$$$

 S-a întâmplat în 26 martie1707: La această dată, avea loc naşterea Regatului Unit al Marii Britanii. Practic, Actul Unirii era aprobat de parlamentele Angliei şi Scoţiei. Regatul Marii Britanii (Kingdom of Great Britain) sau Regatul Unit al Marii Britanii (United Kingdom of Great Britain) a fost un stat in Europa de Vest ce a existat între anii 1707 şi 1800 și care a fost creat în urma Actului de Uniune din 1707 dintre Regatul Scoţiei şi Regatul Angliei, formând astfel un regat unitar pe întreg teritoriul insulei Marea Britanie. Ţara Galilor face parte din Regatul Angliei începând cu 1535.  Statul a fost condus de un parlament şi un guvern unic cu sediul la Westminster în Londra. 

Cele două regate aveau acelaşi monarh încă din 1603, când Iacob al VI-lea al Scoţiei a devenit rege al Angliei la moartea reginei Elisabeta I. Regatul Marii Britanii a fost înlocuit în anul1801 de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, atunci când Regatul Irlandei a fost unit cu Regatul Marii Britanii prin Actul de Uniune din 1801 în urma înăbuşirii revoltei irlandeze din 1798. După aproape un secol, în 1800, parlamentul a votat aşa-numita Lege a Uniunii din 1800, prin care numele ţării se schimba din nou, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Se consfinţea astfel aducerea treptată a Irlandei sub controlul englez, proces care a avut loc între secolele al XII-lea şi al XVII-lea. 

Cu toate acestea, disensiunile interne privind felul cum este guvernată Irlanda au dus la proclamarea independenţei Irlandei în 1922, care păstra un statut de dominion. Partea de nord (Irlanda de Nord, uneori numită Ulster) a rămas în componenţa Regatului Unit, aceasta determinând ultima modificare a numelui statului în forma lui actuală, de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Surse:

http://codex.just.ro/Tari/Download/UK

https://www.descopera.ro/istorie/14185475-ziua-in-care-a-aparut-marea-britanie-cea-mai-frecventa-greseala-pe-care-o-fac-romanii-fata-de-regatul-unit

https://www.scribd.com/document/181784317/Istoria-Marii-Britanii-docx

https://www.scientia.ro/scientia-geographica/109-cia-the-world-factbook-inlimba-romana/2316-marea-britanie.html

$$$

 S-a întâmplat în 26 martie1827: În această zi, a murit compozitorul german Ludwig van Beethoven (botezat la 17 decembrie1770). Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, în Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent, ziua de 16 decembrie era considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum, această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală. 

Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru șți un alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în jurul vârstei de zece ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.

În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart. În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 „Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major.

În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul „Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a „Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 „Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a „Destinului") şi a VI-a („Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul „instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instruPrin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau „caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune „Variaţiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a „Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.

Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimitirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena. Producţia muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradiţional ca o punte între Clasicism şi Romantism şi se poate împărţi în trei perioade:

-Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compoziţiile din tinereţe de la Bonn şi primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart, şi desăvârşesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compoziţiile similare ale lui Mozart.

-A doua perioadă (1807-1812), aşa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziţii ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian şi orchestră nr.4 şi 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi.

-A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compoziţiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie şi puternică individualitate, eliberate de convenţiile tradiţionale. În muzica instrumentală introduce recitative şi arii, în fugi, variaţiuni şi elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a şi Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradiţional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru solişti vocali şi cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.

El a lăsat posterităţii opere nemuritoare, printre care:

-9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)

-5 concerte pentru pian şi orchestră (remarcabile al 4-lea şi al 5-lea Imperialul)

-Un concert pentru vioară şi orchestră

-Missa solemnis

-32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)

-Sonate pentru vioară şi pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)

-16 cvartete pentru coarde

-Opera Fidelio

Surse:

https://www.edusoft.ro/ludwig-van-beethoven-talent-de-neoprit/

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/beethoven-ludwig-van-beethoven

https://muzicaclasica.weebly.com/ludwig-van-beethoven.html

https://sanatatea.com/pub/personalitati/899-ludwig-van-beethoven-cel-mai-mare-compozitor-din-istoria-muzicii.html

https://www.biography.com/people/ludwig-van-beethoven-9204862

###

 S-a întâmplat în 26 martie1923: În această zi, Parlamentul a votat Constituţia României Mari, promulgată prin decret la 28 martie şi publicată la 29 martie acelaşi an; noua Constituţie marca, din primul articol, hotărârile, din 1918, de unire a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România; noua Constituţie prevedea întărirea rolului Parlamentului în viaţa publică, precum şi libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor etc.

În Constituția din 1923, scria că România este un stat naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil. Erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, fără discriminare etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului. A fost adoptat votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Doar militarii şi femeile nu puteau să îşi exprime o opţiune politică.

Activitatea legislativă era exercitată de rege şi de reprezentanţa naţională (Parlamentul), cea executivă de rege şi de guvern, iar cea judiciară numai de către instanţele judecătoreşti. Autoritatea regelui faţă de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancţionate (adică promulgate), iar regele era cel care putea refuza sancţionarea unei legi. Autoritatea faţă de guvern consta în faptul că „guvernul exercita puterea executivă în numele regelui”. Regele nu avea, însă, ascendenţă asupra puterii judecătoreşti, care „se exercita de către organele ei”. Numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei. Curtea de Casaţie avea rolul Curţii Constituţionale de astăzi, fiind constituită din jurişti de profesie, integri şi neafiliaţi niciodată vreunei grupări politice.

Parlamentul era bicameral, Camera Deputaţilor fiind aleasă prin vot universal, iar Senatul fiind compus din membri aleşi din diferite zone ale societății civile (Camera de Comerţ, cadrele didactice etc) şi din senatori de drept, reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, foştii preşedinţi ai fiecărei camere legislative, foşti senatori şi deputaţi care fuseseră aleşi în cel puţin zece sesiuni, foşti miniştri care au deţinut cel puţin şase ani fotoliul ministerial, foşti preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alţi demnitari. Legea fundamentală mai exprima foarte precis prerogativele suveranului şi condiţiile succesiunii la tron. Constituţia din 1923 a funcţionat în perfectă ordine până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a iniţiat o Constituţie nouă, care întărea puterea regală şi limita libertăţile democratice. În principiu aceasta a fost valabilă până în 1947, deşi după abdicarea regelui s-au aplicat cutume în afara legii fundamentale, iar după 23 august 1944 a fost parţial amendată şi revizuită.

În istoria ţării noastre, Constituţia a fost modificată de nu mai puţin de opt ori. Astfel, pe 1 iulie 1866 a fost adoptată prima Constituţie a României, iar după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, a fost necesară o nouă Constituţie, adoptată pe 29 martie 1923. Au urmat modificări ale actului fundamental al României, în anul 1938, în dimpul dictaturii regale, apoi în perioada comunistă, în anii 1948, 1952 şi 1965, iar după decembrie 1989, Constituţia a fost din nou modificată în anul 1991, forma actuală fiind adoptată în anul 2003. Primele proiecte de tip constituţional din ţara noastră au fost cele din anii 1822 – Constituţia cărvunarilor – redactată de Ionică Tăutu, 1831 – Regulamentele Organice şi transpunerea Convenţiei de la Paris din anul 1858.

Primul act fundamental al ţării noastre intrat în vigoare, care însă nu a purtat numele de Constituţie, a fost Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, cunoscut în istorie drept „Statutul lui Cuza”, act cu caracter constituțional adoptat în anul 1864 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unii specialişti în drept constituţional se raportează la această reglementare ca fiind prima Constituţie a României. Aprobarea acestui act s-a realizat pintr-un plebiscit organizat între 10/22 și 14/26 mai 1864, în cadrul căruia 682.621 de persoane au fost de acord, 1.307 împotrivă, iar 70.220 s-au abținut.La 1 iulie 1866 a fost promulgată, de către Carol I, prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul actului fundamental al Belgiei din anul 1831, aceasta fiind cea mai longevivă Constituție din istoria ţării noastre – fiind în vigoare timp de 67 de ani. Constituţia de la 1866 a fost amendată de trei ori:

În anul 1879 s-a modificat art. 7 ce condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la rituri creștine, în 1884 s-a extins dreptul de vot prin reducerea numărului colegiilor electorale, de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputaţilor şi de la 3 la 2 pentru Senat, iar în anul 1917, actul a fost modificat în sensul abrogării articolului ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, s-au modificat prevederile art 57 și 67, care au permis realizarea reformei electorale din 1918 și a celei agrare din perioada 1918-1921Textul unei noi Constituții a fost promulgat la 27 februarie 1938, acesta fiind actul fundamental al ţării pe perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Textul fusese aprobat, în prealabil, de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938, apoi a urmat supunerea actului aprobării printr-un plebiscit, organizat la 24 februarie, în cadrul căruia, din cele 4.303.064 de persoane prezente la vot, 4.297.221 au fost de acord iar 5.843 – împotrivă. Constituţia anului 1938 a eliminat regimul democratic liberal instaurat prin actele fundamentale precedente, fiind instituit un regim al autoritarismului instituţionalizat prin puterile absolute acordate şefului statului.

Actul fundamental a transormat principiul separării puterilor în stat în concentrarea puterilor, conferind regelui dreptul de a deţine atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă, iar miniştrii aveau răspundere doar în faţa monarhului. Alte prevederi introduse de Constituţia anului 1938 erau instaurarea stării de asediu, suspendarea partidelor politice, prin care pluripartidismul şi parlamentarismul au fost desfiinţate, cenzurarea presei, iar interzicerea dreptului de a manifesta şi a întrunirilor au fost încredinţate autorităţilor militare. În consecinţă, la 16 decembrie 1938, noul regim introduce partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale – şi proclamarea monarhului ca şef absolut al FRN, al administraţiei, guvernului şi parlamentului. Constituţia din anul 1938 a fost înlocuită parţial, în perioada septembrie 1944 – 30 decembrie 1947 (la proclamarea republicii) de vechea Constituţie din anul 1923, principala modificare fiind introdusă prin Decretul-Regal nr. 2281 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative, publicat in Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1946.

Constituţia adoptată la 13 aprilie 1948, prima Constituţie a Republicii Populare Române, a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, Nr. 87 bis.Aceasa este prima constituţie a ţării care avea ca bază ideologia marxist – leninistă, fiind inspirată de modelul constituţiei sovietice din anul 1936 şi a fost instaurată în condiţiile încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei.Astfel, Constituţia consacră pentru prima dată în istoria României forma de guvernământ republicană. O altă prevedere precizează că deşi se instituie şi se recunoaşte existenţa mai multor forme de proprietate se menţionează necesitatea etatizării principalelor mijloace de producţie aflate în proprietatea privată. Constituţia din anul 1948 menţionează patru mari categorii de atribuţii şi competenţe care revin efectiv unor autorităţi în stat constituite distinct: în domeniile executiv şi judecătoresc şi în domeniul „supravegherii respectării legilor penale” (parchetul), autorităţi organizate pe principiul marxist al centralismului democratic. De asemenea se introduce exrecitarea puterii legislative de către Marea Adunare Naţională, în care cetăţenii puteau fi aleşi începând cu vârsta de 23 de ani.

Constituţia din 1948 a permis, la 11 iunie 1948, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie aflate până atunci în proprietate privată, colectivizarea locală, alterarea structurilor puterii judecătoreşti, reorganizarea parţială pe stil sovietic a unităţilor administrativ – teritoriale, pe raioane şi regiuni.Constituţia adoptată la data de 24 septembrie 1952, de către Marea Adunare Naţională, a fost denumită de unii istorici ca fiind „Constituţia construirii socialismului”. Aceasta reflecta rolul statului şi al partidului unic în viaţa politică şi socială a ţării. Constituţia începea cu un capitol introductiv în care s-a pus baza existenţei statului român, dependent de URSS, având în cuprins referiri la proprietatea socialistă care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului şi rolul conducător al partidului. Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democraţiei populare, care reprezintă interesele celor ce muncesc, iar statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist. De asemenea, organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri, justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională, aleasă pe o perioadă de patru ani, iar M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de cinci ani.

Constituţia a suferit în 13 ani mai multe modificări. Constituţia din 1965 a creat condiţiile pentru apariţia Legii nr. 2 din anul 1968 privind organizarea teritorial – administrativă, prin care se înfinţau comune, oraşe, municipii, municipii reşedinţă de judeţ şi judeţe, iar în anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat – preşedintele R.S.R., deţinătorul funcţiei supreme în partid fiind şi titularul celei mai înalte funcţii în stat, atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat revenindu-i aceluiaşi „comandant suprem”, netezind astfel calea spre dictatură.

Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a apărut necesitatea adoptării unei noi Constituţii, în concordanţă cu evenimentele care au tranformat radical evoluţia statală a ţării. În lipsa unui organ legislativ competent, vechea Constituţie nu a putut fi abrogată imediat, dar statul a funcţionat prin dispoziţii legislative tranzitorii cu caracter constituţional. Acestea asigurau transpunerea legislativă a instituirii unui sistem democratic pluralist de guvernământ, sistem electoral liber, alegerea de conducători politici pentru două mandate, restructurare şi descentralizare economică, libertatea cultelor, respectarea drepturilor cetăţeneşti etc. La 11 iunie 1990, a fost desemnată Comisia Constituţională pentru elaborarea proiectului de Constituţie, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, comisie care număra 23 de parlamentari şi cinci experţi – personalităţi ale învăţământului juridic românesc şi jurişti cu activitate îndelungată.

Elaborarea, dezbaterea şi adoptarea noii Constituţii a României au durat un an şi jumătate. Abia la 21 noiembrie 1991 a fost adoptată, de către Adunarea Constituantă, o nouă Constituţie, aprobată în 8 decembrie 1991 prin referendum naţional. Principalele prevederi sunt: România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, forma de guvernământ este republica semiprezidenţială, iar suveranitatea naţională aparţine poporului român.Constituţia menţionează separarea puterilor în stat, sistemului parlamentar bicameral şi drepturi şi libertăţi democratice. În privinţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Constituţia din 1991 prevedea libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul de vot care începe la împlinirea vârstei de 18 ani, dreptul de a fi ales, proprietatea este ocrotită, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate, libertatea de asociere şi de întrunire şi, nu în ultimul rând, interzicerea pedepsei cu moartea.

Constituţia adoptată în 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 – prezența la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanți au votat pentru modificarea Constituției – şi intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului. Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări.

Surse:

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517

https://radioromaniacultural.ro/documentar-constitutia-romaniei-actul-fundamental-al-natiunii-noastre/

https://adevarul.ro/cultura/istorie/constitutia-1923-apogeul-unui-sistem-politic-1_5151983e00f5182b8552b59d/index.html

https://blog.lajumate.ro/constitutia-din-1923-de-la-istorie-la-necesitate/

$$$

 S-a întâmplat în 26 martie1945: În această zi, s-a încheiat bătălia de la Iwo Jima, bătălie în care pierderile japonezilor au fost de 22.000 de soldaţi, iar cele ale forțelor armate ale SUA au fost de 4.500. Iwo Jima este o insulă japoneză, situată la circa 1.200 de kilometri de capitala Tokio.

Bătălia de la Iwo Jima (19 februarie – 26 martie 1945), sau „Operation Detachment”, a fost una dintre cele mai violente bătălii ale campaniei din Pacific a celui de-al doilea război mondial. Forţele americane au îndeplinit misiunea de a captura cele trei aerodromuri japoneze de pe insula Iwo Jima.

Poziţiile japoneze de pe insulă erau puternic întârite, cu buncăre vaste, baterii de artilerie camuflate şi 18 km de tuneluri subterane. Americanii erau bine susţinuţi naval şi aerian, fiind capabili să bombardeze masiv poziţiile japoneze. Bătălia a reprezentat primul atac american asupra insulelor ce constituiau teritoriul Japoniei propriu-zise, iar soldaţii Armatei Imperiale şi-au apărat teritoriul cu tenacitate. Dintre cei peste 18.000 de soldaţi japonezi prezenţi la începutul bătăliei, doar 34 au fost luaţi prizonieri. Restul au fost ucişi sau au fost daţi dispăruţi. În ciuda luptelor grele şi a victimelor din ambele tabere, înfrângerea japonezilor a fost asigurată de la început. Americanii deţineau o superioritate netă în termeni numerici şi de armament—aceasta, cuplată cu imposibilitatea japonezilor de a se retrage sau de a primi întăriri, a asigurat că nu există niciun scenariu plauzibil prin care Statele Unite ar fi putut pierde bătălia.

Bătălia a fost imortalizată în celebra fotografie a lui Joe Rosenthal, intitulată „Înălţarea drapelului pe Iwo Jima”, care ilustrează ridicarea drapelului SUA pe Muntele Suribachi, un deal de 166 m altitudine, de către cinci puşcaşi marini şi un marinar. Fotografia reprezintă a doua înălţare a drapelului pe munte, care a avut loc în ziua a cincea a bătăliei care a durat 35 de zile. Aceasta a devenit imaginea de referinţă a bătăliei şi a fost reprodusă frecvent...Imaginea aceasta emblematică a fost apoi folosită (împreună cu câțiva dintre cei din imagine) în demersuri propagandistice în strângerea de fonduri pentru continuarea eforturilor de război americane.

Surse:

https://www.britannica.com/topic/Battle-of-Iwo-Jima

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batalia-de-la-iwo-jima

https://www.history.com/topics/world-war-ii/battle-of-iwo-jima

http://www.iwojima.com/

$$$

 S-a întâmplat în 26 martie 1977: În această zi, a murit Justinian Marina (prenumele la naştere: Ioan), al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977); a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe Române prin cunoscutul său „Apostolat social”, prin care a dat o nouă orientare activităţii Bisericii în condiţiile grele de viaţă instaurate de regimul comunist. 

Ioan Marina s-a născut la data de 22 februarie 1901, în satul Suiești, fosta comună Cermegești, județul Vâlcea, în familia unor agricultori. Mama sa voia să se facă preot și, dată fiind înclinarea lui nativă spre învățătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obținând în același an și diploma de învățător, în urma examenului desfășurat la Școala Normală din acest oraș.

Își începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învățător la școala primară din satul Olteanca județul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este transferat, tot ca învățător, la școala primară din comuna (azi oraș) Băbeni județul Vâlcea. S-a căsătorit apoi cu Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din comuna Braloștița, județul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în Băbeni. În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de licențiat în teologie în anul 1929. În anul următor își dă demisia din învățământul primar și se consacră cu totul slujirii altarului. Remarcând că tânărul preot Ioan Marina dispune de însușiri ce depășeau aria de activitate al unui preot de sat, PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine și l-a numit, la 1 noiembrie 1932, în funcția de director al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. La aceeași dată a fost detașat ca slujitor la catedrala episcopală a Râmnicului. La 1 septembrie 1933, el a fost transferat, la cererea sa, preot la Parohia „Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase. În anul 1935 a fost numit și confesor al cercetașilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul 1936 și catehet al premilitarilor din oraș.

La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de 27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătorește, crescându-și singur cei doi copii ai săi, Silvia și Ovidiu. La 25 august 1939, preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reușit să achite toate datoriile către furnizorii anilor anteriori și să restabilească încrederea pe piața tipăriturilor față de tipografia eparhială. În primavara anului 1940, predă tipografia negrevată de vreo datorie, nou-înființatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la Craiova, fiind îndurerat de desființarea de la 7 noiembrie 1939 a Episcopiei Râmnicului. Ca o recunoaștere a meritelor sale, depuse în timp de douăzeci de ani de preoție, autoritățile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericești (sachelar, iconom și iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roșu), fiind ales în paralel ca membru în Consiliul Central al Asociației Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată Meritul cultural clasa I pentru Biserică.

Viitorul Patriarh Justinian își datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului că îl ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944. Liderul comunist Ion Gh. Maurer își amintea că „După ce am trecut cu mașina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiți de un popă care a fost, și el, omul comuniștilor. Mașina s-a întors la Craiova iar noi am stat în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă mașină, din București, să ne ducă spre Capitală." Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era bolnav și avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică și capabilă care să-l ajute la refacerea Eparhiei, grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoșăneanul era în vârstă și abia putea face față administrației Spiridoniei din Iași. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu solicită Ministerului Cultelor să înființeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica „Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soției de aproape zece ani, pe care-l cunoștea bine de când l-a avut student și din timpul cât a păstorit ca locţiitor de episcop la Râmnic și apoi de mitropolit la Craiova.

La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării și examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de „Vasluianul". În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mânăstirea Cetățuia din Iași, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se și hirotesia în arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din Iași și a fost săvârșită de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă și cu arhiereul Valeriu Moglan Botoșăneanul.

La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun și patriarhul Nicodim l-a numit locțiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absența patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătății la Mănăstirea Neamț, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina. A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iași, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârșită de un sobor de arhierei, de preoți și diaconi, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a numeroși clerici și credincioși. În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă. A reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se realiza o mai bună administrare și control al resurselor, iar celorlalte sectoare - administrativ și cultural - le-a stabilit programe clare de lucru și cu termene precise. A restaurat Catedrala și reședința mitropolitană, precum și imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanțe și de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate și cu găuri în acoperiș, dar și cu inventarul răvășit și în parte pierdut. Le-a adus în bună stare de funcționare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că își încetase activitatea în anii războiului. În același timp, a completat cu călugări tineri personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca eclesiarh pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpașu.

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina. La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de instalare din Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, Patriarhul Justinian și-a prezentat programul de activitate ca patriarh. La chemarea patriarhului Justinian adresată credincioșilor greco-catolici, la 1 octombrie 1948, s-au adunat la Cluj într-o sală de sport 37 de preoți și protopopi greco-catolici, care au semnat o declarație de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că nu mai doresc să primească ordine de la „Roma imperialistă”. La 3 octombrie 1948, trimișii lor s-au prezentat sub escorta poliției la București, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiți în sânul Ortodoxiei. În prealabil fuseseră caterisiți de Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic.

În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară organizată de Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici și credincioși greco-catolici din întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea solemnă a credincioșilor și preoților greco-catolici (care semnaseră declarația) în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Potrivit memoriilor lui Corneliu Coposu, Justinian Marina l-a vizitat pe Ion Mihalache în închisoarea Râmnicu Sărat, cerându-i fostului ministru să se desolidarizeze de Iuliu Maniu. 

În ciuda tuturor dificultăților, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente și schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii. La 19-20 octombrie 1948, Sf. Sinod a votat Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia având acum numai cinci mitropolii, cu 13 eparhii sufragane, la care se adaugă două eparhii românești în „diaspora". În anul 1950, Sf. Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi, călugări și credincioși români în rândul sfinților și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în România, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955. A creat așezăminte de asistență socială pentru preoți și călugări bătrâni (Dealu), pentru călugărițe și preotese bătâne (Viforâta). În anul 1948 s-a procedat la reorganizarea învățământului teologic ortodox; de atunci și până în anul 1989 au funcționat două Institute teologice cu grad universitar (București și Sibiu) și șase Seminarii teologice (București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj, Craiova și Caransebeș). A întreținut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine. A inițiat relații cu bisericile vechi orientale, prin vizite reciproce. Între ierarhii catolici cu care a întreținut relații de prietenie s-a numărat arhiepiscopul Vienei, cardinalul Franz König. La rândul lor, delegații ai tuturor acestor biserici au vizitat pe patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română. Din anul 1961, Biserica Ortodoxă Română a reintrat în Consiliul Mondial al Bisericilor și a participat la toate acțiunile desfășurate în cadrul mișcării ecumenice actuale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene etc. În anul 1967 patriarhul Justinian a refuzat invitația de a trimite observatori la Conciliul Vatican II, pe motiv că Biserica Catolică l-a hirotonit la Roma ca episcop pe preotul român unit Vasile Cristea.

În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian s-au construit din temelie 302 biserici, au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici, dintre care monumente istorice 999, iar dintre acestea 128 mânăstiri, schituri și alte așezăminte monahale. Pe lângă bisericile nou construite care au fost împodobite cu pictură, în alte 271 de biserici pictura a fost restaurată. Sub conducerea patriarhului Justinian a fost inițiată colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Mihai Urzică a scris: «De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, și până la moartea sa din 26 martie 1977, în fața adversităților la care a fost supusă Biserica, Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat și a căutat să țină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menținut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnații politici dintre preoții și călugării eliberați din pușcării și a restaurat multe biserici și mănăstiri, înfruntând sancțiunile, amenințările și chiar domiciliul forțat la care, pentru o vreme, a fost supus».

A încetat din viață în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă și l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București, ctitorită de el. Pe crucea încastrată în zid, patriarhul i-a cerut meșterului să sape următoarea inscripție: „M-am luptat lupta cea bună. Credința am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept în ziua aceea".

Surse:

https://basilica.ro/au-trecut-118-ani-de-la-nasterea-patriarhului-justinian-marina/

https://www.crestinortodox.ro/biserica-ortodoxa/patriarhi/patriarhul-justinian-marina-71038.html

https://doxologia.ro/documentar/justinian-marina-slujitor-aparator-al-bisericii-ortodoxe-romane

https://www.trinitas.tv/category/emisiuni/cultural/biserica-sub-comunism/

https://www.g4media.ro/adevarul-biografia-necenzurata-a-patriarhului-rosu-averea-uriasa-luxul-si-amantele-lui-justinian-marina.html

$$$

 S-a întâmplat în 26 martie…

- „Ziua mondială a epilepsiei"; instituită la nivel internaţional în 2008 sub numele de Purple Day, la iniţiativa unei fetiţe de 9 ani din Canada, Cassidy Megan, şi a Asociaţiei de Epilepsie din Nova Scoţia (EANS), în semn de solidaritate cu persoanele afectate de epilepsie din întreaga lume; este marcată în România pentru prima dată în 2012 

- 1516: S-a născut Conrad Gesner, naturalist elveţian, supranumit „părintele istoriei naturale", autorul cărţii „Historia animalium" .Conrad Gesner (n. Zürich; d. 13 decembrie 1565 in Zürich) a fost un medic, cercetător elveţian, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi naturalişti din Elveţia. Opera lui mai importantă este Historia animalium, apărută între anii 1551 – 1558. Ca surse Gesner a folosit operele lui Aristotel (Historia animalium) şi a lui Albertus Magnus (De animalibus).În Grădina Botanică din Zürich există un monument ridicat în memoria naturalistului elveţian.

- 1566: A murit Antonio de Cabezon, compozitor şi organist spaniol (n. 1510)

- 1707: Naşterea Regatului Unit al Marii Britanii.

- 1814: A murit Joseph Guillotin, medic şi om politic francez.Numele său a rămas în istorie prin faptul că a propus ghilotina ca instrument de executarea a condamnaţilor la moarte prin decapitare.

- 1827: A murit compozitorul german Ludwig van Beethoven (botezat la 17.XII.1770).Ludwig van Beethoven (n. 16 decembrie 1770, Bonn - d. Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii.

- 1846: Ion Heliade Rădulescu lansează, în „Curier de ambe sexe", proiectul „Bibliotecii universale", care prevedea traducerea, în următorii 10 ani, a circa 230 de lucrări filosofice, istorice, ştiinţifice, politice, literare etc., plan ce n-a putut fi realizat datorită evenimentelor politice care au urmat

- 1859: A început Conferinţa de la Paris a reprezentanţilor Puterilor garante; Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Rusia au recunoscut oficial (la 1/13 aprilie 1859) dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti (Austria şi Imperiul Otoman o vor face la 25 august acelaşi an, data încheierii Conferinţei)

– 1869: S-a născut Gustav Kisch, filolog şi istoric sas din Transilvania; autorul teoriei identităţii graiului bistriţean cu cel luxemburghez şi, deci, a emigrării saşilor din restrânsa regiune Mosela (Luxemburg) în Transilvania; membru de onoare al Academiei Române din 1933 (m. 1938)

- 1875: S-a născut Albert Marquet, pictor post-impresionist francez (m. 1947)

- 1881: Domnitorul Carol I al Principatelor Române a fost proclamat primul rege al României.

- 1892: A murit poetul Walt Whitman.Walter Whitman (n. 31 mai 1819) a fost un poet, eseist, jurnalist şi umanist american. Considerat „cel mai mare poet american” de către mulţi pe când trecuseră doar patru ani de la moartea sa, Whitman este văzut ca primul poet urban. El a fost unul dintre reprezentanţii tranziţiei de la transcendentalism la realism, opera sa arătându-se influenţată de ambele curente.

- 1895: A apărut, la Bucureşti, până la 18 martie 1901, revista umoristică „Moş Teacă”, editată de Anton Bacalbaşa.                   

- 1905: S-a născut dirijorul belgian André Cluytens (m. 1967)

- 1905: S-a născut Viktor Frankl, neurolog si psihiatru austriac (d. 2 septembrie 1997). Frankl este fondatorul celei de ‘a treia şcoli vieneze de psihoterapie – Logoterapia’ (după psihanaliza lui Sigmund Freud şi psihologia individuală a lui Alfred Adler).

- 1910: Lucian Blaga (1895 – 1961) debuta cu versuri în revista „Tribuna” din Arad

- 1911: S-a născut dramaturgul american Tennessee Williams. Tennessee Williams, pseudonimul literar al lui Thomas Lanier Williams, (d. 25 februarie 1983) a fost un dramaturg, poet şi romancier american, laureat al Premiului Pulitzer pentru dramă pentru piesa de teatru A Streetcar Named Desire (Un tramvai numit dorinţă) în 1948 şi ulterior pentru piesa Cat On a Hot Tin Roof (Pisica pe acoperişul fierbinte) în 1955, ambele beneficiind de ecranizări remarcabile.

- 1913: A murit Panait Cerna, poet român.Panait Cerna, pe numele său de naştere Stanciof, de origine bulgară, (n. 25 septembrie 1881, Cerna, judeţul Tulcea) a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiţionalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu.

- 1916: S-a născut biochimistul american Christian Boehmer Anfinsen; contribuţii fundamentale în chimia enzimelor; Premiul Nobel pentru chimie pe 1972, împreună cu compatrioţii săi Stanford Moore şi William Howard Stein (m. 1995)

- 1918, 26.III / 8.IV: A început, la Roma, un Congres al naţionalităţilor asuprite de monarhia austro-ungară (încheiat la 28.III/10.IV.1918); s-a votat o moţiune prin care se cerea recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional, dacă acesta există

- 1923: Parlamentul a votat Constituţia României Mari, promulgată prin decret la 28 martie şi publicată la 29 martie acelaşi an; noua Constituţie marca, din primul articol, hotărârile, din 1918, de unire a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România; noua Constituţie prevedea întărirea rolului Parlamentului în viaţa publică, precum şi libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor etc.

- 1923: A murit Sarah Berhnardt, actriţă franceză.Sarah Bernhardt (n. 22/23 octombrie 1844, Paris, Franţa - d. Paris) a fost o renumită actriţă franceză, pe numele său real Henriette-Rosine Bernard.A fost una dintre cele mai cunoscute figuri din istoria scenei franceze, fapt pentru care a primit Legiunea de Onoare în 1914.

- 1923: S-a născut Valentin Lipatti, eseist, istoric literar şi diplomat (a fost delegat permanent al României la UNESCO; a făcut parte din delegaţia română la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki); frate cu pianistul Dinu Lipatti (m.25.III.1999) 

- 1925: S-a născut saxofonistul american de jazz James Moody, un maestru al improvizaţiei, celebru pentru compoziţia „Moody’s Mood for Love” (m. 2010)

- 1925: S-a constituit Asociaţia Prietenii Radiofoniei, din iniţiativa Societăţii Române de Fizică condusă de prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, care a devenit şi preşedintele asociaţiei. Printre colaboratorii săi se regăseau dr. ing. Emil Petraşcu, matematicianul Octav Onicescu, Victor Slăvescu, Cristian Musceleanu. Asociaţia îşi propunea, printre altele, organizarea de cursuri de radioamatori, editarea unei reviste de specialitate şi instalarea unui post naţional de emisie de la care să se audă în toate colţurile ţării „muzica, cugetul şi cuvântul românesc”. La 22 decembrie 1925 asociaţia a căpătat personalitate juridică

- 1926: Este oficializată Federaţia Română de Box Profesionist (înfiinţată în 1925), sub preşedinţia lui Nicolae Niculescu-Ianca

- 1931: S-a născut George Cornea, regizor de film şi scenarist

- 1931: S-a născut Mircea Ivănescu, poet şi traducător.Mircea Ivănescu (d. 21 iulie 2011, Sibiu, România) a fost un scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan. Majoritatea autorilor postmoderni români (generaţia 80) văd în Mircea Ivănescu un real precursor. Este traducătorul unor opere literare din proza universală modernă (Joyce, Kafka, Musil, Fitzgerald, Rilke, Faulkner etc.) şi a unor studii de teorie literară. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu.

- 1932: A murit Henry Martyn Leland, constructorul si inventatorul marcii Cadillac.În 1902 el era asociat într-o afacere cu maşini-unelte. Henry Martyn Leland a simţit oportunitatea de a intra în industria de automobile care lua naştere, avand deja un motor pus la punct de Oldsmobile. Astfel s-a născut maşina Cadillac, model 1902.Leland a construit mai puţine maşini decât concurenţii săi, dar le-a construit mai bine şi astfel a avut parte de succes. În 1908, Cadillac a primit ,,Dewwar Trophy".Acest trofeu recompensa întreprinderea a cărei calitate a fabricaţiei şi capacitatea de inovare erau cele mai bune în epocă.

- 1932: S-a născut Ion Nicodim, artist plastic român (m. 2007).

- 1937: S-a născut jurnalistul şi comentatorul sportiv Cristian Ţopescu; între anii 1953-1964 a practicat hipismul de performanţă la Clubul Steaua; reporter sportiv, realizator de emisiuni TV., comentator (1964-2002), redactor-şefal Redacţiei Sport (1992-1997) şi director general adjunct la Televiziunea Română (1997-1999); director la ziarul Pro Sport (2002-2006), senior editor la Adevărul Sportiv (2006-2008); senator PNL (2008-2012)  

- 1938: S-a născut Anthony Leggett, fizician.Anthony James Leggett (n. Camberwell, Londra, Regatul Unit) este un fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2003 împreună cu Vitali Ghinzburg şi Alexei Abrikosov pentru contribuţiile de pionierat în domeniul teoriei superconductorilor şi superfluidelor.

- 1940: S-a născut actorul de film american James Caan

- 1944: S-a născut Benjamin Chee Chee, pictor abstractionist canadian.

- 1944: S-a născut Diana Ross, actriţă si cântăreaţă americană de R&B, soul, pop, disco şi jazz.

- 1945: S-a născut Patrick Suskind, prozator, dramaturg, scenarist german

- 1945: S-a încheiat bătălia de la Iwo Jima; pierderile japonezilor au fost de 22.000 de soldaţi, iar cele ale armatei SUA au fost de 4.500.

- 1948: S-a născut Steven Tyler, solistul şi liderul trupei americane Aerosmith

- 1949: S-a născut Principesa Margareta a României, fiica regelui Mihai I al României.Margareta, Principesă a României, fostă Principesă de Hohenzollern (n. Lausanne, Elveţia), este cea mai în vârstă fiică a Regelui Mihai I al României şi a soţiei sale, Regina Ana de Bourbon-Parma. Este a 82-a pe linia succesorală a tronului britanic. Regele Mihai a numit-o drept succesoare la conducerea Casei Regale de România în 1997.

- 1951: S-a născut Carl Wieman, fizician american.

- 1953: Primul vaccin contra poliomielitei a fost pus la punct in Statele Unite de Dr. Jonas Salk.Vaccinul zis Salk a fost unul dintre primele vaccinuri eficace pentru imunizarea contra unui virus in general. 

– 1957: S-a născut Irina-Margareta Nistor, critic de film şi traducător

- 1958: A murit psihologul Florian Ştefănescu-Goangă; lui i se datorează înfiinţarea (în 1927), la Cluj, a unui laborator de psihologie experimentală, transformat, peste un an, în Institutul de Psihologie Experimentală, Comparată şi Aplicată, primul de acest gen din România; membru corespondent al Academiei Române (n. 1881)

- 1959: A murit scriitorul american Raymond Chandler (n. 1888).

- 1971: Pakistanul de Est şi-a proclamat independenţa, adoptând totodată numele de Bangladesh.

- 1973: S-a născut Lawrence Edward Page (Larry Page), informatician american, cofondator al societatii Google, impreuna cu Sergey Brin. Cu o avere estimata la peste 20 miliarde de dolari, face parte din cei mai bogati 30 de oameni din lume.

- 1975: A intrat în vigoare Convenţia privind interzicerea producerii, perfecţionării şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi distrugerea lor (adoptată pe baza unei rezoluţii a Adunării Generale a ONU din 16.XII.1971, deschisă spre semnare la 10.IV.1972, la Washington, Moscova şi Londra)

– 1977: A murit Justinian Marina (prenumele la naştere: Ioan), al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977); a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe Române prin cunoscutul său „Apostolat social”, prin care a dat o nouă orientare activităţii Bisericii în condiţiile grele de viaţă instaurate de regimul comunist (n. 1901)

- 1979: Preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat, şi premierul Israelului, Menahem Begin, au semnat, la Washington, Tratatul de pace bilateral, mediat de preşedintele SUA, Jimmy Carter (în urma acestui act, Egiptul a fost supus boicotului ţărilor arabe, fiind exclus din Liga Arabă). La 17.IX.1978 a fost semnat Acordul de la Camp David, prin care, pentru prima oară, o ţară arabă recunoştea statul evreu (Acordul a fost semnat tot de preşedintele El Sadat şi de premierul Begin, în prezenţa preşedintelui Carter)

– 1987: A murit Henrieta Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România; fiica scriitorului Barbu Ştefănescu-Delavrancea (n. 1897)

- 1987: A murit dirijorul german Eugen Jochum (n. 1902)

-1990: S-a înfiinţat Serviciul Român de Informaţii/ SRI (prin Decretul-lege 181/26.III.1990), instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională, al cărui prim director a fost Virgil Măgureanu (1990-1997). Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” este instituţia de învăţământ superior din Serviciul Român de Informaţii care pregăteşte ofiţeri operativi, ofiţeri analişti şi experţi în domeniul informaţiilor de Securitate

- 1991: A murit inginerul Ştefan Bălan; a participat la proiectarea şi construcţia unor importante edificii din Bucureşti (Casa Presei Libere, a Stadionului Naţional ş.a.); membru al Academiei Române (n. 1913)

- 1991: Semnarea Tratatului de la Asuncion (Paraguay), de către preşedinţii Argentinei, Braziliei, Paraguayului şi Uruguayului, în baza căruia s-a creat Piaţa Comună a Sudului, „Mercosur" (care permite libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor, începând cu anul 1995, într-o piaţă fără îngrădiri vamale)

- 1996: A încetat din viaţă David Packard (n. 7 sept. 1912 ), cofondator al companiei informatice Hewlett-Packard.

- 1999: A murit tenorul Dorin Teodorescu (n. 1943)

- 2000: Vladimir Putin a fost ales preşedintele Rusiei.

- 2003, 26/27: A murit actorul francez de film Daniel Ceccaldi (n. 1927)

- 2007: Prima ediţie a Premiilor Gopo.Premiile Gopo sunt premii cinematografice româneşti oferite de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc. Anual, sunt recompensate cele mai importante realizări cinematografice naţionale din cursul anului precedent. Numele festivalului vine de la Ion Popescu Gopo, drept omagiu pentru aniversarea celor 50 de ani de la câştigarea Palme d’Or-ului pentru „Cel mai bun scurt metraj de animaţie" de către cineastul român. 

– 2011: A murit Ioan Grigorescu, cineast, prozator şi publicist, partea cea mai importantă a operei sale constituind-o volumele de publicistică şi reportaje; autor (imagine şi text) al unor filme TV de călătorie („Spectacolul lumii”); a scris scenarii şi comentarii de film documentar şi de ficţiune (n. 1930)

– 2011: A murit Paul Baran, inginer american de origine poloneză, unul dintre pionerii Internetului; a iniţiat, în 1967, proiectul Arpanet (packet-switched networks), proiect considerat un precursor al Internetului (n. 1926)

– 2011: A murit americanul Harry Coover, inventatorul adezivului Super Glue; a descoperit celebrul adeziv din întâmplare, în perioada în care lucra pentru compania Eastman Kodak (n. 1917)

– 2015: A murit jurnalistul şi profesorul Ferenc Vasas; coautor al primului manual de jurnalism din România (n. 1942)

– 2015: A murit Tomas Tranströmer, poet, psiholog şi traducător suedez; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2011 (n. 1931)

– 2016: A murit scriitorul american Jim Harrison (n. 1937)

$$$

 CE SPUNE BIBLIA DESPRE POLIGAMIE

Bisericile creștine tradiționale cred că mariajul este o instituție între un bărbat și o femeie, dar există exemple de poligamie în Biblie.

Un subiect fierbinte în creștinism este dezbaterea monogamiei versus poliginia. Nu este o dezbatere care apare des, deoarece toate tradițiile creștine tradiționale susțin căsătoriile monogame, dar atunci când apare tema, susținătorii fiecărei perspective o apără cu vigoare. Majoritatea creștinilor, însă, nu au fost expuși argumentelor din spatele fiecărei perspective. Ei tind să presupună că problema este rezolvată, mai degrabă decât să ia în considerare meritele fiecăreia. Acest articol explorează raționamentul ambelor părți și oferă mai multe detalii despre poligamia din Biblie, pentru a informa cititorii cu privire la punctul de vedere mai puțin cunoscut.

Definirea termenilor și parametrilor

 

Poligamia este un termen larg care se referă la a avea mai mulți soți, dar nu specifică sexul. Poliginia se referă la un bărbat care are mai multe soții. Poliandria se referă la o femeie care are mai mulți soți. Așadar, poliandria și poliginia sunt forme de poligamie care specifică sexul soților.

Dezbaterea nu este între monogamie și poligamie, ci mai degrabă între monogamie și poliginie. Biblia nu se referă niciodată la poliandrie. În cazul Tamarei, ea s-a căsătorit cu următorul ei soț după ce primul soț a murit. Narațiunea femeii de la fântână menționează că a avut cinci soți, dar nu spune că au fost toți deodată ( Ioan 4:16-18). Referirea la cel cu care era când l-a întâlnit pe Isus sugerează că i-a avut unul după altul.

Ceea ce descrie Biblia este poliginia: un soț cu mai multe soții. Rețineți că Biblia nu susține tot ce consemnează. Faptul că menționează poliginia nu dovedește în sine că Dumnezeu a tolerat-o.

Argumente pentru monogamie

Aproape fără excepție, argumentul pentru monogamie ca punct de vedere biblic asupra căsătoriei se bazează pe Geneza 1:27, 2:24 și Matei 19:4-6, cu câteva alte versete folosite pentru a-l susține.

„Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; bărbat și femeie i-a creat.” ( Geneza 1:27)

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și vor fi un singur trup.” ( Geneza 2:24)

„El a răspuns: «N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască și a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup»? Așadar, nu mai sunt doi, ci un singur trup. Ce a unit Dumnezeu, deci, omul să nu despartă.»” ( Matei 19:4-6)

Susținătorii monogamiei dau exemplul căsătoriei dintre un soț și o soție ca fiind reprezentativ pentru relația dintre Hristos și Biserică ( Efeseni 5:22-33). De asemenea, ei subliniază că Exodul 20:17 și 1 Corinteni 7:2 vorbesc despre o soție în termeni singulari: „...să nu poftești nevasta aproapelui tău” și „...fiecare bărbat să aibă nevasta lui și fiecare femeie soțul ei”. În plus, 1 Timotei 3:2 prevede că un bătrân trebuie să aibă o singură soție.

Susținătorii pot indica căsătoriile monogame ale celor aflați pe arcă în timpul potopului și dintre Isaac și Rebeca, Iosif și Asenat și Moise și Sefora ca model ideal. În schimb, căsătoriile poligame tind să înfățișeze conflicte, gelozie și suferință pe măsură ce soțiile se ceartă, așa cum s-a întâmplat în cazul Sarei și Agar ( Geneza 16 și 21), Leei și Rahelei ( Geneza 29-30) și Anei și Peninei ( 1 Samuel 1).

Apologeții monogamiei susțin că originile poliginiei în Biblie indică faptul că aceasta nu a fost planul original. Lameh, din linia lui Cain, a luat două soții, Ada și Țila, și a fost o persoană răzbunătoare ( Geneza 4:23-24). El provenea din linia infidelilor. În plus, multe dintre relațiile poligine din Biblie au avut consecințe dăunătoare. Luați în considerare pe Avraam și conflictul care continuă între descendenții soțiilor sale până în ziua de azi. Soțiile-surori ale lui Iacov au avut mult conflict și animozitate între ele și soțiile sclave. Numeroasele soții ale lui Solomon au dus la apostazia și la închinarea sa la idoli.

Această viziune susține că Dumnezeu a permis poliginia pentru o vreme, dar aceasta nu a fost niciodată intenția inițială. Dumnezeu a făcut îngăduințe din cauza împietririi inimilor oamenilor. În acest context, Matei 19:7-9 este adesea citat pentru a dovedi acest lucru:

„Ei I-au zis: «De ce a poruncit atunci Moise să se dea o carte de despărțire și să se trimită femeia?» El le-a zis: «Din cauza împietririi inimii voastre, v-a îngăduit Moise să vă despărțiți de neveste; dar de la început nu a fost așa. Dar Eu vă spun că oricine își desparte nevasta, afară de pricină de curvie, și se însoară cu alta, comite adulter.»” 

Conform acestei opinii, obligațiile suplimentare pe care bărbatul le avea atunci când își lua o altă soție, conform legii mozaice, aveau ca scop descurajarea poliginiei.

Argumente pentru poliginie

Susținătorii poliginiei subliniază că nici Geneza 2:24, nici Matei 19:4-6 nu constituie o poruncă care să interzică poliginia. În loc să privească aceste versete separat, ei le interpretează în lumina mărturiei mai ample a Torei.

Ei subliniază că, în unele cazuri, Dumnezeu a poruncit poliginia, ca în Deuteronom 25:5-6: „Dacă frații locuiesc împreună și unul dintre ei moare fără fiu, nevasta mortului nu se va mărita în afara familiei cu un străin. Fratele ei să intre la ea și să o ia de nevastă și să-i îndeplinească datoria de cumnat. Și întâiul fiu pe care-l va naște ea va urma numele fratelui său mort, pentru ca numele lui să nu fie șters din Israel.”

Legea leviratului impunea acest tip de căsătorie. Obligația de a lua soția fratelui decedat era legată de moștenire și nu face excepție pentru un frate care este deja căsătorit.

Exodul 21:10 spune: „Dacă își ia o altă soție, nu-i va scădea nici hrana, nici îmbrăcămintea, nici dreptul ei conjugal. Și dacă nu face aceste trei lucruri pentru ea, ea va ieși fără bani, fără să plătească.” Textul nu interzice poliginia, ci o reglementează. Nicăieri în Scriptură Dumnezeu nu reglementează ceea ce este inerent păcătos. Conform acestui punct de vedere, reglementarea poliginiei dovedește că nu este un păcat.

În mod similar, în Deuteronom 21:15-17, Dumnezeu protejează drepturile de moștenire ale întâiului născut într-o căsătorie poligină, unde acesta este fiul soției neiubite. Nu există nicio condamnare a unei astfel de căsătorii ca fiind păcătoasă. În schimb, textul reglementează distribuirea moștenirii.

În contradicție cu argumentele pentru monogamie, cei care susțin o viziune poligină arată că Ieremia 3:6-14 Îl prezintă pe Dumnezeu ca soț a două soții. Una, Regatul lui Israel, este infidelă, iar cealaltă, Regatul lui Iuda, rămâne fidelă (deși acționează în mod trădător). Din această perspectivă, textul oferă un exemplu de poliginie divină. Este susținută de Ieremia 2:2, unde în text apare forma de plural „logodnă” sau „însurare”. Unele traduceri o redau la singular (o mireasă – ESV , ISV ), dar pluralul rămâne în traducerile literale, cum ar fi versiunea King James și versiunea revizuită .

Texte precum Deuteronom 17:17 și 1 Timotei 3:2 se adresează regilor și, respectiv, bătrânilor și nu constituie o interdicție a poliginiei. Rezultatele negative ale poliginiei nu înseamnă că instituția este în mod inerent păcătoasă. Mai mult, cuvântul grecesc mias gunaikos aner din 1 Timotei , tradus „soțul unei singure soții”, se traduce literal prin „un bărbat format dintr-o singură femeie”, adică „un soț credincios”. Unii susțin că Pavel ar fi folosit cuvântul grecesc monos dacă ar fi intenționat să însemne „doar” o singură soție.

Susținătorii poliginiei subliniază în plus că Iosefus Flavius, în Antichități 17.1.2, a consemnat că poliginia era legală și practicată pe scară largă în iudaismul din secolul I. Dacă practica era inacceptabilă în creștinism , ne-am fi așteptat la o poruncă clară care să o interzică și la unele dovezi ale disputelor în această privință. Iosefus Flavius era fariseu și ar fi de așteptat o oarecare condamnare a practicii sale. În plus, primii Părinți ai Bisericii, precum Tertulian și Augustin, susțin că monogamia era un obicei roman și nu l-au apărat pe baza Bibliei.

Reflecții

Argumentele aduse de cei care susțin monogamia nu abordează majoritatea dovezilor prezentate de adversarii lor. În schimb, ei se bazează pe interpretarea textelor care nu le afirmă sau nu le susțin în mod explicit argumentul. În schimb, poliginiștii tind să intre în mult mai multe detalii, luând în considerare principiile Tota Scriptura (întreaga Scriptură) și Analogia Scriptura (analogia Scripturii).

Când se iau în considerare toate contribuțiile Bibliei pe această temă și se încearcă găsirea unei armonii între textele relevante, consensul predominant în creștinismul tradițional este legat de tradiție mai degrabă decât de dovezi biblice. Până când nu vor avea o explicație satisfăcătoare pentru motivul pentru care Dumnezeu a reglementat păcatul în acest caz, în timp ce altfel nu a făcut-o niciodată, și nu vor justifica porunca ca Israel să păcătuiască în legea leviratului, cazul lor nu va fi temeinic întemeiat.