&&&

 

CELE ȘAPTE ROSTIRI DE PE CRUCE

În timpul agoniei de pe Cruce, Iisus a grăit în şapte rânduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabilită cu precizie absolută, căci niciun evanghelist nu le pomeneşte pe toate, ci fiecare pe câte unele. Iată una dintre cele mai probabile succesiuni:

1. „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34).

Prima Lui rostire de pe Cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau. Dacă Cel fără de păcat i-a iertat pe călăii Sai, cum oare noi, cei plini de greşeli, nu vom ierta greşiţilor noştri?

De aceea, preotul strigă în noaptea Învierii: „Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!”.

2. „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 43).

Se binecuvintează astfel pocăinţa şi dreapta mărturisire, prin care tâlharul dobândeşte, chiar în ceasul al doisprezecelea, raiul comuniunii cu Hristos.

3. „Femeie, iată fiul tău!... Iată mama ta!” (Ioan 19, 26-27).

După ce le-a vorbit mai întâi păcătoşilor, Domnul se adresează de pe cruce celor mai drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţându-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale.

Maica Domnului – „Noua Evă” – este consfinţită astfel ca Maică purtătoare de grijă a întregului neam creştinesc.

4. „Mi-e sete” (Ioan 19, 28).

Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, care se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decât oţet şi fiere! Celui ce este „dulceaţa lumii”, lumea îi întinde, până-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei!

Dar setea Domnului este mai mult decât setea de apă a trupului sfâşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc.

5. „Eli, Eli, lama sabahtani?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34). „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”.

Hristos a primit "părăsirea" Tatălui pentru noi,

căci strigătul de pe cruce e strigătul Psalmistului (Ps. 21, 1).

"Părăsirea" Lui de Tatăl poartă în adâncul ei însăși esența și puterea fără margini a iubirii. A iubi înseamnă tocmai a te "părăsi", a renunta la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salva­rea lui.

6. „Săvîrşitu-s-a” (Ioan 19, 30).

„A se săvîrşi” înseamnă, deopotrivă, „a se sfîrşi” şi „a se împlini”. Iisus e la capătul misiunii Sale mîntuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvîrşească (sfîrşescă), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a săvîrşirii (împlinirii) planului mîntuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pentru eternitate, în lumina neînserată a Învierii.

7. „Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46).

Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de şederea „de-a dreapta Tatălui” cea din veci şi pentru vecii vecilor.

$$$

 Urare de Paste

Octavian Paler

„Să nu dați voie nimănui să vă strice Sărbătoarea!

Întoarceți-vă cu fața spre cei care vă zâmbesc.

Mergeți să-i vizitați pe cei ce vă deschid ușile.

Răspundeți-le celor care vă scriu și nu vă supărați că nu primiți mesajele care nu vin.

“Veniți de luați lumină” este cea mai frumoasă chemare rostită vreodată.

Luați lumină pentru suflet , nu flacără pentru lumânare.

Degeaba avem cele mai bune mâncăruri pe masă dacă înghițim cozonacul cu noduri.

Degeaba am pregătit toate băuturile dacă paharul se umple de lacrimi.

Cam câte sărbători de Paște credeți că mai prindem ?!

Dumnezeu știe...

Dar astăzi suntem aici și o să facem din această sărbătoare una pe sufletul fiecăruia.

Fiți iubirea de care aveți nevoie.

Fiți inima în care vreti să vă păstreze ceilalți.

Fiți pacea pe care o căutați.

Fiți sărbătoare pentru voi si pentru cei care au nevoie de voi.

Nu lăsați bosumflații și nemultumiții să câștige.

Fiți bucurie dacă vreți să fie Sărbătoare!"

PAȘTE LUMINAT!

$$$

 S-a întâmplat în 11 aprilie 1744: La această dată, a murit Antioh Cantemir, poet, scriitor iluminist şi diplomat rus de origine română, fiul mezin al lui Dimitrie Cantemir (domnitor al Moldovei între anii 1710 şi 1711), unul dintre iniţiatorii clasicismului în literatura rusă (n. 1709).

Antioh Cantemir a fost fiul mezin al domnului Dimitrie Cantemir şi al doamnei Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino. El nu trebuie confundat cu Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir (n. 10/21 septembrie 1709, Constantinopol – d. 31 martie/11 aprilie 1744, Paris).

El s-a născut la Constantinopol în familia lui Dimitrie Cantemir, fiind al şaselea şi ultimul fiu al acestuia. La scurt timp de la naştere, în 1711, avea loc eşecul campaniei ruseşti la Prut, în lupta contra otomanilor, motiv pentru care Cantemireştii au luat calea Rusiei, de atunci înainte aceasta devenind patria adoptivă a lui Antioh Cantemir. De mic, acesta a copilărit pe domeniile oferite de Petru cel Mare principelui moldovean şi a primit educaţia elementară în casa părintească. În familia vorbeau limba greacă, limba mamei, Casandra, fiică a lui Şerban Cantacuzino, o femeie deosebit de cultivată. Aceasta a murit de timpuriu, în 1713, de aceea Antioh a rămas în grija tatălui, care i-a fost pentru restul vieţii îndrumător şi învăţător şi i-a asigurat o educaţie aleasă. 

A învăţat latina, greaca veche şi italiana de la Anastasie Condoidi, un perceptor grec adus din Moldova şi aflat în slujba tatălui său. Apoi s-a aflat sub grija perceptorului german Johann Gotthil Vockerodt, un tânăr raţionalist care l-a iniţiat pe tânărul Antioh în ideile ştiinţei şi filosofiei moderne şi l-a învăţat limba franceză. Următorul său profesor a fost perceptorul rus Ivan Ilinski care l-a învăţat limba rusă, l-a iniţiat în poezia rusească, i-a insuflat interesul pentru antichitate. A frecventat apoi şcoala latinească din Astrahan unde „s-a instruit în limbi, înţelepciunea lumii, geografie şi istorie” precum şi Academia slavo-greco-latină din Moscova. La 21 august 1723, tatăl său moare de diabet la moşia de la Dimitrovca, astfel că tânărul prinţ este nevoit să caute singur calea către o educaţie superioară, aşa cum îşi dorise tatăl său. El a trimis o cerere împăratului Petru cel Mare să îi acorde o bursă pentru a studia în Europa, însă împăratul a murit înainte de a-i da un răspuns pozitiv.

În anul 1725, pe când avea doar 16 ani, a tradus din limba latină în dialectul slavono-rosienesc, cronica scriitorului bizantin Constantin Manasses. Apoi în 1726 a scris pe lângă traducere şi „Simfonia la psaltire”. Începe astfel o activitate prolifică pe terenul culturii a tânărului Antioh. Perioada adolescenţei este una de mare ferment cultural în societatea rusească. Prinţul studiază la Academia de Ştiinţe din Petersburg, unde urmează cursuri de filosofie, algebră, fizică, istorie, astronomie, cu reputaţi profesori aduşi din Europa. Sub influenţa profesorilor aici, Antioh Cantemir abandonează educaţia sa scolastică şi devine un autentic iluminist. Se orientează către literatura europeană şi în special cea franceză. Traduce o serie de cărţi din franceză și se remarcă în societatea culturală.

Viaţa lui Antioh Cantemir ia o întorsătură neaşteptată în toamna anului 1731. În luna noiembrie el este numit reprezentant diplomatic la Londra şi în martie anul următor ocupă efectiv acest post. Foarte tânăr şi neexperimentat în diplomaţie, el a trebuit să înfrunte numeroase prejudecăţi pentru a fi recunoscut pe merit. Serviciul său diplomatic pentru Rusia a durat mai mult de 12 ani şi s-a terminat odată cu moartea sa. Şase ani i-a petrecut în Anglia, unde s-a concentrat pe stabilirea de relaţii normale între Anglia şi Rusia şi realizarea unei alianţe între cele două ţări. În această perioadă, el a învăţat limba engleză şi a cunoscut cultura engleză, în special cea filosofică, care a avut o puternică influenţă asupra sa. A devenit foarte apreciat în lumea diplomatică, ştiinţifică, artistică şi literară a Europei de atunci. S-a apropiat apoi de cercul italienilor din Londra, de unde şi-a însuşit tot mai multe cunoştinţe.

La mijlocul anului 1737, el este însărcinat să înceapă tratative cu ambasadorul francez de la Londra cu scopul restabilirii relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi Franţa, rupte din cauza războiului polonez. Pentru că misiunea sa a avut succes, în martie 1738 a fost numit ambasador al Rusiei la Paris. Având în spate experienţa londoneză, a înfruntat prejudecăţile franceze la adresa Rusiei şi a avut succes în misiunea sa. La Paris a intrat în cercurile literare pariziene, din partea cărora a avut parte de multă apreciere. În anul 1743, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit brusc. A murit la Paris la 31 martie/11 aprilie 1744, la vârsta de numai 35 de ani.

Surse:

Bobână, Gheorghe, Antioh Cantemir. Poet, gânditor şi om politic, Editura Civitas, Chişinău 2006

http://www.management.ase.ro/reveconomia/2004-1/28.pdf

http://cantemir.asm.md/antioh/biografie

https://evz.ro/antioh-cantemir-un-print-ratacitor.html

$$$

 S-a întâmplat în 11 aprilie1814: La această dată, Napoleon Bonaparte a fost exilat pe Insula Elba. Prima abdicare a lui Napoleon I a avut loc la 6 aprilie 1814 la castelul de la Fontainebleau, pe 11 aprilie semnându-se Tratatul de la Fontainebleau, care reglementa exilul lui Napoleon în insula Elba. 

Tratatul de la Fontainebleau cu Aliaţii îi acordă lui Napoleon insula mediteraneană Elba, dreptul de a fi însoţit de o mie de oameni din Gardă, iar Franţa urma să îi plătească o indemnizaţie anuală. După o tentativă de sinucidere pe 12, pe data de 20 aprilie 1814, Napoleon îşi ia adio de la Garda sa în curtea castelului de la Fontainebleau şi apoi pleacă în exil în insula Elba. Episodul ultimei cuvântări din marea curte a castelului a rămas cunoscut sub numele de „Les adieux de Fontainebleau”. Cuvintele transmise de Napoleon Gărzii au fost consemnate în „Manuscrit de 1814” al baronului Fain: „Soldaţi din Vechea mea Gardă, vă spun adio. De douăzeci de ani, v-am regăsit în mod constant pe drumul onoarei şi al victoriei [...]. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Dar războiul era interminabil; ar fi fost război civil şi astfel Franţa nu ar fi devenit decât mai nefericită. Am sacrificat deci toate interesele noastre în faţa acelora ale patriei; plec. Voi, prietenii mei, continuaţi să serviţi Franţa [...]. Dacă am consimţit să supravieţuiesc, este pentru a servi în continuare gloria noastră: vreau să scriu marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aş vrea să vă strâng pe toţi la piept; să sărut măcar drapelul vostru.”

După ce a pierdut bătălia de la Leipzig (cunoscută și drept „Bătălia Națiunilor”), în octombrie 1813, Napoleon Bonaparte pierde conducerea Franței. Însă în urma tratatului de la Fontainebleau a fost numit conducător al insulei Elba, unde urma să fie exilat. De ce a fost Napoleon tratat cu asemenea blândețe? La urma urmei, subjugase aproape întreaga Europă continentală, amenințase Marea Britanie cu o invazie și ajunsese până la porțile Moscovei...Nici societatea franceză, nici comunitatea internațională nu au făcut însă niciun efort serios pentru a-l pedepsi pe Bonaparte. Mai mult decât atât, nici exilul care i-a fost impus nu putea fi considerat o pedeapsă prea dură: Elba era la doar câțiva zeci de kilometri de Corsica sa natală, la 240 km de Franța și încă și mai aproape de peninsula italică, unde rudele fostului împărat erau încă la putere.

Dacă s-ar fi mulțumit cu modernizarea insulei și cu scrierea memoriilor, Napoleon ar fi putut să-și petreacă restul vieții într-un mod cât se poate de confortabil. Dar el avea, la momentul respectiv, doar 45 de ani și, având în vedere viața activă pe care o dusese până atunci, nu e surprinzător faptul că nu s-a mulțumit cu o asemenea „pensionare” forțată timpurie. Astfel, Napoleon Bonaparte a petrecut pe Elba doar trei sute de zile, după care s-a întors în Franța în februarie 1815. În privința lui Napoleon, au existat întotdeauna două tabere:oameni care au văzut în el un mare revoluționar, care a schimbat întreaga Europă prin legislația modernă impusă în Franța și, de cealaltă parte, oameni care au văzut în el un tiran. În epocă, el a fost aspru criticat chiar și în Franța, de persoane influente precum Chateaubriand sau Madame de Staël, și ar fi fost încă și mai puternic criticat dacă nu ar fi impus o cenzură strictă. Astfel, ar fi existat oameni care să încerce să-l aducă pe fostul împărat în fața justiției. Însă nu s-a întâmplat asta. De ce? Motivele sunt atât de ordin politic, cât și legal. Din punct de vedere politic, trebuie să ne aducem aminte că la începutul lui 1814, Napoleon fusese învins pe câmpul de luptă, dar el rămânea în continuare „Împărat al Franței” și era recunoscut ca atare prin mai multe tratate. În plus, era căsătorit cu Marie-Louise, fiica împăratului austriac.De aceea, Aliații victorioși doreau să-i controleze ambițiile lui Napoleon, nu să-l distrugă complet, cu atât mai mult să-l pedepsească. Iar din perspectiva legală, în epocă nu exista nicio modalitate prin care un șef de stat să fie judecat. Așadar, problema vinovăției lui Napoleon a fost discutată în termeni politici și morali, nu legali, astfel că pedeapsa sa a fost una lejeră. Consecințele s-au văzut repede: Napoleon se întoarce în Franța în februarie 1815, își reclamă poziția politică și revine în fruntea armatei franceze, pe care o va conduce în bătălia de la Waterloo, din 18 iunie 1815, unde va fi înfrânt. După Waterloo, Aliații își vor schimba poziția față de Napoleon, pe care îl trimit din nou în exil, de data aceasta departe, în apele din largul Africii, pe Insula Sf. Elena, de unde Napoleon nu va mai pleca niciodată, murind aici în 1821.

Surse:

https://www.historytoday.com/napoleon-elba-1814

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-ajuns-napoleon-in-insula-elba/

https://www.history.com/this-day-in-history/napoleon-exiled-to-elba

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1814-Napoleon-Bonaparte-exil-insula-Elba

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/acum-200-de-ani-napoleon-e-exilat-pe-insula-elba

https://www.rfi.ro/politica-97021-pagina-de-istorie-ultimul-exil-al-lui-napoleon-i-cum-ajuns-imparatul-pe-insula-sfanta

$$$

 S-a întâmplat în 11 aprilie1858: În această zi, s-a născut, la Bucureşti, Barbu Ştefănescu Delavrancea (d. 29 aprilie 1919, Iaşi), scriitor, avocat profesor şi om politic român, membru titular al Academiei Române (din1912). Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost cel mai mic din cei nouă copii ai „starostelui căruţaşilor” din mahalaua Delea – Nouă, Ştefan Tudorică Albu, vrâncean la origine şi al Ianei, oameni simpli. 

Primul contact cu alfabetizarea îl are prin intermediul diaconului Ion Pestreanu de la biserica „Sf. Gheorghe cel Nou”. În anul 1866 se înscrie în clasa a doua la Şcoala de băieţi nr. 4, unde institutorul Spiridon Danielescu îi adaugă la nume sufixul „escu” care-i transformă numele din Ştefan în Ştefănescu. După două clase se transferă la Şcoala Domnească, unde le va face pe ultimele două. Urmează liceul la „Gheorghe Lazăr”, prima clasă, şi pe celelalte şapte la „Sf. Sava”. În anul 1878 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. După susţinerea licenţei (1882) merge la specializare la Paris, dar nu reuşeşte să-şi ia doctoratul. Datorită operei sale extrem de laborioase, în anul 1912 devine membru al Academiei Române. Barbu Ştefănescu Delavrancea desfăşoară o activitate variată: profesor suplinitor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, ziarist, avocat (este celebru procesul „Caion”, intentat lui Ioan Luca Caragiale în legătură cu paternitatea dramei Năpasta, când în sală, pentru a asculta pledoaria avocaţilor, s-a intrat doar pe baza invitaţiilor), scriitor (nuvelist şi dramaturg).

Activitatea sa publicistică constă în colaborarea cu ziarele „România Liberă” şi „Epoca” (din 1884), al căror redactor a fost; în 1887 conduce, pentru o scurtă perioadă, „Lupta Literară” iar din anul următor devine redactor la revista lui B. P. Hasdeu, „Revista Nouă” şi colaborator la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”; din 1893 începe colaborarea cu „Literatura şi ştiinţa” lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Alte publicaţii la care a colaborat de-a lungul timpului au fost: „Revista Literară”, „Familia”, „Românul”. În literatură debutează în anul 1878 cu volumul de poezii intitulat Poiana lungă, semnat „Barbu”, iar în anul 1883 debutează ca nuvelist cu opera Sultănica, urmează Bunicul, Bunica, Domnul Vucea şi, mai ales, Hagi Tudose (1903). Din anul următor publică sub pseudonimul „Delavrancea”. Inspirându-se din folclor, a lăsat câteva basme de o neasemuită frumuseţe: Neghiniţă, Palatul de Cleştar, Dăparte, Dăparte, Moş Crăciun etc.

Barbu Ştefănescu Delavrancea este cunoscut publicului larg mai ales pentru trilogia sa istorică: Apus de soare (1909), Viforul (1910), Luceafărul (1910), plină de un suflu romantic. Ca politician, se remarcă prin deţinerea mai multor demnităţi: primar al Bucureştilor (1899), ministru al Lucrărilor Publice (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912), ministru al Industriei şi Comerţului (din 10 iulie 1917), deputat. Unul dintre cei mai mari oratori români, pe lângă colosala-i operă, nu atât cantitativ, cât prin frumuseţea şi stilul ei, a fost şi un mare patriot care a militat pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat: „Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea […].Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

Surse:

Stan, Stoica (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_barbu_stefanescu_delavrancea.htm

https://www.ziarulmetropolis.ro/marturiile-contemporanilor-despre-barbu-stefanescu-delavrancea/

http://www.istoria.md/articol/601/Barbu_%C5%9Etef%C4%83nescu_Delavrancea,_biografie

https://culturainiasi.ro/barbu-stefanescu-delavrancea/

$$_

 S-a întâmplat în 11 aprilie1871: În această zi, s-a născut pictorul român Theodor Pallady (n. 11/23 aprilie 1871, Iaşi - d. 16 august 1956, Bucureşti). Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în acelaşi timp lecţii de desen şi pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuieşte să plece la Paris. În capitala Franţei lucrează în atelierul lui Jean Arman şi se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault şi pe Albert Marquet. Mai târziu, el frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineţea desenului şi strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante.

În 1904 se întoarce în ţară şi expune la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. Menţine însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziţii personale, până în anul 1940. Expune la Bienala din Veneţia în anii 1924, 1940 şi 1942. Cu o formaţie complexă, provenită din rigoarea şcolii germane unită cu simbolismul promovat de Moreau, folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau şi ale prietenilor săi, care vor pune bazele fauvismului, Pallady îşi găseşte curând drumul său propriu. Prietenia sa cu Matisse, legăturile cu spiritul artei franceze explică numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi École de Paris. Totuşi, Pallady nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice. Aspiraţia către o arhitectură simplă, către o logică liniară a proporţiilor domină arta lui Pallady, care refuză grandilocvenţa, sentimentlitatea şi pitorescul ieftin, făcând evidentă orientarea sa structurală spre compoziţia clasică. 

Sensibilitatea sa controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într-o unitate care îl distinge de lirismul post-impresionist.Predilecţia lui Pallady pentru natura moartă denotă dorinţa de a reda într-un tablou un fragment din realitatea universală, în toată poezia şi armonia sa. Renunţarea la pictarea peisajelor naturale dă impresia unei căutări a semnificaţiei concentrate în corola unei flori, într-un fruct sau în frunzele adăugate obiectelor cotidiene. Aportul picturii lui Cézanne nu este de loc neglijabilă pentru formaţia lui Pallady, însă cu siguranţă reflexiile sale asupra picturii medievale române au jucat un rol tot atât de important. Pentru peisajele sale parisiene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a sugera tremorul luminei pe suprafaţa apei, cât şi pentru a reda planurile unui peisaj, unde zidăria caselor, frunzişul arborilor, mişcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într-o imagine coerentă.

Theodor Pallady rămâne, fără îndoială, unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrându-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor „din toate timpurile". La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziţia retrospectivă „Theodor Pallady“. Curând după aceea, la 16 august 1956, a trecut în lumea celor drepţi.

Surse:

http://www.eualegromania.ro/2015/10/14/theodor-pallady-pictorul-care-controla-culoarea-prin-spirit-si-ratiune/

http://ziarullumina.ro/theodor-pallady-pictorul-uitat-al-iasului-64379.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/theodor-pallady-toujours-du-baudelaire

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/05/romani-celebri-theodor-pallady-cea-mai-inalta-coarda-a-sensibilitatii-picturale--139861

$$_

 S-a întâmplat în 11 aprilie1944: În această zi, a trecut în eternitate Ion Minulescu, poet, prozator şi dramaturg, care ocupă un loc aparte în istoria simbolismului românesc, prin volumele Romanţe pentru mai târziu (1908), De vorbă cu mine însumi (1913), Strofe pentru toată lumea (1930), Versuri (1939 şi 1943). Din domeniul prozei se remarcă: Roşu, galben şi albastru (1924), Corigent la limba română (1929) etc. Ca dramaturg, a conceput un teatru modernist.

Ion Minulescu s-a născut în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, în București. A copilărit la Slatina, de unde era originară mama sa, Alexandrina Ciucă. Tatăl său, Tudor Minulescu, negustor, a murit cu câtva zile înainte de nașterea poetului. Cursurile primare și cele gimnaziale le-a urmat la Ploiești. În 1897, i-au apărut primele poezii în revista „Povestea vorbei" de la Pitești, unde era elev. În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan, a publicat în „Foaia pentru toți".După ce și-a luat bacalaureatul, Ion Minulescu a plecat, în 1900, la Paris spre a studia dreptul. Însă, fascinat fiind de viața boemei artistice pariziene, a renunțat la studiile juridice și s-a afundat în literatura simbolistă, citindu-i cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Verlaine, Rimbaud ș.a.

Întors în țară, pe la începutul anului 1905, a publicat versuri și fragmente de proză („Din jurnalul unui pribeag") în revista „Viața nouă" a lui Ovid Densusianu. A început să fie remarcat prin 1906-1907, când i-au apărut primele romanțe în „Viața literară", „Viața românească" și „Convorbiri critice".Debutul editorial a avut loc în 1908, cu „Romanțe pentru mai târziu". Succesul de public al „Romanțelor..." a determinat publicarea celei de-a doua ediții a volumului, la numai un an de la apariția primului volum, la Biblioteca românească enciclopedică Socec (1909) și, mai târziu, a celei de-a treia ediții (1922).Succesul și voga literară pe care le-a declanșat au făcut din Minulescu un promotor al simbolismului, un catalizator al liricii moderne. Rețeta succesului minulescian constă în alegerea romanței — specie cu tradiție în literatura română, pentru muzicalitatea ei ușor de adaptat la tehnicile și clișeele simboliste. „Minulescu a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului românesc (...). Lirica lui Minulescu e în marginea celui mai autentic simbolism și dacă ea a plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri și explicația nu va fi nicidecum în câmpul versificației (...).'' (G.Călinescu) 

Minulescu își închipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj într-un spectacol. Reabilitează lirismul comun și, pentru că romanța devine la el un soi de program de comunicare în stil impresionist, „jovial și expansiv, revârsat și bonom, cu clipiri șirete și complice" (Șerban Cioculescu). Tot în 1908, a debutat și ca prozator, cu „Casa cu geamuri portocalii" și apare sub direcția sa „Revista celorlalți". În 1912, Minulescu scoate ce-a de-a doua revistă, „Insula", care adună colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu.Ca și prima, își încetează apariția după cel de-al treilea număr.1913 a marcat apariția celui de-al doilea volum de versuri, „De vorbă cu mine însumi". Prezența poetică a lui Minulescu s-a impus în forță atât în revistele vremii, cât mai ales prin cele două volume publicate. În anul următor, poetul s-a căsătorit cu Claudia Millan, cu care a avut o fiică.Ca autor dramatic, Minulescu și-a făcut debutul în 1921, când pe scena Teatrului Național au fost reprezentate „Pleacă berzele" și comedia într-un act „Lulu Popescu".

În 1924, a apărut romanul „Roșu, galben și albastru", unul din marile succese literare ale vremii. În 1922, poetul a devenit director general al artelor în Ministerul Artelor și Cultelor, funcție pe care a deținut-o până în 1940, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Național pentru poezie și prin înființarea Salonului Oficial de Pictură. Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când a fost numit director al Teatrului Național din București. În 1927, Minulescu a reapărut pe scena poeziei cu volumul „Spovedanii", inclus ulterior în „Strofe pentru toată lumea" (1930). Un an mai târziu, a publicat romanul autobiografic „Corigent la limba română", câștigând totodată și Premiul Național pentru poezie. Două romane ale sale au fost publicate în 1933, „3 și cu Rezeda 4" și „Cetiți-le noaptea". În 1936, a publicat volumul „Nu sunt ce par a fi" iar, în 1939, volumul de poezii „Versuri".Proza cuprinde romane, nuvele și povestiri. El aduce unele tentative de inovare tehnică românească și, mai ales în nuvele, elementul fantastic. 

Minulescu a fost unul dintre marii gazetari ai anilor 1910-1940. În afară de „Revista celorlalți" și „Insula", el a scos împreună cu Liviu Rebreanu, între 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiți-mă!". A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul", cât mai ales în rubrica zilnică la „Românul" (1914) și în articolele din ziarul de război „România" (1917-1918). A călătorit mult, mai ales în Franța, dar și în restul Europei. A fost amic al artiștilor plastici și al actorilor, cărora le-a dedicat numeroase cronici în revistele timpului. În ceea ce privește activitatea de cronicar plastic desfășurată de-a lungul vieții, s-a impus prin bun-gust și orientare estetică modernă, el fiind unul dintre primii critici de artă care i-au remarcat pe Brâncuși, Iser, Dărăscu, în genere, pe artiștii de avangardă ai vremii. La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Ion Minulescu s-a stins din viață în București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/96-ion-minulescu-1881-1944

https://booknation.ro/curiozitati-despre-ion-minulescu/

https://destepti.ro/ion-minulescu

http://www.autorii.com/scriitori/ion-minulescu/index.php