£££

 S-a întâmplat în 18 august1877: A apărut la Sibiu revista „Albina Carpaţilor". „Foaie beletristică, ştiinţifică şi literară, cu ilustraţiuni”. Apare la Sibiu, săptămânal (18 august 1877 - 1 octombrie 1878) apoi bisăptămânal (15 octombrie 1878- 30 septembrie 1880). Redactori Ioan Alexandru Lapedatu, Iosif Popescu, editor şi redactor Visarion Roman. „Albina Carpaţilor” este o revistă cu profil enciclopedic, publică fragmente de romane, nuvele şi alte naraţiuni, datine, credinţe şi muravuri, articole istorice, descrieri de călătorii, biografii, articole de igienă, poezii, recenzii şi studii, articole de ştiinţe naturale, industrie, arhitectură şi sculptură, bibliografii. Fiecare număr conţinea ilustraţii.

Fiind o revistă cu profil enciclopedic,„Albina Carpațilo” a publicat fragmente de romane, nuvele și alte narațiuni, datini, credințe și moravuri, articole istorice, descrieri de călătorii, biografii, articole de igienă, poezii, recenzii și studii, articole de științe naturale, industrie, arhitectură și sculptură, bibliografii. Fiecare număr conținea ilustrații. În toată perioada cât a apărut, revista a fost dominată de interesul pentru cultivarea patriotismului, pentru afirmarea unității de cultură, limbă, credință și obiceiuri românești, de pe ambele părți ale Carpaților. De exemplu, pentru ajutorarea ostașilor români de pe frontul din Balcani (1877-1878), „Albina Carpaților” din Sibiu a publicat piesa patriotică La Turnu Măgurele, de Vasile Alecsandri.

Printre colaboratorii revistei, din Transilvania, s-au aflat scriitorii Nicolae Densusianu, Al. Marinescu, Alexe Teochari, Iosif Popescu, Ion Slavici, Andrei Bârseanu și Ion Gorun (A. I. Hodoș), iar peste munți, din Moldova, pe Vasile Alecsandri (cu poezii din ciclul Ostașii noștri), Dimitrie Bolintineanu, G. Crețeanu, Alexandru Macedonski și Teodor Burada, iar din Bucovina pe folcloristul Simion Florea Marian.

Surse:

https://agerpres.ro/documentare/2019/07/12/doza-de-cultura-revista-albina-carpatilor--341228

https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/84

https://old.biblacad.ro/bnr/pprpubl.php?lit=a&&vidT=1&cod=PPR%20Tom.%20I.&an=1820-1906&page=80&limit=20

£££

 S-a întâmplat în 18 august1998: În această zi, a murit Iosif Sava, muzicolog. Iosif Segal, pe numele său la naştere, a văzut lumina zilei la 15 februarie 1933, la Iaşi, fiind descendent al unei familii de muzicieni profesionişti evrei, a căror activitate se întindea de-a lungul a patru secole. Tătăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică, bunicul său absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, pentru o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu, iar străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza.

În anul 1939, la vârsta de doar șase ani, Iosif Sava cânta la orga bisericii catolice din Iaşi. Iosif Sava a studiat muzica, viola şi pianul, la şcoală şi la liceu. În anii 1944-1945 a studiat la Conservatorul Municipal din Iaşi, în perioada  1945-1947, a frecventat cursurile Academiei de Muzică „George Enescu“ din Iaşi, iar în anii 1947-1949 a studiat la Institutul de Artă din Iaşi. În perioada 1949 – 1951, a fost colaborator al ziarului „Opinia” din Iași.

În 1951 se mută la Bucureşti, şi începe activitatea de colaborare ca editor muzical la Radiodifuziunea Română, a lucrat şi la ziarul „Scânteia Tineretului” – la secţia de ştiinţă şi cultură -, unde a avut ocazia să întâlnească mari personalităţi ale timpului, şi în paralel, în perioada 1951 – 1955, a studiat la Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti. Din anul 1958 începe să scrie cronici muzicale, fapt care marchează începutul drumului său către inima publicului larg. Acela a fost şi anul morţii tatălui său, căruia îi făgăduise că nu va uita niciodată muzica…

Între anii 1962 – 1966, el a studiat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale) şi George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră).În anul 1968 se transferă la Radiodifuziune, iar începând cu anul 1972, a realizat aici programul săptămânal „Invitaţiile Eutherpei“, dar, în paralel, a realizat şi emisiunile „Cronica muzicală“ şi „Viaţa muzicală în actualitate“.Din anul 1972, a fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR). În perioada 1974 – 1987, a fost clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, precum Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, şi a fost partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. A realizat turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S.

În anul 1980 şi-a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, unde a realizat săptămânal emisiunea „Serata muzicală TV“, un ciclu de emisiuni extrem de apreciat, un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Emisiunea a fost scoasă din grilă între anii 1985 – 1990 – , şi s-a încheiat în mai 1998.

În perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998, a îndeplinit funcţia de redactor-șef al redacției culturale TVR. În mai 1998, Iosif Sava a fost îndepărtat din Televiziunea Română, prin pensionare intempestivă. „După 30 de ani de radio şi televiziune, în care nu am lipsit o săptămână, s-a renunţat la mine cu atâta uşurinţă. Aceasta este marea mândrie a vieţii mele: glasul meu nu a lipsit nici o săptămână de pe posturi, chiar atunci când, 4 luni am fost în spital – la ora 11 am fost operat şi seara trimiteam banda la Radio. Despărţirea a fost bruscă şi inechitabilă“ – mărturisea gazetarul într-un interviu.

În 1998, emisiunea sa a fost mutată pe postul Pro TV şi, ulterior, pe Acasă TV, sub titulatura „ Salonul muzical Acasă – Lista lui Sava”, însă indiferent de titlulatură, seratele sale sunt considerate cele mai valoroase emisiuni culturale pe care l-a cunoscut televiziunea, în România, până astăzi. A fost recompensat cu o serie întreagă de premii şi distincţii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali – în anul 1980, premiul Revistei Actualitatea muzicală, Premiul I – în 1981 – și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical – în 1983 – la Festivalul Național „Cântarea României”, Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual „Pamfil Șeicaru”, în 1996.

Iosif Sava a fost un scriitor prolific, scriind peste 50 de cărţi şi peste șase mii de articole şi studii în presa din ţară şi străinătate. Câteva din volumele ce poartă semnătura remarcabilului om de cultură sunt „Ghid de operă: explicarea acţiunii scenice a 140 lucrări a 86 compozitori”, în colaborare cu Gabriela Constantinescu, Daniela Caraman Fotea, Grigore Constantinescu, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1971, „Istoria muzicii universale în date”, în colaborare cu Petru Rusu, București, Editura Muzicală, 1983, „Idealurile lui George Enescu. Șase decenii pe estrada Ateneului: amintiri în colocviu” – 2 volume, în colaborare cu Alexandru Rădulescu, București, Editura Muzicală, 1984/1985, „Eminescu și muzica”, în colaborare cu Zoe Dumitrescu Bușulenga, București, Editura Muzicală, 1989, sau „Mică enciclopedie muzicală”, în colaborare cu Luminița Vartolomei, Craiova, Aius, 1997.

A fost căsătorit cu doamna Marghit Sava, pe care o cunoscuse încă din anul 1956, la cantina de la „Casa Scânteii“ şi cu care s-a căsătorit în ianuarie 1957. La 12 iulie 1998, o ocluzie intestinală l-a obligat să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București, a urmat o intervenție chirurgicală de urgenţă, care a reuşit, însă o infecţie nosocomială postoperatorie avea să îi aducă sfârşitul. A trecut la cele veşnice la 18 august 1998, la Bucureşti, la doar 65 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Filantropia din capitală.

În semn de preţuire, numele lui Iosif Sava a fost atribuit, postum, unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al muzicologului. Din septembrie 1998, Fundația ACCUMM organizează Stagiunea muzicală „Iosif Sava”, găzduită de Muzeul Municipiului București. La Radio, una din cabinele în care îşi monta emisiunile îi poartă numele. În anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1 din București a primit numele de „Iosif Sava” în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele şi care şi-a făcut un ţel din sprijinirea tinerilor muzicieni.

Surse:

http://iosifsava.ro/

https://rr90.srr.ro/foto-iosif-sava-86-de-ani-de-la-nastere/3437/

https://radioromaniacultural.ro/portret-iosif-sava-un-aristocrat-al-muzicii-un-jurnalist-generos-un-interlocutor-perfect/

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/se-implinesc-20-de-ani-de-la-moartea-muzicologului-iesean-iosif-sava--197446.html

https://www.libertatea.ro/stiri/20-de-ani-de-la-moartea-lui-iosif-sava-prezentatorul-seratelor-muzicale-a-murit-dupa-o-infectie-capatata-in-spital-2367371

£££

 S-a întâmplat în 18 august…

- 1227: A murit Ginghis Han, mare han mongol. Întemeietorul unui mare imperiu cu capitala la Karakorum (din 1220).Ginghis Han (Temüügin: „Întemeietorul“) a fost unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol, personalitatea lui fiind asemănătoare cu aceea a lui Alexandru cel Mare.În anul 1206, la 42 ani şi după o campanie militară împotriva unor triburi din estul Mongoliei, şeful militar Temüügin devine „mare conducător” (1206-1227) (hagan, „hanul hanilor”), sub numele de Ginghis, al unei populaţii vorbitoare de dialecte mongole şi turceşti. Ginghis a unit triburile mongole şi a reuşit să ocupe cu oştile sale teritorii vaste, spre est, până la Marea Chinei, şi spre vest până la Marea Caspică. Pentru administrarea acestui imperiu uriaş, Ginghis Han a emis decretele necesare sub formă de texte de lege. După moartea sa, imperiul a fost împărţit între fii lui şi extins în continuare, timp de două generaţii, după care marea formaţiune statală s-a dezmembrat.

- 1642: A murit pictorul italian Guido Reni (n. 1575). Reprezentant al barocului. Opera sa are ca subiecte reprezentări religioase şi mitologice (Ecce Homo; Crucificarea Sf. Petru; Atalanta şi Ippomene; Portretul mamei).Guido Reni (n. 4 noiembrie 1575 – d. 18 august 1642) a fost un pictor italian ale cărui lucrări se înscriu în curentul baroc.

- 1657: A murit Varlaam (nume de botez Vasile Moţoc), prelat, mitropolit al Moldovei. Varlaam (n. 1580,1585?) a fost Mitropolit al Moldovei (1632 - 1653) în timpul domniei lui Vasile Lupu, scriitor şi om de cultură.

-1680: A fost organizată, din ordinul regelui Ludovic al XIV-lea, compania pariziană de teatru „Comedia Franceză" („Comédie-Française" sau „Théâtre-Française"), astăzi Teatrul Naţional al Franţei şi unul dintre cele mai prestigioase teatre europene, subvenţionat de stat şi în care se joacă un repertoriu clasic. Pe scena acestui teatru au evoluat, de-a lungul anilor, mari actori, printre care şi românii: De Max, Mărioara Voiculescu, Yonnel şi alţii.

- 1750: S-a născut Antonio Salieri, compozitor şi dirijor italian (m. 1825). A fost profesor al lui Beethoven. A compus cantate, oratorii, simfonii, piese instrumentale, aproape 40 de opere italiene (La Grotta di Trofonio; Danaidele). A lucrat ca maestru al Capelei imperiale din Viena.

- 1774: S-a născut  Meriwether Lewis, explorator american. Meriwether Lewis (d.11 octombrie, 1809) a fost un militar american, călător şi explorator al Americii de Nord, iar ulterior, spre sfârşitul vieţii sale, guvernator al teritoriului Louisiana. Ca secretar al preşedintelui Thomas Jefferson, i se încredinţează, de către acesta, conducerea împreună cu William Clark, a unei importante expediţii de explorare a nord-vestului Statelor Unite, pentru găsirea unei posibile căi de navigaţie între Munţii Apalaşi şi Oceanul Pacific. Explorează fluviul Mississippi până la Saint Louis, Missouri, apoi urcă spre izvoarele râului Missouri pe care le descoperă, le cartografiază şi descrie marea cascadă Great Falls. După ce a traversat Munţii Stâncoşi (lanţul Bitterroot), a navigat pe Snake River şi pe fluviul Columbia până la gura sa de vărsare, traversând continentul de la est la vest. (peste 2.500 km) 

- 1778: S-a născut Faddei F. Bellingshausen (m.1852), navigator şi explorator polar rus, amiral al flotei ruse. A condus expediţia antarctică rusă şi a explorat, împreună cu M. P. Lazarev, Antarctica (1819-1821).

 - 1823: A murit André-Jacques Garnerin, inventatorul paraşutei.

- 1830: S-a născut Franz Joseph I de Habsburg, împărat al Austriei (1848-1916) şi rege al Ungariei (1867-1916); a înăbuşit Revoluţia de la 1848-1849 din Ungaria şi Transilvania şi a reprimat mişcările naţionale din Imperiul Habsburgic, restabilind absolutismul; în timpul său s-a creat statul dualist Austro-Ungaria (1867); a participat la înfăptuirea Triplei Alianţe (bloc politic şi militar constituit, în 1882, prin aderarea Italiei la Alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria, încheiată în 1879) şi a dus o politică expansionistă în sud-estul Europei (m. 1916)

- 1849: S-a născut compozitorul şi violonistul francez Benjamin Louis Paul Godard (m. 1895)   

- 1849: S-a născut Teodor Ştefanelli (numele la naştere: Teodor Ştefaniuc), scriitor şi istoric (preocupat de o cât mai bună cunoaştere a istoriei Bucovinei); deputat în Dieta Bucovinei din partea Partidului Naţional Român şi participant activ la unirea cu România din 1918; membru titular  al Academiei Române din 1910 (m. 1920)

- 1850: A murit scriitorul francez Honoré de Balzac (n. 1799).Cel mai mare romancier realist francez. Opera lui, totalizând aproape 100 de romane şi nuvele, realizează o frescă a vieţii şi societăţii franceze a timpului. A avut o covârşitoare influenţă asupra evoluţiei romanului. Opera principală: Gobseck (1830), Eugénie Grandet (1833), Moş Goriot (1834), Iluzii pierdute (1843), Verişoara Bette (1846), Vărul Pons (1847).

- 1857: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina) Eusebie Mandicevschi, compozitor, muzicolog şi profesor român stabilit la Viena (m. 1929) 

- 1858: A murit lăutarul Vasile Barbu („Barbu Lăutaru"); staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutarul a fost unul dintre acei mari cântăreţi populari români care, prin creaţia şi felul lor de interpretare, au contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanţei ruse şi elemente occidentale.

- 1860: S-a născut Dimitrie Popovici-Bayreuth, cântăreţ şi pedagog (m. 1927)  

- 1868: Astronomul francez Pierre Jules César Janssen descoperă heliul 

- 1876: S-a născut mineralogul ceh František Slavík; bun cunoscător al zăcămintelor din Transilvania şi Banat; membru de onoare străin al Academiei Române din 1937 (m. 1957)   

- 1877:A apărut la Sibiu revista „Albina Carpaţilor".Foaie beletristică, ştiinţifică şi literară, cu ilustraţiuni. Apare la Sibiu, săptămânal (18 august 1877 - 1 octombrie 1878) apoi bisăptămânal (15 octombrie 1878- 30 septembrie 1880). Redactori: Ioan Alexandru Lapedatu, Iosif Popescu, editor şi redactor Visarion Roman. Albina Carpaţilor este o revistă cu profil enciclopedic, publică fragmente de romane, nuvele şi alte naraţiuni, datine, credinţe şi muravuri, articole istorice, descrieri de călătorii, biografii, articole de igienă, poezii, recenzii şi studii, articole de ştiinţe naturale, industrie, arhitectură şi sculptură, bibliografii.Fiecare număr conţinea ilustraţii.

- 1883: S-a născut medicul Mihai Ciucă; bacteriolog, imunolog şi epidemiolog; unul dintre colaboratorii de bază ai dr. Ioan Cantacuzino; membru al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920); membru titular al Academiei Române din 1938 (m. 1969). 

- 1885: A încetat din viaţă, la Royat, Clermont Ferrand, Émile Egger (n.1813), filolog francez. Membru de onoare al Academiei Române (1871). Membru al Academiei de Inscripţii şi Litere Frumoase din Paris şi al Societăţii Regale de Lingvistică din Paris.A publicat peste 50 de volume. Ca lingvist, s-a preocupat de problemele foneticii greceşti. 

- 1897: S-a născut fizicianul Alexandru Cişman; cercetări în feromagnetism, radiotehnică, biofizică, electroliză; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1967).A fost profesor la Universitatea şi Politehnica din Iaşi (1919-1948) şi la Institutul Politehnic şi Universitatea din Timişoara (1948-1962). A publicat manualul Fizică generală, în două volume şi trei ediţii. 

- 1906: S-a născut regizorul francez de film Marcel Carné („Copiii paradisului”, „Noaptea amintirilor”, „Asasinii ordinii”) (m. 1996)

- 1916, 18/31: S-a născut Neagu Djuvara, istoric, filosof al istoriei, memorialist, diplomat (a îndeplinit, între anii 1943 şi 1947, diferite misiuni diplomatice, în cadrul Ministerului de Externe); stabilit, din 1947, în Franţa, s-a numărat printre întemeietorii Comitetului de asistenţă pentru români, cu sediul la Paris; în 1990 s-a întors în ţară.

- 1922: S-a născut Alain Robbe-Grillet, romancier, eseist şi scenarist francez (m. 2008) 

- 1929: S-a născut scriitorul rus Anatoli Kuzneţov (m. 1979)   

- 1930: Prima apariţie intr-un desen animat, produs de Walt Disney, a câinelui Pluto.      

- 1931: S-a născut, la Răcătău, jud. Bacău, Paul Anghel (m.1995), publicist, prozator şi dramaturg român. A debutat cu volumul de proză Şapte inşi într-o căruţă (1961), urmat de culegeri de reportaje (Arpegii pe Siret – Itinerar moldovenesc, 1964), piese de teatru (Săptămâna patimilor, 1968; Viteazul, 1969) şi literatură pentru copii. Este autorul ciclului romanesc „Zăpezile de acum un veac" care conţine zece volume.

- 1932: S-a născut regizorul de film Gheorghe Naghi. A realizat filme de ficţiune, dar şi filme documentare şi utilitare. 

- 1933: S-a născut Roman Polanski, regizor francez de origine poloneză. Membru al Academiei Franceze de Arte Frumoase. A regizat: Cuţitul în apă; Balul vampirilor; Luna amară; Pianistul şi altele. Dintre scurt-metraje, cităm: Doi oameni şi un dulap. În 2003, filmul „Pianistul” a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film şi şapte premii Cesar

- 1935: S-a născut poetul Ion Gheorghe. 

- 1936: S-a născut Robert Redford, actor, producător şi regizor american de film. 

- 1936: A murit (omorât de franchişti, la începutul războiului civil, pentru activitatea sa antifascistă) Federico Garcia Lorca, poet şi dramaturg spaniol (n. 1898) 

- 1937: S-a născut Sorin Alexandrescu, critic şi teoretician literar; stabilit din 1975 în Olanda 

- 1940: A murit industriaşul american Walter Chrysler; în 1925 a fondat compania de automobile care-i poartă numele (n. 1875)

- 1941: Ca urmare a protestelor din Germania, Adolf Hitler ordonă încetarea uciderii sistematice a bolnavilor mintali şi a handicapaţilor ...Nu pentru mult timp...

- 1952: S-a născut actorul american Patrick Swayze (m. 2009) 

- 1957: A murit poetul George Tutoveanu, afirmat în publicaţii sămănătoriste (n. 1872).

- 1959: La Opera Română din Bucureşti a avut loc premiera dramei muzicale „Răscoala", de Gheorghe Dumitrescu, după romanul lui Liviu Rebreanu. 

- 1963: Avionul supersonic X-15 stabilește un record de altitudine, zburând la 354,200 picioare (106 km). Pilotul care a zburat în spaţiu se numea Joseph Albert Walker şi deţinea şi recordul pentru viteză pe acelaşi X-15 

- 1977: S-a născut, la Medgidia, clericul musulman Murat Iusuf, şeful Cultului Musulman din România (din 15.IX.2005) 

 -1983: S-a născut cântăreţul şi compozitorul britanic de origine libaneză, Mika (născut Michael Holbrook Penniman, Jr.)

- 1998: A murit Iosif Sava, muzicolog. A publicat 53 de volume şi peste 6.000 de articole de specialitate. Creatorul „Seratelor muzicale” la TVR (scrieri: „Seismograf muzical”, „Majestatea sa muzica”, „Muzica si zgomotul lumii”). Iosif Sava (n. Iosif Segal, 15 februarie 1933, Iaşi - d. Bucureşti) a fost un muzicolog român, realizator de emisiuni radio şi de televiziune, provenit dintr-o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole.Tatăl său a fost multă vreme violonist la Filarmonica din Iaşi. Bunicul său, care a fost unul din colaboratorii lui Gavriil Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iaşi. Străbunicul său a fost printre primii absolvenţi ai Conservatorului înfiinţat de Al.I. Cuza.

- 1998: A murit Otto Wichterle, inventatorul ceh al lentilelor de contact moderne, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţă cehoslovace şi preşedinte onorific al Academiei Cehe (n. 1913)

- 2009: A murit Kim Dae-jung, fost preşedinte al Coreii de Sud între 1998 şi 2003, şi câştigător al Premiului Nobel pentru Pace în 2000 (n. 1924)

- 2011: A murit desenatorul francez de origine suedeză Jean Tabary. Şi-a început cariera de desenator în 1956 în revista Vaillant, care avea să se numească apoi Pif, publicaţie care ajungea şi în România în timpul comunismului. Aici, Tabary publică seriile sale cu personaje devenite celebre: Totoche sau Corinne şi Jeannot. Din 1962, împreună cu René Goscinny (scenaristul lui Asterix şi Obelix sau Lucky Luke), Tabary îl desenează pe Iznogoud, „vizirul care vrea să devină calif în locul califului" (n. 1930)

£££

 📚✒️🎨🖌 17 august 1890: S-a născut scriitoarea Olga Greceanu.

Olga Greceanu (1890, Nămăiești, Argeș – 1978, București) a fost o scriitoare, pictoriță, figură reprezentativă a neobizantinismului românesc, o remarcabilă femeie-artist-și-cărturar din perioada de eflorescență culturală interbelică.

VIAȚA ȘI OPERA

Se naște într-o familie de intelectuali bucureșteni cu origini polono-germane, Șeșevski, la 17 august 1890, în localitatea Mânăstirea Nămăiești de lângă Câmpulung Muscel.

Urmează studiile primare și liceale la instituții particulare din București (Institutul Pompilian, respectiv Institutul Șeșevski). După terminarea acestora urmează timp de trei ani (1911-1914) studii de chimie și de arte frumoase la Liège (Belgia), declanșarea războiului obligând-o să revină în țară, unde în anul 1914 se căsătorește cu colegul său de studii politehnice, Nicolae Greceanu. Inițiază prima asociere a femeilor pictorițe și sculptorițe iar în 1915 organizează, împreună cu Cecilia Cuțescu-Storck, prima expoziție a acestora la Ateneul Român. Are o expoziție de grup la Iași, iar una personală la Ateneul Român în 1919. A înființat alături de Nina Arbore un Sindicat al Artelor Frumoase.

Între anii 1919 și 1922 revine în Belgia și termină studiile de chimie și de arte frumoase. Va face studii de specializare pentru lucrul în frescă la Paris, la Academia Baudoin.

Are expoziții personale la Paris (1928), New York (1924), participă la expoziția mondială de la New York din 1939.

Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, pictează în frescă cele două săli ale Palatului Sfântului Sinod, sala de ședințe a Primăriei de Verde și Sala Muzeului de la Palatul Regal[7]. Lucrează în frescă și în mozaic la Institutul de arhitectură (1938), Salonul gării Mogoșoaia (1939), și frescă exterioară la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.

După Al Doilea Război Mondial, pictează biserici și face pictură murală, precum și mozaicuri exterioare la biserica Antim din București (1949).

A avut expoziții în țară și în marile orașe europene, a participat la Expoziția universală din New York (1939).

Olga Greceanu moare la 16 noiembrie 1978, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.

După 1989 îi apar studii și volume de meditații sau de călătorie, iar revista Rost din luna mai 2010 va dedica două studii vieții și activității Olgăi Greceanu, semnate de Adina Nanu și Liliana Ursu (www.rostonline.ro).

DISTINCȚII

Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a (1968) „pentru activitate deosebită în domeniul artelor plastice”.

VOLUME PUBLICATE

1933 — Îi apare volumul Bucarest et ses environs.

1935 — Publică volumul Compoziția murală – Legile și tehnica ei, Institutul de Arte Grafice Triumful, București —

1935 — Cartea apare și în franceză sub titlul - La Composition mural: Ses lois et sa technique, Imprimeur-Editeur Julien Laherte Delcour, Renaix, 1938.

1937 — Publică volumul Cula din Măldărești, Institutul de Arte Grafice Triumful, București.

1939 — Publică Specificul național în pictură, Tiparul Cartea Românească, București. Participă la Expoziția internațională de la New York.

1940 - Publică Pe urmele pașilor tăi, Isuse

1943 — Publică Femmes peintres d ́autrefois, Editura Ziarul, Craiova.

2011 - Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale, publicat postum.

AFILIERI

Societatea femeilor pictore

Tinerimea artistică

EXPOZIȚII (SELECȚIE)

1915 - Expoziția Femeilor Pictore și Sculptore, București

1924 - New York

1924 - Salonul Oficial, București

1928 - Paris

1930 - Salonul Oficial, București

1932 - Salonul Oficial, București

1939 - Expoziția Universală, New York

1940 - Salonul Oficial, București

1974 - Sala Dalles, București

£££

 DE CE NU A FOST DEGRADAT MARESALUL ANTON.. DACA A FOST DECLARAT CRIMINAL DE RAZBOI  ?

Si azi si acum 80 de ani, Codul penal obliga judecatorii sa dispuna degradarea militara in cazul infractiunilor grave savarsite de militari

Va spuneam la finalul postarii mele ” Fiat justita pereat mundus”, ca prin sentinta Tribunalului Poporului Bucuresti, din 17 mai 1946, maresalul Anton.. a fost condamnat de sase ori la pedeapsa cu moartea; de doua ori la temnita grea pe viata; de trei ori la temnita grea timp de 20 ani; odata la detentie riguroasa timp de 20 ani ; si de 14 ori la degradare civica (pierdera unor drepturi civile) timp de 10 ani… dar nu si la degradare militara (pierderea gradului militar ), el murind MARESAL al Armatei Romane. Care este explicatia acestei “generozitati” a instantei, care din start stia ca-l va impusca, dar.. nu s-a atins de gradul lui                                                                      

 Voi face o scurta si relaxanta prezentare a unei perioade istorice, dar cu accent pe chestiuni legate de legea si justitia de atunci, pentru ca dvs. sa intelegeti mai bine cazul maresalului Anton.. 

La 8 iunie 1930 Carol al II-lea da o lovitura de stat prin care il detroneaza pe ..,fiul lui de 9 ani, nimeni altul decat Regele Mihai  pe motiv ca e mic, prost si gangav si toti (regenta) il manipuleaza cum vor ei, si se proclama el, taticul, rege. In 8 ani s-a lamurit ce porcarie este sistemul democratic, cu partide care doar mint si fura prin rotatie, asa ca in februarie 1938 aborga Constitutia din 1923 cat de cat democratica si isi face el o Constitutie dupa cum vrea muschii lui (avea si el Iorgovan-ul lui, pe marele jurist Micescu ,de aia Constitutia din 1938 o ia de la inceput cu “ orice roman trebuie sa moara pentru patrie” ) si da decret de dizolvare a tuturor partidelor politice, incat lichideza viata politica parlamentara. (radeau comunistii , desfiintati ca partid in 1924, de le crapa buza de sus ca la iepure cand intalneau prin berarii pe noii ilegalisti, taranistii si liberalii). Carol al II-lea isi face propriu partid, Partidul Renasterii Nationale, care singur fiind castiga evident alegerile din 1939 si intra in Parlament unde joaca si rol de putere si opozitie. Parlamentul cu cele doua Camere a devenit acum pur decorativ. Din cauza pierderilor teritoriale, fara a fi tras un singur foc de arma in apararea lor ,romanii (in special aia mai verzi la camasa )sar la gatul lui Carol, prin mari manifestatii. Carol al II-lea isi da seama ca e groasa rau, asa ca la 05.09.1940 da Legea 510, prin care isi abroga Constitutia din 1938, dar dizolva expres si Parlamentul ( ca sa ramana numai el, regele, "legislativul" ,fie si pentru o zi, cat sa mai poata face niste miscari de forta) isi deleaga atributiunile lui de rege fiului Mihai, care a mai crescut un pic, cat sa-si manance mucii si da puteri exceptionale generalului Anton sa conduca el statul ,ceva de genul "fa ce vrei cu tara, nea Ioane, numai sa ai grija de averea familiei noastre  si de ala micu, ca eu plec afara, la tratament". Deci , la 06.09.1940, Romania avea un "legislativ" ,care se rezuma doar la regele Mihai (in lipsa unui Senat si Adunari a Deputatilor) si un "executiv" reprezentat la varf de maresalul Antonescu (nerelevant faptul ca va fi si un guvern in spatele lui, facut din oamenii numiti de el si obedienti lui). Vine lovitura de stat de la 23 august 1944. La 31 august 1944 regele Mihai a dat Inaltul Decret Regal (publicat in M.O. la 02 septembrie 1944)  prin care repune in vigoare 37 articole din cele 138 ale Constitutiei din 1923, concret cele referitoare la "Drepturile romanilor"si " Despre puterile statului". Numai ca reaparitia bazei legale pentru existenta unui Parlament, nu insemna nimic daca nu era urmat si din parlamentari alesi in el. Deci ,dupa 31 august 1944, in Romania avea un legislativ format numai din Rege  si un executiv format la nivel central din guvern numit Consilul de Ministri. Consiliul de Ministri inainta regelui proiecte de acte normative si regele prin semnatura lui le facea lege.                                                                                                                 Si situatia asta ciudata va tine destul de mult . La 13 iulie 1946 regele Mihai da un decret prin care desfiinteaza Senatul, daca tot era gol , urmand ca Parlamentul sa ramana cu o singura camera, Adunarea Deputatilor, pana se va umple si ea, si asta va fi doar dupa alegerile din 1946                                                                                                                 

Prin Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944 Romania se recunoaste invinsa in razboi de catre URSS, Regatul Unit si SUA (art.1) iar in art 14 se obliga sa colaboreze cu Inaltul Comandament Aliat, practic Sovietic, la arestarea si judecarea persoanelor cautate de crime de razboi. In baza acestei intelegeri la 24.04.1945 se da Legea 312 pentru urmarirea si sanctionarea celor vinovati de crime de razboi, lege iesita sub semnatura REGELUI MIHAI. Acesta Lege 312/1945 are meritul ca precizeaza totusi ca judecata se face in baza “Codului de procedura penala existent” (cel din 1936), dar tinand cont de cateva reglementari exprese din insasi Legea 312/1945. Aceste precizari exprese se refereau la pedepsa cu moartea , la modul de alegere a procurorilor si judecatorilor care instrumentau dosarele criminalior de razboi si la faptul ca rechizitoriul procurorului trebuie confirmat de ..Consiliul de Ministri si numai dupa ce se obtinea avizul lui , procurul putea inainta rechizitoriul instantei.( un amestec grosolan in activitatea justitiei, cand politicul- Consiliul de ministri- putea cenzura el persoana inculpatilor si faptele imputate lor).Totusi, in esenta ei, Legea 312/1945 continea un lucru pozitiv si anume ca judecata celor acuzati se va face in conformitate cu Codul penal si procedura penala din 1936, deci exista speranta unui proces corect. La fel ca in cazul sotilor Ceausescu, unde desi hotararea de infiintare a tribunalului extraordinar prevedea expres ca judecata trebuie sa se faca potrivit Codului penal si Codului de procedura penala, nici procurorul Voinea nici instanta nu au dat doi bani pe asta, nici in cazul maresalului Antonescu procurorul si judecatorul nu au dat doi bani pe faptul ca trebuie sa respecte Codul de procedura penala din 1936. Pentru ca daca procurorul si judecatorul maresalului Antonescu ar fi tinut cont de faptul ca trebuie sa respecte Codul de procedura penala din 1936, le-ar fi sarit din start un lucru si anume ca ..Tribunalul Poporului Bucuresti nu este instanta competenta in a-l judeca. Codul de procedura penala din 1936 (la fel ca si cel comunist din 1969, ori cel “democrat” de azi, intrat in 2014) prevedeau expres ca daca intre inculpati unul este militar, competenta de judecata revine …tribunalului militar. Iar sanctiunea daca nu se tine cont de asta este… nulitatea absoluta a hotararii. Tocmai din acest motiv, primul lucru pe care il face un judecator care judeca o cauza este…sa-si verifice competenta. In cazul maresalului Antonescu, judecatorul nu isi verifica competenta, dar ,interesant, nici avocatii lui Antonescu nu o invoca, sa-l opreasca pe judecator sa judece ceva ce nu avea voie. Numai ca judecatorii de atunci (fie ei alesi in tribunale populare) nu erau ca majoritatea celor de azi, adica monumente de incompetenta profesionala, asa ca judecatorul Voitinovici stia carte insa merge pe burta, nu pune el in discutie competenta de judecata a Tribunalului Poporului Bucuresti, avand in vedere existenta printre inculpati a unui militar si ..judeca el cauza. Numai ca apare o mica problema, cand sa dea pedeapsa lui Antonescu. La pedepse grave aplicate militarilor judecatorul trebuie sa adauge obligatoriu si pedepsa complementara a degradarii militare (si azi e la fel) ori daca judecatorul Voitinovici ii aplica maresalului Antonescu pedeapsa complementara a degradarii militare, ar fi insemnat sa ii recunosca expres si calitatea de militar, care presupunea declinarea competentei de judecata la un tribunal militar ( ca asa spunea Codul de procedura penala din 1936, a carui respectare o cerea insasi Legea 312/1945). Ca sa nu se ajunga la asa ceva, judecatorul Voitinovici ii da lui Antonescu de 14 ori pedeapsa complementara a degradarii… civice ( pierderea unor drepturi civile, gen nu poate fi tutore, curator,martor..) dar nu degradare MILITARA ( pierderea gradului de maresal). Asa ca Antonescu este impuscat ca …maresal.

                                              X

Starea de fapt de mai sus (transpusa in forma juridica riguroasa, nu literatura ca aici) este unul din cele 4 motive in baza caruia Asociatia Erori Judiciare pe care o conduc cere acum in justitie revizuirea procesului Anton... (un alt motiv consta in faptul ca reglementarea pedeapsei cu moartea, prevazuta de Legea 312/1945, era neconstitutionala raportat la art. 16 din Constitutia din 1923, in vigoare din 31.08.1944 in ceea ce priveste “Drepturile romanilor”.  care spunea - Pedeapsa cu moarte nu se va putea reinfiinta afara de cazurile prevazute in Codul penal militar in timp de rasboi’’.                                                                                         

 Ca o parte din faptele puse in carca lui Anton...pentru care a fost condamat la moarte au fost  incriminate penal DUPA savarsirea lor ce mai conta acum…   La fel ca in cazul lui Ceausescu, caruia  nu i s-a indeplinit ultima dorinta, aceea de a nu fi legat la maini in momentul executiei, nici lui Anton.. nu i s-a indeplinit ultima dorinta, aceea de a fi executat de militari, nu de gardieni.                       Ideea este ca Legea 312/1945 este neconstitutionala , raportata la Constitutia existenta atunci si se poate invoca si azi exceptia de neconstitutionalitate ( care  va fi judecata de instanta, nu de CCR, ca priveste o lege aparuta inainte de prezenta Constitutie, deci si  de infiintarea CCR) 

PS Art 78 Cod civil obliga la apararea MEMORIEI celui decedat ( nerelevant cu a murit), asa ca ministrul Apararii, Radu Maimuta( sau Miruta, ca tot confund) , care nu are nici gradul militar de soldat, ca nu a facut armata, ar trebui sa stea in pozitia drepti, cand aude de ..Maresal.

£££

 Legenda nopții cu două inimi – vremea când oamenii se trezeau în mijlocul nopții și nu-i spuneau insomnie

A fost odată ca niciodată, într-o vreme în care oamenii nu-și măsurau fiecare clipă privind un ceas și nici nu puteau alunga întunericul prin simpla apăsare a unui întrerupător, o lume în care seara venea cu adevărat odată cu apusul soarelui, iar noaptea cobora peste sate și orașe luminată doar de focul vetrei, de lumânări, de lămpi și de stelele pe care astăzi abia dacă le mai vedem.

În acea lume, spun mărturii istorice din Europa preindustrială, somnul nu era întotdeauna trăit așa cum îl înțelegem noi astăzi.

Pentru unii oameni, noaptea avea două inimi.

Prima bătea după lăsarea întunericului.

A doua, înainte de ivirea zorilor.

Iar între ele exista un răgaz tainic.

În documente și opere literare europene din secolele trecute apar expresii precum „primul somn” și „al doilea somn”, indicând faptul că somnul segmentat era suficient de familiar încât oamenii să vorbească despre el fără să simtă nevoia unor explicații complicate.

Seara începea devreme.

Soarele dispărea după dealuri, porțile erau închise, animalele erau adăpostite, copiii se strângeau lângă părinți, iar focul din vatră începea să ardă încet.

Nu existau televizoare.

Nu existau telefoane care să lumineze chipurile până după miezul nopții.

Nu exista fluxul nesfârșit de mesaje și imagini care să convingă mintea că ziua încă nu s-a terminat.

Întunericul îi spunea omului simplu:

Acum este vremea odihnei.

Și oamenii se culcau.

Primul somn putea dura câteva ore, după care, pentru unii, se întâmpla ceva ce omul modern ar putea interpreta imediat drept o problemă.

Se trezeau.

Dar nu intrau neapărat în panică.

Nu priveau ceasul spunând: „Mai am numai patru ore până dimineață.”

Nu se întrebau imediat dacă suferă de insomnie.

Pentru ei, această trezire putea face parte pur și simplu din ritmul nopții.

Se ridicau.

Aprindeau focul sau o lumânare.

Și începea ceasul dintre cele două somnuri.

Era un timp straniu și liniștit, în care lumea părea suspendată undeva între ieri și mâine.

Unii rămâneau în pat și vorbeau.

Soții aveau poate atunci răgazul pentru lucrurile pe care munca zilei nu le lăsase să fie spuse.

Alții se rugau, meditau asupra viselor sau își vedeau de mici îndeletniciri gospodărești.

În anumite comunități, oamenii puteau verifica focul ori animalele, iar în literatura despre somnul preindustrial apar și mărturii despre conversații, vizite și activități desfășurate în această perioadă nocturnă.

Imaginează-ți o casă într-o noapte de iarnă.

Afară ninge.

Înăuntru, jarul încă luminează slab.

O femeie se ridică, pune câteva lemne peste foc și își ia lucrul de mână.

Soțul ei rămâne lângă vatră.

Un copil se trezește și vine desculț până la ei.

— Mamă, este dimineață?

— Nu încă.

— Atunci de ce suntem treji?

Mama zâmbește.

— Pentru că noaptea încă nu și-a terminat povestea.

Copilul se așază lângă ea.

Și atunci începe o poveste.

Una cu zmei, cu voievozi, cu păduri în care copacii vorbesc, cu sfinți care vin în ajutorul celor necăjiți și cu oameni care pleacă departe pentru a găsi ceva ce, în cele din urmă, descoperă chiar acasă.

Copilul ascultă.

Focul trosnește.

Iar afară lumea doarme.

În alte case, acel timp era al rugăciunii.

Poate că omul se ridica din așternut și, în lumina mică a unei lumânări, își spunea rugăciunile fără să fie grăbit de nimeni.

Nu avea unde să plece.

Nu avea telefonul de verificat.

Nu exista zgomotul zilei.

Erau numai el, întunericul și Dumnezeu.

După o vreme, oboseala se întorcea.

Lumânarea era stinsă.

Oamenii se întindeau din nou în așternuturi.

Și începea al doilea somn.

Acesta îi purta până aproape de răsărit, când cocoșii începeau să cânte, animalele se trezeau, focul trebuia reaprins, iar lumina dimineții intra din nou în case.

Apoi lumea s-a schimbat.

Orașele au crescut.

Iluminatul stradal a împins întunericul tot mai departe.

Mai întâi au venit lămpile, apoi gazul, apoi electricitatea, iar noaptea a încetat treptat să mai însemne sfârșitul activității.

Industrializarea a adus și ea alte ritmuri.

Fabrica avea oră de începere.

Munca trebuia organizată.

Ceasul a devenit tot mai important.

Seara putea fi prelungită artificial, iar somnul s-a concentrat treptat într-o perioadă nocturnă continuă, model care avea să devină norma societății moderne.

Dar aici legenda trebuie despărțită puțin de istorie.

Nu putem spune că toți oamenii din trecut dormeau obligatoriu în două reprize, în toate țările și în toate epocile, iar cercetătorii continuă să discute cât de răspândit a fost acest model.

Și nici trezirea repetată în timpul nopții nu trebuie considerată automat normală doar pentru că există dovezi istorice despre somnul segmentat; dacă trezirile sunt persistente și afectează funcționarea din timpul zilei, ele pot avea cauze care merită evaluate.

Dar existența expresiilor „primul somn” și „al doilea somn” ne dezvăluie ceva fascinant:

felul în care oamenii dorm nu este modelat numai de biologie, ci și de lumină, anotimpuri, muncă, obiceiuri și societatea în care trăiesc.

Și poate că aici începe adevărata frumusețe a poveștii.

Noi ne temem adesea de trezirea din timpul nopții.

Deschidem ochii.

Vedem întunericul.

Căutăm telefonul.

Privim ora.

02:17.

Și imediat începe neliniștea:

„De ce m-am trezit?”

„Dacă nu mai adorm?”

„Cum voi rezista mâine?”

Poate că un om care a trăit cu câteva secole înaintea noastră ar fi privit aceeași clipă cu totul diferit.

S-ar fi întors către foc.

Ar fi rostit o rugăciune.

Ar fi vorbit câteva minute cu omul de lângă el.

Și ar fi așteptat liniștit venirea celui de-al doilea somn.

Poate că aceasta este partea pe care am pierdut-o cel mai mult.

Nu neapărat primul și al doilea somn.

Ci răgazul.

Capacitatea de a exista câteva clipe fără să producem ceva, fără să răspundem cuiva, fără să verificăm ceva și fără să transformăm fiecare moment de liniște într-o problemă care trebuie rezolvată.

Noaptea modernă este plină de lumină.

Dar poate că tocmai de aceea vedem mai puține stele.

Și dacă într-o noapte de iarnă te vei trezi fără un motiv anume, iar casa va fi tăcută și lumea va părea pentru câteva minute foarte departe, poate că îți vei aminti de oamenii care au trăit înaintea noastră.

Nu trebuie să aprinzi imediat ecranul.

Poate poți rămâne câteva clipe în liniște.

Să asculți.

Să te rogi.

Să lași un gând să se termine.

Și apoi să închizi din nou ochii.

Poate că noaptea nu și-a pierdut niciodată cele două inimi.

Poate doar noi am uitat să le mai auzim.

Omul modern a câștigat lumină, viteză și timp, dar uneori a pierdut tocmai răgazul în care sufletul putea să se audă pe sine, iar povestea primului și celui de-al doilea somn ne amintește că nu fiecare clipă de tăcere trebuie umplută și nu fiecare trezire trebuie întâmpinată cu teamă; uneori, între două momente de odihnă, există pur și simplu un spațiu în care putem rămâne câteva clipe numai cu gândurile noastre.

Dacă ați fi trăit acum câteva sute de ani, ce ați fi făcut în ceasul tainic dintre primul și al doilea somn: v-ați fi rugat, ați fi povestit cu cineva drag sau ați fi stat pur și simplu în liniște?

#LegendaNoptiiCuDouaInimi #PrimulSomn #AlDoileaSomn #SomnSegmentat #Istorie #ViataDeAltadata #PovestiDinTrecut #CuriozitatiIstorice #Noaptea #Liniste #Rugaciune #Traditii #PovestiCuSuflet

£££

 Leagănul lui Iuda – piramida durerii despre care s-a spus că ar fi terorizat Evul Mediu

În încăperile întunecate pe care imaginația modernă le asociază cu temnițele medievale, printre lanțuri, funii și instrumente menite să inspire teamă înainte chiar de a fi folosite, există un obiect care apare frecvent în muzeele și expozițiile dedicate istoriei torturii: o structură simplă din lemn, terminată cu vârful unei piramide.

Este cunoscută sub numele de „Leagănul lui Iuda” sau „Scaunul lui Iuda”, iar povestea care o însoțește este una dintre cele mai macabre atribuite Evului Mediu.

Potrivit relatărilor populare, victima era dezbrăcată, suspendată cu ajutorul unor funii și coborâtă progresiv deasupra vârfului piramidal, astfel încât propria greutate să provoace o presiune din ce în ce mai mare asupra unei zone extrem de sensibile a corpului.

Unele versiuni ale poveștii merg și mai departe și susțin că de picioarele victimei puteau fi atârnate greutăți pentru a intensifica suferința, că dispozitivul putea fi murdărit pentru a favoriza apariția infecțiilor și că supliciul putea continua ore întregi sau chiar mai mult, până când cel torturat mărturisea ceea ce anchetatorii doreau să audă.

Imaginea este îngrozitoare.

Și tocmai de aceea a devenit atât de cunoscută.

„Leagănul lui Iuda” este adesea prezentat drept unul dintre instrumentele cumplite ale Inchiziției, fiind asociat în special cu Italia și Spania și cu o epocă în care tortura putea fi utilizată în anumite proceduri judiciare pentru obținerea mărturisirilor.

Dar aici povestea trebuie oprită pentru o precizare esențială.

Cât este istorie și cât este legendă?

Deși obiectul apare astăzi în numeroase muzee ale torturii și pe internet este descris frecvent ca un instrument medieval autentic, documentarea istorică a existenței și utilizării sale în forma prezentată astăzi este foarte slabă.

Nu avem dovezi medievale solide care să permită afirmarea cu certitudine că „Leagănul lui Iuda”, exact în această configurație piramidală, a fost folosit în mod obișnuit de Inchiziție.

Multe dintre obiectele spectaculoase pe care publicul modern le consideră automat „instrumente medievale de tortură” au istorii mult mai complicate. Unele au existat într-adevăr, altele au fost reconstruite sau reinterpretate în epoci ulterioare, iar câteva dintre cele mai macabre exponate au fost popularizate în secolele XVIII și XIX, când interesul publicului pentru imaginea unui Ev Mediu barbar și întunecat devenise enorm.

De aceea, afirmații foarte precise precum folosirea unor substanțe iritante, durata de mai multe zile, utilizarea publică regulată sau anumite răni provocate victimelor trebuie privite cu prudență atunci când nu sunt susținute de documente contemporane.

Adevărul istoric nu devine însă mai puțin tulburător din această cauză.

Tortura a fost reală

Europa medievală și cea modernă timpurie au cunoscut folosirea torturii judiciare, iar suferința era utilizată în anumite sisteme juridice pentru obținerea mărturisirilor sau a informațiilor.

Problema fundamentală era evidentă, chiar dacă aveau să treacă secole până când societățile europene să renunțe treptat la asemenea practici:

un om aflat într-o durere insuportabilă poate spune nu adevărul, ci orice crede că îi va opri suferința.

Astfel, mărturisirea smulsă prin tortură putea deveni mai degrabă măsura rezistenței fizice a celui anchetat decât dovada vinovăției sale.

Iar tortura avea și o altă putere.

Frica.

Uneori nici nu trebuia ca instrumentul să fie folosit.

Era suficient ca omul să-l vadă.

Să audă ce urma să i se întâmple.

Să știe că autoritatea din fața lui avea puterea de a transforma trupul într-un mijloc de constrângere.

În asemenea condiții, diferența dintre aflarea adevărului și obținerea unei mărturisiri putea dispărea complet.

De la obiect al groazei la exponat de muzeu

Astăzi, replici atribuite „Leagănului lui Iuda” pot fi întâlnite în colecții și expoziții tematice despre tortură, iar forma lor continuă să provoace aceeași reacție instinctivă de neliniște.

Dar tocmai muzeele și poveștile istorice au o responsabilitate importantă: să facă diferența dintre ceea ce putem demonstra și ceea ce generațiile ulterioare au transformat în legendă.

Nu avem nevoie să exagerăm trecutul pentru a înțelege cruzimea lui.

Au existat suficiente pedepse, execuții și forme documentate de tortură pentru a ne arăta cât de fragilă poate deveni demnitatea omului atunci când puterea nu mai are limite.

Iar poate adevărata moștenire a poveștii „Leagănului lui Iuda” se găsește tocmai aici.

Privim astăzi un asemenea obiect și ni se pare aproape imposibil să acceptăm ideea unei lumi în care durerea putea fi considerată instrument legitim al justiției.

Dar drepturile pe care astăzi le considerăm firești — demnitatea persoanei, protecția împotriva torturii, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție — nu au existat dintotdeauna în forma în care le cunoaștem.

Au fost câștigate treptat, uneori după secole de abuzuri.

Poate că cea mai importantă lecție nu este cât de ingenios putea omul să inventeze metode de a provoca durere, ci cât de periculos devine orice sistem atunci când ajunge să creadă că scopul justifică orice mijloc, pentru că în momentul în care demnitatea celui acuzat încetează să mai conteze, justiția riscă să se transforme în cruzime.

Iar „Leagănul lui Iuda”, fie că îl privim ca instrument istoric insuficient documentat sau ca imagine amplificată ulterior a cruzimii medievale, rămâne un simbol tulburător al unei întrebări care nu aparține numai trecutului:

Cât de repede poate o societate să-și piardă umanitatea atunci când începe să creadă că anumite persoane nu mai merită protecția ei?

#LeaganulLuiIuda #ScaunulLuiIuda #EvulMediu #IstoriaTorturii #Istorie #Inchizitia #LegendeMedievale #DrepturileOmului #Justitie #PovestiDinIstorie #CuriozitatiIstorice #IstorieSiLegenda