$$$

 La multi ani,

ISABELLE ADJANI!

Născută pe 27 iunie 1955 la Paris (Gennevilliers), dintr-un tată algerian kabyl și o mamă germană bavareză, a crescut vorbind germană și a început actoria de la 12 ani în teatre de amatori. La 14 ani debuta în film, iar la 17 ani devenea una dintre cele mai tinere membre ale Comédie-Française.

A explodat internațional cu Povestea lui Adèle H. (1975, Truffaut), rol care i-a adus o nominalizare la Oscar la doar 20 de ani – cea mai tânără la acea vreme. Apoi au urmat performanțe legendare în Possession (1981), L’Été meurtrier, Camille Claudel (pe care l-a și produs), La Reine Margot și multe altele. Deține recordul absolut cu cinci premii César pentru cea mai bună actriță, două nominalizări la Oscar, trofeul Cannes și Silver Bear la Berlin.

Dincolo de rolurile tragice, intense și complexe care i-au adus faima, Isabelle este o femeie discretă, pasionată de artă, cu o viață personală marcată de relații cu Bruno Nuytten și Daniel Day-Lewis, și doi copii. A cântat, a rămas fidelă alegerilor ei artistice curajoase și a păstrat o aură de mister și profunzime.

Copilăria marcată de tensiuni familiale și identitate mixtă i-a adus probleme psihosomatice (eczeme, sensibilitate extremă). Rolul din Possession a lăsat-o epuizată psihic – i-a luat ani să se refacă. A fost părăsită de Daniel Day-Lewis în timp ce era însărcinată cu al doilea fiu. A îndurat zvonuri crude (inclusiv că ar avea SIDA și ar fi murit), atacuri la persoană și presiunea faimei. Prin toate acestea, a transformat rănile în forță artistică, cu ajutorul psihanalizei și al unei discreții de fier

O artistă completă, cu un talent incandescent și o forță interioară impresionantă.

La mulți ani, Isabelle! Sănătate, bucurie și continuare cu aceeași lumină. 🌹

CULTURA CURIOZ ITATI GANDURI

$$$

 MEMORIE  CULTURALĂ - FLORIN  CONDURATEANU

Florin Condurățeanu s-a născut la data de 12 martie 1950, Bucurați si a fost unul dintre cei mai populari și carismatici jurnaliști din România, cunoscut publicului larg în special pentru emisiunile de televiziune dedicate sănătății și pentru celebra sa replică de rămas-bun: “Vă pup pe suflet!”. Acesta a încetat din viață la data de 28 iunie 2021, la vârsta de 71 de ani, în urma unui stop cardio-respirator.

A debutat în jurnalismul de text, lucrând mulți ani ca ziarist de top la publicații importante precum Flacăra și Jurnalul Național.

A devenit o figură emblematică pe micile ecrane, realizând și moderând talk-show-uri pe teme medicale la posturi precum OTV, Antena 2, Tele7 abc și Antena 3 CNN. @S-a remarcat prin stilul său cald, empatic și extrem de dinamic de a intervieva medicii și de a explica pe înțelesul tuturor problemele de sănătate.

Pe lângă domeniul medical, a fost un fin cunoscător și cronicar al fenomenului sportiv, fiind un susținător declarat al echipei de fotbal Rapid Bucuresti.

Florin Condurățeanu a fost din altă lume. 

Într-o lume care și-a pierdut ritmul inimii în goana algoritmilor, Florin Condurățeanu rămâne un personaj de carne, sânge și vocație. Un om cu timbru rar, care nu căuta neapărat adevărul absolut, ci căldura între oameni. Venea dintr-o familie de medici și, poate tocmai de aceea, a purtat în el, până în ultima zi, disponibilitatea ca formă de destin. N-aveai timp să-ți rostești necazul până la capăt, că el deja îți punea un diagnostic empatic, apoi suna un doctor, un profesor, un “maestru” din lumea halatelor albe. Pentru el, relația cu oamenii nu era despre obligație, ci despre datoria caldă a apropierii.

Țuțu a trăit în presă așa cum alții trăiesc în mănăstire: cu vocație, cu ritual și cu iubire. A fost un monah al gazetăriei populare, dar în sensul nobil, adânc și aproape medieval al cuvântului. În preajma lui, jurnalismul nu era un instrument de demascare, ci o mână întinsă, un braț pus pe umărul celui care avea nevoie.

Relația lui cu Adrian Păunescu a fost o formă rară de fraternitate culturală. Nu s-a vorbit destul despre cât de adâncă a fost această legătură. Cenaclul Flacăra i-a fost lui Condurățeanu ceea ce o redacție este unui scriitor ratat: o șansă de a trăi printre spirite, de a călători printre versuri și stadioane, printre metafore și peluze. Pentru că iubea fotbalul, dar nu doar scorul sau tabela, ci eroismul din duelurile de pe gazon, suflul colectiv al tribunei.

Florin nu a fost doar un jurnalist, ci și un părinte pentru o generație. Pe lângă ce a scris, a crescut caractere. A știut când să împingă discret un nume în față și când să-l tragă înapoi, cu un gest de ocrotire părintească. A lucrat în jungla lui Voiculescu dar Varanul l-a protejat pentru că Țuțu nu avea nici polemici și nici răutăți iar inima lui o împărțea cu românii. 

Din mâna lui s-au ridicat, printre alții, Marius Tucă și Dan Diaconescu-ultimul avea să transforme talk-showul într-o formă de mitologie de sufragerie. Cu toții i-au fost, într-un fel sau altul, fii ai unei prese care știa să iubească.

Puțină lume știe că Țuțu nu își închidea niciodată telefonul. Poate pentru că a considerat că tăcerea este o trădare a aproapelui. Rămâne în amintirea noastră nu ca un mare analist politic sau ca un critic necruțător – pentru că n-a fost niciodată așa. Rămâne ca omul care știa unde doare și cui să-i spui, omul care știa să pună mâna pe spate în loc să strige de pe margine.

Într-o Românie tot mai grăbită să uite oamenii buni, Florin Condurățeanu a rămas până la final un simptom al omeniei. Și poate chiar asta l-a făcut să plece discret, într-o zi de vară ca asta, fără să ne lase o concluzie. Trupul neînsuflețit a fost depus la Casa Presei Libere, iar înmormântarea a avut loc la Cimitirul Bellu din București.

În memoria sa, stilul și esența textelor sale au rămas imortalizate în volumul biografic “Vă pup pe suflet”.

Dumnezeu să îl odihnească! 🙏

Citate Florin Condurateanu:

“Întotdeauna am simțit că am aplecarea spre scriitură, spre vorbire caldă și apropiată cu oamenii.”

“Măi dragule, mai aveți nevoie de ceva?”

“Vă pup pe suflet!” 

“Fata lui tata are emoţii ca generalul la penalty-uri.”

“Nu plânge, Maică Ro mânie, că mi-am dat viaţa…”

&&&

 Femeia care a salvat echipajul Apollo 13 în timp ce era în travaliu. Povestea extraordinară a lui Judith Love Cohen

Dacă toată lumea ți-ar spune că locul tău nu este acolo unde visezi să ajungi, ai renunța sau ai merge mai departe? Povestea lui Judith Love Cohen demonstrează că uneori o singură decizie poate schimba nu doar propria viață, ci și destinul altor oameni aflați la sute de mii de kilometri depărtare.

În anul 1952, Judith Love Cohen avea doar nouăsprezece ani când un consilier școlar i-a spus că o fată respectabilă ar trebui să urmeze o școală de bune maniere, să învețe cum să organizeze o casă și să își găsească un soț potrivit. În acea perioadă, foarte puțini își imaginau că o femeie ar putea deveni inginer, iar domeniul aerospațial era considerat aproape exclusiv rezervat bărbaților.

Dar Judith nu și-a lăsat viitorul decis de prejudecățile societății.

În loc să accepte ceea ce i se spunea că este „potrivit” pentru o femeie, s-a înscris la facultatea de inginerie, hotărâtă să demonstreze că inteligența, disciplina și pasiunea nu au gen.

Anii de studiu nu au fost deloc ușori. În multe dintre cursuri era singura femeie din sală. De fiecare dată când ridica mâna pentru a răspunde la întrebările profesorilor, colegii izbucneau în râs, convinși că nu avea ce căuta acolo. Judith nu răspundea niciodată cu aceeași monedă. Ridica mâna și mai sus, învăța și mai mult și îi lăsa pe ceilalți să vorbească.

Mai târziu s-a transferat la University of Southern California, unde și-a obținut atât diploma de licență, cât și masteratul în inginerie. Din aproape opt sute de absolvenți ai promoției sale, doar opt erau femei, într-o perioadă în care femeile reprezentau aproximativ 0,05% dintre inginerii din Statele Unite.

Rezultatele ei excepționale au atras atenția companiei aerospațiale TRW, unul dintre principalii colaboratori ai NASA. Acolo i-a fost încredințată una dintre cele mai importante responsabilități ale programului Apollo: dezvoltarea sistemului de ghidare pentru situațiile de urgență ale modulului lunar.

Acest sistem nu era folosit în condiții normale. Era ultima soluție, rezervată exclusiv momentelor în care toate celelalte sisteme cedau. Dacă astronauții ajungeau să îl folosească, însemna că viața lor era în pericol.

Judith înțelegea foarte bine responsabilitatea pe care o purta. O singură eroare de calcul putea însemna pierderea unui echipaj întreg.

În vara anului 1969, când întregul glob urmărea cu emoție misiunile Apollo, Judith era însărcinată în luna a noua cu cel de-al patrulea copil și continua să lucreze zilnic. Colegii îi spuneau că ar trebui să plece acasă și să se odihnească, însă ea refuza. Ultimele calcule ale sistemului nu erau încă finalizate, iar pentru Judith fiecare detaliu conta.

În dimineața în care au început contracțiile, și-a adunat toate documentele, planșele și calculele și a mers la serviciu. Când durerile au devenit imposibil de ignorat, a acceptat să fie dusă la spital, însă și-a luat cu ea toate dosarele.

Personalul medical a rămas uimit văzând-o cum, între contracții, continua să rezolve ecuații și să verifice formule matematice. Când una dintre asistente i-a spus că este în travaliu, Judith a răspuns cu umor că ea este ocupată cu matematica.

Chiar acolo, pe patul de spital, a descoperit ultima problemă din sistemul de ghidare și a găsit soluția. Abia după ce și-a terminat calculele a adus pe lume un băiețel pe nume Thomas Jacob Black.

Ani mai târziu, lumea avea să îl cunoască drept Jack Black, unul dintre cei mai apreciați actori și muzicieni ai generației sale.

A doua zi după naștere, Judith și-a sunat șeful și i-a spus cu o naturalețe impresionantă că rezolvase problema sistemului de ghidare. Abia la sfârșitul conversației a adăugat că, între timp, se născuse și copilul.

Puțini și-ar fi imaginat atunci cât de important avea să fie acel sistem.

În aprilie 1970, misiunea Apollo 13 a fost zguduită de o explozie care a avariat grav nava spațială la peste 300.000 de kilometri de Pământ. Astronauții Jim Lovell, Jack Swigert și Fred Haise s-au trezit într-o situație critică, iar sistemele principale nu mai puteau fi folosite în siguranță.

În acele momente dramatice, echipajul s-a bazat pe sistemul de rezervă la care Judith Love Cohen lucrase cu atâta grijă.

Acesta a funcționat exact așa cum fusese proiectat și a contribuit la efectuarea manevrelor esențiale care au făcut posibilă întoarcerea în siguranță a astronauților pe Pământ. Jim Lovell avea să recunoască ulterior importanța acelui sistem în salvarea echipajului.

După programul Apollo, Judith și-a continuat cariera în industria aerospațială, participând la dezvoltarea unor sisteme pentru sateliți și pentru Telescopul Spațial Hubble. În același timp, a scris cărți pentru copii și a încurajat generații întregi de fete să creadă că își pot urma visurile, indiferent de prejudecățile vremii.

Judith Love Cohen nu a schimbat doar istoria explorării spațiale. A schimbat și modul în care lumea privește femeile în știință, demonstrând că talentul, inteligența și perseverența nu țin cont de gen, ci doar de curajul de a merge înainte atunci când toți ceilalți îți spun că nu poți.

#JudithLoveCohen #NASA #Apollo13 #FemeiÎnȘtiință #Istorie #Inginerie #JackBlack #PoveștiAdevărate #Curaj #ExplorareSpațială #STEM #FemeiC areAuSchimbatLumea

Sursă Asmarandi Alexandra

$$$

 În școlile din Japonia, prânzul nu este privit doar ca o simplă pauză de masă, ci ca o parte importantă din educația copiilor. Elevii primesc, de obicei, aceeași mâncare, pregătită proaspăt și echilibrat, cu ingrediente locale și porții gândite pentru vârsta lor. Masa devine astfel un moment în care copiii învață nu doar să se hrănească, ci și să respecte mâncarea, oamenii și comunitatea.

În multe școli japoneze, prânzul este servit într-un mod foarte organizat. Copiii nu aleargă spre automate și nu aleg produse la întâmplare, ci participă la un ritual simplu și ordonat. Unii elevi ajută la distribuirea porțiilor, poartă halate sau șorțuri, împart farfuriile și se asigură că fiecare coleg primește masa. Așa învață responsabilitatea prin gesturi mici, repetate zi de zi.

Meniurile sunt gândite pentru a fi cât mai echilibrate. O masă poate include orez, supă, pește, legume, fructe, lapte sau alte alimente simple, hrănitoare și potrivite pentru creștere. Ideea nu este ca prânzul să fie spectaculos, ci sănătos, curat și variat. Copiii se obișnuiesc de mici cu gusturi naturale și cu porții corecte, fără excese inutile.

Partea frumoasă este că prânzul îi învață și recunoștința. Înainte sau după masă, elevii pot rosti formule de mulțumire, arătând respect pentru cei care au cultivat, gătit și servit mâncarea. Astfel, o farfurie nu mai este doar ceva consumat rapid, ci rezultatul muncii multor oameni. Copiii înțeleg că hrana merită apreciată, nu risipită.

Acest sistem ajută și la formarea unei relații mai bune cu mâncarea. Când toți copiii mănâncă împreună aceeași masă, diferențele sociale se simt mai puțin, iar prânzul devine un moment de comunitate. Nu contează cine are pachet mai scump sau cine cumpără ceva mai atractiv; toți împart aceeași experiență, în același ritm, la aceeași masă.

De aceea, prânzul școlar din Japonia este mai mult decât o simplă tradiție practică. Este o lecție despre disciplină, sănătate, respect și grijă pentru ceilalți. Într-o masă servită la școală se ascunde o idee profundă: educația nu se face doar prin manuale, ci și prin felul în care copiii învață să mănânce, să mulțumească și să nu uite valoarea lucrurilor simple.

Curiozități  și Mistere

$$$

 La mulți ani, Leo! 

  ~ 24 iunie 1987~

Azi, Lionel Messi cel mai mare fotbalist din istorie, împlinește 39 de ani.

Începuturile

S-a născut într-o familie muncitorească din Rosario, Argentina. La 5 ani juca fotbal antrenat de propriul tată.   Și-a primit numele după Lionel Richie — cântărețul preferat al mamei sale.  

La 10 ani i s-a diagnosticat un deficit de hormon de creștere. Barcelona i-a acoperit tratamentul costisitor ca parte din transferul său în Spania.  

Contractul pe șervețel

Primul contract cu Barcelona a fost semnat pe un șervețel. În 2024, acel șervețel s-a vândut la licitație pentru aproape 1 milion de dolari.  

Cariera în cifre

916 goluri, 8 Baloane de Aur, 414 pase decisive — cel mai mare număr din istoria fotbalului, 46 de trofee câștigate în total.  

La Mondialul 2026, a marcat primul hat-trick al carierei la o Cupă Mondială și a devenit cel mai bun marcator din istoria turneului — 18 goluri, record absolut.  

Curiozități 

● Când arată cu degetul spre cer după un gol, îi aduce omagiu bunicii sale.  

● Postarea cu Cupa Mondială 2022 — cea mai apreciată din istoria Instagram, cu peste 74 de milioane de like-uri, depășind recordul unui... ou.  

● Debutul internațional s-a terminat cu roșu, la un minut după ce a intrat pe teren.  

La 39 de ani, Lionel Messi joacă încă la cel mai înalt nivel, la un Campionat Mondial, bătând recorduri pe care le credea de neatins. O poveste care nu s-a terminat.

RESPECT!

CU LTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 Memorie Artistică

AIMÉE IACOBESCU

Aimée Iacobescu (nume complet Gabriela-Aimée Iacobescu) s-a născut pe 23 iunie 1946 în satul Unguriu, județul Buzău (în acte figura 1 iulie), ca fiică a colonelului farmacist și medic militar Constantin Iacobescu și a Stelei (născută Mihai Dumitru), absolventă de desen și scenografie. A venit pe lume împreună cu fratele ei geamăn, Dorel, care a devenit și el actor.

A absolvit Liceul Gheorghe Lazăr din București și, în 1968, secția de Actorie a IATC-ului (astăzi UNATC). Debutul pe scenă l-a făcut încă din liceu, remarcată de regizorul Sică Alexandrescu, care i-a dat un rol la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București, instituție căreia i-a rămas fidelă timp de patru decenii.

Pe marele ecran a debutat în anii '60 și a devenit iconică în rolul Domniței Ralu din seria Haiducii, alături de apariții memorabile în filme precum Zestrea domniței Ralu, Săptămâna nebunilor sau Osânda (rolul Magdei, preferatul ei, sub regia lui Sergiu Nicolaescu). A colaborat cu regizori ca Dinu Cocea și a jucat în peste 15 producții cinematografice și TV. În 2004 a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor.

Viața personală a rămas discretă. Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii. A iubit o singură dată profund, dar relația nu s-a concretizat. A fost o femeie independentă, dedicată carierei, descrisă adesea ca o „divă de porțelan” – elegantă, rezervată, dar cu o forță interioară remarcabilă. Tatăl ei, medic militar, o avertiza încă din tinerețe că „vei muri de foame cu meseria asta de actriță”, un avertisment care s-a dovedit premonitoriu la finalul vieții.

După retragere, Aimée Iacobescu a trăit o perioadă extrem de dificilă. Diagnosticată cu cancer la sân, a dus o luptă lungă și costisitoare cu boala. Pensia și indemnizația de actor nu acopereau tratamentele, așa că a cerut ajutor UNITER-ului încă din 2013 pentru indemnizația de merit. Răspunsul primit – să mai aștepte câțiva ani – a fost perceput ca jignitor, mai ales având recomandări de la personalități de marcă. Singură și umilită, a vorbit deschis despre teama de a „muri de foame cu meseria asta”. A murit pe 27 martie 2018, la 71 de ani, la Spitalul Elias din București, chiar de Ziua Mondială a Teatrului, și a fost înmormântată la Cimitirul Ghencea.

Aimée Iacobescu rămâne o figură emblematică a cinematografiei românești – talentată, frumoasă și dedicată, a cărei ultimă parte a vieții a evidențiat contrastul dur dintre gloria artistică și vulnerabilitatea umană. O poveste fascinantă, dar și tristă, despre o artistă care a dat mult publicului, dar a primit prea puțin înapoi la final.Respect!

CULTURA CURIO ZITATI GANDURI

&&&

 Miliardarul care voia să moară falit a reușit de fapt. A donat 8 miliarde de dolari în secret, în timp ce lumea l-a ignorat.

Chuck Feeney avea 50 de ani când a decis să nu mai dețină nimic.

Era anul 1982. Feeney era deja unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă. Fusese co-fondator al Duty Free Shoppers, imperiul magazinelor din aeroporturi care vindeau lux călătorilor. Avea case în New York, Londra, Paris și o flotă de mașini de lux.

Apoi, într-o dimineață, și-a transferat întreaga participație la companie - miliarde de dolari - către fundația sa, Atlantic Philanthropies.

În secret.

Fără comunicat de presă. Fără nume pe clădiri. A inclus chiar și o clauză în contract: dacă cineva dezvăluia că era donatorul, finanțarea se oprea.

Chuck Feeney s-a născut în timpul Marii Depresiuni, într-un cartier muncitoresc din New Jersey. Mama sa era asistentă medicală care își ajuta vecinii fără să ceară nimic. Tatăl său era agent de asigurări. Feeney a învățat devreme valoarea banilor: dădea zăpada și vindea felicitări din ușă în ușă.

După ce a terminat Armata și a terminat facultatea, a avut o viziune: să vândă băuturi alcoolice și țigări duty-free soldaților americani din Europa. De acolo s-a născut Duty Free. Succesul a fost copleșitor. Banii veneau mai repede decât îi putea cheltui.

Toată lumea îi spunea:

„Economisește-i. Devino cel mai bogat dintre toți.”

„Pune-ți numele peste tot.”

„Bucură-te de lux; l-ai meritat.”

Nu a ascultat.

Iată ce știa Feeney, dar alți miliardari nu știau: a da bani când ești mort este lipsit de sens. Trebuie să-i dai cât ești în viață pentru a vedea impactul și a corecta greșelile. El numea asta „A da în viață”.

Timp de 15 ani, a călătorit prin lume la clasa economică, cu un ceas Casio de 15 dolari la încheietura mâinii și documentele într-o pungă de plastic. A finanțat pacea în Irlanda de Nord, a modernizat sistemul de sănătate din Vietnam și a donat aproape un miliard de dolari Universității Cornell.

Dar nimeni nu știa că era el.

Adevărul a ieșit la iveală abia în 1997, în timpul unei vânzări de companii. Lumea a fost șocată. Bill Gates și Warren Buffett l-au numit eroul lor și inspirația pentru Giving Pledge.

Feeney nu s-a oprit până la ultimul bănuț. În 2020, la 89 de ani, și-a închis oficial fundația. Își atinsese obiectivul: donase totul. 8 miliarde de dolari.

Astăzi, Chuck Feeney locuiește cu soția sa într-un apartament modest închiriat în San Francisco. Nu deține mașină. Nu deține o vilă. Este singurul miliardar din istorie care a devenit intenționat „fost miliardar”.

Totul pentru că un om de afaceri din New Jersey a înțeles că nu banii îți dau valoare, ci modul în care îi folosești. A transformat acumularea în generozitate și anonimatul în putere revoluționară.

Ce acumulezi de teamă că nu vei avea niciodată suficient? Ce impact ai putea avea astăzi în loc să aștepți un mâine negarantat?

Feeney a construit un imperiu global doar pentru a-l renunța. Și-a asumat riscuri în afaceri și le-a folosit pentru a vindeca boli și a construi școli. A dovedit că a muri bogat este un eșec, în timp ce a muri falit după ce ai schimbat lumea este succesul suprem.

Nu mai aștepta până când vei avea „destul” ca să începi să fii generos. Începe să gândești ca Chuck Feeney. Găsește-ți cauza. Muncește din greu. Rămâi umil.

Pentru că adevărata bogăție nu este ceea ce păstrezi în bancă, ci ceea ce lași în  inimile altora.

Nu renunța.  

Romondonews24