$$$

 — Andrei, pune-ți căciula, mamă, că e frig!

— Lasă, mamă, că n-am murit eu de frig în Ardeal, d-apoi aici, în sat!

Erau ultimele cuvinte rostite înainte să plece.

Andrei a urcat în autobuzul care ducea la București, iar de acolo — în Canada.

Promisese că se întoarce în doi ani. Au trecut doisprezece.

Maria, mama lui, nu și-a schimbat niciodată casa.

Aceeași sobă veche, aceleași perdele, același covor țesut de ea când avea 20 de ani.

Pe perete — o fotografie înrămată cu Andrei în halatul de absolvire.

Sub ea, un bilețel îngălbenit: „Revin repede, mamă. Jur.”

În fiecare duminică, Maria se îmbrăca frumos și mergea la poștă.

Trimitea o scrisoare, chiar dacă știa că nu primește răspuns.

Îi povestea despre grădină, despre iarnă, despre vacile vecinului,

și la sfârșit scria mereu același lucru:

„Ai grijă de tine, copile. Mama te iubește.”

Uneori, poștărița îi spunea blând:

— Tanti Mario, poate n-ajung toate scrisorile… e departe rău Canada.

— Nu-i nimic, dragă. Dumnezeu are grijă să le ducă el, dacă poșta nu poate.

Timpul curgea altfel acolo, în casa din sat.

Primăverile treceau, toamnele veneau.

Maria îmbătrânea încet, ca o lumânare care se stinge fără să se plângă.

Dar în fiecare seară, când stingea lampa, zicea același lucru:

— Noapte bună, Andrei. Mama te iubește.

Într-o zi de decembrie, a sosit o scrisoare.

Nu de la el — ci de la o femeie necunoscută.

„Stimată doamnă Maria,

Numele meu este Elisa. Sunt soția lui Andrei.

El mi-a vorbit mereu despre dumneavoastră, dar n-am avut curaj să vă scriu.

Vă rog să nu vă supărați că vă spun prin scrisoare… Andrei a fost bolnav.

A luptat cât a putut, dar s-a stins liniștit, cu fotografia dumneavoastră în mână.

În ultimele clipe mi-a spus doar atât:

‘Spune-i mamei că vin acasă. Că mi-a fost dor mereu.’

Vă trimit o cutie cu lucrurile lui. Cu toată dragostea noastră.

Elisa.”

Maria a citit scrisoarea în tăcere.

Apoi s-a așezat pe scaunul din fața sobei și a rămas nemișcată mult timp.

În ziua următoare, vecinii au văzut-o căra cutia în casă.

A deschis-o încet, ca pe o rană.

Înăuntru erau:

o cămașă albastră,

un carnețel cu notițe,

și un plic mic, sigilat, pe care scria:

„Pentru mama.”

A tremurat când l-a deschis.

Hârtia mirosea a dor și a frig de departe.

„Mamă,

dacă citești asta, înseamnă că am întârziat prea mult.

Am muncit, am strâns bani, dar n-am știut că timpul nu se cumpără.

Ți-am dus dorul în fiecare dimineață, când ningea.

Ți-am visat vocea și ciorba ta.

N-am fost un fiu bun, dar să știi că te-am iubit în tăcere.

Am pus într-un buzunar al cămășii mele o fărâmă de pământ din curte.

O țin mereu aproape.

Când nu mai pot, mă gândesc la tine și parcă aud cum zici:

‘Hai, măi copile, mai rabdă un pic.’

Dacă nu revin, mamă, să știi că dorul meu te va învălui în somn.

Nu plânge. Eu m-am întors deja — doar că nu mai trebuie să bat la ușă.

Cu dragoste,

fiul tău, Andrei.”

Maria a pus scrisoarea la inimă.

A plâns încet, fără strigăt, ca o mamă care știe că nu mai are pe cine aștepta — dar are cu cine vorbi.

A luat cămașa, a spălat-o cu grijă, a călcat-o, și a pus-o pe spătarul scaunului lui de la masă.

De atunci, nu a mai mâncat niciodată singură.

Într-o seară de februarie, poștărița a găsit-o dormind în fotoliu.

Cu mâna peste scrisoare.

Pe sobă, ceaiul fierbinte aburea ușor.

Pe fața ei — un zâmbet liniștit.

Lângă ea, cămașa albastră părea că o îmbrățișează.

Vecinii au spus că în noaptea aia s-a oprit vântul.

Că satul a fost tăcut, ca și cum cineva și-a găsit în sfârșit drumul înapoi.

Și poate chiar așa a fost.

Poate Andrei s-a ținut de cuvânt.

Poate chiar s-a întors — doar că altfel.

Pentru că unele promisiuni nu mor.

Se împlinesc în tăcere, printre lacrimi și zăpadă.

Și uneori, acasă nu e un loc… ci o revedere.

$$$

 AMINTIRI DIN VREMURI DE MULT APUSE !!!

CLACA ....

Copil fiind îmi amintesc că târziu în toamnă începea strângerea porumbului, si se facea clacă....

De cele mai multe ori se făcea clacă la depănușat păpușoi de pe câmp, sau în gospodăria celui care chema oamenii pentru al ajuta.

Claca se făcea pe rând la fiecare casă , pentru desfăcat se chemau vecinii, femei, fete și feciori. 

Toți se ajutau, porumbul era desfăcat și încărcat în căruțe cu sacul și coșărci, luănd drumul la casa gospodarul care-i aparținea porumbul. 

Acasă, unii știuleţi de porumb mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către femei și legați la streașăna casei, să se știe ca s-a terminat culesul porumbului. .

În timpul desfăcatului, se spuneau poveşti, ghicitori , se cânta , se mai discuta ce fată se mai marită, ce flăcău se mai însoară, cine s-a mai certat, cine s-a mai împâcat, iar ca drept răsplată, fiecare primeau câte un pahar de țuică , sau vin iar la sfârşitul clăcii, o masă cu bunătăți pe atunci naturale, întinsă pe mese de lemn, în mijlocul curții.

Mai pe seară când treaba era gata flăcăii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine, după care la sfârșit, se scoteau pănuşile afară, se mătura, și începea jocul. 

Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.......

Claca se mai făcea şi la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe ogor, la tăiatul lemnelor, și chiar când se ridica o căsă pentru tinerii căsatoriți(se faceau chirpici). 

Aşa se ajutau ţăranii între ei, se făceau claci destul de des pentru că oamenii nu aveau atâtea posibilități ca și acum....

Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă.

Așa era odată când omul era OM și se ajutau la nevoie!

$$$

 Eminentul chimist Alfred Bernath și moartea Anei Davila

Ce a însemnat prezenţa chimistului Alfred N. Bernath Lendway pentru farmacia şi medicina românească? Multe date provin din Darea de seamă pe care a prezentat-o Eforiei Spitalelor Civile privind activitatea Laboratorului de chimie în deceniul 1868 – 1878, în care A. Bernath arată că s-au efectuat: 18.711 lucrări de chimie (analize) pe seama Ministerelor de Interne, Justiţie, Finanţe, Răsbel, Eforia Spitalelor Civile, Facultatea de medicină şi Şcoala superioară de farmacie şi anume: lucrări analitice (uromicroscopice şi patochimice = 348, chimico-legale = 837, mercantile şi tehnice = 182, ape minerale şi hidrochimice = 78), lucrări chimico-tehnice (experimentative-organizatorice – 120, ştiinţifico-pur preparative – 131), lucrări preparative şi expediţiune – 333, lucrări demonstrative şi experimentale (elevilor şi studenţilor etc.) = 10.403, aparate compuse şi ustensile necesare diferitelor servicii = 277.

În 1898 – 1899, lucrările analitice şi de expertiză ale Laboratorului ajunseseră la un total de 10.000 – 11 .000 pe an. În paralel, mai bine de 14 ani, Bernath a funcţionat însă și la Facultatea de medicină, ca şef de lucrări la catedra de chimie a lui Davila. Tot în acest laborator, ne spune însuşi Bernath, s-a continuat execuţia expertizelor judiciare (medico-legale), precum şi controlul debitorului şi al fabricaţiei alimentelor şi băuturilor, iar el a organizat și serviciul chimico-legal, satisfăcând toate expertizele solicitate de parchet şi de tribunale din punct de vedere al otrăvirilor, crimelor etc.

Profesorul a fost primul chimist legist, iar în domeniul igienei publice a studiat fabricarea modernă a chibriturilor, cu sau fără fosfor roşu ori alb, rezultatul lucrărilor fiind publicat în revista „Moniteur Scientifique“, care apărea în Franţa. În 1900, a publicat un ghid explicativ numit “Hygiène et assistance publique”.

Autorităţile de stat şi municipale, spunea unul din elevii săi, apelau în permanenţă şi în mod larg la cunoştinţele profesorului Bernath. „Ministerul justiţiei pentru expertize chimico-legale, ministerul de război în chestiunea diferitelor furnituri; direcţia poştelor şi telegrafelor pentru analiza sârmelor de telegraf; direcţia C.F.R. în chestiunea furniturilor, Serviciul sanitar al Capitalei pentru analiza vinului și pâinii, a băuturilor spirtoase etc. O problemă deosebit de importantă o ridica primirea medicamentelor furnizate Eforiei Spitalelor Civile. Cum falsificarea lor se făcea în stil mare (calomelul cu carbonat de calciu, opiul artificial conţinea 1% morfină, chinina sulfurică cu cinchonină şi cineonidină etc.), Bernath era chemat să analizeze şi controleze aceste medicamente.

În 1899, a fost însărcinat de Ministerul agriculturii, industriei şi comerţului să meargă la Pesta, împreună cu Alex. Locusteanu, directorul Şcolii de medicină veterinară, şi cu arhitectul Ministerului, N. Cerchez, pentru a vizita instalaţia Şcolii veterinare de acolo, a stabilimentului vaccinogen şi a laboratorului de chimie pentru şcolile agricole, în vederea pregătirii proiectului pentru clădirea şi instalarea Şcolii superioare de medicină veterinară din Bucureşti”.

Chimistul a elaborat un prim Codex alimentar, care a servit ca bază la întocmirea Regulamentului privind controlul alimentelor şi băuturilor, precum şi la urmărirea fraudelor şi a falsificărilor în această direcţie și a publicat, printre altele, volumele “Grâul şi făinurile lui” și “Porumbul şi mălaiul” (1899).

Alfred Bernath a studiat din punct de vedere chimic bogăţiile solului şi subsolului ţării, iar studiul petrolului l-a determinat să construiască tot felul de aparate şi ustensile cu ajutorul cărora a putut efectua distilarea fracţionată. În plus, a întocmit o serie largă de lucrări hidrochimice privind exploatarea apelor minerale și studiul cărbunilor fosili, înlesnind aceste explorări analitice şi geologice la faţa locului.

Între 1868 şi 1900, a întreprins 22 de excursii pentru a face operaţiile hidrochimice pentru fiecare izvor în parte la faţa locului, folosind aparate şi instrumente aduse din laborator, fiind printre primii care a analizat numeroaselor ape minerale din țară.

În aceeași perioadă a făcut excursii, la invitația autorităţilor judeţene, la Vulcana şi Pucioasa sau la Lacul Sărat. „Instalarăm laboratorul într-o baracă, spunea elevul său A. Urbeanu, pentru a cerceta nu numai apa şi nămolul, ci şi vegetaţiunea Lacului Sărat. Dejunul ni-l aduceam din Brăila. Unul din cuferele de reactivi ne servea de masă, iar iarba verde ţinea loc de covor, pe care ne aşezam. Ce gustos părea puiul rece, cât de delicioasă era brânza de Brăila cu struguri“.

Bernath

Printre lucrările publicate de Bernath în urma cercetărilor se numără “Studiul apelor minerale din Cozia şi Brădet” (1893), “Studiul apelor carpatine din Buzău” (1898), “Studiul apelor minerale Bălţăteşti” (1898), “Studiul apelor de la Dorna şi Borcea” (1898) sau “Studiul apelor minerale din Valea Oltului”.

“Cursul lui Davila, ţinut în cadrul Facultăţii de medicină, ocupa o bună parte din timpul laboratorului în care Bernath, ajutat de asistenţii Mina Minovici şi C. Istrati, făcea partea experimentală cu multă abilitate, siguranţă şi precizie matematică.

Ţinut de trei ori pe săptămână în amfiteatrul Spitalului „Colţea“, asistau la acest curs, în afară de studenţii în medicină şi farmacie, elevele Azilului „Elena Doamna“ şi cele ale Pensionatului Müller, la care se ataşau multe doamne din societatea bucureşteană. Era o asistenţă de toate vârstele, diferit pregătită, care urmărea cu multă atenţie cuvintele alese cu grijă şi pline de conţinut ale prof. Davila, dar mai ales experienţele efectuate de Bernath, care izbutea să captiveze şi să pună publicul în multă admiraţie şi mirare justificată”, mărturisea Mina Minovici în amintirile sale, continuând: “Nu cred să fi fost cu putinţă o asociere mai fericită şi mai armonioasă ca aceea dintre Davila şi Bernath. Cuvântarea caldă, pasionată, entuziastă, a lui Davila, captiva auditoriul. Dar ceea ce captiva în gradul cel mai înalt atenţia auditoriului şi-l transporta în lumea farmecelor şi a minunilor era partea experimentală condusă de dr. Bernath, cu o abilitate uimitoare”.

Bernath

Tot în amfiteatrul Laboratorului de la Colţea, apoi în sala spaţioasă a Ateneului Român, Carol Davila şi Bernath Lendvay şi-au ţinut vestitele conferinţe săptămânale şi duminicale de chimie, în prezenţa elitei bucureştene, formată din multe doamne şi domni, atraşi de instructivele şi captivantele experienţe.

Mai bine de două decenii şi-a ţinut Carol Davila conferinţele publice de chimie pe care le începuse în 1856 la Liceul „Sf. Sava“, ajutat la început de Constantin I. Manu — un tânăr bacalaureat în ştiinţe de la Paris, iar după venirea în ţară a lui Bernath, de acest iscusit şi adânc iniţiat în tainele chimiei, care lichefia şi solidifica în acelaşi timp anhidrida carbonică.

Nu o dată a povestit Davila despre întâmplarea hazlie petrecută cu mai multe „cucoane sulemenite” cu pudră cu carbonat de plumb, care luau parte la una din prelegerile sale, în timp ce se experimenta cu hidrogen sulfurat. Mare a fost mirarea tuturor când obrazul colorat al acestor femei s-a transformat într-o masă cenuşie de nerecunoscut, care a provocat râsul şi voia bună a întregii săli. „Damele aveau intrare specială la Ateneu, pe uşa de către Cişmigiu şi li se rezervau cele trei bănci dintâi”, suna un anunţ privind conferinţele duminicale din casa beyzadelei Ghica, devenită Ateneu.

Colaborarea atât de mult apreciată şi stimată dintre Davila şi Bernath avea să fie zguduită în 1874 de o întâmplare nefericită, care i-a produs lui Davila una dintre cele mai mari nenorociri, iar lui Bernath o adâncă închistare sufletească şi remuşcări de neînlăturat toată viaţa, datorită căreia s-a retras ca un pustnic în laborator şi în intimităţile tăinuite ale chimiei îndrăgite.

În ziua de 13 ianuarie 1874, o duminică, Davila plecă cu soţia sa ca să meargă la Colţea, unde ţinea conferinţa săptămânală, la care, în afară de studenţi, asista multă lume din societate. La sfârşitul conferinţei, pe când Davila se îmbrăca în biroul lui, Ana Davila, nesimţindu-se bine, ceru o doză de chinină.

Din greşeală, dr. Bernath îi dădu o doză de stricnină. Moartea îi fu fulgerătoare. La această tragedie, când Davila îşi vedea soţia murindu-i în braţe în câteva clipe, asista şi cumnata sa, Felicia Racoviţă. Ultimele cuvinte pe care Ana Davila le-a mai putut rosti într-un efort suprem au fost “copiii”.

Disperat de această moarte involuntară, dintr-o greşeală personală, Bernath a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de însuşi Davila, care şi-a dat seama de cruda realitate. Cazul a făcut mare vâlvă, conducerea Eforiei Spitalelor Civile instituind chiar de a doua zi (14 ianuarie 1874) o comisie de anchetă formată din George M. Ghica, Ştefan Capşa, Al. Marcovici, C. Dimitrescu-Severeanu, Gheorghiad Obedenaru şi A. Trausch, comisie care s-a convins că fără nici o intenţie, Bernath, din greşeală, în loc să-i dea doza de chinină (clorhidrat de chinină — chinină muriatică), i-a dat stricnină muriatică.

Totodată, comisia a constatat că în laboratorul lui Bernath se afla o ordine şi o aranjare sistematică, cu indicaţii precise şi legale ale tuturor produselor aflate în borcanele din rafturile existente. Fără îndoială că raporturile dintre Davila şi Bernath nu au mai putut fi la aceeaşi caldă afecţiune, dar colaborarea dintre ei, dintre profesor şi şeful de lucrări, dintre Davila eforul şi Bernath directorul Laboratorului şi apoi al Institutului chimic universitar — a continuat să rămână valabilă până la moartea lui Davila, la zece ani după această tragedie. 

În 1875, chimistul a fondat o şcoală profesională de mecanică, metalurgie şi manufactură de artă pentru un număr de 20 de elevi bursieri și a pus bazele primelor cercetări asupra petrolului, valorificând încă multe alte bogăţii naturale ale ţării.

În 1883 şi 1885 a fost însărcinat de Ministerul Industriei să viziteze şi să studieze toate instituţiile agricole şi viticole din Europa, atât din punct de vedere al învăţământului, cât şi al aplicaţiunilor practice la noi. Dr. Bernath a purtat cu mândrie şi prestanţă renumele ştiinţei româneşti peste graniţă, iar prin studiile, demonstraţiile şi exponatele sale privind petrolul românesc, asfaltul, parafina şi multe alte derivate, precum şi o serie de produse obţinute din amestecul făinilor de grâu, secară, orz şi porumb degresat, a obţinut înalte recompense pentru stat.

Fire sensibilă, delicată, prea sfiicios pentru preîntâmpinarea brutalităţilor şi indiferenţei mai marilor zilei, Bernath era plin de umanitate în adevăratul şi adâncul ei înţeles.

Gata oricând în sprijinul aproapelui său, blând şi înţelept, bun organizator, a dezvoltat o activitate uriaşă mai bine de patru decenii, punându-şi toată inteligenţa, toată energia şi puterea de muncă, averea şi însăşi viaţa (nu a avut familie) în serviciul ţării şi al ştiinţei, al binelui public şi progresului.

Nu au trecut nici cinci decenii de la moartea sa şi posteritatea — care a profitat atât de mult după ampla-i activitate — l-a dat uitării prea de timpuriu”.

Surse:

Adolf Urbeanu, Amintiri

C. I. Istrati, Despre importanţa şi rolul chimiei în ştiinţele medicale, 1882

A. Urbeanu, Laboratorul de chimie de la „Spitalul Colţea“, 1879—1884, „Revista Farmaciei”

Şt. Minovici, Notice biographique sur Alfred Nicolaus Bernath Lendway, Buletinul Societăţii de Chimie din România, 1924

Revista Farmacia, 1972

$$$

 Maria Goretti, fecioara-martiră. Puterea iertării

Maria Goretti s-a născut pe 16 octombrie 1890 la Corinaldo, în provincia Ancona din Italia, și a fost fiica lui Luigi Goretti și a Assuntei Carlini, care mai aveau încă șase copii. Când fetița avea cinci ani, părinții ei erau atât de săraci încât au fost nevoiți să renunțe la mica lor fermă și să lucreze pentru alți agricultori din zonă. În 1896, s-au mutat la Colle Gianturco, în apropiere de Roma, iar după trei ani la Lazio, unde au locuit într-o casă, “La Cascina Antica”, pe care o împărțeau cu o altă familie compusă din Giovanni Serenelli și fiul lui, Alessandro. După patru ani, tatăl Mariei s-a îmbolnăvit de malarie și a murit, iar mama a fost nevoită să muncească din greu pentru a-și hrăni copiii.

Assunta și frații mai mari lucrau pe câmp, iar copila se ocupa de sora cea mică, Teresa, gătea, cârpea hainele și făcea curățenie în casă. Pe 5 iulie 1902, Maria, care avea deja unsprezece ani, stătea în curtea casei, cârpind o cămașă a vecinului Alessandro, în timp ce acesta culegea fasole din mica grădină de legume a familiei. Știind că sunt singuri, Alessandro a băgat-o pe copilă în casă și a amenințat-o că o va înjunghia dacă nu va face ceea ce-i spune. Intenționa să o violeze, dar Maria nu s-a supus, țipînd disperată: “Nu! Nu vreau!”, spunându-i că ce vrea să-i facă e păcat de moarte. Băiatul a strâns-o de gât, apoi a înjunghiat-o de paisprezece ori.

Când Assunta și Giovanni, tatăl băiatului, au venit acasă, au găsit-o pe Maria sângerând și au dus-o la cel mai apropiat spital, în Nettuno. A fost supusă unei intervenții chirurgicale fără anestezie, dar starea ei era deosebit de gravă. Chirurgul, cu ochii în lacrimi, i-a spus: “Maria, gândește-te la mine în Paradis”, iar ea s-a uitat la bărbat și a răspuns: “Cine știe care dintre noi va fi primul acolo?” “Tu, Maria”, a zis doctorul. “Atunci mă voi gândi cu bucurie la tine”. A doua zi, la 24 de ore după ce fusese înjunghiată, copila a spus cu ultimele puteri că îl iartă pe Alessandro, apoi a murit.

Alessandro Serenelli a fost prins la scurt timp după cumplita sa faptă. Urma să fie condamnat la închisoare pe viață, dar pentru că era minor, a primit o pedeapsă de 30 de ani. Judecătorii au luat în calcul o serie de circumstanțe atenuante, socotind că era imatur, că fusese crescut într-o familie săracă, neglijentă și cu un tată alcoolic. După ce și-a ispășit trei ani din pedeapsă, un episcop local, monseniorul Giovanni Blandini, l-a vizitat în închisoare, iar tânărul i-a povestit un vis “în care Maria i-a dat crini care i-au ars imediat în mâini”

După eliberare, Alessandro a vizitat-o pe Assunta și i-a cerut iertare. Femeia a avut puterea să-i vorbească și au participat împreună la Liturghie a doua zi, primind Sfânta Împărtășanie unul lângă celălalt. Mai târziu, Alessandro a intrat în Ordinul Fraților Minori Capucini și a locuit într-o mănăstire unde a lucrat ca grădinar până la moartea sa, în 1970, la vârsta de 87 de ani.

Maria Goretti, fecioara-martiră, a fost beatificată pe 27 aprilie 1947, la ceremonia oficiată de papa Pius al XII-lea participând și Assunta, mama fetiței, care a fost mângâiată de suveranul pontif cu ochii în lacrimi. Trei ani mai târziu, pe 24 iunie 1950, papa a canonizat-o pe copilă, numind-o “Sfânta Agnes a secolului XX”, iar Assunta a fost din nou prezentă la ceremonie, împreună cu cei patru copii pe care îi mai avea la acel moment, și cu Alessandro, criminalul pocăit. Assunta a fost prima mamă din istoria creștinătății care a asistat la canonizarea copilului ei. Aproximativ 500.000 de oameni, majoritatea tineri, au venit din întreaga lume la Vatican, iar papa i-a întrebat: “Sunteți hotărâți să rezistați la orice atac asupra castității voastre cu ajutorul harului lui Dumnezeu?” Răspunsul a fost un “da” răsunător.

Rămășițele Mariei sunt păstrate astăzi în cripta Bazilicii Pasioniste din Nettuno, orășel aflat la sud de Roma, iar sfânta Agnes, fecioara martiră, este protectoarea castității, a victimelor violurilor, a adolescentelor, sărăciei, purității și iertării, fiind venerată în special în Congregația Patimilor.

$$$

 Pe 16 octombrie 1935 a decedat Constantin I. Nottara, actor, director de scenă şi profesor; a fost protagonist al primului film de ficţiune semnificativ pentru cinematografia românească, „Independenţa României” (1912), a fost un actor român, una dintre personalităţile cele mai de seamă ale teatrului românesc, tatăl compozitorului Constantin C. Nottara. A fost elevul lui Ştefan Vellescu.

Constantin Nottara a fost produsul școlilor de teatru română și franceză. El a fost atras de teatru de mic și și-a dedicat întreaga viață acestei pasiuni, chiar dacă, pentru aceasta, a înfruntat greutăți materiale considerabile. La 16 ani, râmâne orfan de ambii părinţi, fiind lăsat în grija unui unchi. Joacă prin vechile grădini bucureştene în spectacole de teatru. În 1876, este admis la clasa profesorului Ștefan Vellescu. Era, în acelaşi timp, elev la Liceul Sf. Sava din Bucureşti şi student la Conservator. Era tânăr, prezentabil și elegant. Atrăgea atenţia prin chipul său interesant.

După ce a început să lucreze la Teatrul Național, comitetul de conducere l-a trimis la Paris, la specializare, iar școala franceză de interpretare îl cucereşte pe tânărul actor, pe care îl puteți auzi recitând Viața la țară, de Alexandu Depărățeanu, într-o înregistrare păstrată de radioul public. În 1893 devine profesor la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie din Bucureşti. Nottara a predat arta teatrală timp de 33 de ani. format generaţii întregi de actori, printre care Tony Bulandra, Constantin Tănase, Lucia Sturdza Bulandra şi mulţi alţii.

A activat ca director de scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A luptat pentru drepturile actorului. Cariera lui se confundă cu istoria primei scene a Bucureştiului. Peste 60 de dramaturgi români, printre care Alecsandri, Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Eftimie Murgu şi-au văzut personajele operelor interpretate pe scenă de Nottara.

În 60 de ani de teatru, a interpretat peste 800 de roluri. Nottara a rămas legat de teatru pentru totdeauna jertfindu-şi toate bunurile pământeşti, scrie Ziarul Metropolis despre marele actor român. A trăit toată viața sa în locuințe închiriate. Colegii și elevii săi au pus mână de la mână și i-au cumpărat lui Nottara o casă, pe actualul bulevard Dacia.Marele actor a locuit în casă în ultima parte a vieţii, bolnav fiind, alături de fiul său, compozitorul Constantin C. Nottara, şi soţia sa, Ana. A murit în noaptea de 16 spre 17 octombrie 1935, la 76 de ani. Teatrul din b-dul Magheru poartă și azi numele lui „Constantin I. Nottara”. Nottara a avut o intensă activitate şi ca director de scenă şi profesor la Conservatorul dramatic din Bucureşti. A locuit pe actualul Bulevard Dacia la nr. 105, unde se află acum casa memorială care îi poartă numele.

$$$

 CORNELIU COPOSU - ION ILIESCU, VIEȚI PARALELE

1990 este anul în care apele se despart. An de tranziţie, an sângeros, an turbulent, an al visării şi an al fanatismului, 1990 propune românilor alegerile care nu mai lasă loc de ambiguitate. Mai mult ca oricând în istoria noastră recentă, identităţile se modelează în funcţie de răspunsurile pe care fiecare le dă provocării libertăţii. Seducţia populismului tiranic, cu cortegiul său de fantasme, este alternativa la proiectul modernizării sub semnul democraţiei constituţionale.

Zilele de 28 / 29 ianuarie proiectează, pe acest fundal de negură şi emoţii, efigiile celor două personalităţi în care se întrupează opţiunile disputându-şi imaginarul românesc. În vuietul străzii, se pot desluşi chipurile lui Corneliu Coposu şi Ion Iliescu- întâlnirea dintre cei doi este întâlnirea dintre modelele între care România este chemată să opteze, o dată pentru totdeauna. Ceea ce vocea lui Corneliu Coposu articulează, fără emoţie şi cu acel curaj ardelenesc al încăpăţânării, este datoria autorităţilor provizorii de a proteja cadrul pluralusmului şi competiţiei echitabile. Răspunsul lui Ion Iliescu este şirul nesfârşit de oameni ai muncii care scandează, înaintează şi devastează. Glasul lui Ion Iliescu este glasul clasei muncitoare, invitată să joace, pe scena istoriei, rolul ei de clasă conducătoare a societăţii. Cei ce i se opun vor fi striviţi, fără ezitare, de acest fluviu uman pe care energia mesmerică a lui Ion Iliescu îl eliberează.

De aici, din acest punct al dialogului inegal dintre cei fără de putere şi statul tiranic, se încheagă intreaga poveste a naţiunii noastre. Vieţile paralele ale lui Corneliu Coposu şi Ion Iliescu se suprapun peste ezitările şi iluziile unei întregi comunităţi. Pentru Ion Iliescu, 1990 este anul triumfului. Lui îi este dat să realizeze ceea ce nimeni după el nu va mai realiza- să se confunde cu urile şi patimile poporului care îl alege, entuziast. 20 mai 1990 este ceremonia prin care fesenismul îşi proclamă victoria supremă. În faţa lui nu se mai află decât resturile unei societăţi aneantizate. Mineriada este culminaţia acestui proces legic de epurare şi domesticire.

1990 este, pentru Corneliu Coposu, anul în care singurătatea dureroasă a resentimentului pare să evoce anii imediat postbelici. Desigur, nimeni nu îl va mai putea intemniţa, iar drumul său nu îl va mai duce înapoi spre tăcerea tombală de la Râmnicu Sărat. Dar compatrioţii săi nu vor înceta să îi ofere şansa teribilă de a sorbi din cupa umilirii şi a dispreţului. Evacuat din sediul partidului pe care îl refondează, invocat ca semn al reacţiunii şi moşierimii, hulit şi executat în efigie, huiduit pe 1 decembrie 1990 în locurile în care Iuliu Maniu rostise cuvintele Unirii, Corneliu Coposu este dator să înfrunte destinul cu seninătatea celui care ştie că steaua libertăţii luminează deasupra inimilor noastre. Solitudinea sa în mijlocul mulţimilor fanatizate este semnul moderaţiei militante.

În cele din urmă, fiecare dintre cele două vieţi care se scurg, paralel, în lungul an 1990 lasă în urma lor un legat. Moştenirea cea mai durabilă a lui Ion Iliescu este chiar România actualului an electoral. El este arhitectul lumii de care ţinem şi noi. El este demiurgul ce, prin cuvânt fesenist, edictează constituţii şi legi, încadrând românii în cercul de fier al patronajului politic şi al subdezvoltării democratice. El este părintele şi creatorul universului pe care îl domină, până când este devorat, la rândul său, de cei iviţi din magma energiilor sale.

Legatul lui Corneliu Coposu este infinit mai fragil şi neînsemnat în ochii celor care venerează puterea şi gloria înşelătoare. El se reduce la acest gest temerar de refuz al opresiunii şi tiraniei. El înseamnă încrederea, până la capăt, în puterea libertăţii şi legilor drepte de a ne fi călăuză. Modest şi neînduplecat, el pune temelia confruntărilor noastre viitoare. Memoria lui este imperativul solidarităţii în ceasurile în care laşitatea domneşte peste o naţiune întreagă.

Articol publicat inițial în revista electronică LaPunkt.ro

$$$

 HOLOCAUSTUL ROMÂNESC

« În primăvara lui 1944, 131.639 de evrei din nordul Transilvaniei, controlat la acel moment de Ungaria, erau deportați în lagărele de exterminare naziste din Polonia. Doar câteva mii au supraviețuit.

Începând din 1941, și regimul pro-german de la București al Mareșalului Ion Antonescu a dus o politică de Holocaust, adică de exterminare a evreilor. Un număr de aproape 300.000 de evrei români, mai ales din nordul Moldovei și Bucovina, au fost deportați în lagăre din Transnistria, unde majoritatea au murit de foame, de frig, din cauza bolilor sau împușcați.

Europa Liberă a vorbit cu trei evrei români – supraviețuitori ai ororilor antisemite din vremea celui de-al doilea război mondial.

Niciunul dintre cei 3.500 de evrei care urcau pe 26 mai 1944 în vagoanele pentru vite, în gara din Târgu Mureș, nu știa spre ce destinație merge.

Din septembrie 1940, întreaga regiune nu mai aparținea României, ci Ungariei, urmare a Dictatului de la Viena din 30 august. Prin așa-numitul arbitraj al Italiei fasciste și Germaniei naziste, România a pierdut atunci nordul Transilvaniei, cu orașele Târgu-Mureș, Cluj, Oradea, Arad, Carei, până în sud, spre Brașov, în favoarea Ungariei conduse de fascistul Mikloș Horthy.

Dezastrul României Unite a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea și a provocat venirea la putere la București a unui regim pro-german în frunte cu fasciștii români din Garda de Fier și generalul Ion Antonescu.

„Eram siguri că vor goli totul în Pusta Maghiară, între Tisa și Dunăre”, spune pentru Europa Liberă Octavian Fulop (94 de ani). Zvonul era că vor fi duși acolo, în centrul Ungariei, la muncă.

La cei 14 ani neîmpliniți la acel moment, Octavian a stat înghesuit în vagon cu alți 70 – 80 de oameni, alături de părinți, bunici și prieteni, trei zile și trei nopți, fără întrerupere. Loc aveau numai cât să stea pe jos, lipiți unii de alții. Nimic de mâncare, doar o găleată cu apă și alta ca să își facă nevoile.

Iadul? Încă nu.

În dimineața de 29 mai 1944 dimineața, ușile mărfarului s-au deschis: „Acolo, pe peron, era iadul. Iadul!”, își amintește Octavian Fulop.

Ajunseseră la Auschwitz, în Polonia.

Octavian avea să fie singurul supraviețuitor din familia sa numeroasă. A fost eliberat pe 5 mai 1945 – în acel an Polonia a fost ocupată treptat de trupele sovietice în ofensivă, naziștii au fost împinși înapoi spre Germania, iar lagărele, desființate.

Dar anul de groază al vieții sale – mai 1944 – mai 1945 – a însemnat trecerea prin patru lagăre de exterminare și mai multe selecții ale medicului nazist Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morții” din cauza experimentelor făcute pe deținuți.

Nimeni din familia lui Octavian Fulop nu a supraviețuit.

Până în 1944, când Ungaria este controlată de Germania, între 16.000 şi 18.000 de evrei fuseseră deportaţi din întreaga Ungarie lângă Kameneţ – Podolsk. Cei mai mulţi dintre ei vor fi uciși aici la sfârşitul lui august 1941.

După ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 martie 1944, noua conducere a dispus fără drept de apel aplicarea „soluției finale”, adică exterminarea totală a evreilor în toate teritoriile aflate sub jurisdicția Budapestei, deci inclusiv a evreilor români care scăpaseră nevătămați până atunci.

Din 3 mai 1944, mare parte dintre cei aproximativ 160.000 de evrei din Transilvania de Nord au fost mutați în ghetouri.

În intervalul 16 mai – 27 iunie 1944, 131.639 de evrei din nordul Transilvaniei au luat calea lagărelor de exterminare Auschwitz – Birkenau din Polonia, conform datelor Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.

Pogromul de la Iași și deportările din Transnistria

Din toamna lui 1940, România intră în zodia neagră a Holocaustului. Ea se acutizează pe măsură ce influența germană la București devine mai puternică. Și devine mai puternică din cauza trupelor staționate sau în tranzit în pregătirea și pentru desfășurarea așa-numitei operațiuni „Barbarosa”, adică atacarea Uniunii Sovietice de către Germania nazistă și aliații ei, Italia, România și Ungaria.

Antisemitismul devine politică de stat. Și aceasta inclusiv după ce, în ianuarie 1941, Conducătorul statului, Ion Antonescu reușește să îi înlăture pe legionari de la putere.

Astfel, în cele trei zile ale pogromului de la Iași, din 27-30 iunie 1941, au fost uciși 13.266 de evrei, femei, bărbați, bătrâni, copii. Acestea sunt cifrele raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, publicat în 2004.

Miile de evrei care au supraviețuit masacrului de la Chestura din Iași au fost urcați în trenuri ale morții, înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic.

Europa Liberă a stat de vorbă cu Leonard Zăicescu, care are acum 97 de ani. Domnul Zăicescu este cel din urmă supraviețuitor al pogromului de la Iași care mai trăiește în România.

Dus în curtea Chesturii (poliției) ieșene alături de tatăl său și alte câteva mii de evrei, a fost printre puținii care au reușit să scape. Pentru scurt timp, pentru că a fost apoi înghesuit într-un tren.

Nici acum, după mai bine de 80 de ani, nu reușește să-și explice cum de mai trăiește. Din cei aproximativ 70 de membri ai familiei sale extinse s-au mai întors acasă doar doi.

Exterminarea ca politică de stat contra minorităților considerate inferioare sau ostile a vizat și romii.

În 1942 și 1943, aproximativ 25.000 de romi, dintre care jumătate copii, au fost deportați de regimul Antonescu în lagărele din Transnistria. Este vorba despre un teritoriu mult mai vast decât Transnistria actuală, un teritoriu aparținând Ucrainei, dar administrat de Armata Română alături de Germania nazistă.

Aproape jumătate dintre ei nu au mai supraviețuit, din cauza foamei, a bolilor și a frigului pe timpul iernii.

În aceeași regiune se estimează că au fost lichidați între 115.000 şi 180.000 de evrei basarabeni și ucraineni, conform datelor Yad Vashem – Memorialul Victimelor Holocaustului.

Cel puțin 100.000 de evrei este numărul avansat și de istoricul Keith Hitchins în lucrarea „România”.

Lagărele de acolo nu funcționau pe aceleași principii de moarte industrializată precum cele din Polonia, unde conducerea nazistă avea preeminența.

În lagărele românești, oamenii mureau preponderent de foame, de boli sau de frig sau împușcați ori spânzurați pentru indisciplină. Diferența putea însemna că acei decidenți care își păstraseră capul pe umeri la București câștigau timp prețios.

Or, cea mai insistentă persoană care a pledat în favoarea evreilor și romilor deportați în Transnistria a fost însăși Regina Mamă Elena, mama Regelui Mihai, sprijinită de Patriarhul Nicodim. Revenită din exil, după abdicarea fostului ei soț, Carol al II-lea, Elena era creștină practicantă și filo-britanică. Simpla ei prezență indica Berlinului că în România nu se poate aplica pur și simplu „Soluția Finală” a lui Hitler.

Au existat însă mii și mii de persoane – primari, jandarmi și diferite altele notabilități care întârziau să pună în aplicare ordinele antisemite venite de la București sau le aplicau în dorul lelii, contra mitei sau din milă.

Comunități sătești și-au apărat „țiganii” pentru că nu înțelegeau unde le-ar putea pleca lăutarii sau fierarii, scrie un studiu IRIR publicat în 2002.

Cât despre Regina Elena, intervențiile ei de la finele lui 1941 astfel încât deportările să se oprească la cele deja făcute și să nu se extindă la evreii din întreaga Românie au fost încununate de succes, dar au ajuns la urechile temutului Adolf Eichman, oficialul nazist responsabil de „Soluția Finală” în întreaga Europă. Cu riscul de a fi deportată, avea sora într-un lagăr nazist în Occident, Elena a continuat să ajute.

Dar în ciuda rangului înalt al Reginei Elena și a perspectivei ca Hitler să piardă războiul, România și-a asumat prin Ion Antonescu și ceilalți lideri politici și militari să rămână în istorie cu un regim care încurajat uciderea de oameni nevinovați. În cazul de față, pe criterii etnice și de neapartenență la etnia majoritară.

Potrivit Raportului final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, prezentat în 2004 și publicat apoi de Polirom, numărul evreilor români și al evreilor din teritoriile aflate sub administrație Românească uciși în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută.

Concluzia Comisiei prezidată de Elie Wiesel, el însuși supraviețuitor al deportărilor din Transilvania la Auschwitz, este că, în timpul Holocaustului, în România și în teritoriile aflate sub controlul său, au fost uciși sau au murit între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni.

În Holocaust au pierit și aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară, precum și 5.000 de evrei români care erau atunci în alte țări din Europa.

60 de cetățeni români au fost distinși cu titlul „Drept între Popoare”. Este acordat de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, și-au riscat viața, familia și averea pentru a ajuta și salva evreii prigoniți.

Conform Raportului final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România Elena, regina-mamă a României a apelat direct la mareșalul Ion Antonescu și l-a convins ca acei evrei care nu fuseseră încă deportați din Cernăuți să rămână pe loc.

Un tren umanitar cu alimente și medicamente trimis la inițiativa ei și a Patriarhului Nicodim a salvat în 1942 viețile a mii de evrei din lagărele înființate de administrația românească în Transnistria.

Odată cu înfrângerea Germaniei și a aliaților ei la Stalingrad, în iarna lui 1942-1943, influența Reginei Mamă a sporit.

De-a lungul întregului an și la începutul lui 1944, Regina Elena a reușit să îl convingă pe mareșalul Ion Antonescu să permită întoarcerea a mii de copii evrei acasă, în țară, din Transnistria.

Un alt exemplu este cel al lui Traian Popovici, celebru avocat din Cernăuți, primar al orașului până în 1942. El a reușit să împiedice deportarea a 19.000 de evrei.

Prințul Constantin Karadja, membru de onoare al Academiei Române, a fost consul general al României la Berlin și, între anii 1941-1944, directorul departamentului consular în Ministerul de Externe la București. Acordând pașapoarte și vize românești, a salvat de deportare și exterminare peste 51.000 de persoane din Germania, Franța, Ungaria și Grecia.

Din păcate, numărul românilor „drepți între popoare” – 60, este infim în raport cu alte țări. La nivel mondial, distincția a fost primită de peste 26.000 de persoane. »

Extrase din articolul « Holocaustul românesc. Ce nu știm, de ce nu vrem să știm și trei mărturii document » de Cezar Amariei, sursa: https://romania.europalibera.org/a/holocaustul-romanesc-ce-nu-stim-de-ce-nu-vrem-sa-stim-si-trei-marturii-document-/32957785.html