, Dunlop şi-a deschis prima fabrică de anvelope la Dublin, Irlanda, iar trei ani mai târziu prima fabrică de anvelope de pe teritoriul european la Hanau, în Germania. În 1895 anvelopele Dunlop erau, de asemenea, vândute în Franţa şi Canada, respectiv produse în Australia şi Statele Unite. Până în 1898 afacerea îşi dezvoltase baza din Dublin, iar producţia a fost transferată mai întâi la Coventry, Anglia, iar apoi într-o locaţie de cca 160 ha în Birmingham, Anglia – care va fi ulterior cunoscută lumii sub numele de Fort Dunlop. În 1910 Dunlop şi-a înfipt steagul în Malaiezia, unde a înfiinţat o plantaţie de 20.000 de hectare de cauciuc. În 1913, prima fabrică japoneză de anvelope şi-a deschis porţile la Kobe. În 20 de ani, Dunlop a făcut uitată anvelopa compactă şi a devenit, din pionier, prima companie globală multinaţională. Producea şi vindea la scară mondială. Spiritul de întreprinzător al fondatorului său a devenit etosul companiei, sesizându-se, evident, că pentru a fi o corporaţie multinaţională de succes compania va trebui să rămână un pionier atât în cercetare şi dezvoltare, cât şi în afaceri.

Patentul lui Dunlop a fost declarat ulterior invalid din pricina unei tehnici anterioare a compatriotului său Robert William Thomson. Totuşi, Dunlop este creditat cu „realizarea unui cauciuc ce putea rezista uzurii de a fi o anvelopă păstrandu-si in acelaşi timp elasticitatea”. Dezvoltarea acestei tehnologii s-a bazat pe o multitudine de progrese in inginerie. Din punct de vedere al materialelor, vulcanizarea cauciucului natural îi este atribuită lui Charles Goodyear şi Robert William Thomson. În anul 1898 doi imigranţi germani, Frank şi Charles Seiberling, au deschis o firmă care fabrica anvelope din cauciucul vulcanizat inventat de Goodyear şi le-au denumit după inventator.Cauciucurile sintetice au fost inventate în laboratoarele „Bayer” in anii 1920.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/John-Boyd-Dunlop

https://www.dunlop.eu/dunlop_roro//_header/about_us/history/

http://www.bicyclehistory.net/bicycle-inventor/john-boyd-dunlop/

https://www.undiscoveredscotland.co.uk/usbiography/d/johnboyddunlop.html

https://www.invent.org/inductees/john-boyd-dunlop

https://www.businessmagazin.ro/actualitate/povestea-antreprenorului-care-a-inventat-produsele-folosite-astazi-de-milioane-de-soferi-17852051

$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie1861: În această zi, s-a înfiinţat, la Sighet, Asociaţia Naţională pentru Cultura Poporului Român din Maramureş, cu o contribuţie însemnată în emanciparea culturală şi naţională a românilor, în păstrarea, conservarea şi transmiterea elementelor de identitate cultural-naţională locală. La 3 septembrie 1860, se constituise o comisie de iniţiativă care hotăra întocmirea statutelor viitoarei asociaţii, căreia-i revenea misiunea înfiinţării Preparandiei Române. La 5 februarie 1861, era ales comitetul de conducere alcătuit din comitele suprem Iosif Man – preşedinte, Mihail Pavel – vicepreşedinte, Petru Mihalyi – secretar, având printre membrii personalităţi de marcă ale vieţii politice şi spirituale maramureşene, dintre care în timp s-a evidenţiat şi dr. Ioan Mihalyi de Apşa.  

Lupta pentru libertate națională s-a dus și în Maramureș prin cultivarea limbii române, a extinderii și dezvoltării învățământului românesc prin școlile confesionale greco-catolice, românii maramureșeni organizându-și viața națională proprie. În acest sens, elita locală a militat pentru înființarea unei societăți care să asigure suportul material în vederea înființării și susținerii unei preparandii și a unui internat, în același timp, un așezământ de afirmare a culturii române. Pornind la drum în 1861, la începutul etapei liberal-constituționale austriece din perioada 1860-1867, Asociațiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureș se numără printre cele mai vrednice societăți cultural-naționale românești zonale, care au luat ființă în împrejurări favorabile pentru emanciparea pe diverse planuri a popoarelor asuprite din monarhia habsburgică.

Aceasta a avut o importanță deosebită în dezvoltarea conștiinței naționale și ridicarea culturală a populației maramureșene, desfășurând o activitate meritorie: a susținut, organizat și condus activitatea Preparandiei (1862-1869) și a internatului înființat la Sighet. pentru tinerii români care frecventau școlile ungurești din Sighet, a acordat burse elevilor merituoși, mulți dintre aceștia aducându-și ulterior, un important aport la orientarea și la progresul vieții culturale, sociale și naționale românești maramureșene etc. În anul 1867, pentru completarea și diversificarea activității Asociațiunii s-au pus bazele Societății de lectură „Dragoșiana”, care s-a constituit într-un focar de apărare a limbii și de afirmare spirituală.Tot sub auspiciile Asociațiunii și-a desfășurat activitatea și Reuniunea Docenților Români Greco-catolici din Maramureș, organizație profesională cu largi implicații în viața spirituală a epocii și a locului. Reuniunea a înscris merite deosebite pe linia întocmirii de manuale școlare, culegerii și valorificării creației populare, promovării interesului pentru arta populară, răspândirii culturii și trezirii interesului pentru lectură în rândul locuitorilor de la sate. Zestrea culturală a Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș a fost completată și modernizată de către despărțămintele maramureșene ale Astrei: Vișeu-Iza (1911) și Sighet (1914).

Surse:

http://www.primaria-sighet.ro/pagina/istoricul-localita-ii

https://www.uoradea.ro/display7452

http://muzeulmaramuresului.ro/despre-muzeu/

http://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/150-de-ani-de-la-infiintarea-asociatiunii-pentru-cultura-poporului-roman-din-maramures

$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie1935: În această zi, a murit Constantin C. Bacalbaşa, publicist (n.21.08.1856). Bacalbaşa rămâne în istoria literaturii româneşti prin captivantele sale amintiri grupate sub titlul „Bucureştii de altădată”, apărute în patru volume între anii 1927-1933, însă publicate mai întâi în foiletonul de sâmbătă al ziarului „Adevărul", începând din noiembrie 1921 şi continuate apoi, din martie 1926, în „Universul". Ele fuseseră precedate de o altă serie de amintiri, fără relevanţă, referitoare la viaţa cotidiană din Bucureştii anilor de război, Capitala sub ocupaţia duşmanului (1921), inserate iniţial tot în foileton, în cotidianul „Românimea", sub titlul Jurnalul meu sub ocupaţie(semnate cu pseudonimul Radu Ţandăra). 

Unul din cei treisprezece fii ai pitarului Costache Telescu (Bacalbaşa), mulţi ani şef al poliţiei din Brăila, şi al Anetei Bobescu, Constantin Bacalbaşa beneficiază de o educaţie aleasă. Şcoala elementară şi gimnazială le absolvă la Brăila, iar liceul la „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care studiază doi ani la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o părăseşte pentru cariera de ziarist (1879).Este redactor principal la „Emanciparea” şi „Adeverul”, colaborează la „Drepturile omului”, „Telegraful”, „Conservatorul”, „Epoca”, „Dimineaţa”, „Universul”, „Literatorul”, „Lupta”, „Naraţiunea”.Întemeiază şi conduce „Ghiţă Berbecul”, revistă umoristică, „Ţara”, „Patriotul” şi „Românimea”. Opera sa constă, mai ales, în două lucrări memorialistice: Capitala sub ocupaţia duşmanului (1921) şi Bucureştii de altă dată (1927-1932), dar şi în literatură şi dramaturgie, Chestia cârciumarilor (1908), Răvaşe de plăcintă (1908), Pardon (1899), ultima scrisă împreună cu fraţii săi Anton şi Ion.Membru al Partidului Conservator, este ales deputat în 1911 şi 1912, iar din 1919 devine preşedintele Sindicatului Ziariştilor. Este onorat cu înalte distincţii, precum cea de Comandor al „Ordinului Sfântul Sava”, Cavaler al „Legiunii de onoare” şi Ofiţer al „Palmelor Academiei”, în Franţa. 

Bazându-se pe o foarte bună memorie, reîmprospătată şi prin foiletarea atentă a colecţiilor unor ziare din epocă („Românul", „Trompeta Carpaţilor", „l'Independance roumaine", „Adevărul" etc), „Bucureştii de altădată” se constituie, pentru perioada 1871-1914, la care se referă în episoade dispuse cronologic, într-o cronică fremătând de viaţă, colorată şi densă, a unui oraş aflat în plin proces de trecere de la starea patriarhală la aceea a unei capitale europene moderne. Începându-şi naraţiunea cu o descriere detaliată a vechiului Bucureşti, aşa cum l-a cunoscut la sosirea sa aici, Bacalbaşa înregistrează principalele evenimente social-politice care au marcat perioada: guvernarea liberală din 1876-1888, în răstimpul căreia s-au pus bazele unor instituţii necesare modernizării ţării, proclamarea independenţei şi Războiul de Independenţă din 1877-1878, proclamarea regatului în 1881, viaţa parlamentară, cu luminile şi umbrele ei, alternanţa la putere a liberalilor şi conservatorilor, care a asigurat, până la primul război mondial, stabilitatea şi eficienţa regimului politic din România, interesul crescând, către 1900, pentru soarta românilor aflaţi în afara hotarelor ţării etc. Sunt amintite, totodată, principalele acţiuni edilitare care au schimbat în puţini ani aspectul oraşului, îndeosebi în „zona centrală" (rectificarea Dâmboviţei, marile bulevarde, instalarea telefonului etc.), precum şi principalele evenimente cultural-artistice (spectacole şi concerte, directoratul lui I.L. Caragiale la Teatrul Naţional, moartea lui Eminescu, apariţia unor publicaţii etc). O atenţie marcantă este acordată faptului divers din mai multe domenii, ceea ce face lectura mai atractivă pentru cititorul amator de evocări nostalgice: Târgul Moşilor, Apele de la Văcăreşti, Petreceri ale vechiului Bucureşti,Contrabandele bucureştene, Viaţa studenţească, Epoca lui Claymoor, Escrocheria cu „apa de aur", Primul şi singurul atentat împotriva regelui Carol (1888), Fioroasa crimă din Tabaci, Banda Zdrelea şi Mărunţelu, Rochia - pantalon la Bucureşti etc. Savuroasele amintiri ale lui Bacalbaşa se încheie cu moartea regelui Carol I, întâmplată în septembrie 1914, moment considerat că ar marca punctul final pentru „perioada istorică ce poate purta numele «Bucureştii de altădată»". 

Lipsite, totuşi, de virtuţi literare deosebite, amintirile se impun prin valoarea documentară indiscutabilă, dar şi prin evocarea colorată a unui trecut revolut. Ele şi-au câştigat, mai ales odată cu trecerea vremii, un loc binemeritat în istoria memorialisticii româneşti, secondând prestigioase lucrări referitoare la aceeaşi perioadă din istoria României. Din opera sa:

• Pardon! (în colaborare cu Anton Bacalbaşa şi Ion C. Bacalbaşa), Bucureşti, 1899;

• Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918, Brăila, 1921;

• Raportul asupra libertăţei presei, Bucureşti, 1922;

• Bucureştii de altădată, I-IV, Bucureşti, 1927-1933; ediţia II, Bucureşti, 1935-1936; ediţia III, I-III, îngrijită şi introducere de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1987-2000.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

http://crispedia.ro/constantin-c-bacalbasa/

https://humanitas.ro/autori/constantin-bacalba%C5%9Fa

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Bacalba%C5%9Fa

https://www.bookaholic.ro/constantin-bacalbasa-si-dictatura-gastronomica-1501-retete-de-la-1935.html

$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie1939: În această zi, a murit Gheorghe Ţiţeica, matematician, deschizător de drumuri în geometria diferenţială, membru, vicepreşedinte (1924-1925) şi secretar general (1929-1939) al Academiei Române.

Gheorghe Ţiţeica (n. 4/17 octombrie 1873, Drobeta Turnu-Severin – d.Bucureşti), matematician şi pedagog român, a fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi la Şcoala Politehnică din Bucureşti. A fost membru al Academiei Române şi al mai multor academii străine și doctor honoris causa al Universităţii din Varşovia. S-a ocupat în special cu studiul reţelelor din spaţiul cu n dimenisuni, definite printr-o ecuaţie a lui Laplace. Creator al unor capitole din geometria diferenţială proiectivă şi afină, unde a introdus noi clase de suprafeţe, curbe şi reţele care ii poarta numele. Prin numeroasele lucrări de matematică elementară şi de popularizare a ştiinţei, pe care le-a publicat de-a lungul întregii sale vieţi, a contribuit la ridicarea nivelului învaţământului matematic din România.

Împreună cu Ion Ionescu, A. Ioachimescu şi V. Cristescu, a înfiinţat revista „Gazeta matematică”, iar cu G.G. Longinescu publicaţia „Natura” pentru răspândirea ştiinţelor. Cu D. Pompeiu a editat revista „Mathematica”.Este tatăl fizicianului Şerban Ţiţeica. Studiile liceale le face la Craiova iar cele universitare la Bucureşti avându-i ca profesori pe Spiru Haret, David Emmanuel, Constantin Gogu. În 1895 Ţiţeica îşi ia licenţa şi este numit profesor la seminarul Nifon. Curând însă a fost numit în învăţământul superior.Din economiile făcute izbuteşte să plece la Paris unde îşi reface în primul rând licenţa la Şcoala Normală Superioară, fiind clasificat primul. Imediat după susţinerea tezei de doctorat la Sorbona se întoarce în ţară; Gh. Ţiţeica este al cincilea român doctor în matematici al Universităţii din Paris, după Spiru Haret, David Emanuel, Const. Gogu şi N. Coculescu. 

Întors în ţară, Ţiţeica este numit, în 1900, la Universitatea din Bucureşti, ca profesor la catedra de geometrie, la care a funcţionat aproape 40 de ani, trecând prin toate gradele: suplinitor, agregat, definitiv. Începând din 1928, Ţiţeica a funcţionat şi la Politehnica din Bucureşti, ca profesor de analiză. Din 1913, urmând lui Spiru Haret, este membru al Academiei iar din 1929, secretar general. A fost decan al Facultăţii de Ştiinţe, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe, vice preşedinte al Societăţii Politehnice, membru, apoi Preşedinte al Consiliului Permanent (pe atunci cel mai înalt for) al Ministerului Instrucţiunii Publice; de asemenea, a fost membru al Societas Scientiarum Varsoviensis, la Société de Sciences de Liège, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Maryland şi doctor honoris causa al Universităţii din Varşovia.

Cercetările matematice ale lui Gheorghe Ţiţeica sunt legate de reţelelor din spaţiul cu n dimensiuni, definite printr-o ecuaţie a lui Laplace.Este creator al unor capitole din geometria diferenţială proiectivă şi afină, unde a introdus noi clase de suprafeţe, curbe şi reţele care – la propunerea lui G. Loria (1862-1954) – îi poartă numele. Prin numeroasele lucrări de matematică elementară şi de popularizare a ştiinţei, pe care le-a publicat de-a lungul întregii sale vieţi, a contribuit la ridicarea nivelului învăţământului matematic din România. Este considerat, alături de Ion Ionescu, Andrei Ioachimescu şi Vasile Cristescu, unul din stâlpii revistei Gazeta matematică. Împreună cu G.G. Longinescu a publicat revista Natura iar revista „Mathematica” l-a avut, alături de D. Pompeiu, ca redactor şef. A decedat pe 5 februarie 1939, în vârsta de 65 de ani, în plină activitate. 

A scris:

Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor, 1924

Introducere în geometria diferenţială proiectivă a curbelor, 1931

Surse:

http://www.enciclopedie.info/gheorghe-titeica/

http://www.anulmatematicii.ro/articol/gheorghe-titeica

https://www.scientia.ro/116-biografii/biografii-matematica/2098-gheorghe-titeica-o-biografie.html

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2732

http://www.cs.ubbcluj.ro/profesor-gheorghe-titeica/

$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie1953: În această zi, a plecat la cele veșnice Iuliu Maniu, politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan şi Clara Maniu.Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia şi Elena. Clara Maniu a decedat în data de 29 iulie 1929. Înmormântarea ei a fost oficiată la Bădăcin de episcopul Iuliu Hossu. Iuliu Maniu şi-a petrecut copilăria la Şimleu Silvaniei şi Bădăcin, a urmat şcoala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), Budapesta şi Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915).

Şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Imperiul Austro-Ungar, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat la Vinţu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul şi intransigenţa. Pe 22 mai 1906 ţine primul său discurs în Dieta de la Budapesta. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale Partidului Naţional Român, precum viitorul cardinal „in pectore” greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorităţii române din Transilvania, înfiinţând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania. 

Soseşte la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR şi Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unirea cu restul teritoriilor româneşti (Vechiul Regat). Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti”. Pe 2 decembrie1918, a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată şi funcţia de ministru de interne. 

Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (1926-1933 şi 1937-1947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933. În ultimul deceniu al vieţii sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. Iuliu Maniu a fost ministru secretar de stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944). 

El s-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de către comunişti, care acţionau astfel într-o mai veche tradiţie a fraudei electorale in România, căci guvernele liberale din perioada precomunistă au apelat şi ele adesea la astfel de practici incorecte. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanţi oameni politici dintre cele două războaie mondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulţi români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranţei şi al dorinţei de libertate.

Surse:

Scurtu, Ioan - Iuliu Maniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995

Iuliu Maniu - un creator de istorie, volum de Academia Civică, Editura Academia Civică, Bucureşti, 2003

Pop, Ionel, Boilă, Zaharia, Boilă, Matei - Amintiri despre Iuliu Maniu, Editura Dacia, Bucureşti, 1998

Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolescu, Nicolae C. - Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie 1965: La această dată, a venit pe lume Gheorghe Hagi, unul dintre cei mai valoroşi fotbalişti români din toate timpurile; în prezent, antrenor şi om de afaceri. Gheorghe Hagi s-a născut la Săcele, jud.Constanţa, în familia unor aromâni, soţii Chiraţa şi Iancu. A început să joace fotbal în curte, de mic, cu o vezică de porc, iar mai târziu, bunicul său i-a confecţionat o minge din păr de cal. Abia la vârsta de șapte ani, Gică Hagi primea o minge de cauciuc. În aprilie 1975 a fost recrutat de clubul de fotbal Farul Constanţa, unde a fost antrenat de Iosif Bukossi, primul său antrenor, căruia îi poartă o preţuire pe viaţă. În anul 1976 evolua în prima sa competiţie – „Cupa Speranţelor”, iar doi ani mai târziu era legitimat la clubul Farul Constanţa.

În anul 1979 a avut loc o întâmplare inedită în viaţa tânărului fotbalist: Hagi fusese cooptat în echipa care a jucat la un turneu în Franţa unde a jucat formidabil. După două luni, când Gică termina clasa a opta, clubul Luceafărul – care la vremea aceea aduna absolut toate talentele fotbalisticile din ţară şi era pepiniera echipei naţionale de juniori a ţării – au dorit să-l aducă pe puşti la Bucureşti, însă tatăl acestuia, Iancu Hagi, s-a opus vehement, afirmând că nu vrea ca fiul său „să fumeze, să stea cu femei, sa bea cu derbedeii în şanţuri”. A urmat suspendarea lui Gică de către Federaţie. Însă antrenorul Bukossi, a continuat să îl folosească pe Hagi în meciuri, folosind actele altui puşti. La scurtă vreme, oficialii de la Bucureşti au fost anunţati că la Constanţa a apărut un tânăr excelent care dă câte trei goluri pe repriză, iar la verificări falsul a fost demascat. Cu fiul aflat între suspendarea pe viaţă şi drumul spre Capitală, tatăl său şi-a dat acordul ca acesta să joace în Bucureşti, primind asigurări că fiul său va avea parte de toată atenţia cuvenită, astfel că în 1980, Hagi a fost înscris în echipa Luceafărul.

În anul 1982, cu puţin înainte de a împlini 18 ani, Hagi debuta în Divizia A, în meciul SC Bacău – Farul Constanţa, scor 3-0. În 10 august 1983, Mircea Lucescu, intuind talentul tânărului, îşi asumă utilizarea lui pentru prima dată într-un meci oficial al naţionalei mari de fotbal – Norvegia – România, scor 0-0. În acelaşi an, Hagi este legitimat la Sportul Studenţesc, iar la finalul sezonului 1984 – 1985, echipa – formată numai din tineri deosebit de talentaţi – Marcel Coraș, Mircea Sandu, Gino Iorgulescu, Aurică Țicleanu – devenea vicecampioana ţării, stârnind mânie la nivel politic şi militar, fiindcă atunci erau „la modă” doar Steaua şi Dinamo. Mai ales că în ultimul meci – decisiv pentru locul al doilea, la 31 mai 1985, Dinamo – Sportul Studențesc se încheia cu un neverosimil scor 0-5, în care Hagi a înscris nu mai puţin de patru goluri. Curând avea să se afle că unul dintre puternicii susţinători ai echipei studenţeşti era nimeni altul decât Nicu Ceauşescu, fiul cuplului prezidenţial de la acea vreme. Hagi a jucatla Sportul Studențesc în 107 meciuri reuşind 65 de goluri.

Remarcat de cele două mari echipe din Capitală, Hagi este convins să semneze cu Steaua, iniţial sub formă de împrumut. În ianuarie 1987, imediat după ce Steaua reuşise triumful în Cupa Campionilor în finala de vis cu Barcelona, Hagi înscria unicul gol pentru Steaua în Supercupa Europei, în meciul cu Dinamo Kiev de la Monte Carlo, aducând cel de-al doilea prestigios trofeu în vitrina clubului din Bd. Ghencea. Hagi a rămas să joace în continuare la Steaua până în anul 1990 unde a reuşit 97 de meciuri şi nu mai puţin de 80 de goluri.În total, în divizia A, Hagi a disputat 223 de partide, în care a înscris 141 de goluri, trecându-şi în palmares trei titluri de campion naţional şi trei Cupe ale României, şi devenind golgeterul ediţiilor de campionat 1984/1985 şi 1985/1986. După 1989, Hagi a fost cumpărat de „galacticii” de la Real Madrid pe o sumă fabuloasă la vremea aceea – patru milioane de dolari, pentru care a jucat 64 de partide şi a înscris 19 goluri. Rămâne memorabil din această perioadă, golul înscris de Gică în partida cu Osasuna Pamplona, de la jumătatea terenului, reuşită care a figurat o bună perioadă pe genericele tuturor emisiunilor fotbalistice din pensinsula iberică, fiind votat în numeroase ocazii „golul anului” sau „golul lunii”.

În perioada 1992-1994, Hagi joacă la echipa italiană Brescia, supranumită „romena”, având în vedere că era antrenată de Mircea Lucescu, iar în echipă jucau şi Florin Răducioiu, Dănuţ Lupu, Ioan Ovidiu Sabău şi Dorin Mateuţ. Aici Gică a jucat 61 de meciuri şi a înscris 21 de goluri. Pe 15 februarie 1993, Hagi venise în România după un meci pierdut cu o zi în urmă de Brescia în faţa celor de la Pescara, iar cel care îl aştepta să îl ducă pe Hagi cu maşina de la Bucureşti la Constanţa era bunul său prieten Darius Handrea. Aflaţi la bordul unui Mitsubishi, cumpărat de Hagi, în drum spre Constanţa, Handrea pierde controlul volanului în dreptul localităţii Valu lui Traian, din cauza carosabilului umed iar automobilul s-a răsturnat, cei doi pierzându-şi cunoştinţa.Din fericire, la scurt timp, cei doi şi-au revenit şi au scăpat de o mare tragedie. După acest aveniment neplăcut, Hagi se transferă la Barcelona unde activează în perioada 1994 – 1996, jucând 35 de partide şi marcând nouă goluri. În 1996, Hagi face o mişcare surprinzătoare, transferându-se la Galatasaray Istanbul, mutare care avea să însemne relansarea carierei sale. Pe lângă dragostea nebună pe care Hagi a stârnit-o pătimaşilor suporteri turci, Hagi a jucat 167 de meciuri şi a înscris 78 de goluri. Dar Hagi făcea mai ales spectacol: driblinguri fantastice, pase cu călcâiul, şuturi de efect şi goluri memorabile. La Istanbul Hagi a cîştigat cu echipa patru titluri de campion, două Cupe ale Turciei, Cupa UEFA şi Supercupa Europei. A fost punctul final al carierei sale de jucător de fotbal. Gică a fost desemnat fotbalistul român al anului în anii 1985, 1987, 1993, 1994, 1997, 1999 şi 2000. A stabilit mai multe recorduri la naţionala României: cele mai multe banderole de căpitan, cele mai multe selecţii pentru o lungă perioadă (fiind depăşit de Dorinel Munteanu) şi cele mai multe goluri înscrise alături de Adi Mutu – 35.

Gică Hagi a fost prezent la trei ediţii ale Campionatului European – în 1984, 1996 şi 2000 – şi la trei ediţii ale Cupei Mondiale – în 1990, 1994 şi 1998. Momentul de apogeu l-a reprezentat ediţia 1994 a Cupei Mondiale, unde echipa României a practicat un fotbal spectacol, ajungând în sferturile cometiţiei. Momentul de excepţie al „Regelui” a fost golul din 18 iunie 1994 din meciul România – Columbia 3-1 (Campionatul Mondial), când Hagi a înscris pentru 2-0 cu o execuţie fantastică de la distanţă, din unghi, exact la vinclu, fără ca balonul să sufere în aer nici cea mai mică rotaţie. Mulţi specialişti din fotbal consideră încă acel gol drept cea mai frumoasă reuşită a fotbalului românesc din toate timpurile. În acel an, Hagi a obţinut locul patru în clasamentul anual „Balonul de Aur” al celor mai buni fotbalişti din lume, top organizat de revista France Football. În anul 1999, Hagi a fost desemnat fotbalistul român al secolului, iar pe 24 aprilie 2001, a avut meciul festiv de retragere.

La 31 octombrie 2000, preşedintele Emil Constantinescu i-a conferit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Comandor, a doua cea mai înaltă distincţie a statului român, „o binemeritată şi firească recunoaştere a meritelor sale sportive”, şi a faptului că Hagi „a contribuit la promovarea imaginii României în lume”, după cum a afirmat preşedintele Constantinescu.„Puţini sportivi au reuşit să obţină atâtea perfomanţe precum Hagi. Realizările sale s-au confundat cu cele ale echipei naţionale, mai ales în ultimul deceniu de aur al fotbalului românesc”, a adăugat şeful statului de la acea vreme. În 2001, Hagi devine antrenor al echipei naţionale a României, însă a suferit un eşec dureros, naţionala ţării noastre fiind învinsă în meciul de baraj pentru Mondial, de mai puţin cotata echipă a Sloveniei. După acest moment şi demisia sa de la naţională, în 2003, a devenit antrenor la echipa turcă Bursaspor, iar în sezonul 2004-2005 a antrenat vechea sa „dragoste” – fiind numit la cârma echipei Galatasaray Istanbul, unde câştigă Cupa Turciei.

În 2006 revine în România ca antrenor, pentru scurt timp, la Poli Timişoara, iar în 2007 devine antrenorul echipei Steaua, însă după trei luni a reuşit doar să califice echipa în grupele Ligii Campionilor. În decembrie 2007, patronul Gigi Becali declara: „Hagi m-a atacat la ordinul Serviciilor Secrete”, stârnind ilaritate în lumea fotbalului. Peste ani cei doi, ambii machidoni, s-au împăcat însă, ba mai mult Gică l-a ajutat mult pe Becali din momentul în care acesta a ajuns la închisoare. În octombrie 2010, Hagi şi-a început al doilea mandat la Galatasaray unde a activat până la 25 martie 2011.Gheorghe Hagi deţine hotelul de patru stele Iaki din Mamaia, cu 122 de camere, cumpărat în anul 1999, renovat şi relansat în 4 iulie 2001. La 17 septembrie 2008, Gheorghe Hagi a fost numit Ambasador al Bunăvoinţei pentru UNICEF România. În 6 aprilie 2009, Hagi a înfiinţat Academia de Fotbal Gheorghe Hagi, unde îndrumă sute de copii spre marea performanță, şi clubul Viitorul Constanţa, obiective în care a investit peste zece milioane de euro. A revenit pe bancă, fiind antrenorul Viitorului Constanţa și apoi al Farului. Relativ recent, a considerat că e bine să mai ia o pauză din antrenorat...

La 6 septembrie 2001, la meciul România – Franţa care a inaugurat Arena Naţională din Capitală, Hagi a primit, alături de foştii internaţionali Gheorghe Popescu, Dorinel Munteanu şi Ladislau Boloni, distincţii din partea UEFA pentru palmaresul lor de peste 100 de selecţii la echipa naţională a României.

Hagi este căsătorit cu Marilena şi are doi copii, Kira – actriță – şi Ianis, fotbalist.

Surse:

https://www.ro.biography.name/sportivi/29-romania/237-gheorghe-hagi-1965

https://www.gsp.ro/fotbal/nationala/hagi-la-25-de-ani-de-la-golul-carierei-cordoba-era-bun-dar-un-portar-nu-sta-la-11-metri-570150.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/26/romani-celebri-gheorghe-hagi-unul-dintre-cei-mai-mari-fotbalisti-romani--150911

http://www.rador.ro/2015/02/05/portret-regele-fotbalului-romanesc-gheorghe-hagi-implineste-50-de-ani/