$&&

 S-a întâmplat în 5 mai 1948: În această zi, a murit Sextil Puşcariu, lingvist, filolog, istoric literar, pedagog, publicist, cronicar muzical şi teatral (n. 4 ianuarie 1877, Braşov - d Bran, judeţul Braşov); specialist în istoria limbii şi literaturii române; lucrări de lingvistică generală şi romanistică, de lexicologie şi dialectologie; primul rector (1919) al Universităţii din Cluj; a întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut lingvistic din România, care a editat revista „Dacoromania” (1920-1940; 1941-1948). Sextil Puşcariu a iniţiat şi a condus (1906-1940) lucrările de elaborare a „Dicţionarului Academiei Române” şi a „Atlasului lingvistic român” și a fost membru al Academiei Române din 1914.

Sextil Puşcariu a fost fiul publicistului Iosif Puşcariu şi nepot al lui Ioan cavaler de Puşcariu şi Ilarion Puşcariu. A urmat liceul la Braşov, apoi universitatea la Leipzig (1895 - 1899), unde a colaborat la Institutul de Limba Română, Viena (1899 - 1901) şi Paris (1902 – 1904). După finalizarea studiilor superioare, a devenit profesor de filologie română la Universitatea din Cernăuţi (1908 - 1918). După unirea Transilvaniei cu România, se mută la Cluj în 1919, şi se ocupă cu reorganizarea Universităţii române, ajungând şi primul rector al Universităţii din Cluj-Napoca. Tot în 1919 a pus bazele Muzeului Limbii Române, de altfel primul institut de lingvistică din România. Aici a înfiinţat un buletin al muzeului, „Dacoromania”, în care a publicat articole pe probleme de lingvistică şi filologie. A scris sau a colaborat la editarea unor lucrări importante din domeniul lingvisticii. De asemenea, a condus şi revistele „Glasul Bucovinei” (1918) şi „Cultura” (1924).

În 1923, el a participat la înfiinţarea Societăţii Etnografice Române din Cluj şi a susţinut înfiinţarea Arhivei de folclor. Din 1905 a fost membru corespondent al Academiei Române şi membru deplin din 1914. Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Berlin. Pe plan politic, s-a implicat în unirea Bucovinei cu România, fiind şi vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina. După unire a fost numit secretar de stat pentru afacerile străine, iar între 1922-1925 a fost delegat al României la Liga Naţiunilor. În anii 1930 a avut simpatii legionare. În timpul regimului condus de mareşalul Ion Antonescu, datorită orientării sale filogermane, a coordonat unele activităţi ştiinţifice în colaborare cu Germania. Din cauza pro-germanismului manifestat de către el, Sextil Puşcariu va fi persecutat de autorităţile comuniste instalate la putere în România după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Lingvistul a scris peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică, a inițiat și a coordonat Dicționarul limbii române (Dicționarul tezaur al Academiei) și Atlasul lingvistic român. A fondat și a condus revista Dacoromania și a întemeiat, în toamna anului 1919, Muzeul Limbii Române din Cluj. Dicționarul Tezaur al Limbii Române a fost continuat de la litera B, de unde îl lăsase Hasdeu, până la litera L (lojniță). Acestei lucrări i-a dedicat Sextil Pușcariu cea mai mare parte a vieții, din ea rezultând, pe lângă volumele Dicționarului, numeroase studii de lexicologie, uneori cu accente memorialistice. A fost unul dintre cei mai mari lingviști ai României, adevărat șef de școală și și-a desfășurat activitatea în următoarele domenii:

-Dezbaterea problemelor esențiale ale romanității și ale latinității limbii române;

Cunoașterea aspectelor cu caracter normativ (ortografie, sistemul fonetic și fonologic al limbii noastre);

-Fundamentarea lexicografiei și a geografiei lingvistice românești;

-Promovarea unor metode noi de studiere a vocabularului.

De-a lungul vieții, Sextil Pușcariu a aprofundat numeroase aspecte ale culturii naționale, de la filologie la artă, de la istorie la critică literară, a scris versuri și schițe, cronici muzicale și teatrale, a întreținut legături strânse cu numeroși reprezentanți ai culturii românești. Datorită concepției sale înnoitoare asupra limbii, Sextil Pușcariu este considerat un precursor al lingvisticii integrale, curent lingvistic al cărui părinte a fost Eugeniu Coșeriu

Surse:

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Buzatu, Gheorghe, Cheptea, Stela, Cîrstea, Marusia, editori - Pace şi război (1940-1944) Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, volumul I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008.

http://inst-puscariu.ro/SextilPuscariu/SPI/pagini/CSP%20I%20[Pages%20295%20-%20312].pdf

https://revistacultura.ro/nou/2013/11/sextil-puscariu-1-o-biografie-de-reevaluat/

http://www.autorii.com/scriitori/sextil-pus cariu/index.php

$$$

 S-a întâmplat în 5 mai 2006: În această zi, a murit Zoe Dumitrescu-Buşulenga, critic şi istoric literar, eseist; membru titular al Academiei Române din 1990, vicepreşedinte al acestui for (1990-1994); în ultimii ani ai vieţii s-a retras la mănăstirea Văratec şi s-a călugărit sub numele de Maica Benedicta. Intelectual rafinat, Zoe Dumirescu – Buşulenga s-a remarcat prin implicarea totală în dezvoltarea culturii noastre naţionale, nesfiindu-se să critice vehement modul în care aceasta este promovată şi respectată. Şi-a dedicat o mare parte din activitatea profesională operei eminesciene iar către finalul trecerii sale pământeşti a descoperit adevărata esenţă a credinţei.

Zoe Dumitrescu – Buşulenga s-a născut la 20 august 1920, la Bucureşti, părinţii săi fiind Nicolae Dumitrescu, de profesie jurist, şi Maria Apostol, filolog, astfel că nu este de mirare că, încă din copilărie, i s-a insuflat un respect deosebit faţă de cultură. Parcurge cursurile Şcolii Centrale din Bucureşti şi, în paralel ia lecţii de muzică la Conservatorul „Pro-arte”. A iubit foarte mult muzica şi ar fi devenit, probabil, o faimoasă muziciană, dacă n-ar fi trebuit să renunţe la această pasiune după ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Este înscrisă la studiile superioare juridice şi filologice de la Universitatea Bucureşti, obţinând diplome în anglo-germanistică şi istoria artelor, dar şi în ştiinţe juridice.Despre această perioadă a vieţii, Buşulenga declara: „Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireşte, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit imediat asta, omul tânar înţelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură.”

Şi tot ea descria suferinţele cumplite îndurate de ea şi familia sa: „În 1947 ne-am trezit că pierdem tot. Ni s-au luat casele, pământurile, tata a pierdut şi pensia, a trebuit să-l ascund, pentru că fusese subsecretar de stat în guvernul Maniu din 1929, alt frate era considerat criminal de război, o soră a mamei avusese soţul împuşcat în munţi de Securitate… Eu am rămas pur şi simplu pe drum. A fost o perioadă pînă în 1964 în care am trăit un infern cultural. Încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text – am martori studenţi din atîtea generaţii – făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice şi a voinţei şefiei catedrei. Biblia figura ca primă carte în Bibliografia dată de mine”. În anii 1947 – 1948, ea este numită preşedinte al Comitetului U.N.S.R. de la Institutul Pedagogic „Maxim Gorki“, în anul 1948 devine asistent universitar la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a Universităţii Bucureşti, iar în perioada 1948 – 1949, devine redactor la Editura de Stat.

Între anii 1949 – 1957, este redactor la Editura pentru Literatură şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, în anul 1970, îşi obţine doctoratul cu lucrarea „Renaşterea – Umanismul – Dialogul artelor”, în anul 1972 este Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam, iar din anul 1973, devine director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti. Între anii 1964 – 1989, Buşulenga publică patru mari volume în care este analizată minuţios viaţa şi opera marelui poet Mihai Eminescu: „Eminescu”, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. „Oameni de seamă” – în 1964, „Eminescu – cultură şi creaţie”, Bucureşti, Ed. Eminescu – în 1976, „Eminescu şi romantismul german”, Bucureşti, Ed. Eminescu – în 1986 şi „Eminescu. Viaţă – Creaţie – Cultură”, Bucureşti, Ed. Eminescu – în anul 1989. Trebuie spus aici, că pentru implicarea sa în cercetarea operei marelui nostru poet, Buşulenga este considerată unul dintre cei mai mari eminescologi ai ţării.

Zoe Dumitrescu – Buşulenga a cochetat şi cu politica comunistă, după ce, în 1966, a devenit membră a Partidului Comunist Român, în perioada 1969 – 1974 a fost membră în CC al PCR, şi a fost, în două rânduri, deputată în Marea Adunare Naţională, în mandatele 1975 – 1980 şi 1980 – 1985.Între anii 1973-1979, a fost membră a Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată.Din anul 1975 este profesor universitar la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a Universităţii Bucureşti – moment până la care a parcurs toate treptele ierarhice din învăţământ (asistent universitar, lector, conferenţiar) –, iar la 1 martie 1974 devine membru corespondent al Academiei Române. A mai publicat studii de istorie a culturii, precum „Surorile Brontë” – în anul 1967, „Sofocle şi condiţia umană”, Bucureşti, Ed. Albatros, col. „Contemporanul nostru” – în 1974, „Renaşterea, umanismul şi destinul artelor”, Bucureşti, Ed. Univers – în 1975, „Ştefan Luchian” – în 1993 şi „Muzică şi literatură”, scris în colaborare cu Iosif Sava, Bucureşti, Ed. Cartea Românească – în 1996.

Zoe Dumitrescu – Buşulenga este şi autoarea unor excelente studii de comparatistică – „Renaşterea, umanismul, şi dialogul artelor” – în 1971, „Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist”, Bucureşti, Ed. Eminescu, col. „Sinteze” – în  1973 sau „Itinerarii prin cultură” – în anul 1982, o culegere de articole grupate în patru capitole: Portrete pentru o istorie a culturii române, Literaturi străine, Miscellanea şi Gânduri de umanist.În anul 1980, ea a scris volumul de impresii de călătorie „Periplu umanistic”, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, o carte de însemnări eseistice despre Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franţa, dar a participat şi la realizarea unor volume colective deosebit de importante pentru cultura românească, în primul rând „Istoria literaturii române. Studii”, Bucureşti, Ed. Academiei Române – în anul 1979, o ediţie coordonată de Zoe Dumitrescu Buşulenga, care a fost şi autoarea unor studii din cuprinsul cărţii, dar şi „Mioriţa”, o ediţie îngrijită şi prefaţată de aceasta.

După decembrie 1989, la 22 ianuarie 1990, ea este numită membru titular al Academiei Române, iar în perioada 2 februarie 1990 – 18 februarie 1994 devine vicepreşedintele celui mai înalt for academic al ţării, fiind şi preşedinte al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei. Între anii 1991 şi 1997 a fost director al Şcolii Române din Roma, a fost membră a Academiei de Ştiinţe şi Studii Europene din Franţa şi, din anul 1993, membră a Academia Europaea din Londra.Zoe Dumitrescu Buşulenga a publicat nenumărate articole în reviste de specialitate, cum sunt Manuscriptum, Revista de istorie şi teorie literară, România literară, Secolul 20, sau Synthesis – a cărei director a fost pentru o scurtă perioadă.Ea a primit, pe parcursul vieţii, numeroase premii şi distincţii, precum Ordinul bulgar Sf. Metodiu şi Chiril – în anul 1977, Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de Comandor – în anul 1978, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România – în anii 1986 şi 1989, Premiul internaţional Herder – în anul 1988, Premiul „Adelaide Ristori” – în anul 1993, Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de „Grande Ufficiale” – în anul 1996 şi Ordinul naţional Pentru Merit, în grad de Ofiţer – în 2003.

Marile iubiri ale doamnei Buşulenga, după cum mărturisea, au fost Eminescu şi Enescu, iar bărbatul vieţii sale a fost soţul ei, Apostol Buşulenga, un om admirabil, de o cultură clasică remarcabilă, care cunoştea latina şi greaca, un om lângă care a petrecut 45 de ani minunaţi. După anul 2000, Zoe Dumitrescu – Buşulenga se dedică vieţii monahale, se apropie de Dumnezeu, călugărindu-se la Mănastirea Văratec, sub numele de Maica Benedicta. Dealtfel, sfântul lăcaş îi era destul de cunoscut, încă din tinereţe fiind atrasă periodic de aceste ţinuturi de o spiritualitate aparte. Despre această perioadă, Buşulenga afirma: „Nu este nimic întâmplător pe lume. Totul e făcut de sus. M-a invitat aici prietena mea Valerica Sadoveanu, în fiecare vară. Din ce în ce mai mult m-am apropiat de Văratec, am cunoscut Văratecul, am cunoscut celelalte mănăstiri dimprejur, m-am împrietenit cu preoţii, cu stareţii, cu călugării”.De asemenea, despre perioada vieţii monahale, ea spunea: „Am socotit că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri, şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.”

La Văratec, Zoe Dumitrescu – Buşulenga avea să treacă în eternitate, la 5 mai 2006, trupul său fiind înhumat în cimitirul Mănăstirii Putna. Post-mortem, în anul 2007, îi apare volumul „Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos”, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Zoe_Dumitrescu-Buşulenga

https://www.rostonline.ro/2016/05/testamentul-maicii-benedicta-1920-2006/

https://radioromaniacultural.ro/portret-zoe-dumitrescu-busulenga-intelectual-luminos-intr-o-lume-decadenta-un-model-al-descoperirii-esentei-credintei/

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/maica-benedicta-academician-zoe-dumitrescu-busulenga-10-ani-lumi na-preasfintei

$$$

 S-a întâmplat în 5 mai…

- „Ziua Europei”; a fost instituită de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CE), în anul 1964, pentru a marca aniversarea creării CE, la 5.V.1949; Consiliul Europei (cea mai veche instituţie politică de pe continent, cu sediul la Strasbourg, Franţa) a fost fondat cu scopul de a realiza o uniune între statele democratice europene; la 4.X.1993 Comitetul de Miniştri al CE a hotărât admiterea României ca membru al organizaţiei; la 7.X.1993 a avut loc ceremonia de semnare a documentelor de aderare a României la CE. Data de 9 Mai este Ziua Uniunii Europene

– „Ziua Internaţională a Moaşelor” este o ocazie pentru a conştientiza întreaga lume de aportul important pe care îl aduc moaşele în sprijinul sănătăţii. Propunerea a venit de la Confederaţia Internaţională a Moaşelor, la Conferinţa Moaşelor din Olanda, în 1987; patru ani mai târziu, 50 de ţări din lume au materializat propunerea şi, cu acceptul şi recunoaşterea OMS, au ales data de 5 mai

- 311: A murit Galerius, împărat roman .Galerius Maximianus (cca. 250 - 5 mai 311), sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, a fost împărat roman în perioada 305-311.

- 1813: S-a născut Sören Aabye Kierkegaard, teolog, filosof şi scriitor danez; gândirea sa a influenţat teologii protestanţi şi filosofii existenţialişti ai secolului al XX-lea („Tratatul despre disperare", „Conceptul de angoasã", „Jurnalul seducãtorului") (m.11.11.1866) 

- 1818: S-a născut Karl Marx, teoretician social şi economist german; fondatorul mişcării comuniste, al cărei program l-a elaborat împreună cu conaţionalul său Friedrich Engels, în 1848, în „Manifestul Partidului Comunist"; organizator şi lider al Internaţionalei I; pornind de la ideea de dialectică derivată din Hegel, a formulat, împreună cu Engels, bazele materialismului istoric; concepţiile sale filosofice, economice şi istorice au influenţat puternic societatea secolului XX (m.14.03.1883).           

– 1821: A murit (pe insula Sf. Elena) Napoleon I Bonaparte, împărat al Franţei (1804-1814 şi 1815); unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie; de numele său se leagă Codurile civil (1804), comercial (1808) şi penal (1810), ce au dat o nouă bază relaţiilor juridice; politica sa externă s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa; după prima abdicare (1814), revine în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar este înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice; va fi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic, unde va şi muri (n. 1769).

- 1836: S-a născut compozitorul Gheorghe Scheletti (m. 1887)

- 1837: A murit compozitorul italian Antonio Zingarelli (n. 1752)

- 1846:S-a născut scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1905. Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz de Oszyk (n. Wola Okrzejska, Polonia - d. 15 noiembrie, 1916 Vevey, Elveţia) a fost un romancier şi nuvelist polonez, unul dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1905.

- 1862, 5/17: Se constituie, la Bucureşti, „Societatea de dare la semn", prima asociaţie de tir sportiv din România; primul preşedinte, V. A. Urechia 

- 1891: Inaugurarea celebrei săli de concerte „Carnegie Hall" din New York 

- 1892: S-a născut Dorothy Garrod, arheolog şi cercetător britanic.Dorothy Annie Elizabeth Garrod (n. Londra – d.18 decembrie 1968 Cambridge) a fost arheoloagă şi cercetătoare britanică a preistoriei. A studiat epoca paleolitică, culturile paleoliticului timpuriu in Europa şi ale mezoliticului în Palestina. A fost a doua femeie, după Johanna Mestorf (1828-1909) care s-a dedicat studiului vieţii omului primitiv şi a fost cea dintâi femeie numită profesor la Universitatea Cambridge(1939). Ea a fost şi cea dintâi cercetătoare a preistoriei care a deţinut o catedră universitară în ansamblul universitar Cambridge-Oxford. La bătrâneţe, atunci când o cunoştinţă a remarcat că ea a avut noroc în viaţă, Dorothy Garrod a obiectat: «nu noroc, ci curaj şi perseverenţă» (pas la chance, c'est courage et perseverance).

–1898: S-a născut Dimitrie G. Dinicu, violoncelist şi pedagog (m. 1964)

– 1904: A murit Jókai Mór (de Ásva), scriitor şi publicist ungar (n. 1825)

-1909: S-a născut Idel Ianchelevici, sculptor şi pictor franco-belgian.Idel Ianchelevici (n. Leova, azi Republica Moldova — d. 26 iunie, 1994, Maisons-Laffitte, Franţa) a fost un sculptor şi pictor franco-belgian de origine română.

– 1910: S-a născut Wilhelm von Vacano, arheolog german, specialist în arta etruscă (m. 1997)

- 1912: Apare primul număr al ziarului „Pravda" – ziar independent (până la 22 august 1991, organ al CC al PCUS)

- 1912: Se înfiinţează societatea Liga Naţională Aeriană, „având drept scop înzestrarea Armatei române cu aeroplane"; director tehnic - prinţul George Valentin Bibescu; la 1 august vor intra în funcţiune aerodromul de la Băneasa şi Şcoala de pilotaj 

- 1915: S-a născut Alice Faye, actriţă de film şi cântăreaţă americană (m. 1998)

- 1917: S-a născut Pío Leiva, legendă a muzicii cubaneze, fost membru al grupului „Buena Vista Social Club" (m. 2006) 

- 1919: A fost creată Liga Societăţilor de Cruce Roşie (cu sediul la Geneva), ca organ de legătură permanentă între societăţile naţionale de Cruce Roşie (în octombrie 1983 Liga a fost redenumită Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, ca din noiembrie 1991 să devină Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie). În anul 1859 omul de afaceri elveţian Henry Dunant (1828-1910) a organizat primul serviciu de asistenţă medicală pe un câmp de luptă (în urma bătăliei de la Solferino, din 24.VI.1859), pentru ca în octombrie 1863 să fondeze Mişcarea de Cruce Roşie

- 1919: S-a născut Mihnea Gheorghiu, scriitor şi traducător (de numele său se leagă traducerea integrală a operelor lui William Shakespeare şi Walt Whitman); preşedinte al Uniunii Cineaştilor din România (din 1990, reales în 2002 şi 2005); membru titular al Academiei Române din 1996 (m. 2011).

- 1919: S-a nãscut George Uscătescu, filosof, estetician şi sociolog, membru de onoare din strãinãtate al Academiei Române (m. 11 mai 1995, Madrid). În domeniul literar, George Uscătescu a debutat la 20 de ani în revista „Tinereţea" din Bucureşti şi pe parcursul vieţii a publicat 7 volume poetice din colecţia „Destin": Tanatos - 1970; Dărâmat Hion - 1972; Melc Sideral - 1974; Memoria Pădurii - 1977; Millenarium - 1980; Poeme - 1981; Autobiografie - 1985; Timp şi Destin – 1993. Alte lucrări ale sale au omagiat mari artişti români: Brâncuşi, Luceafărul, La un centenar (1989). Înainte de 1989 opera sa a fost remarcată, tradusă şi publicată în România: Erasmus (1982); Brâncuşi şi arta secolului (1985); Ontologia culturii şi procesul umanismului (1987). După evenimentele din 1990 din România, a fost printre primii români din exil care s-a alăturat mişcării de emancipare politică şi culturală care a deschis noul curs al istoriei în România.

- 1921: S-a născut fizicianul american Arthur Leonard Schawlow; cercetări în domeniul spectroscopiei; a propus (1958), împreună cu Charles Townes, principiul de funcţionare a laserului; Premiul Nobel pentru fizică pe 1981, împreună cu conaţionalul său Nicolaas Bloembergen şi suedezul Karl Siegbahn. Arthur Leonard Schawlow (n. Mount Vernon, New York, SUA — d. 28 aprilie 1999, Palo Alto, California, SUA) a fost un fizician evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1981, împreună cu Nicolaas Bloembergen, pentru contribuţiile lor în domeniul spectroscopiei laser.Cei doi au primit o jumătate din premiu, cealaltă fiind acordată lui Kai Siegbahn.

– 1924: S-a născut actorul Jean Lorin Florescu (m. 1992)

- 1927: Înfiinţarea Institutului de Cercetări şi Staţiuni Agronomice din România (organizator şi primul director, Gheorghe Ionescu-Siseşti); din 1962, Institutul de Cercetări Agricole, iar din 1969, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice 

- 1927: S-a născut Charles Rosen, pianist şi publicist muzical american 

- 1928: S-a născut cineastul şi romancierul francez Pierre Schoendoerffer (m. 2012)

- 1928: A murit prozatorul Ion Dragoslav (n. 1875).

- 1932: S-a născut compozitorul şi muzicologul Aurel Stroe (m. 2008) 

- 1933: S-a nãscut poetul Gheorghe Zarafu 

– 1933: A murit medicul Ernest Juvara, anatomist şi chirurg (contribuţii remarcabile mai ales în domeniul ortopediei); creator de şcoală chirurgicală la Iaşi (n. 1870) 

-1938: Sub bagheta dirijorului George Georgescu, a avut loc pe scena Operei Române din Bucureşti, premiera absolută a baletului „Nunta în Carpaţi” lucrare muzicală de referinţă a compozitorului Paul Constantinescu, maestru emerit al artei şi membru corespondent al Academiei Române din 1963. Baletul „Nunta în Carpaţi” a fost terminat în anul 1938 şi încununat în acelaşi an, cu Premiul I de compoziţie muzicală „George Enescu”, decernat de o exigentă comisie prezidată de însuşi fondatorul acestui important premiu (începând din anul 1912), George Enescu

- 1940: S-a nãscut poetul Dumitru Udrea 

- 1942: S-a născut interpreta americană Tammy Wynette, supranumită „prima doamnă a muzicii country" (m. 1998) 

-1944: Ministrul de externe al Marii Britanii, Anthony Eden, propunea ambasadorului URSS, la Londra, F. Gusev, un acord prin care, temporar, problemele româneşti să fie preponderent de competenţa URSS, iar cele greceşti să fie preponderent de competenţa Marii Britanii. Propunerea britanică a „inaugurat” discuţii între Marea Britanie, URSS şi SUA, în urma cărora s-a ajuns la un acord pe trei luni, în condiţiile propuse de guvernul britanic (la 15 iulie)

– 1948: A murit Sextil Puşcariu, lingvist, filolog, istoric literar, pedagog, publicist, cronicar muzical şi teatral; specialist în istoria limbii şi literaturii române; lucrări de lingvistică generală şi romanistică, de lexicologie şi dialectologie; primul rector (1919) al Universităţii din Cluj; a întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut lingvistic din România, care a editat revista „Dacoromania” (1920-1940; 1941-1948); Sextil Puşcariu a iniţiat şi a condus (1906-1940) lucrările de elaborare a „Dicţionarului Academiei Române” şi a „Atlasului lingvistic român”; membru al Academiei Române din 1914 (n. 1877) 

-1949: A luat ființă Consiliul Europei (CE), prima organizaţie inter-guvernamentală europeană postbelică, organism european de promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului și a valorilor democratice, cu sediul la Strasbourg, care în prezent numără 47 de state membre, dintre care 28 sunt state membre ale Uniunii Europene.Este independent de Uniunea Europeană, fiind diferit de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. 

- 1952: S-a născut compozitoarea Maia Ciobanu 

- 1955: Începe să funcţioneze Uniunea Europei Occidentale - UEO, în baza acordului semnat de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie la 17 martie 1948. UEO este singura organizaţie europeană cu componentă de apărare înfiinţată în perioada războiului rece. 

- 1955: Debutează programele emise de Studioul Teritorial Timişoara al Radiodifuziunii Române; între anii 1985 şi 1989 este închis ca şi celelalte studiouri din ţară, de către regimul comunist; din 22 decembrie 1989 Radio Timişoara îşi reia activitatea, alături de celelalte studiouri teritoriale din epocă (Cluj, Craiova, Iaşi, Tg. Mureş)

- 1955: S-a născut violoncelistul şi dirijorul de origine română Emil Klein, stabilit în Italia (m. 2004)

- 1956: S-a nãscut Ştefan Mitroi, prozator, poet, dramaturg, publicist, traducător român 

- 1957: La Televiziunea Română are loc prima transmisie sportivă în direct: meciul de rugby Anglia-România 

- 1963: La Radiodifuziune a început să emită Programul 3 de radio pe unde ultrascurte (72,08 MHz – 4,16 metri, apoi şi pe 4,12 metri), un post experimental cu un program dedicat, la acel moment, „persoanelor cu un nivel intelectual deosebit, dar şi melomanilor”. Emisia era realizată, iniţial, între orele 21:00-23:00, iar duminica de la 19:00 la 23:00, pentru ca de la 1 mai 1967 să transmită între orele 16:00 şi 24:00, iar duminica de la ora 15:00. Programul 3 pentru tineret a „debutat” la 12 martie 1973, pe lungimile de undă 4,12; 4,17; 4,20; 4,30; 4,36; 4,37; şi 4,49. După Revoluţia din Decembrie 89 Programul 3 a primit numele de Radio România Tineret, iar în 2004 a fost înlocuit cu Radio3Net, cu emisie digitală prin internet

- 1988: Televiziunea niponă a efectuat prima transmisiune în direct de pe Muntele Everest, cel mai înalt din lume 

- 1996: A murit poetul chinez Al Qing (cunoscut sub pseudonimul Jiang Haicheng) (n.1910) 

- 2006: A murit Zoe Dumitrescu-Buşulenga, critic şi istoric literar, eseist; membru titular al Academiei Române din 1990, vicepreşedinte al acestui for (1990-1994); în ultimii ani ai vieţii s-a retras la mănăstirea Văratec şi s-a călugărit sub numele de Maica Benedicta (n. 1920)

– 2007: A murit fizicianul american Theodore Harold Maiman, inventatorul primului laser funcţional (n. 1927)

– 2009: A murit pictoriţa Simona Vasiliu-Chintilă (n. 1928)

- 2010: A murit prof. dr. Mircea Nicolae Angelescu (renumit specialist în boli infecţioase: studii privind infecţiile bacteriene sistemice, antibioticoterapia şi hepatitele virale; membru titular al Academiei de Ştiinte Medicale), scriitor (membru fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi al Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici) (n. 1923)

- 2010: A murit cântăreaţa italiană de operă Giulietta Simionato (n. 1910)

– 2011: A murit dramaturgul american Arthur Laurents (Arthur Levine), autorul scenariilor pe baza cărora au fost regizat e musicalurile „West Side Story” şi „Gypsy” (n. 1918)

$$$

 În 1938, o fată de 16 ani a primit rolul care avea să rămână în memoria lumii. Dar pentru studioul de film, „prânzul” ei putea însemna o țigară și o pastilă. În spatele lui Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” nu era doar un cântec, ci un trup adolescent remodelat, constrâns și ținut în picioare chimic.

Frances Gumm, cunoscută lumii întregi sub numele de Judy Garland, avea 1,50 m, forme naturale, un chip rotund, iar camera o iubea. Studioul, însă, nu. Acolo unde publicul avea să vadă prospețime, MGM a văzut ceva ce trebuia corectat. Șeful studioului, Louis B. Mayer, o numea „micuța lui cocoșată”. Alți directori ar fi numit-o, chiar în fața ei, „porcușor gras cu codițe”.

Așa a început transformarea. Nu prin magie, ci prin control.

Mesele îi erau raționalizate la supă de pui, cafea neagră și țigări. Sânii îi erau strânși cu bandaje. Un corset îi remodela silueta sub rochia din bumbac. În fiecare dimineață, medicul studioului îi dădea Benzedrină, o amfetamină menită să-i taie pofta de mâncare și să o țină trează în zile de 18 ore. Noaptea, când corpul nu se mai putea opri, urma un barbituric, ca să adoarmă profund.

Mai târziu, Judy Garland și Mickey Rooney aveau să descrie rutina. „Ne dădeau pastile ca să ne țină pe picioare mult după ce eram epuizați”, a spus ea. Apoi venea spitalul studioului, somniferele, patru ore de somn, trezirea și din nou pastilele energizante, pentru a putea lucra 72 de ore la rând.

Avea doar 16 ani.

Până la finalizarea filmărilor la „Vrăjitorul din Oz”, Judy Garland era deja dependentă de amfetamine și barbiturice. Publicul vedea o fată cântând despre un loc de dincolo de curcubeu. Nu știa că vocea aceea aparținea unei adolescente reconstruite chimic pentru a putea interpreta imaginea pe care studioul o ceruse.

Iar sistemul nu i-a dat drumul. A mai făcut aproape treizeci de filme. A avut trei crize nervoase înainte de 30 de ani. În 1950, MGM a concediat-o, nu pentru că ar fi protestat împotriva tratamentului, ci pentru că devenise „nesigură” din cauza dependenței pe care chiar studioul i-o provocase. Contractul de 15 ani s-a încheiat. Pastilele nu.

Și totuși, ceea ce a urmat rămâne uimitor. Judy Garland și-a reconstruit cariera pe scenă, în săli de concert și la televiziune. Vocea ei, îmbătrânită, a devenit cumva mai puternică. Concertul din 1961 de la Carnegie Hall este încă socotit printre cele mai mari spectacole live din istoria muzicală americană. A fost nominalizată la Oscar pentru „A Star Is Born”. A crescut trei copii, inclusiv pe Liza Minnelli. A făcut lumea să râdă în interviuri chiar și atunci când abia se ținea pe picioare.

Pe 22 iunie 1969, la 47 de ani, Judy Garland a fost găsită moartă într-o baie din Londra. Cauza a fost o supradoză accidentală de barbiturice, același tip de pastile pe care studioul i le dăduse cu treizeci de ani înainte, pe platoul filmului „Oz”. Susținuse ultimul concert cu doar 6 zile mai devreme.

Lumea își amintește de Dorothy datorită vocii ei. Dar în spatele acelei voci a fost un copil tratat ca un bun, o adolescentă drogată ca să se conformeze și o femeie care, în ciuda tuturor greutăților, a continuat să cânte. Ori de câte ori se aude „Over the Rainbow”, trebuie amintit și prețul plătit pe ntru acel cântec. 😫

&&&

 🌊 Floarea albastră, opiul și secretul care a schimbat viața lui Jackie Chan

În 1947, Shanghaiul postbelic era un oraș înecat în fum, frică și tranzacții făcute pe marginea prăpastiei. Portul forfotea. Refugiați, muncitori, negustori, supraviețuitori ai războiului și oameni care își ascundeau trecutul treceau prin controale, fiecare cu actele strânse la piept.

Printre cei care inspectau pasagerii se afla un bărbat de 32 de ani. În documentele lui scria Charles Chan. La naștere primise însă numele Fang Daolong.

Charles lucra pentru una dintre cele mai secrete structuri din China acelor ani. Fusese agent al taberei naționaliste chineze, legată de Kuomintang, mișcarea condusă de rivalii comuniștilor lui Mao Zedong. Fusese instruit pentru scurt timp de generalul-locotenent Dai Li, omul considerat cel mai puternic șef al serviciilor secrete din China Kuomintang.

În acea zi, una dintre sarcinile lui era simplă și periculoasă: să prindă contrabandiști.

Apoi, în fața lui a ajuns o femeie care transporta opiu.

🧳 Femeia cu floarea albastră

O chema Chen Yuerong, dar cei din jur îi spuneau Lee-Lee. Avea aproximativ 31 de ani și o viață care se rupsese în două.

Părinții ei au avut un magazin alimentar. Primul ei soț fusese cizmar, apoi muncitor feroviar. Împreună avuseseră două fetițe: Yulan, de 12 ani, și Guilan, de 4 ani.

La începutul anilor 1940, bombele japoneze au căzut asupra orașului Wuhan, unul dintre marile orașe ale Chinei centrale. Soțul ei a fost ucis. Lee-Lee avea 28 de ani, nu avea bani și trebuia să hrănească două fete.

A făcut singurul lucru pe care l-a văzut atunci ca posibil. Le-a lăsat pe fete la o gară din Wuhan, în grija unor rude. Le-a spus că se va întoarce. Apoi a plecat la Shanghai, ca să câștige bani.

Mai târziu, a recunoscut că le-a mințit ca să nu le vadă zdrobite de tristețe.

Auzise că traficul cu opiu aducea bani. Opiul, un drog extras din mac, fusese timp de decenii o rană adâncă în istoria Chinei, legată de dependență, contrabandă și umilințe coloniale. Lee-Lee cumpărase opiu.

În port, Charles l-a găsit.

Procedura îl obliga să îl confiște, să scrie raportul, să o aresteze și să o trimită la închisoare. A întocmit raportul. A scos cătușele.

Apoi a văzut floarea din părul ei.

Era o floare mică, albastră.

În China acelor ani, floarea purtată de o femeie în păr nu era doar podoabă. Era un cod al pierderii. O floare albă arăta că femeia își pierduse părinții. O floare albastră arăta că își pierduse soțul, copiii sau și soțul, și copiii.

Charles a întrebat-o în șoaptă ce i se întâmplase.

Lee-Lee i-a spus despre bombardamentul din Wuhan. Despre cele două fete lăsate într-o gară. Despre soțul care nu mai ajunsese acasă.

Charles i-a înapoiat opiul.

Apoi a lăsat-o să plece.

⚓ Două vieți sparte înainte de iubire

Nu a cerut-o în căsătorie în acea zi. Nici măcar nu o cunoștea cu adevărat. Fiecare și-a continuat drumul.

Lee-Lee a renunțat la contrabandă și s-a apropiat de jocurile de noroc. Acolo s-a dovedit neobișnuit de pricepută. Câștiga atât de constant în Shanghai, încât oamenii din lumea interlopă au început să îi spună „Sora Mare”.

A fost respectată. A fost protejată. A supraviețuit.

Dar China se schimba violent.

În 1949, comuniștii lui Mao Zedong au preluat controlul asupra Chinei. Pentru oricine fusese legat de Kuomintang, mai ales pentru un fost agent de informații ca Charles, fiecare zi putea însemna sfârșitul.

Charles a fugit la Hong Kong.

Acolo, la acea vreme, Hong Kongul era sub administrație britanică și funcționa ca refugiu pentru mulți oameni care fugeau din China continentală. Dar fuga lui Charles a avut un preț cumplit.

Și-a lăsat în Shanghai fiii din prima căsătorie, Shide și Shisheng, amândoi încă mici. În dimineața următoare, copiii s-au trezit și tatăl lor dispăruse.

Prietenii i-au ascuns în secret. Erau îngroziți. Adăpostirea copiilor unui spion naționalist cunoscut putea aduce arestarea.

Charles a spus mai târziu că, vreme de 36 de ani, nu a știut dacă fiii lui mai erau în viață sau muriseră.

🕯️ Hong Kong, exilul și copilul născut dintr-un secret

În 1951, Lee-Lee a trecut și ea granița spre Hong Kong. Cei doi s-au regăsit acolo, amândoi exilați, amândoi fără țara pe care o cunoscuseră, amândoi cu copii lăsați în urmă.

S-au căsătorit în 1954.

Pe 7 aprilie 1954, într-un mic apartament pentru servitori aflat în spatele Consulatului Francez, unde Charles lucra ca bucătar, s-a născut fiul lor.

L-au numit Chan Kong-Sang. În cantoneză, numele însemna „născut în Hong Kong”. A fost un nume ales pentru un copil al exilului, un copil venit pe lume între două istorii frânte.

Lumea l-a cunoscut mai târziu sub numele de Jackie Chan.

🎭 Copilăria pe care Jackie a înțeles-o prea târziu

Pentru cea mai mare parte a vieții, Jackie nu a știut nimic din această poveste.

Tatăl lui părea un om liniștit și blând. Gătea la Ambasada Franței din Hong Kong, apoi a acceptat postul de bucătar-șef la Ambasada Americană din Canberra, Australia. Mama lui ținea gospodăria. Vorbeau cantoneză. Munceau enorm.

Când Jackie avea 6 ani, părinții l-au trimis la Academia de Artă Dramatică din China, sub îndrumarea celebrului și severului maestru Yu Jim-Yuen. Acolo a petrecut 10 ani învățând Opera din Beijing, o formă tradițională de teatru chinezesc care combina cântatul, mișcarea, acrobația, expresia corporală și luptele coregrafiate. Acolo a învățat și acrobație, și arte marțiale.

Pentru un copil, însă, explicațiile mari nu ajutau. Jackie a crezut că părinții l-au abandonat. Le-a purtat resentimente în tăcere ani întregi.

Nu înțelegea atunci că apartamentul pe care părinții i l-au cumpărat mai târziu în Hong Kong, locul în care s-a întors acasă ca tânăr actor, fusese plătit cu fiecare dolar economisit de ei. Inclusiv cu fiecare bacșiș câștigat de mama lui ca menajeră.

🚗 „Fiule, tu nu ești Chan”

Adevărul a venit târziu.

Jackie avea peste 40 de ani și devenise deja o supervedetă internațională. Într-o zi, în mașină, tatăl său s-a întors spre el și i-a spus:

„Am un secret să-ți spun. Fiule, sunt bătrân. S-ar putea să adorm și să nu mă mai trezesc niciodată. Tu nu ești «Chan», nu ești «Jackie Chan». Numele tău original este «Fang».”

Charles i-a spus apoi totul.

I-a povestit despre activitatea lui de agent naționalist. Despre închisoarea din timpul războiului, la japonezi, unde Charles și alți inspectori au fost obligați să asiste la execuții până când, după propriile lui cuvinte, „au devenit ca niște zombi”.

I-a vorbit despre prima căsătorie. Despre cei doi fii lăsați în Shanghai. Despre cele două fiice ale lui Lee-Lee lăsate în urmă în Wuhan.

Abia atunci, Jackie a început să vadă altfel tăcerea părinților lui. Nu ca pe o lipsă de iubire, ci ca pe urma unei frici vechi, purtate o viață întreagă.

🧬 Cei doi fii pierduți

În 1985, cu ajutorul unui prieten de la Ambasada Chinei în Australia, Charles și-a găsit fiii pierduți.

I-a găsit în Wuhan, China.

Shide lucra ca poștaș. Shisheng lucra la o fermă de porci. Erau deja bărbați de vârstă mijlocie. Crescuseră cu gândul că tatăl lor murise sau că îi abandonase.

Întâlnirea a avut loc la Guangzhou. Cei care au fost acolo au descris-o ca pe o reuniune plină de lacrimi, stânjenitoare și profund emoționantă.

Au vorbit despre anii pierduți. Despre cum supraviețuiseră fără el. Despre ce simțeau la fiecare aniversare, când nu venea nimeni.

🪦 Finalul unei povești purtate în tăcere

Lee-Lee a murit în 2002.

Charles a murit în 2008, la 93 de ani, în Hong Kong, cu familia la capul patului. Jackie filma și nu a putut fi lângă el în ultimele clipe, dar petrecuse Anul Nou Chinezesc cu tatăl său și știa că despărțirea se apropia.

Charles a fost îngropat lângă Lee-Lee în cimitirul Gungahlin, din Canberra, Australia.

Lumea a povestit mai ușor despre întâlnirea dintre un agent naționalist și o contrabandistă de opiu. A fost partea spectaculoasă, aproape cinematografică: portul, floarea albastră, raportul pus deoparte, femeia lăsată să plece.

Dar partea mai grea, mai tristă și mai adevărată a fost alta. Charles și Lee-Lee au fost doi oameni care au renunțat la primele lor vieți și la primii lor copii ca să supraviețuiască unui război. Apoi și-au petrecut restul vieții ducând în tăcere această povară, în timp ce creșteau un băiat extraordinar în Hong Kong.

🎬 Cascadoria care s-a întâmplat înainte ca Jackie Chan să se nască

Filmele lui Jackie Chan sunt pline de cascadorii care puteau să îl omoare. A căzut de pe clădiri. A sărit între vehicule aflate în mișcare. Și-a rupt aproape fiecare os din corp.

Dar cel mai riscant moment din istoria familiei sale s-a petrecut înainte ca el să se nască.

A avut loc într-un port aglomerat din Shanghai, în 1947, când un bărbat cu insignă s-a uitat la o femeie prinsă cu opiu și a văzut, în părul ei, o floare albastră.

În clipa aceea, Charles Chan a ales să nu respecte raportul.

A ales să vadă omul.

Documentarul din 2003 despre această poveste s-a numit „Traces of a Dragon”. Filmul narativ din 2013 s-a numit „A Tale of Three Cities”. Ambele au fost regizate de Mabel Cheung. Ambele merită văzute.

Niciunul nu a fost ficțiune. 🙌

$$$

 🐪 Cămile în Dobrogea? Povestea uitată a animalelor care au străbătut câmpurile de la Tulcea până la Caliacra

La prima vedere, întrebarea părea o glumă spusă la marginea unui drum prăfuit.

Și totuși, răspunsul a fost da.

Nu a fost o legendă orientală lipită peste o hartă românească. Nu a fost nici o fantezie turistică despre un ținut exotic. În Dobrogea au existat cămile, iar urmele lor au coborât mult mai adânc în timp decât perioada otomană. Unele oase descoperite de arheologi au dus povestea până în jurul anului 1000.

Pentru România de azi, imaginea poate părea stranie: cămile pe lângă Dunăre, cămile în sate dobrogene, cămile folosite la muncile câmpului. Dar Dobrogea nu a fost niciodată un teritoriu simplu. A fost o punte între lumi, o margine de imperii, un loc în care drumurile caravanelor, armatele, negustorii și populațiile venite dinspre Marea Neagră au lăsat urme mai adânci decât ne place uneori să credem.

🌾 De ce nu a fost chiar imposibil

Primul indiciu a stat chiar în istoria locului.

Dobrogea a rămas timp de sute de ani sub stăpânire otomană. Iar turcii otomani veneau din spații unde cămilele au fost folosite în viața economică, la transport, dar și în război. Pentru ei, animalul acesta nu a fost o ciudățenie de menajerie, ci o resursă practică, rezistentă, potrivită pentru drumuri grele și climă aspră.

Al doilea indiciu a stat în pământ.

Dobrogea a avut o climă aridă, mai uscată și mai caldă decât vestul țării, chiar și iarna. Pentru un animal obișnuit cu regiuni dure, cu hrană puțină și apă rară, ținutul dintre Dunăre și mare nu a fost deloc de neimaginat.

Dar partea cu adevărat surprinzătoare a venit din săpături.

🦴 Cămile în Dobrogea, în jurul anului 1000

Cele mai vechi dovezi ale unor cămile pe teritoriul Dobrogei au fost mult mai vechi decât sosirea turcilor otomani aici.

Arheologii au descoperit oase de cămilă vechi de aproximativ 1000 de ani în două situri din județul Tulcea. La Dinogetia, în Garvăn, comuna Jijila, a fost găsit un os de falangă care a aparținut speciei Camelus bactrianus, adică specia de cămilă cu două cocoașe. Contextul arheologic a fost datat aproximativ între secolele IX-XII.

La Noviodunum, în Isaccea, într-un strat din secolul XI, a fost identificat și un fragment de metapod al speciei Camelus sp. Metapodul a fost un os lung al membrelor, aflat între zona încheieturii și degete, important pentru identificarea animalelor în arheozoologie.

Aceste informații au apărut în articolul de specialitate „Notă asupra descoperirii unor resturi de cămilă în Dobrogea (Agighiol, județul Tulcea)”.

Autorii au considerat că prezența timpurie a cămilei pe teritoriul actual al României a putut fi rezultatul migrațiilor unor populații venite din nord-estul Mării Negre. O altă explicație posibilă a fost legătura cu deplasarea caravanelor care uneau Orientul de Europa.

Iar aici povestea a devenit mai largă decât Dobrogea.

🏛️ Cămilele romanilor: transport, război și spectacole publice

În Europa Centrală și de Sud-Est, cămila a fost întâlnită încă din perioada romană.

A ajuns acolo mai ales odată cu extinderea Imperiului Roman și cu mutarea unor unități militare din provinciile Orientului Apropiat sau din Africa. În acele regiuni, cămila a fost un animal familiar, util și frecvent folosit.

Animalele acestea, originare din Asia Centrală sau din zone precum Africa de Nord, Peninsula Arabică și Asia de Vest, au fost introduse în Europa încă din epoca romană. Rolul lor a fost legat de transport, atât în scopuri militare, cât și civile.

Dar nu doar de transport.

Sursele au asociat cămilele și cu ludi, adică jocurile publice romane. Pentru a înţelege mai uşor, termenul poate fi tradus simplu: spectacole organizate pentru public, de la întreceri și reprezentații până la scene cu animale exotice, menite să impresioneze mulțimea.

A existat și ipoteza că, în perioade de lipsuri alimentare, cămilele au fost folosite pentru hrană. Un exemplu invocat a fost Banatul din secolul XIX, unde s-a întâmplat acest lucru.

🐪 Cele șase cămile de la Agighiol

Una dintre cele mai importante descoperiri a avut loc în 2008, în centrul localității Agighiol, județul Tulcea.

Cercetările au fost făcute pe o proprietate privată. Acolo a fost găsit un număr semnificativ de resturi de animale: 186 de fragmente în total.

Descoperirea a avut o greutate aparte, fiindcă până atunci în România au fost identificate doar două resturi arheologice ale acestei specii, ambele în situri din Dobrogea.

Oasele au fost datate cu carbon 14 în Franța. Pentru cei care nu au întâlnit des termenul, datarea cu carbon 14 a fost o metodă folosită pentru a estima vârsta resturilor organice, pe baza transformărilor radioactive ale carbonului din materia vie.

Rezultatele au plasat animalele la sfârșitul Evului Mediu românesc, cel mai probabil în secolele XVII-XVIII.

Evaluarea numărului minim de indivizi a arătat că resturile au provenit de la cel puțin șase cămile adulte. Identificarea s-a făcut pe baza a șase maxilare mai mult sau mai puțin întregi.

Animalele aveau peste 5 ani, deoarece dentiția lor era, în general, complet dezvoltată.

Autorii studiului au atras atenția asupra unui detaliu incomod: în siturile medievale din România au putut exista mult mai multe resturi de cămilă. Doar că interesul arheologilor pentru fauna provenită din săpături a rămas limitat.

Cu alte cuvinte, urmele au putut sta ani întregi în pământ sau în depozite, fără ca cineva să le întrebe cu adevărat ce poveste purtau.

🧭 Cămile în Dobrogea bulgărească

Mult mai cunoscută a devenit povestea unei ferme de cămile de la Duranlar, pe teritoriul Bulgariei.

Ea a fost relatată de dr. R. I. Călinescu în articolul „Cămilele de la Duranlar”, publicat în „Analele Dobrogei”.

Localitatea Duranlar, aflată lângă Kavarna, a fost descrisă ca un sat mic, ascuns într-o vâlcea largă, ferit astfel de vântul care bătea aproape permanent. Autorul a plasat satul în județul Caliacra, o regiune care a aparținut cândva de Dobrogea istorică.

Satul a devenit celebru datorită cămilelor bactriane, adică acele cămile cu două cocoașe, care trăiau acolo. Oamenii veneau la Duranlar ca într-un fel de pelerinaj. Se adunau mașini numeroase, unele mai luxoase, altele mai modeste, și apăreau persoane importante, uneori chiar miniștri.

Toți voiau să vadă ultimele cămile din Dobrogea.

👀 Ultimele cămile și stăpânul lor

Animalele îi aparțineau unui anume Zaharia Holevici, care lucra câteva hectare de pământ arabil în zonă.

Nu le ținea doar ca atracție. Le folosea în agricultură.

Vizitatorii au găsit cămilele pe un câmp acoperit de scaieți și mărăcini. Erau cinci animale: un mascul tânăr, un pui și trei femele. Una dintre femele a fost descrisă ca fiind bătrână și chioară.

Imaginea lor avea ceva aparte. Nu semănau cu animalele blânde dintr-un album pentru copii, ci cu niște supraviețuitoare ale unui drum lung, ajunse într-un colț de Dobroge unde lumea modernă venea să le privească înainte să dispară.

Articolul le descria ca masive, unele înalte, altele mai scunde pe picioare. Aveau câte o pernă de lână în partea de sus a picioarelor. Culoarea lor era cenușie-gălbuie. Gâtul lung se îndoia în sus, iar pe spate purtau două cocoașe.

Masculul era frumos și voinic. Cocoașele lui erau pline și stăteau ridicate, deși cea din față se apleca puțin spre dreapta. El îndeplinea, „de bine, de rău”, rolul de mascul pentru cele trei femele. Una dintre ele era chiar mama lui, iar celelalte erau rude apropiate.

Femela bătrână și chioară era legată la gât cu o frânghie de o femelă mai tânără. Cocoașele ei atârnau moi pe partea stângă.

Puiul de un an a fost descris ca fiind mare cât o lamă, frumos și sănătos. Stătea culcat pe pântece, cu picioarele strânse sub el. Animalele erau blânde, pășteau liniștit și îi priveau cu indiferență pe vizitatori.

Iar lângă ele se afla un turc cu fes tradițional pe cap, omul care le păzea. Prezența lui întărea senzația că scena nu se petrecea în Europa de lângă Marea Neagră, ci undeva în Asia.

🌵 Animale care au învățat să trăiască din aproape nimic

Cămilele de la Duranlar nu au fost animale pretențioase.

Se mulțumeau cu resturile de nutreț rămase de la celelalte animale domestice. Mâncau și scaieți de pe câmp, iar acest detaliu a explicat de ce au putut trăi într-un ținut uscat, ars vara de soare și bătut de vânt.

Descrierea veche spunea că, săptămâni întregi, cămilele se puteau hrăni doar cu buruieni uscate, ierburi scorojite, ierburi tăioase și ramuri pe jumătate uscate. La nevoie, se mulțumeau chiar și cu un coș vechi din nuiele împletite sau cu o rogojină.

Mărăcinii și spinii cei mai ascuțiți ai câmpurilor uscate nu le răneau gura.

Beau apă puțină și rar. Le ajutau roua și ierburile suculente, adică plantele care păstrau apă în țesuturile lor.

Adaptarea lor la Dobrogea nu a părut deloc întâmplătoare. Cămilele trăiau și în ținuturi mai reci decât Dobrogea, chiar și în Siberia. Acolo au fost folosite din vremuri foarte vechi ca animale de povară de către tătari, mongoli și chinezi.

De aceea, climatul dobrogean, uscat și mai cald decât în vestul țării, chiar și iarna, putea fi suportat foarte bine de aceste animale.

🚜 Mai bune la plug decât bivolii

În agricultură, cămilele au fost considerate mai bune decât bivolii.

Trăgeau mai bine la plug, aveau mai multă răbdare și rezistau mai mult. Pentru un proprietar care lucra pământul în Dobrogea, aceste calități au contat enorm.

Zaharia Holevici spunea că animalele erau bune și de mâncat, având carnea fragedă. Totuși, din cauza prețului foarte mare, 40.000 de lei bucata, nu puteau fi tratate ca animale de carne.

Erau prea valoroase ca să ajungă în farfurie.

▪ De ce au dispărut cămilele din Dobrogea

Ferma lui Holevici a avut cândva 25 de cămile.

Apoi numărul lor a scăzut treptat. Sfârșitul nu a venit dintr-o singură lovitură, ci printr-un proces mai lent și mai trist: consangvinitatea.

Termenul însemna împerecherea între rude apropiate. Autorul articolului a explicat cauza prin „împreunarea între rude apropiate și lipsa de împrospătare a sângelui”.

Fără animale noi aduse în grup, turma s-a slăbit de la o generație la alta. O specie care putea suporta frig, arșiță, foame și drumuri grele nu a reușit să supraviețuiască izolării.

Așa au dispărut ultimele cămile din Dobrogea.

Nu pentru că pământul nu le-a primit. Nu pentru că clima le-a respins. Ci pentru că lumea din jurul lor s-a micșorat până când nu a mai rămas destul sânge nou pentru viitor.

Iar undeva, între oasele de la Agighiol, fragmentele de la Dinogetia și Noviodunum și povestea ciudată a fermei de la Duranlar, Dobrogea a păstrat o imagine  greu de uitat: cămile cu două cocoașe, păscând printre scaieți, la marginea Europei, acolo unde istoria nu a mers niciodată pe un singur drum.

&&&

 🎬 Danny DeVito: 1,50 m de energie care a ridicat Hollywoodul în picioare: un actor neconvențional care a transformat „dezavantajele” în legendă

În mod evident, nu s-a născut pentru a se încadra în tipare. Nu avea fizicul dorit de Hollywood. Dar Danny DeVito a intrat în fiecare încăpere de parcă ar fi fost stăpânul aerului din ea.

🎭 1975: Un casting cu uși care nu i se potriveau… până a intrat pe una

Los Angeles, anul 1975. Sala de casting plină de actori înalți, eleganți, cu scenariile atent studiate. 1,80 m în medie, posturi impecabile, un calm calculat de „potrivire” cu ceea ce căuta industria.

Ușa s-a deschis larg.

Danny DeVito a intrat cu o jachetă de piele uzată, părul ciufulit, ochii aprinși de o încredere care nu cerea aprobarea. A privit în jur, spre giganții din cameră, și a spus:

„Bine… care dintre voi joacă rolul tipului înalt?”

Au râs toți. Dar n-au râs prea mult timp...

🎬 „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – primul pas spre legendă

Rolul era pentru Martini, un personaj imprevizibil din filmul lui Milos Forman, „One Flew Over the Cuckoo’s Nest” (1975), adaptarea romanului lui Ken Kesey – tradus și în română sub numele „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

DeVito nu era alegerea evidentă. Producătorii căutau un om „mare, zgomotos, care să umple ecranul”. Dar DeVito a stat jos, s-a aplecat spre Forman și i-a spus:

„Rolul contează pentru că Martini gândește mai repede decât ceilalți. Nu are doar spațiul necesar să o arate.”

Încăperea s-a făcut liniște. Toți au simțit că aveau în față pe cineva care „înțelegea” personajul mai bine decât oricare dintre cei 1,80 m.

A acceptat rolul pentru 350 de dolari pe săptămână. Pe platou, magia a început.

👀 Fără înălțime, dar cu un magnetism imposibil de ignorat

În timp ce alți actori gesticulau, țipau, „se încălzeau”, DeVito fura scena cu o ridicare de sprânceană, o pauză dramatică sau un zâmbet oblic. Camera îl alegea, nu invers.

Într-o zi, s-a apropiat de scaunul lui Jack Nicholson… doar câțiva centimetri. Nicholson a început să râdă. Forman a păstrat momentul în film. DeVito nu ceruse atenție. Și-o câștigase.

După film, lumea îl considera „un actor de roluri mici”. Nu pentru mult timp.

🚕 „Taxi”: America se îndrăgostește de un dispecer de 1,50 m

Apoi a venit sitcomul „Taxi” (1978–1983), o comedie despre șoferii de taxi din New York. Rolul lui DeVito: Louis De Palma, dispecerul scund și temperamental.

Directorii ABC au protestat: „America nu va accepta un personaj principal de 1,50 m.”

Danny a intrat în sala de lectură, a aruncat scenariul pe masă și a spus teatral: „Cine a scris acest dispecer idiot? Îl ador.”

Au râs cu toții. Câteva minute mai târziu, avea contractul: 15.000 de dolari pe episod. În sezonul doi, a urcat pe scenă ca să primească Globul de Aur.

Omul care era „prea mic pentru televiziune” devenise gigantul ecranului.

🐧 1989: Rolul care i-a cimentat statutul – „Pinguinul” din Batman

Și totuși, cea mai radicală transformare a lui DeVito a venit cu Batman Returns (1992), regizat de Tim Burton.

Warner Bros voia un antagonist clasic: înalt, „vândabil”. Burton s-a opus. I-a arătat lui DeVito schița personajului Oswald Cobblepot – Pinguinul: un chip grotesc, un nas lung de parcă era un cioc, un om mutilat emoțional de lume.

DeVito a pus degetul pe desen și a spus încet: „E furios pentru că lumea nu l-a lăsat niciodată să fie normal.”

Burton a zâmbit: „Tu îl înțelegi. De aceea tu ești el.”

Au urmat 3 ore zilnice de machiaj. Decoruri reci, de canalizare, construite în studio. Costume grele, rigide, care îi împiedicau mișcarea. Niciun artificiu, nicio dublură. A vrut să simtă toată durerea personajului.

Pinguinul a devenit memorabil. Filmul a încasat peste 260 de milioane de dolari.

Dar pentru Danny DeVito, banii nu contau. Contau controlul și identitatea.

🔥 Danny DeVito: Omul care intra pe fereastră dacă i se închidea ușa

El însuși a spus odată: „Dacă îmi închid ușa, intru pe fereastră.”

Și exact asta a făcut. Hollywood l-a subestimat pentru înălțime, dar el a transformat fiecare centimetru în avantaj.

A întors capete fără să ridice vocea. A dominat fără să umple cadrul. A demonstrat că nu trebuie să fii înalt ca să ridici o industrie în picioare.

🧱 O legendă construită pe refuzuri și replici scurte

Danny DeVito nu a ajuns sus pentru că Hollywood a vrut asta. A ajuns sus pentru că a refuzat să stea jos.

Un caz-școală pentru noi toți – o lecție de spre cum stai în picioare chiar și atunci când nu te încadrezi în standarde.