$$$

 Botezul Domnului, cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează, este sărbătorit pe 6 ianuarie, zi care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă la români.

*

Sărbătoarea creştină a luat locul unei festivităţi păgâne, celebrarea zeului Dionysos, atunci când aveau loc o serie de ospeţe şi manifestări orgiastice. În ceea ce priveşte originea, sunt specialişti care susţin că Boboteaza ar fi luat locul unei festivități din lumea tracică (epoca fierului sau cea a bronzului), alţii, dimpotrivă, sunt de părere că divinitatea celebrată ar veni din adâncul religiilor asiatice şi egeene (epoca neolitică). Cu certitudine, cultul zeului era atât de răspândit în antichitate, încât ar fi fost posibil să devină o religie universală (cu care creştinismul a intrat în coliziune) reuşind să supravieţuiască, astăzi, la români, sub forma obiceiului Iordanitul femeilor.

În mitologia greacă, Dionysos era zeul vinului şi al viţei de vie, una dintre cele mai importante divinităţi din vechime; fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, desăvârşind un cult răspândit în intreaga lume, făcea parte din cea de-a doua generaţie de olimpieni, romanii cunoscându-l sub numele de Bachus. La serbările care se dădeau în cinstea zeului Dionysos (primele zece zile ale anului) participau, mai ales, femeile; se mânca, se bea, se dansa, totul lua sfârşit în şi prin manifestări orgiastice. Festivităţi misterioase ale lui Dionysos s-au celebrat până în epoca imperială. Nu a fost deloc simplu în procesul trecerii de la păgânism la creştinism; o demonstrează şi evoluţia, destul de greoaie: în primele secole după Cristos, Boboteaza era sărbătorită împreună cu Naşterea Domnului, pe 6 ianuarie; de abia în secolul al IV-lea după Hristos., cele două sărbători au fost separate, 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului şi 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

*

Românii păstrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionysos, zi in care femeile măritate se adunau, la o gazdă, în grupuri de 10-30. Iordanitul sau Torontoiul Femeilor se desfăşoară şi în zilele noastre, îndeosebi în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea, Constanţa). Fiecare participant aducea alimente şi băutură – preparate la gazdă. După ce mâncau şi beau din belşug, spunând că se iordanesc (sinonim pentru beţie), cântau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde înşfăcau bărbaţii ieşiţi (întâmplător) în calea lor, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac, sub ameninţarea că-i aruncă în apă; bărbaţii se răscumparau cu un dar, de obicei cu o vadră de vin (10 litri); dădeau ce li se cere numai să scape de iordanite. Iordanitele se mai urcau pe o grapă, trasă, pe rând, de alte femei, mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi, făceau tot felul de năzdrăvănii. De Tontoroiul Femeilor, erau abolite normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional, erau tolerate excesele de băutură şi petrecerile peste măsură. De altfel, femeile se considerau, în respectiva zi, mai puternice şi cu mai multe drepturi decât bărbaţii: lăsau toate obligaţiile de soţie şi mamă în seama soacrelor, chiar a bărbaţilor, chefuiau şi se distrau fără rezerve şi fără să dea socoteală. În unele sate, ceata femeilor măritate primea, în rândurile sale, tinerele neveste, căsătorite în anul încheiat, printr-o ceremonie specială: acestea erau duse la râu şi stropite cu apă. Elemente ale petrecerii de pomină sunt păstrate de femeile din comuna Pantelimon (imediata apropiere a Bucureştilor). Ca origine, obiceiul (ciudat) este o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionysos care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice şi extaz mistic, inclusiv în cetăţile antice de la Marea Neagră (Calatis, Histria, Tomis). De remarcat faptul că, în calendarul cetăţii Calatis, pe ruinele căreia s-a ridicat Mangalia de astăzi, o lună a anului era dedicată lui Dionysos, zeu al vegetaţiei, al viţei de vie, al beţiilor ritualice, dovada apartenenţei la panteonul local.

*

În ajun de Bobotează/5 ianuarie, preotul umblă din casă în casă, având crucea în mână, stropeşte cu agheasmă, din vârful unui mănunchi de busuioc, atât locuinţa, cât şi pe toţi membrii familiei; tinerele fete îşi visează ursitul, ele îşi leagă, pe inelar, un fir roşu de mătase şi o rămurică de busuioc (pun busuioc sub pernă). Fetele care cad pe gheaţă, în ziua de Bobotează, pot fi sigure că se vor mărita în acel an, spune tradiţia populară. Gospodinele aşteaptă preotul cu casa curată şi cu un vas cu apă pe masă, în care preotul lasă agheazma/apa sfinţită care să fie de leac la nevoie. Tot în ajun de Bobotează, credincioşii trebuie să mănânce bucate de post, iar cei care se cred în stare ţin post negru.

În ziua de Bobotează, creştinii merg la biserică şi asistă la slujba de sfinţire a apelor, iar, la sfârşitul slujbei, primesc apa sfinţită. Agheasma mare, împărţită în biserici după slujba de Bobotează, este păstrată cu sfinţenie, fiind considerată drept leac pentru boli, dar şi pentru dezlegarea de farmece sau făcături. Se mai spune că agheasma mare este folositoare creştinilor pentru iertarea păcatelor. Despre agheasma adusă de la biserică, oamenii cred că este bună pentru orice. Bătrânii cred că sunt suficiente câteva picături din apa aceasta pentru a vindeca deochiul la copii, crizele de nervi, patima alcoolului sau chiar sterilitatea. Agheasma nu se alterează în timp, chiar dacă vasul nu este acoperit. Tot în ziua de Bobotează, mamele care au pierdut copii sau i-au născut morţi, iau apa sfinţită şi merg împreună cu preotul, o toarnă peste morminte, apoi îi botează cu numele Ion; dacă vor proceda, în acest fel, trei ani la rând, se crede că respectivii copiii sunt botezaţi. În localităţile aşezate pe malul unei ape (pe malul Dunării, spre exemplu), preotul aruncă o cruce de lemn în apă, după care sar bărbaţii curajoşi pentru a o aduce înapoi; cine se aruncă în apă de Bobotează va fi ferit de toate bolile; când preotul aruncă o cruce în apă, dracii ies şi fug pe câmp, însă nu sunt văzuţi decât de lupi… Vremea din ziua de Bobotează o prevesteşte pe cea de peste an; dacă plouă, urmează o iarnă lungă, iar timpul frumos prezice o vară frumoasă; dacă bate crivăţul, este semn că vor fi roade bogate; dacă va curge apa din streaşină, se va face vin bun, iar dacă pomii sunt îmbrăcaţi în promoroacă, va fi belşug şi sănătate…

De asemenea, potrivit tradiţiei, în ajunul Bobotezei, în casele românilor se pregăteşte o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Astfel, sub faţa de masă se pune fân sau otavă, iar pe fiecare colţ al acesteia se pune câte un bulgăre de sare. Apoi, pe masă se aşază douăsprezece feluri de mâncare: colivă, bob fiert, fiertură de prune sau perje afumate, sarmale umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” (fasole albă cu colţunaşi umpluţi cu ciuperci), borş de peşte, peşte prăjit, plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac. Nimeni nu se atinge de bucate până nu soseşte preotul cu Iordanul sau Chiralesa, pentru a sfinţi masa. „Chiralesa” provine din neo-greacă şi înseamnă „Doamne, miluieşte!”. Exista credinţa că, strigând Chiralesa”, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei (30 noiembrie). După sfinţirea alimentelor, o parte din mâncare se dă animalelor din gospodărie, pentru a fi fertile şi protejate de boli. Se crede că, dacă în dimineaţa Ajunului de Bobotează, pomii sunt încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. De asemenea, se crede că animalele din grajd vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de Bobotează despre locurile unde sunt ascunse comorile. Tradiţia mai spune că la Bobotează nu se spală rufe. În această zi sunt interzise certurile în casă şi nu se dă nimic cu împrumut.

De Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie) există un alt obicei, numit „Udatul Ionilor”, întâlnit mai ales în Transilvania şi Bucovina. În Bucovina, la porţile tuturor care numele invocat se pune un brad împodobit, iar aceştia dau o petrecere cu lăutari. Mai mult, în Transilvania sunt purtaţi – cu mare alai – prin sat până la râu, apoi botezaţi sau purificaţi.

*

Catolicii celebrează, pe 6 ianuarie, Epifania/anunţarea naşterii lui Hristos regilor magi, care au venit să-l vadă pe pruncul abia născut, aducându-i daruri, aur, smirnă şi tămâie…

La ortodocşi, Botezul Domnului, praznicul numit şi Epifania sau Dumnezeiasca Arătare, reprezintă reactualizarea momentului în care Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, vine la Iordan şi acceptă botezul pocăinţei – a lui Ioan -, El Cel fără de păcat, asumând păcatele întregii omeniri, pe care le va răscumpara prin scump sângele Său, pe Golgota. Botezul Domnului Isus Cristos a fost lucrarea Sfintei Treimi: Tatăl a mărturisit despre El. Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit (Mt. 3, 17; Mc. 1, 11; Lc. 3,22); Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumb peste El şi Fiul a primit botezul lui Ioan.

documentare:  Nicolae Tomescu

$$$

 Din seria: eu am tradus, Voi, daca doriți, citiți! 

___________________________________________________

Lina Grossi, ''Borges, minunat, intens și dureros visător''

''Știam că destinul meu va fi să citesc, să visez, poate să scriu, dar acest lucru nu este esențial. Și mereu m-am gândit la rai ca la o bibliotecă, nu ca la o grădină. Înseamnă că mereu am visat.

                Jorge Luis Borges, ''American Conversations''

''O carte este un obiect fizic într-o lume de obiecte fizice. Este un întreg de simboluri moarte. Atunci sosește cititorul bun și cuvintele – sau, mai bine zis, poezia din spatele cuvintelor, pentru că cuvintele în sine sunt simple simboluri – revin la viață. Și iată învierea cuvântului.''

               Jorge Luis Borges, ''Invenția poeziei''

Borges, nu numai că este unul dintre cei mai mari poeți și scriitori ai secolului al XX-lea, dar este și un vorbitor fascinant care vorbește despre sine, despre dragostea lui pentru literatură, despre sensul pe care îl atribuie artei, de-a lungul ''Convorbirilor americane''. Într-una dintre aceste conversații cu interlocutorul care îi cere să vorbească despre o temă centrală și recurentă în scrisul și reflecțiile sale, aceea a viselor cu ochii deschiși și închiși, și îi pune întrebarea „Vorbești mult despre vise. Ce înțelegi prin vis? Care este diferența dintre starea de vis și starea de veghe?”, Borges răspunde:

„Diferența este că visul este o creație. Desigur, starea de veghe poate fi și creativă […]. În cazul visului se știe că totul este creat de noi înșine, în timp ce în starea de veghe multe dintre lucrurile care ți se întâmplă nu vin de la tine, decât dacă crezi nebunește în solipsism. [...] Diferența fundamentală dintre starea de veghe și somn, sau vise, constă în faptul că experiența visului este ceva ce poate fi generat, creat de noi, dezvoltat de noi. [...] Când creezi o poezie, nu există nicio diferență între a fi treaz și a fi adormit, [...] parcă ar fi același lucru”.  

A visa și a scrie (sau a-și dicta visele, când orbirea îl împiedică să scrie) sunt așadar două momente ale aceluiași act creator, alcătuit tot din cuvinte dar mai ales din imagini și vise. În vasta sa producție de volume de poezie, eseuri, povestiri filosofice și fantastice, Borges este, așa cum declară el însuși, „mai interesat de imagini decât de idei”, în sensul că utilizarea limbajului, ca activitate creativă, este exprimată nu numai în termeni de logică, ci mai ales de fabule și metafore, de muzica cuvintelor, ceea ce el indică drept „unelte ale meseriei”.

Tocmai în contextul reflecțiilor exprimate în cursul ''Convorbirilor'' afirmă de fapt „firește, din când în când trebuie să gândesc. O fac foarte stângaci. Prefer să visez. Prefer imaginile.” .

Un întreg volum este dedicat visului, intitulat ''Cartea visurilor'', publicat inițial în 1985, în seria de lecturi fantastice ''Biblioteca lui Babel'', alcătuit, selectat și introdus de marele scriitor argentinian și editat de Franco Maria Ricci. 

„Într-un eseu apărut în „The Spectator” (în septembrie 1712), și reluat în această carte, Joseph Addison a observat că sufletul uman, atunci când scapă de corp și de visuri, este, în același timp, teatru, actori și public. Am putea adăuga că el este și autorul poveștii pe care o vede”.

Așa începe Prefața lui Borges la ''Cartea viselor'', care cuprinde extrase, mai mult sau mai puțin scurte, din lucrări de diverse origini și chiar din epoci foarte îndepărtate, selectate de ilustrul curator, în căutarea celei mai râvnite intenții: de a explica visul. Procedând astfel, pleacă de la o interpretare literală a metaforei lui Eddison și formulează o teză originală și fascinantă: visele constituie cel mai vechi gen literar din lume, gen care a avut o influență notabilă asupra literelor din toate timpurile. În construirea istoriei genului, își propune să exploreze evoluția acestuia și ramificarea dintre visele inventate de somn și cele inventate de veghe.

„Această carte de vise, la care cititorii se vor întoarce să viseze, cuprinde vise de noapte – de exemplu cele semnate de mine – vise de zi, care sunt un exercițiu voluntar al minții noastre, și alte vise, ale căror rădăcini s-au pierdut. ".

Borges, făcându-și propria a sa tradiție literară în cultura visului, își susține teza cu contribuții intense, printre care include și pagini personale: de la viziunile profetice ale Orientului până la cele alegorice și satirice ale Evului Mediu, de la cele două uși ale visului Penelopei din „Odiseea'' la porțile gemene ale viselor false și profetice din ''Eneida'', de unde și cum vin visele din Timaios-ul lui Platon la visul lui Scipio spus de Cicero, de la jocurile pure ale visului lui Lewis Carroll al Regelui Roșu, și de la Kafka la visul povestit de Roderic Bartius despre studentul Bertrand Russell, care visează să aibă pe masă o foaie de hârtie pe care scrie „Ceea ce este scris pe cealaltă parte nu este adevărat”, o întoarce și descoperă că foaia de pe masă nu este acolo, la imaginile din "În semi-trezie" de Ungaretti.

Dintre visele nopții semnate de scriitorul argentinian, unele sunt în formă poetică, precum ''Căprioara albă'', prezentat mai jos.

''Căprioara albă''

Din ce baladă agrestă a Angliei verzi,

din care miniatură persană, din care tărâm arcan 

al nopților și al zilelor închise de ieri,

venise căprioara cea albă la care visam în zori?

A durat doar o clipă. Pajiștea o străbătea 

spre a se pierde în aurul unei amiezi iluzorii.

Ușoară creatură făcută din o fărâmă de amintire

și dintr-un strop de uitare, numai o o căprioară.

Zeii stăpâni ai acestei lumi curioase

îngăduitu-mi-au să te visez, nu de a-ți fi stăpân:

poate cândva, la vreo cotitură din viitorul profund

din nou te voi întâlni, alba mea căprioară de vis.

Eu însumi sunt visul lucid dăinuind doar cu ceva 

mai mult decât acel vis despre pajiște și candoare.

Alte vise sunt sub forma unei nuvele, precum ''Visul lui Coleridge'', o scurtă narațiune în care Borges relatează visul poetului englez Samuel Taylor Coleridge, autor al poemului oniric ''Kubla Khan”, visat și scris la trezire. Acesta este începutul povestirii.

''Visul lui Coleridge''

Fragmentul liric Kubla Khan (puțin peste cincizeci de rânduri, rimate și neregulate, de prozodie rafinată) a fost visat de poetul englez Samuel Taylor Coleridge, într-o zi de vară a anului 1797. Coleridge spune că se retrăsese la o fermă din mlaștină Exmoor; o ușoară indispoziție l-a forțat să ia un hipnotic și somnul l-a biruit la câteva minute după ce a citit Purchas, care povestește despre construcția unui palat de către Kubla Khan, un împărat făcut celebru în Occident de către Marco Polo. În visul lui Coleridge, textul citit întâmplător a încolțit și s-a înmulțit: omul adormit a perceput o serie de imagini vizuale și, pur și simplu, cuvinte care le exprimau; după câteva ore s-a trezit cu certitudinea că compusese, sau primise, o poezie de poate trei sute de rânduri. Și le-a amintit cu o claritate singulară și a reușit să termine fragmentul care apare printre lucrările sale.

În scrisul și viața lui Borges au existat întotdeauna, așa cum ne spune în ''Dreamtigers'', tigrii, animalele care l-au impresionat și l-au interesat cel mai mult în copilărie, care i-au comunicat o idee de frumusețe și putere. Apoi, la maturitate, aveau să vină și alți tigri, nu reali, ci creaturi generate de visele sale cărora avea să încerce necontenit să le dea aceeași vigoare și aceeași perfecțiune estetică a tigrului adevărat.

''Dreamtigers''

În copilărie am practicat cu fervoare adorarea tigrului: nu tigrul brun al insulelor Parana și al deltei Amazonului, ci tigrul dungat, asiatic, regal, care nu poate înfrunta decât războinicii, într-un turn de pe spatele „elefantului”. Am stat ore și ore în fața unei cuști în grădina zoologică, am iubit marile enciclopedii și cărțile de istorie naturală pentru splendoarea tigrilor lor [...] Când copilăria s-a încheiat, tigrii și pasiunea mea pentru ei s-au stins, dar ei au rămas în visele mele. În acele ape haotice continuă să predomine, și astfel, când dorm, un vis îmi distrage atenția și înțeleg imediat că este un vis. Așa că mă gândesc: acesta este un vis, o recreare pură a voinței mele și, din moment ce am o putere nelimitată, voi crea un tigru. Ce inaptitudine! Visele mele nu reușesc niciodată să genereze râvnitul tigru [...].

Simbolul tigrului revine din nou în ''Celălalt tigru'', din care sunt raportate câteva versuri, pentru a reprezenta creația artistică. Borges însuși, în comentariul acestei poezii făcut în timpul uneia dintre Convorbiri, comunică sensul ei profund, adică conștientizarea că arta, poezia, nu poate exprima lucruri ci doar face aluzie la ele; dacă și nu se poate imita natura „mai e posibil să faci artă”. Deși multe lucruri sunt cu adevărat de neatins, ca și celălalt tigru, rămâne posibil să se construiască „structuri de cuvinte, simboluri, metafore, adjective, imagini, iar aceste lucruri există, iar această lume nu este aceea [...] a tigrului, ci este lumea artei, care poate fi la fel de lăudabilă, la fel de reală”.

''Celălalt tigru''

Gândesc la un tigru. Penumbra saltă

prin vasta bibliotecă laborioasă 

și pare că distanțează rafturile;

puternic, inocent, sângeros și nou,

dimineața va rătăci prin pădure

își va imprima urmele în noroi

pe malul unui râu al cărui nume nu-l știe

(puterea sa n-are nume și nici trecut

și nici viitor, ci doar anumite clipe)

[...]

Seara se răspândește în sufletul meu

și cred că tigrul poemelor mele,

un tigru de simboluri și umbre,

o serie de tropi literari

și amintiri din enciclopedie 

nu diamantul fatal, cel fatal

care, sub soare ori sub o altă lună,

o să împlinească-n Sumatra ori în Bengal

un ritualul de iubire, de lenevie și moarte.

[...]

Vom căuta un al treilea tigru. Acela,

ca toți ceilalți, fi-va o figură

a visului meu, un sistem de cuvinte 

umane, nu tigrul acela

ce dincolo de toate mitologiile,

apasă pământul. Știu, dar ceva 

îmi impune acea aventură vagă,

străveche și fără de sens, iară, 

la vremea serii, mă obligă să-l caut

pe celălalt tigru, inexistent în poem.

„Mai mult decât să citesc, recitesc încontinuu”, spune Borges vorbind despre sine. La rândul nostru, ținând cont de cuvintele sale, propunem o lectură plăcută sau mai degrabă o recitire a acestei miscellanea alcătuită în mod explicit „pentru plăcerea cititorului curios”, care să fie înaintată tinerilor ca o invitație – sperăm bine acceptată – către (re)descoperirea acestui mare intelectual al secolului al XX-lea.

________________________________

-traducere de Cătălina Frâncu-

_____________________________

Douanier Rousseau, ''Le Tigre''

$$_

 MEMORIE CULTURALĂ 

IOAN BUDAI-DELEANU

"Ioan Budai-Deleanu (6 ianuarie 1760, Cigmău, Geoagiu, Hunedoara – 24 august 1820, Lemberg, Imperiul Austriac) a fost un scriitor, teolog, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.

A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău (jud. Hunedoara).

Între 1780 până la 1856 parohia din Cigmău număra cinci preoți pe numele de Budai. Ioan Budai-Deleanu a avut un frate secretar-trezorier în Sibiu, un altul impiegat la oficiul salinelor din Oradea . Se mai știe că a avut un frate, preot greco-catolic, pe numele de Salamon Budai, tot în Cigmău. Întâia școală confesională, română unită, din Cigmău a fost deschisă în 1849 în casa învățătorului Petru Budai.

A făcut studii elementare în satul natal Cigmău. 

A urmat mai apoi Seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și după, Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). 

A urmat în continuare și cursurile Facultății de Teologie de capitala imperiului austriac (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. A obținut ulterior titlul de doctor în filosofie. În perioada studiilor sale câștigă o solidă cultură umanistă și se adâncește în studiul limbii latine, cunoscând în același timp și limbile germană, franceză și italiană. În timpul studiilor universitare de la Viena, se pregătește pentru întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care se documentează cu un imens material bibliografic. 

Este considerat unul din reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene. La Viena ajunge să-i cunoască și pe ceilalți corifei, Samuil Micu, Petru Maior și George Șincai, cărora le-a împărtășit din convingerile sale de orientare iluministă.

ACTIVITATEA PEDAGOGICĂ, ADMINISTRATIVĂ ȘI ȘTIINȚIFICĂ

Pentru un timp a fost în slujba de psalt (cantor, cântăreș bisericesc) la Biserica Sf. Barbara din Viena. Apoi a devenit profesor și prefect de studii, pentru o scurtă perioadă, la Seminarul teologic de la Blaj (1787). Pentru că a intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob, a renunțat la intenția de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit ulterior la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o va deține tot restul vieții. În acest timp elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în parte – mult după moartea sa. A fost preocupat de variate domenii precum, dreptul, pedagogia, istoria, etnografia, lingvistica și literatura. La scrierile originale se adaugă o serie de traduceri de opere legislative și literare.

ACTIVITATEA LITERARĂ

Este autorul primei epopei în limba română, “poemationul eroi-comic” Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Considerată opera sa reprezentativă, “Țiganiada” tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Un alt poem satiric “Trei viteji”, rămas neterminat, valorifică motive din celebra lucrare a lui Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha.

LUCRĂRI LITERARE

- Țiganiada sau Tabăra țiganilor, Iași, În revista „Buciumul Român” I, 1875; II, 1877

- Trei Viteji, poem satiric, București, Ed. Ancora, 1928

LINGVISTICE

- Temeiurile gramaticii românești, manuscris, 1812

- Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parțial de Gh. Bulgăr, București, 1957)

- Teoria ortografiei românești cu litere latinești, manuscris, ciorna unei scrisori ample

Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812

- Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov, 1818

- Scrieri lingvistice, București, 1970

ISTORICE

- De originibus populorum Transylvaniae

- De unione trium nationum Transylvaniae

- Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina (publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei” în „Gazeta Bucovinei” IV, 1894)

- Hungaros ita describerem

- “Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt”

JURIDICE

- Rândueala judecătorească de obște, Viena, 1787, traducere

- Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea (a pedepsirii) lor, Viena, 1788, traducere

- Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele, Cernăuți, 1807, traducere

- Codul penal, Liov, 1807

- Codul civil, Liov, 1812

PEDAGOGICE

- Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos, Viena(?), 1786

ȚIGANIADA

Ioan Budai-Deleanu și-a declarat el însuși modelul, cel al literaturii neserioase, început încă din Antichitate de Homer, prin Bătălia șoarecilor cu broaștele. În Epistola închinătoare către Mitru Perea își alcătuiește, ca Cervantes, o biografie fantezistă de țigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon și a rămas acolo. Țiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, iar cea de a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, “Buciumul român” în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a ajuns însă să o cunoască. Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroic-comică. Este, de altfel, singura epopee românească terminată, ce are ca temă lumea pe dos, o parodiere a ordinii universale.

Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile țiganilor înrolați în armata lui Vlad Țepeș, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au dușmani și protectori supranaturali. Autorul are simțul artei ca joc, subiectul și personajele fiind pretexte pentru o “comedie a literaturii” (criticul literar, Nicolae Manolescu). De aceea, universului narațiunii îi corespunde un meta-univers, prezent în subsolul paginilor și alcătuit dintr-o armată de critici care supun “adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestații umoristice. Dacă textul este o parodie, meta-textul este de asemenea unul parodic, ficțiunea amestecându-se cu critica ficțiunii, pentru că autorul “are simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității” (N. Manolescu). Astfel, există, două niveluri ale operei:

a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice și a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiți de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare și minte puțină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată a țiganilor și sfârșește cu încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi haosul);

b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală, Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă, precum și Erudițian, care recunoaște împrumuturile de la alți scriitori, este lectura savantă.

George Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenția verbală începe de la numele țiganilor, “un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenții onomatopeice, unele atât de firești încât “trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” și ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul și terminația pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc).

În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidențiază valoarea Țiganiadei printr-o comparație: “Țiganiada” este un Don Quijote al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei”.

CONTROVERSĂ PRIVIND ORIGINEA ETNICĂ

În Epistolia închinătoare din 1812, autorul Leonachi Dianeu (Ioan Budai-Deleanu) îl ruga pe Mitru Perea (Petru Maior) să redacteze notele explicative necesare la Țiganiada. Printre altele, autorul spunea: „M'am îndemnat a face o cercare: de s'ar putea face ș'în limba noastră, adică în cea romănească (căci a noastră, cea țigănească, nu se poate scrie și puțini o înțăleg) ceva aș asemena; ș'am izvodit această poveste” și “să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să preceapă ce feliu de strămoși au avut”. După autorii unui manual școlar adresat elevilor care studiază limba romani, din aceste fragmente “reiese că cei doi corifei ai Școlii Ardelene aparțineau etniei rome”. Această interpretare ignoră contextul alegoric și ironic, asupra căruia autorul epistoliei atrăgea atenția: “Însă tu bagă de samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțeleg ș'alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecând. Cel înțelept va înțelege!” Istoricii literari George Călinescu și Nicolae Manolescu nu au dat interpretări ale acestor pasaje din epistolie.

CINSTIREA LUI ION BUDAI DELEANU

- În orașele Arad, București, Cluj-Napoca, Oradea, Sibiu și Timișoara, câte o stradă poartă numele de strada Ion Budai Deleanu. Casa de cultură din Geoagiu îi poartă numele: Casa de cultură Ioan Budai Deleanu Geoagiu.

"Musă! ce lui Omir odinioară

Cântaşi Vatrahomiomahia,

Cântă şi mie, fii bunişoară,

Toate câte făcu ţigănia,

Când Vlad Vodă îi dete slobozie,

Arme ş-olaturi de moşie,

Cum ţiganii vrură să-şi aleagă,

Un vodă-în ţară ş-o stăpânie,

Cum, uitându-şi de viaţa dragă,

Arme prinsără cu vitejie,

Ba-în urmă-îndrăzniră ş-a să bate

Cu murgeştile păgâne gloate"

Țiganiada"

$$$

 ,,Ion Heliade-Rădulescu, cunoscut și ca Ion Eliade (așa cum semna) sau Ion Eliade Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie 1872, București, România), a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne.

După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a învăța să citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova), sub influența mamei sale, Eufrosina, care „știa carte numai grecească”, după cum mărturisește Heliade.

În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la „Sfântul Sava”. Este membru activ al asociațiilor culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, inspirat de cel al lui L. Aymé-Martin, menită să înzestreze cultura română cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații, oricât de ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în perioada 1843-1848.

Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din Țara Românească, fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești.

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

S-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște, fiind fiul lui Ilie Rădulescu, căpitan de poteră, apoi polcovnic (colonel în armata rusească peste 5000 de dorobanți) și al Eufrosinei Rădulescu, născută Danielopol, fiica polcovnicului Alexandru Danielopol, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni. Heliade ar mai fi avut trei frați, morți pe când era încă „prunc”, așa cum rezultă din poezia sa Visul (1836). Ilie Rădulescu avea o oarecare avere: o moșie în județul Ialomița la Gârbovi din plasa Grindul Făgărașului și o casă în București, pe Calea Herăstrău (azi, bulevardul Dorobanți), cu o imensă grădină. Tatăl lui Heliade a murit de ciumă în 1829.

La moșie, Heliade citește Alexandria și populara carte a lui Ion Barac: Istorie despre Arghir cel frumos și Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă (1801).

Ajuns la București, Heliade învață românește după cărțile populare, iar grecește cu dascălul Alexe, pe Octoih și Psaltire; prin 1814 însuși călugărul Naum („bietul Naum”, cum îi zicea Eliade) de la Sf. Niculae (poate chiar Naum Râmniceanu) i-a fost dascăl, adică profesor.

De prin 1815, în vârstă de numai 13 ani, frecventează Școala grecească de la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu, unde este elevul dascălului grec Constantin Vardalah, filolog grec, director din 1803 al Academiei Domnești din București; din Școala grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade[a], cu care a semnat mult timp. Cunoaște poezia lui Atanasie Hristopoulos, poet grec neoanacreontic, la mare modă pe atunci; Heliade traduce din Liricele acestuia.

Având o insațiabilă sete de lectură și de cunoaștere, Heliade a venit în contact, de timpuriu, cu idei preluate de la Nicolas Boileau, Jean -François Marmontel, La Harpe, sau/și cu idei ale unor sentimentaliști sau sensualiști ca Hugh Blair, Jean -Jacques Rousseau, Macpherson.

După trei ani, în 1818 se transferă, împreună cu alți colegi români: Pandeli, Nănescu, Cernovodeanu, Orescu, Darvari, Merișescu etc., la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul Sfântul Sava, deschisă de Gheorghe Lazăr, unde se predau „științele filozoficești și matematicești”. "Printre tinerii care se înghesuiau în jurul catedrei de la Sfântu Sava- scrie Dora d'Istria - Lazăr n-a întârziat să-l remarce pe cel care trebuia să-i continue opera, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de Heliade." Școala de la „Sfântul Sava” urma să aibă trei cicluri de învățământ. Primul ciclu, elementar, prevedea „cunoașterea slovelor și slovnirea cuviincioasă”, „cunoașterea numerelor”, „scrisoarea cu ortografia”. Al doilea ciclu, cel mediu, implica predarea gramaticii, „poetica cu mitologia și geografia” și „retorica și istoria neamului”, iar al treilea ciclu se referea la unele științe aplicate: „geodezia sau ingineria câmpului cu iconomia și arhitectura”, precum și ramuri ale matematicii, ca „geometria teoretică, trigonometria, algebra și altele”.

Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui Gheorghe Lazăr la conducerea Colegiului Sfântul Sava, după retragerea acestuia și va preda cursuri de „Aritmetică rațională (după Louis-Benjamin Francœur), de geometrie și trigonometrie, de algebră, de geographiă matematică sau astronomie”. Alături de Heliade au predat cursuri din 1823 Teodor Paladi și Ion Popp, iar din 1825 Eufrosin Poteca, Simion Marcovici și Costache Moroiu. În anul 1823 cumpără modesta casă locuită de Gheorghe Lazăr în Obor, zis și Târgul din afară (Heliade scrie: „Târgul d-afară”).

În 1827 este înființată Societatea literară, din inițiativa lui Dinicu Golescu și a lui Heliade care, împreună cu Ion Câmpineanu și Stanciu Căpățâneanu au redactat statutele societății; la Societatea literară au aderat mai mulți tineri boieri, printre care și frații domnitorului Grigore al IV-lea Ghica: Mihail, Constantin și Alexandru. Ședințele Societății literare se țineau în casa lui Constantin Golescu din București. Această societate promova ideile iluministe: răspândirea școlii românești prin înființarea de școli în fiecare județ și școli primare la sate, înființarea unui colegiu la Craiova, înființarea unui teatru național, publicarea de gazete în limba română, de traduceri și de opere originale. Societatea literară avea un caracter politic secret, cu scopul luptei pentru progres în Țara Românească. Aici, Heliade citește din traducerile sale din Lamartine dar și gramatica sa.

Apare (1828), la tipografia lui Samuel Filtsch din Sibiu, Gramatica Românească, de D. I. Eliad (după modelul gramaticii franceze a lui Charles-Constant Le Tellier de la sfârșitul secolului al XVII-lea: Grammaire française à l'usage des pensionnates), în care Heliade se dovedește un reformator în domeniul limbii; susține simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină și din limbile romanice. Militând pentru unificarea limbii române literare, Heliade afirmă că lucrarea sa este „prima gramatică metodică și aproape filozofică”.

Heliade este fondatorul primului ziar apărut în Țara Românească: Curierul românesc, publicat începând cu 1829 și difuzat prin librarul Iosif Romanov. La 8/20 aprilie 1829 apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate, în care s-au publicat articole în limba română și franceză. Gazeta avea ca deviză „Urăsc tirania și mi-e frică de anarhie”. Publicația a apărut cu unele întreruperi până în anul 1859. La 27 mai 1848, în toiul evenimentelor revoluției, Curierul românesc a fost suprimat, la recomandarea comisarului imperial rus A. O. Duhamel[b], ceea ce a provocat protestul lui Heliade, care a înapoiat diploma de mare clucer. Ulterior evenimentelor revoluției, ziarul a reapărut, continuându-și apariția până la 12 decembrie 1859, punând bazele presei românești și fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată.

Ion Heliade-Rădulescu a cumpărat, împreună cu unchiul său, serdarul Nicolae Rădulescu, la 11 octombrie 1830, de la văduva doctorului Constantin Caracaș, tipografia zisă „de la Cișmeaua lui Mavrogheni, din Obor”, pe terenul dăruit de tatăl său, fostă proprietate a lui Gheorghe Lazăr. Din 1832 a rămas proprietar unic. Deoarece era posesorul singurei tipografii particulare, i s-a dat lui Eliade, din decembrie 1832, funcția de director al Buletinului oficial la postelnicie, această publicație oficială apărând de la 8 decembrie 1832 sub titlul „Buletin. Gazetă administrativă”, iar de la 15 decembrie 1832: „Buletin, gazetă oficială” (cu caractere chirilice). Scriitorii afirmați în acea perioadă și-au publicat, aproape toți, principalele opere în „Tipografia lui Eliad”. Heliade mai era și proprietar al „Câmpului lui Eliad” de la Obor, unde avea „trei case mobilate, compuse din 36 de încăperi."

Heliade a debutat în anul 1830 ca traducător cu volumul Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale, prin D. I. Eliad. În 1831, traduce tragedia Fanatismul sau Mahomet proorocul, scrisă de Voltaire, în 1834 traduce Din scrierile lui Lord Byron, în 1835 publică traducerea comediei Amfitrion⁠(fr)[traduceți] de Molière, iar în anul 1840 tipărește romanul lui Cervantes Don Quijote de la Mancha. Tradus în românește din franțuzește după Florian.

Primele sale poezii originale, în mare măsură lamartiniene, sunt:

Cîntarea dimineței (Meditații..., pp. 95–98)

Elegie I. Trecutul (Meditații..., pp. 81–88)

Elegie II. Dragele mele umbre (Meditații..., pp. 89–93). Această elegie exprimă durerea poetului după moartea prematură, în 1830, a fiului său, Virgil. Fiica poetului, Virgilia a murit în 1832. Ulterior, soția lui Heliade ar mai fi născut cinci copii, patru fete și un fiu (Sofia, Eufrosina, Virgilia, Maria și Ion/Ienache născut în 1849). După moartea copiilor Virgiliu și Virgilia, căsnicia începe să se clatine, nu numai din cauza dramei pierderii celor doi copii, dar mai ales din cauza geloziei nemărginite a soției. După opinia lui George Călinescu, se pare că Heliade întreținea legături și cu alte femei. Locotenentul Zalic de la 1848 ar fi fost „fiul vitreg al lui Eliad”, adică nelegitim.

Epitaf. La o tînără mumă

Sonet. La anul 1830 (Meditații..., p. 100)

La moartea lui Cîrlova.

La inițiativa lui Heliade, Ion Câmpineanu, Costache Aristia, Voinescu II, Grigore Cantacuzino, frații Golești și alții, în 1833 este înființată Societatea Filarmonică, care avea ca scop, afirmat public, să asigure „cultura limbei românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”. Societatea mai avea însă și scopuri secrete care urmăreau unirea, egalitatea, emanciparea țiganilor, votul universal etc.[15]. Ședințele Societății Filarmonice se țineau în casa lui Constantin Golescu din podul Mogoșoaiei.. Societatea Filarmonică și-a încetat activitatea în 1838. La 20 ianuarie 1834 se deschide Școala de muzică vocală, de declamație și de literatură, al cărei director devine Heliade, contribuind concret la primele reprezentații teatrale în limba română; această școală avea menirea de a pregăti actori profesioniști. Ion Heliade-Rădulescu a fost și profesor de literatură și istorie literară a diverselor popoare, de elocvență, de proză și poezie etc. la Conservatorul Filarmonicii, alături de Costache Aristia, profesor de declamație și de muzicianul Ioan Andrei Wachmann, profesor de muzică vocală și instrumentală. După aproape șapte luni de școală, la 29 august 1834, în sala Slătineanu, elevii au prezentat în fața tuturor asociaților și a unui public numeros piesa Mahomet (Fanatismul) de Voltaire.

Câtva timp este favoritul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica și trece drept poet al curții; un astfel de post nu exista însă oficial, fiind doar o imitație a curții din Viena.

Sub conducerea și îndrumarea lui Heliade, la 1 noiembrie 1835 apare primul număr din Gazeta Teatrului Național, care a fost publicată până în 1836. În Gazeta Teatrului Național, preocupările didactice ale Școlii de muzică vocală ... își găsesc o susținere teoretică. Tot el pregătește și înființează revista de cultură Curier de ambe sexe, supliment al Curierului românesc, primul număr apărând în iulie 1837. Un alt supliment săptămânal al Curierului Românesc, întitulat Muzeul Național, apare în 1836, redactat de Heliade și Florian Aaron; supliment difuzat prin librăria românească a lui Iosif Romanov, ca și Curierul Românesc.

În 1836, își adună toate producțiile literare de până atunci în volumul Culegere din scrierile lui Eliad, de prose sci de poesiǎ, București [În Tip. lui Eliad]. Publică poemul Căderea dracilor, [Tip. lui Eliad], 1840, în care adoptă o atitudine reprobatoare față de complotul lui Dimitrie Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu ș.a., conjurație care voia să-l răstoarne pe domnitor. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) îl numește pe Heliade membru al Eforiei Instrucțiunii Publice și inspector general al școlilor. Susținut de guvern, poetul întemeia peste 4000 de școli lancasteriene în România, împreună cu Petrache Poenaru. După sistemul de învățământ Bell-Lancaster]. Programele de învățământ au fost tipărite cu literele alfabetului latin, înlocuind pe cele chirilice.

Heliade publică în 1840 lucrarea sa: Paralelism între limba română și italiană. Partea întâi: Materia (1841, București, Tipografia Eliad). Partea a doua a acestei cărți apare în 1841 cu titlul Paralelism între dialectele român și italian sau forma séu gramatica acestor două dialecte. În același an, 1841, publică un compendiu: Prescurtare de gramatica limbei româno-italiene. Ion Heliade-Rădulescu a fost un inițiator al influenței italiene, însă a provocat controverse când a pledat pentru introducerea masivă a neologismelor italiene în limba română sau a imaginat o „limbă româno-italiană”, susținând că româna și italiana sunt dialecte derivate ale limbii latine; George Călinescu spunea că „Heliade își creează un jargon italo-român, de înfățișare grotescă”.

În decembrie 1841, apare în Foaie pentru minte, inimă și literatură, de la Brașov (nr. 48, p. 377-382, nr. 49 și nr. 52) articolul lui Heliade Pentru opinie, în care pledează pentru drepturile politice ale claselor sociale active, intelectualitatea în primul rând; el acuză o parte a boierimii că adoptă principii liberale în scopuri demagogice. În calea propășirii claselor productive stau abuzurile- zice Heliade, în calea negoțului, lipsa siguranței, clasele intelectuale sunt disprețuite și frustrate de drepturi. Articolul are un răsunet imens și îi aduce autorului multe neplăceri. În articol, Heliade aduce acuzații marii boierimi, obișnuită doar cu profiturile.

Ion Heliade-Rădulescu a decedat în ziua de 27 aprilie 1872, în imobilul din str. Polonă, nr. 20, după ce la 18 mai 1870 își pierduse soția. La 30 aprilie i s-a făcut înmormântare națională, la care au participat mii de oameni. Potrivit ziarului Trompeta Carpaților la înmormântarea „fericitului Heliade” în curtea bisericii Mavrogheni de pe șoseaua Kiseleff ar fi luat parte 10000 de persoane; discursurile funebre au fost rostite de Petrache Poenaru, Constantin Esarcu, B. P. Hasdeu care a vorbit în numele presei române.

Mihai Eminescu a scris oda La Heliade, iar după decesul scriitorului: La moartea lui Eliade." 

La o mireasă

Ce nume ai, copilă? Mireasă ori regină?

Căci în momentul ferice Amorul te-a creat

Din graţia cerească în ziua mult senină

De primăvară dulce ce-n chipu-ţi a-nsemnat.

Imenul p-a ta frunte şi-a pus coroana sa

Şi rozele ei rumeni îşi pierd a lor culoare

Pe lîngă fecioreasca purpurea caandoare

Pe care mii de graţii surîd în faţa ta.

Frumoasă eşti ca viaţa fecioarei adorate.

Poetul îţi urează noroc strălucitor

C-a ochilor tăi raze şi zile-nseninate,

Ca tine de frumoase, şi nencetat amor.

Din soţ la fii, la fiice, din fii la strănepoţi,

La Dumnezeu, virtute, la pacea conjugală,

Să-ţi coruneze fruntea virtutea matronală

Şi-n adevăr regină să te cunoască toţi.

$$$

 De ce nu puneţi şi pe râs impozit?

       de ADRIAN PĂUNESCU 

De ce nu puneţi şi pe râs impozit

Şi birul progresiv pe sărăcie?

De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?

Impozitaţi şi vântul ce adie!

Ar fi păcat să ezitaţi în crima

De-a confisca şi sângele din vine,

Continuaţi prăpădul cu ardoare

Şi răul ce vă face-atât de bine!

Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,

Penumbra, deznădejdea şi oftatul

Şi unghiile care cresc întruna,

Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.

Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri

Pe nou născuţi ce nu ştiu cum îi cheamă,

Lucraţi neiertător şi echitabil,

Impozitaţi şi laptele de mamă.

Dar ce fiscalitate este aia

Din care nu se fură-ntreaga pâine

Acestui neam ce şi-a luat maidanul

De-a nu trăi în lesă ca un câine?

Taxaţi sever şi strângerea de mână!

Impozitaţi total telepatia!

Luaţi atâtea piei câte vă place

Şi desfiinţaţi prin taxe România!

Ce e complicitatea asta bleagă

Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?

Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,

Treziţi-le revolte şi ambiţii!

Voi nu vedeţi că omul mai respiră?

Cât amânaţi sentinţa capitală?

Loviţi la oase naţia întreagă,

Înduioşarea e un fel de boală.

Adăugaţi impozite şi taxe

Pe taxe şi impozite, cuminte,

Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!

Taxaţi adânc şi morţii din morminte!

Impozite pe floarea dăruită,

Impozite pe cald, ca şi pe rece,

Impozite pe rouă şi pe lună,

Impozite pe notele de 10.

Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,

Fereastra, uşa, merită accize

Când, cu o poftă tragică, Guvernul

Îi dă un nou impuls acestei crize.

Impozite şi taxe pe cuvinte,

Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,

A jupui poporul este nobil,

Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.

Hei, Românie, parcă răstignită,

Degeaba vrem să te-ntrebăm "Quo vadis?",

Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă,

Nici să murim acum nu mai e gratis.

La luptă împotriva tuturora,

Într-un neomenesc război promiscuu,

Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!

Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!

$$_

 Via Iulia Gorneanu

Timp ritual la început de an: Boboteaza și Sântionu’

Avem nevoie mai mult ca niciodată de poveștile noastre, de legendele și semnele noastre, de limba bătrână. Avem nevoie să aflăm și să înțelegem ritualurile moșilor noștri, credințele lor despre lumea văzută și cea nevăzută. Cunoscându-le, le vom iubi, iubindu-le ne vor proteja. În fiecare zi pierdem cuvinte, muzici, pierdem căsuțele albastre, jocurile copilăriei, leacul plantelor, sacralitatea dansurilor, obiceiurile de peste an, pierdem dimensiunea magică a sufletului și a lumii. În fiecare zi ne vindem lăzile de zestre, maramele, iile, sunt pline târgurile de ele, fără de preț, neprețuite, așteaptă pe tarabă să le luăm acasă, să le deslușim semnele, să ducem mai departe povestea femeii care le-a cusut, o poveste care vine din neolitic și care, dacă îi dăm o șansă, poate să fie fără de sfârșit…   

„Timpu’ trece și noi nu-l putem opri, legea lui îi legea noastră”, îi spunea un țăran dintr-un sat hunedorean etnologului Marcel Lapteș. Despre legea timpului vom povesti și noi, încercând să reconstituim calendarul nostru popular, un calendar care rostuia mai presus de a organiza, un calendar care împărțea timpul în sacru și profan, un calendar străvechi care a ajuns până în zilele noastre, grație misteriosului cod al culturii orale. 

Suntem la început de an, când țăranul spunea că „se așează vremurile” și vroia să afle cum îi va fi anul și viața. Pentru asta deschidea Gromovnicul din bătrâni, făcea și desfăcea calendare, al foilor de ceapă, al cărbunilor, privea cerul, număra stelele-logostelele, întreba zodiile, se alia cu apa, cu pământul, cu focul ... Sunt zile de început, timp magic, timp ritual care se încheie astăzi, de Bobotează, ziua în care se crede că s-a făcut lumea. Cum sar scânteile din jăratic/ așa să scânteie și inima lui… Boboteaza şi Sântionul închid cercul sărbătorilor de iarnă. Timpul se purifică prin apă și foc iar practicile magice sunt mai intense ca niciodată: se colindă, se fac farmece, se descântă, se ghiceşte viitorul, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului noului an. Oamenii aprind focul viu, afumă casa și grădina pentru alungarea duhurilor rele, pentru atragerea norocului și a belșugului, practică un ritual agrar străvechi de stimulare a recoltei numit Ciuralexa, Chiraleisa sau Kira Leisa. Feciorii aprind ,,focul de Bobotează" și sar peste flăcările lui domolite pentru a-și purifica trupul și sufletul. Fetele mari îl „vrăjesc” pe cel din vatră, printr-un intens descântec de dragoste: „Foc, focuşoru’ meu/ eu te-oi învăli,/ tu nu te învăli,/ eu oi durmi,/ tu nu durmi,/ eu oi somna,/ tu nu somna,/ eu oi visa,/ tu nu visa./ Să te faci laur, balaur,/ cu solzii de aur/ să te duci la ursitul meu/ şi să mi-l aduci …”. Focul este întruchiparea soarelui pe pământ, flacăra vieții, a inimii, a puterii de zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei, purtător al luminii spirituale.

Apa sacră 

Apa apare din razele lunii și din lacrimile zeiţei Zorilor, spală păcatele moştenite de la strămoşi şi generează renaşterea. Urările și refrenele colindelor provoacă puterea soarelui prin invocarea înfloririi, a florilor dalbe de măr. „Dacă am dat Boboteaza la spate, am pus mâna pe primăvară”, spun țăranii. Apa, prin sfințirea ei în ziua de Bobotează, capătă valențe magice iar acestea se extind asupra oamenilor, a comunităţii, a câmpului roditor, protejând lumea întreagă și alungând bolile, dracii, strigoii, şerpii, lupii... Este momentul din an în care se arată Solomonarii, ținând Cartea Tainelor Lumii într-o mână iar în cealaltă un căpăstru din coajă de tei. Ei sunt stăpânii norilor aducători de furtună, cei care hălăduiesc pe cer călare pe balauri și abat grindina după bunul lor plac. 

Creștinism și păgânism în hotarul satelor noastre.

 Bătrânii spun că apa sfinţită astăzi are puteri miraculoase și că nu se „strică” niciodată. Fetele care se spală pe față cu apă neîncepută în ziua de Bobotează vor fi frumoase și iubite iar feciorii care se scaldă în râu vor fi neînfricați și sănătoși tot anul. Ceremonia creștină are loc la o fântână din sat, în curtea bisericii sau în vecinătatea unei ape curgătoare. În ultimul dintre locurile amintite, după ce preotul aruncă crucea în râu, bărbații (Feciorii, acolo unde există Ceata Junilor/Feciorilor) intră în apă după ea. Despre cel care scoate crucea la mal se spune că va avea noroc, iar dacă este fecior, că se va însura în acel an. Se mai crede că atunci când preotul aruncă crucea în râu, ies dracii din apă și fug pe câmp, putând fi văzuți și biruiți doar de lupi. După sfințire, apa se transformă în agheasmă. Oamenii o iau acasă în vase special pregătite și toarnă câte puțin din ea în toate fântânile care le ies în cale. Își stropesc apoi casa, șura, animalele și livada, într-un străvechi ritual de purificare. Un ritual asemănător are loc în satele transilvane de Sântion și poartă numele de „Udatul Ionilor”. 

Din bătrâni, practici populare străvechi sunt active încă și nu stingheresc deloc venirea preotului cu Botezul. Sub scaunul pe care se presupune că se va așeza, se pun boabe de porumb „ca să stea cloștile pe ouă" și busuioc ,,ca să vină pețitorii”. Cea mai bătrână femeie din casă agață un fuior de cânepă la cruce, cu credința că Maica Domnului va face din el un năvod și va prinde sufletele morților aflate în iad pentru a le ridica în rai. Fetele de măritat își leagă pe inelar un fir roșu de mătase și își pun busuioc sub pernă ca să-și viseze ursitul. În unele locuri, așează într-o farfurie cu apă două lumânări iar dacă acestea se atrag e semn că se vor mărita cu alesul inimii. În altele, fetele pun busuiocul dincolo de prag și, dacă îl găsesc a doua zi „argintat”, înseamnă că ursitul va fi plin de arginți. Se mai credea că pomii încărcaţi cu promoroacă sunt semn de belșug, că șuierul crivățului anunță un an rodnic iar sloiurile la streşini, primăvară timpurie. În satele noastre ritualurile s-au amestecat, creștinismul a biruit în lege și obiceiurile pământului au dăinuit în fapte: „La Bobotează afumam grajdurile cu tămâie, pân-ce să dee Dumnedzău roade în bucate. Apoi, doi coconi ai casî, o bărbatu’ casî dacă nu-s coconi, apoi cu colacu’ în mână și cu lumina aprinsă înconjura casa de trii ori șî strâga: Kir Alexa, Doamne, / Grâu de primăvara / Șî-n pod șî-n cămară”. (Graiul Maramureșului, 1925). 

Timp ritual – Spartul Cetei de Feciori 

Cerurile sunt deschise, comorile ard, îngerul păzitor îi arată fetei de măritat cum îi va fi soarta, solomonarii apar printre oameni, iar viitorul se poate „vedea” în oglindă. Sunt zile marcate de începerea simbolică a lucrului, stând sub semnul observaţiilor astronomice, al întocmirii calendarului meteorologic, al încercării norocului. De Bobotează, Cetele de Feciori se sparg, nu înainte de a organiza o ultimă masă la casa gazdei, unde toţi cei prezenţi rup o bucată din colacul ritualic. Se colindă gazda, părinţii spirituali ai feciorilor pe durata cetei, după care urmează un joc ce marchează sfârşitul petrecerii comune şi totodată anularea atribuţiilor pe care ceata le-a avut în perioada dintre ani. Capra, turca, cea care a prins viață de Sfântul Nicolae, odată cu ceata pe care a însoțit-o ceas de ceas, dansează solitar înaintea morții. Jucând rolul zeului-An, masca este omorâtă simbolic spre a renaște, odată cu timpul calendaristic. Toate acestea, urmate de scenariul înmormântării și al ospațului funerar sunt relicte ale sacrificiului regelui Saturnaliilor, practicat în sud-estul Europei acum mai bine de zece mii de ani. De atunci a ajuns până la noi obiceiul colindatului de ceată bărbătească, înscris pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO. Anul s-a înnoit, timpul a fost revigorat, iar la toată această renaștere a lumii contribuţia cetei colindătorilor a fost decisivă. Se încheie o perioadă marcată de veselie, în timpul căreia au fost îngăduite excesele de comportament. „Jocul beţivului”, practicat de unele Cete de Feciori din Țara Făgărașului în ziua de Bobotează, este doar un exemplu ce aminteşte de „bețiile rituale”, de acel „desfrâu sacru”, al sărbătorilor dionisiace legate de moarte şi renaştere, ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului.  

Iordanitul femeilor – relict matriarhal 

Femeile, la rândul lor, se organizează și ele în cete pentru a petrece la început de An Nou. Obiceiul se numește Tontoroiul/Carnavalul/Iordanitul femeilor, are loc în ziua de Sântion, și reprezintă un relict clar al perioadei matriarhale. În această zi sunt abolite normele stricte ale satului tradițional, femeile sunt considerate mai puternice decât bărbaţii, preluându-le libertatea și comportamentul excesiv. Într-o ceremonie specială sunt primite tinerele neveste în comunitatea femeilor măritate, după care îşi aleg o gazdă unde petrec până în zori, dansând, cântând și bând peste măsură. Este vorba despre o reprezentare a unor vechi ritualuri feminine de iniţiere, care se regăsesc şi în alte momente de peste an. Cum este firesc, sărbătoarea creştină a influenţat-o pe cea păgână, atât prin ceremoniile de celebrare a celor ce poartă numele sfântului, cât şi prin fixarea „Zilei moaşei” pe 7 ianuarie, Ioan Botezătorul fiind considerat și patronul pruncilor.

Legenda spune pune că naşterea lui a fost vestită de înger, că mai târziu a fost păstor de capre, că propovăduia pocăinţa şi îi boteza în apele Iordanului pe cei care îi ascultau predicile. Când unii oameni s-au grăbit să îl considere Mesia, Sfântul Ioan Botezătorul le-a spus: „sunt solul trimis să pregătesc cale înaintea Lui”. Lumea noastră s-a împărțit în „înainte de Hristos” și „după Hristos”. Înseamnă oare că nu suntem buni creștini dacă vrem să știm și ce a fost „înainte”? Eu cred că doar atunci vom fi întregi și vom ști cu adevărat cine suntem De pe o monedă romană, Ianus, marele zeu cu două feţe – una întoarsă spre anul care a trecut iar cealaltă îndreptată spre anul ce tocmai a venit, stă între cele două lumi și zâmbește misterios…

$$$

 Via Iulia Gorneanu 

TONTOROIUL FEMEILOR🌲SPARTUL CETELOR DE FECIORI

SÂNTIONUL reprezintă punctul final al sărbătorilor iniţiate la Sfântul Nicolae. Chiar dacă este vorba de intervalul de timp cel mai important din punct de vedere al concentrării de sacralitate creștină, acesta coincide cu practicarea unor acte ceremoniale străvechi de regenerare a timpului. Anul s-a înnoit, soarele a triumfat nebiruit, timpul a fost revigorat, cerurile au fost deschise. Anularea trecutului şi a păcatului, individual sau colectiv, s-a făcut printr-o purificare rituală. La toată această reordonare a lumii, contribuția colindătorilor a fost decisivă. Timp de 12 zile, prin repetiția colindelor la fiecare casă, au activat forța magică a cuvântului rostit. Colinda este o urare scandată ce vine din străvechime, cu funcția rituală de prevedere şi asigurare a viitorului, de provocare a primăverii, de comunicare cu sufletele moșilor. 

De Sântion, Cetele de Feciori se sparg. Nu înainte, însă, de a organiza o ultimă masă la casa gazdei, unde toţi cei prezenți rup o bucată din colacul ritualic. Apoi se colindă gazdele, părinții spirituali ai Feciorilor pe durata Cetei. Urmează jocul ce anunță sfârșitul petrecerii comune şi totodată anularea atribuțiilor pe care le-au avut în perioada dintre ani. Capra, turca, cea care a prins viață la Sfântul Nicolae, odată cu Ceata pe care a însoțit-o ceas de ceas, dansează solitar înaintea morții. 

Jucând rolul zeului-An, masca este omorâtă simbolic spre a renaște odată cu timpul cel nou. Atât confreriile feciorilor/junilor (Cetele), cât și măștile, în tot acest răstimp au căpătat sacralitate. Colindătorii au fost singurii care au asigurat conectarea cu o cultură atât de importantă și îndepărtată, stranie și simbolică, însă fără o istorie scrisă.

TONTOROIUL/ IORDĂNITUL FEMEILOR

Este ziua în care femeile se organizează și ele în cete, urmând scenariul unui obicei numit Iordănitul femeilor/ Tontoroiul femeilor/ Carnavalul femeilor. 

Acesta este o enigmatică reprezentare a unor ritualuri de iniţiere feminine, ce jalonează în momentele calendaristice importante întregul an. 

Considerată de unii etnologi o relicvă a cultului închinat zeului Dionysios, de această sărbătoare, posibil matriarhală, sunt abolite normele stricte ale satului tradițional: femeile devin mai puternice decât bărbații, le preiau libertatea și comportamentul. Este momentul din an în care primesc tinerele neveste în comunitatea femeilor măritate, după care îşi aleg o gazdă unde petrec până în zori, dansând, cântând și bând peste măsură. Așa se încheie o perioadă marcată de veselie, în care au fost îngăduite excesele de comportament ce amintesc de acel „desfrâu sacru” al sărbătorilor matriarhale, de Saturnaliile romane, de sărbătorile dionisiace legate de moarte şi renaştere, ca mod de a reacționa la crizele din viața divinității, a lumii şi a omului.

Sigur că sărbătoarea creștină a preluat-o pe cea păgână, atât prin ceremoniile de celebrare a celor ce poartă numele Sfântului, cât şi prin fixarea „Zilei moaşei”, Ioan Botezătorul fiind considerat patronul pruncilor. Se spune că naşterea lui a fost vestită de Înger, că mai târziu a fost păstor de capre, că propovăduia pocăinţa şi îi boteza în apele Iordanului pe cei care îi ascultau predicile. Când unii oameni s-au grăbit să îl considere Mesia, Sfântul Ioan Botezătorul le-a spus: „sunt solul trimis să pregătesc calea înaintea Lui”.

LA MULȚI ANI!