&&&

 🔴 În iulie 1883, în timp ce cel mai mare scriitor al României era închis, confuz și bolnav într-un sanatoriu, pe străzile din București se vindea o revistă care îi sărbătorea public colapsul mental. Alexandru Macedonski publicase în „Literatorul” o epigramă brutală de șase rânduri în care își ironiza rivalul, numindu-l „năuc” și „nebun” al cărui destin era mai bun la „balamuc”. A fost clipa precisă în care societatea românească a decis să distrugă un om viu pentru a proteja un mit în formare. Acea epigramă nu a reprezentat doar o eroare de judecată monumentală, ci declanșatorul celui mai durabil scandal din istoria literaturii noastre.

Reacția contemporanilor a fost tăioasă, necruțătoare și imediată, lovind cu forța unui baros. Macedonski a devenit instantaneu un paria într-un oraș care până atunci îi savura aroganța. Prietenii literari l-au abandonat, abonații și-au anulat în masă contractele cu revista sa, iar trecătorii schimbau fizic trotuarul când îl zăreau pe Calea Victoriei. A fost perceput instantaneu ca un monstru de cruzime, incapabil de empatie umană. Deși a încercat, din ce în ce mai disperat, să se apere, susținând că litera „X” din text nu se referea deloc la Mihai Eminescu, nimeni nu l-a crezut nicio secundă. Toate aceste justificări tardive au fost citite de opinia publică drept dovada supremă de lașitate. Copleșit de oprobriul generalizat și lăsat brusc fără surse viabile de venit, a fost forțat să se autoexileze la Paris.

🔴 Dar sub această suprafață a unui scandal mediatic specific secolului XIX se ascundea, de fapt, un război de uzură mult mai profund, un conflict tectonic ce urma să traseze direcția culturii naționale. Nu era doar o banală ciocnire a orgoliilor a doi bărbați ambițioși care revendicau coroana literaturii, ci o coliziune între două viziuni complet antagonice asupra identității românești. Pe de o parte stătea Eminescu, vocea autoritară a Junimii, profund romantic, ancorat obsesiv în folclor, structurat de filosofia germană și marcat de trecutul istoric. El considera imperios ca poezia să fie expresia organică, naturală, a specificului și a suferinței neamului.

De cealaltă parte se afla Macedonski, boierul cosmopolit, francofil convins și vizionar asumat, care privea exclusiv spre viitor și spre saloanele Occidentului. El respingea total izolarea culturală, tradiționalismul pasiv și cerea o sincronizare agresivă, imediată, cu mișcările de avangardă de la Paris. Macedonski voia ca literatura autohtonă să fie europeană, riguroasă tehnic, experimentală. A fost cel care a introdus oficial simbolismul la noi, a teoretizat și promovat versul liber, transformând poezia dintr-un discurs național într-un instrument muzical pur. Pentru el, perfecțiunea formală a versului eminescian era, paradoxal, un blocaj letal în calea inovației necesare. Cei doi erau structural, temperamental și ideologic incompatibili.

Adevărul este că, fără această rivalitate consumată public, la baionetă, modernismul românesc ar fi întârziat probabil decenii întregi. Opoziția feroce față de direcția dominantă, eminesciană, l-a constrâns pe Macedonski să experimenteze constant, să caute obsesiv noi forme de expresie și să coalizeze în jurul său pe toți tinerii marginalizați de sistemul literar oficial. Cenaclul pe care l-a condus cu o mână de fier a devenit singurul laborator viabil în care și-au făcut curaj să se afirme, mai târziu, figuri gigantice, de calibrul lui George Bacovia, Tudor Vianu sau Tudor Arghezi. Printr-o ironie a sorții, tocmai excluderea sa socială violentă l-a transformat în mentorul principal al generațiilor viitoare.

🔴 Anii care au urmat au pietrificat această dușmănie, transformând-o într-o sentință definitivă, imposibil de anulat pentru amândoi. Eminescu a devenit rapid icoana intangibilă, poetul absolut a cărui boală și moarte tragică l-au martirizat definitiv în conștiința poporului său. Macedonski, prin contrast absolut, a rămas pentru totdeauna fixat în rolul ingrat de antagonist, stigmatizat veșnic de cele șase versuri redactate într-un moment de teribilă orbire și aroganță. S-a întors în cele din urmă în țară, și-a continuat munca editând capodopere incontestabile, a format școli întregi de literatură, dar nu a mai fost niciodată iertat cu adevărat de societatea care l-a exilat.

La finalul vieții, epuizat de boală și trăind într-o sărăcie lucie, Macedonski a scris un eseu în care, finalmente, recunoștea public geniul lui Eminescu, o încercare târzie de reconciliere postumă pe care publicul larg a tratat-o cu o tăcere glaciară. S-a stins în anul 1920, cerând pe patul de moarte să i se aducă flori de trandafir, rămas obsedat până în ultima clipă de parfum și de frumusețea formei estetice. A fost îngropat în Cimitirul Bellu din București, la doar câțiva zeci de pași distanță de mormântul bărbatului pe care îl ironizase în tinerețe, un inamic a cărui umbră monumentală avea să-i devoreze, implacabil și lent, propria glorie literară pentru tot restul istoriei.

&&&

 A pierdut cea mai puternică funcție de pe Pământ la 56 de ani. Apoi a tăcut și a făcut ceva cu adevărat măreț timp de 42 de ani

Jimmy Carter putea să dispară în uitare. La 56 de ani, fusese umilit în fața lumii întregi. Realegerea pierdută catastrofal, ostaticii americani eliberați exact în ceasul în care înlocuitorul său depunea jurământul, iar presa îl scrisese deja în istorie ca pe un președinte ratat.

Majoritatea foștilor lideri s-ar fi retras în vila lor confortabilă, ar fi scris memorii plicticoase și ar fi colectat cecuri grase pentru discursuri goale. Dar Jimmy Carter nu era ca majoritatea oamenilor.

Născut într-o fermă fără electricitate și apă curentă, în Plains, Georgia – un loc atât de mic încât îl ratezi dacă clipești când treci cu mașina pe autostradă – Carter învățase de la mama lui, o asistentă care trata oamenii indiferent dacă aveau bani sau nu, o lecție simplă: slujirea nu ține de recunoaștere. Este pur și simplu ceea ce faci.

A fost excepțional. Printre primii absolvenți ai Academiei Navale. Ales personal de legendarul amiral Rickover pentru una dintre cele mai de elită misiuni din submarinele nucleare americane. Cariera lui strălucea. Până când tatăl său a murit.

La 28 de ani, cu o soție și trei copii mici, Carter a făcut ceea ce puțini ar fi avut curajul: a demisionat. S-a întors la Plains să salveze ferma de arahide a familiei. Rosalynn, soția lui, a numit mai târziu această decizie „un pas monumental înapoi”. Primul an l-au petrecut într-o locuință socială – Apartamentul 9A. Omul instruit să comande submarine nucleare trăia într-o casă subvenționată și administra un depozit de arahide.

Nu s-a plâns niciodată.

Timp de nouă ani a slujit în consilii locale – școli, spitale, biblioteci. Nu își construia un CV. Învăța diferența dintre a comanda oameni și a servi oameni. O diferență pe care puțini lideri o înțeleg vreodată.

A candidat pentru Senat. A câștigat după ce a demascat personal șeful politic care umpluse urna cu voturi false. A candidat pentru guvernator în 1966. A pierdut. Patru ani a strâns mâinile a sute de mii de oameni. A candidat din nou. A câștigat.

În decembrie 1974, un om pe care aproape nimeni în afara Georgiei nu-l auzise vreodată a anunțat că va candida pentru președinție. Un ziar din Atlanta a scris: „Jimmy Cine?”

A ținut 1.800 de discursuri. S-a uitat în ochii alegătorilor și a făcut o promisiune simplă: „Nu vă voi minți niciodată.” Iar America, încă sângerând după Watergate și Vietnam, a simțit acea promisiune ca pe o ploaie după o secetă cumplită.

Pe 2 noiembrie 1976, fermierul de arahide a devenit cel de-al 39-lea președinte al Statelor Unite.

Mandatul său a fost brutal. Inflație. Criza energetică. Uniunea Sovietică invadează Afganistanul. Iar pe 4 noiembrie 1979, revoluționarii iranieni iau 52 de americani ostatici. Timp de 444 de zile, Carter refuză să declanșeze un război. Negociază. Autorizează o singură misiune de salvare – care eșuează, iar opt militari mor. Ostaticii rămân captivi. Presa este nemiloasă.

Sunt eliberați abia pe 20 ianuarie 1981 – chiar în ceasul în care Ronald Reagan depune jurământul.

Carter pierde realegerea. Copleșitor. Ziarele scriu: eșec.

Dar iată ce nu au spus titlurile senzaționale. Cu luni înainte să piardă alegerile, Carter făcuse ceva remarcabil. Îi adusese pe președintele egiptean și pe prim-ministrul israelian la o reședință montană și refuzase să îi lase să plece până nu aveau pace. Treisprezece zile de negocieri între două națiuni care fuseseră în război decenii.

Acordurile rezistă și astăzi.

Dar cel mai extraordinar capitol din viața lui Jimmy Carter încă nu începuse.

Pentru că atunci când majoritatea foștilor președinți se retrag în confort – consilii de administrație, onorarii uriașe, celebritate liniștită – Carter a luat un ciocan.

Da. Un ciocan.

A fondat Centrul Carter, care avea să reducă o boală parazitară de la 3,5 milioane de cazuri pe an la doar 14. Și apoi, timp de 35 de ani consecutiv, o săptămână întreagă în fiecare an, s-a dus pe șantiere să construiască case alături de oameni obișnuiți.

La 95 de ani, a căzut acasă și și-a tăiat fruntea. Patrusprezece copci. Un ochi vânăt. Medicii i-au spus să se odihnească.

În dimineața următoare, s-a prezentat la șantier, ciocanul deja în mână, și le-a spus voluntarilor uimiți: „Am căzut și am fost la spital. Dar am avut o prioritate numărul unu – și aceea a fost să vin aici să construiesc case.”

Avea 95 de ani. Patrusprezece copci. Un ochi vânăt. Și încă mai construia.

A trăit până la 100 de ani. A murit în același loc unde s-a născut. Și a lăsat în urmă o întrebare pe care puțini dintre n oi au curajul să și-o pună...

Semnele istoriei

$$$

 „Pot să zbor, dacă vreau, ating un nor. Sunt un fulg aprins de dor.“, cânta superba MĂLINA OLINESCU când încă nu-și pierduse dorința de a mai trăi.. 

     -Au trecut aproape 15 ani grei de când VOCEA EI S-A STINS fulgerător și extrem de violent... O inimă mare, un suflet pur, dar chinuit, MĂLINA a ales să-și ia viața la fel ca părintele ei....

       MĂLINA OLINESCU s-a născutpe 29 ianuarie 1974,în BUCUREȘTI.   

   - Destinul ei rămâne una dintre cele mai tulburătoare povești din istoria muzicii noastre, un amestec de talent pur și o sensibilitate care a depășit puterea de înțelegere a multora.

   -În 1998, MĂLINA urca pe scena EUROVISION de la BIRMINGHAM cu piesa „EU CRED ”, un moment care a definit o generație. Deși clasamentul final al concursului nu a reflectat valoarea reală a interpretării sale, acea performanță a rămas etalon pentru muzica ușoară românească. Compoziția lui ADRIAN ROMCESCU i-a pus în valoare timbrul vocal inconfundabil, puternic și totuși extrem de fragil. 

    -Puțini își amintesc astăzi că presiunea de pe umerii ei era imensă. Fiică a celebrei DOINA SPĂTARU, MĂLINA a trăit mereu cu dorința de a se ridica la înălțimea numelui pe care îl purta. Zâmbetul luminos surprins în această imagine, alături de ținuta strălucitoare, masca perfect frământările interioare ale unui artist complex.

   ,Tragicul său sfârșit, pe 12 decembrie 2011, a lăsat un gol imens și a deschis o discuție necesară despre singurătatea din spatele faimei. Dincolo de titlurile de ziar de atunci, ne rămâne moștenire vocea ei cristalină și șlagărele care încă trezesc nostalgie.

   - MĂLINA OLINESCU a fost mai mult decât o cântăreață de festival, a fost un suflet care a cântat despre speranță chiar și atunci când o pierduse pe a sa......

      ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUM INĂ!🙏🕯

&&&

 Cu SIMONE BOUÉ...despre CIORAN !

„CIORAN N-A VORBIT NICIODATĂ DE MINE”

    A fost partenera de viaţă a marelui nostru gân­ditor, cu care a împărţit aceeaşi man­sardă mai bine de 50 de ani. O relaţie ti­midă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la PARIS, în 1996, la un an de la dispariţia lui EMIL CIORAN.

    Prezenţă excesiv de rezervată, SIMONE BOUÉ a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu al lui EMIL CIORAN. 

   A oferit ex­trem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind „smuls” la ru­gă­minţile şi presiunile insistente ale lui MARIE FRANCE IONESCO, fiica dra­maturgului EUGEN IONESCU ­cu. Autorul interviului, pro­fesorul universitar NORBERT DODILLE, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la BUCUREȘTI. 

SIMONE BOUÉ s-a stins din viaţă un an mai târziu.

  – Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe Cioran ?

 Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.

– Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare.

 Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe Boul. Saint-Michel.

 Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. 

Acolo l-am cunoscut pe Cioran.

– Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

– Era foarte diferit de toţi ceilalţi. 

Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare.

 Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. 

Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. 

Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

– Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

– Nu chiar imediat.

 Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. 

Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.

– Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când ordine, caietele personale. 

Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?

– Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „à detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată.

 Uneori, printre rânduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.

– La ce vă referiţi?

– Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare.

 Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. 

În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. 

Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. 

A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.

– Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?

– Vorbeşte numai şi numai de el.

 De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.

– Cioran era foarte discret cu viaţa lui pri­vată…

– N-a vorbit niciodată de mine. 

De altfel, trăiam vieţi paralele.

 Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

– Şi totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

– Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

– Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

– Nu, doar mă uluieşte.

– Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

– Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii ’50, Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. 

Cioran nu vorbea niciodată de mine. 

Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

– De ce?

– Ce le-aş fi putut spune ? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic ? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe Rue de l’Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament.

 Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

– Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. 

Ce şansă a avut cu dvs.!

– Oh, nu ! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

– Era un om dificil?

– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. 

Dar era imposibil să faci vreun plan. 

De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: „Gata, plecăm”. 

Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cum­părături.

– Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

– Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

– Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

– Un copil cu Cioran ? 

Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. 

Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

– Plecaţi în vacanţe?

– Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. 

Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte „spartan”. Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. 

Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. 

Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.

– Ieşeaţi şi peste graniţe?

– Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în Italia şi Anglia. 

De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. 

Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. 

Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. 

Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

– Cu trenul mergea totuşi, nu?

– Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. 

Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

– În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?

– Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. 

În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu „Exerciţii de admiraţie”, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

– Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

– Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”, răspundea „Nu!”. 

Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întreba t dacă e Cioran. 

El a răspuns: „Am fost !”.

 sursa Atena Carmen, grup Emil Cioran 

       ODIHNA-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🙏🕯

&&&

 „Avea 52 de ani. Ea avea 18. Dar lumea uită că povestea lor începuse când ea era doar un copil.”

În vara anului 1989, lumea mondenă privea fascinată nunta dintre Bill Wyman, basistul trupei Rolling Stones, și Mandy Smith, o tânără de 18 ani, iar revistele vremii vorbeau despre diferența lor de vârstă ca despre o poveste extravagantă specifică lumii rockului, însă foarte puțini oameni spuneau atunci adevărul complet despre relația lor.

Pentru că povestea nu începuse când Mandy devenise adultă.

Ea îl cunoscuse pe Bill Wyman când avea doar 13 ani.

El era deja o vedetă mondială, un bărbat celebru și influent, aflat aproape de vârsta de 50 de ani, în timp ce ea era încă adolescentă. Relația lor devenise publică înainte ca Mandy să fie majoră, iar în loc ca societatea să privească situația cu îngrijorare și să pună întrebări serioase despre limite, putere și responsabilitate, mulți au preferat să trateze totul ca pe încă o poveste șocantă din lumea celebrităților.

Când s-au căsătorit, Mandy avea legal 18 ani, însă criticile și controversele nu au venit din cauza nunții în sine, ci din cauza faptului că relația dintre ei începuse cu ani înainte, într-o perioadă în care ea era încă minoră, iar el era un adult cu faimă, bani și influență enormă.

Ani mai târziu, Mandy Smith a vorbit public despre experiența prin care a trecut și despre felul în care societatea din acea perioadă normaliza adesea comportamente care astăzi sunt privite mult mai critic, mai ales atunci când implică diferențe mari de vârstă și dezechilibre de putere între un adolescent și un adult celebru.

Povestea lor a rămas una dintre cele mai controversate relații din istoria muzicii rock, nu doar din cauza diferenței de vârstă, ci și pentru că ridică întrebări importante despre felul în care societatea privea astfel de situații atunci și despre cât de mult s-au schimbat lucrurile între timp.

Poate că partea cea mai tulburătoare este faptul că milioane de oameni au văzut totul desfășurându-se public și foarte puțini au ales să vorbească despre implicațiile reale ale unei astfel de relații.

✍️ Asmarandi Alexandra 

 Credeți că societatea de astăzi tratează mai serios astfel de relații decât în trecut sau faima încă îi face pe mulți să igno re anumite limite?

$$$

 VICTORIE!!!! 

      ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️🇷🇴 CRISTIAN MUNGIU și „FJORD ” au câștigat PALME D'OR!!!!

      -Regizorul român CRISTIAN MUNGIU a scris din nou istorie la Festivalul de Film de la CANNES 2026. Filmul său, „FJORD ”, a câștigat prestigiosul PALME D'OR, cea mai importantă distincție a festivalului, confirmând încă o dată forța cinematografiei românești pe scena mondială.

    -După succesul uriaș al filmului „4 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ȘI 2 ZILE ”, premiat tot cu PALME D'OR în 2007, MUNGIU devine unul dintre puținii regizori din lume care reușesc să obțină de două ori marele trofeu de la CANNES.

     -„FJORD ”, filmat în mare parte în Norvegia și avându-i în distribuție pe SEBASTIAN STAN și RENATA REINSVE, spune povestea unei familii de români confruntate cu un conflict cultural și moral într-o societate nordică rigidă. Pelicula a fost ovaționată minute în șir la premiera de la CANNES și a fost considerată de presa internațională una dintre cele mai puternice producții ale anului.

  -Victoria lui CRISTIAN MUNGIU nu este doar un succes personal, ci și o nouă confirmare că filmul românesc continuă să impresioneze lumea prin realism, profunzime și curaj artistic.

    -Și nu știu cum să explic mai bine, dar parcă există o satisfacție aparte când vezi că un film românesc ajunge din nou sus de tot, în ciuda criticilor unor specialiști autohtoni.

   -MUNGIU rămâne unul dintre puținii regizori români care reușesc să împace și festivalurile cu ștaif, și publicul. MUNGIU,  știe să facă cinema care respiră și dincolo de sălile de festival.

    -Iar faptul că a luat din nou PALME D'OR spune enorm despre valoarea lui ca regizor.

rezumat web,editat E.B.Pichiu 

FELICITĂRI, CRISTIAN MUNGIU!

    FELICITĂRI ACTORILOR!

CHIAR E O PERFORMANȚĂ URIAȘĂ. 🏆

     CONSIDERA ȚIE, RESPECT!

$$$

 --Sir Roger George Moore

(14 octombrie 1927 – 

23 mai 2017) a fost un actor englez. A fost al treilea actor care l-a interpretat pe agentul secret fictiv James Bond , interpretat de Ian Fleming , în seria de filme Eon Productions / MGM Studios , interpretând personajul în șapte filme artistice : 

Live and Let Die (1973), The Man with the Golden Gun (1974), The Spy Who Loved Me (1977), Moonraker (1979), For Your Eyes Only (1981), Octopussy (1983) și A View to a Kill (1985). 

Cele șapte apariții ale lui Moore în rolul lui Bond sunt cele mai multe dintre toate actorii din filmele produse de Eon.

La televizor, Moore a jucat rolul principal al lui Simon Templar , personajul principal din serialul thriller britanic The Saint (1962–1969). L-a interpretat pe Beau Maverick în serialul western american Maverick (1960–1961), înlocuindu-l pe James Garner în rolul principal, și a jucat alături de Tony Curtis în comedia de acțiune The Persuaders! (1971–1972). Continuând să joace în deceniile de după retragerea sa din franciza Bond, ultima apariție a lui Moore a fost într-un episod pilot pentru un nou serial Saint , care a devenit un film de televiziune în 2017 .

Moore a fost numit Ambasador al Bunăvoinței UNICEF în 1991 și a fost înnobilat de Regina Elisabeta a II-a în 2003 pentru serviciile aduse organizațiilor caritabile. În 2007, a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame pentru contribuțiile sale la industria cinematografică. În 2008, guvernul francez a înnobilat Ordinul Artelor și Literelor. 

Tinereţe:

Roger George Moore s-a născut pe 14 octombrie 1927 în Stockwell , Londra. A fost singurul copil al lui George Alfred Moore (1904–1997), ofițer de Poliție Metropolitană cu sediul pe Bow Street în centrul Londrei, și al lui Lillian „Lily” Pope (1904–1986). Mama sa s-a născut în Calcutta , India, într-o familie engleză.  A urmat cursurile școlii Battersea Grammar School , dar a fost evacuat la Holsworthy în Devon în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a urmat cursurile Colegiului Launceston din Cornwall . A continuat studiile la școala de gramatică Dr. Challoner din Amersham , Buckinghamshire . 

Moore a fost ucenic la un studio de animație, dar a fost concediat după ce a făcut o greșeală cu niște celule de animație . Când tatăl său a investigat un jaf la domiciliul regizorului de film Brian Desmond Hurst , Moore a fost prezentat regizorului și angajat ca figurant pentru filmul din 1945, Caesar și Cleopatra . În timp ce se afla acolo, Moore a atras o mulțime de fane din afara camerei, iar Hurst a decis să plătească taxele lui Moore la Academia Regală de Artă Dramatică . Moore a petrecut trei semestre la RADA, unde a fost coleg de clasă cu viitoarea sa colegă din Bond, Lois Maxwell , prima domnișoară Moneypenny . În timpul petrecut acolo, și-a dezvoltat atitudinea relaxată care a devenit personajul său pe ecran. 

A absolvit RADA în 1945. 

La 18 ani, la scurt timp după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial , Moore a fost recrutat pentru serviciul militar național . Pe 21 septembrie 1946, a fost numit în Corpul Regal de Servicii al Armatei ca sublocotenent . A fost ofițer în secția de divertisment a serviciilor combinate , devenind în cele din urmă căpitan , comandând un mic depozit în Germania de Vest , unde se ocupa de artiștii forțelor armate care treceau prin Hamburg.

Boală și moarte:

Moore a avut o serie de boli în copilărie, inclusiv varicelă , rujeolă , oreion  , pneumonie dublă și icter și i-au fost extirpate apendicele , amigdalele și adenoidele .

Moore suferea de mult timp de pietre la rinichi și, prin urmare, a fost spitalizat pentru scurt timp în timpul filmărilor pentru „Live and Let Die” în 1973 și din nou în timp ce filma pentru filmul „Moonraker” din 1979. 

În timp ce filma urmărirea cu barca din „Live and Let Die” , Moore s-a prăbușit cu o barcă cu motor și a suferit o fractură dentară și o comoție cerebrală. 

În timpul filmărilor pentru „The Spy Who Loved Me” , Moore a suferit arsuri la fese în timpul unei cascadorii cu explozie de scaun.

În 1993, Moore a fost diagnosticat cu cancer de prostată și a urmat un tratament cu succes pentru această boală.

În 2003, Moore s-a prăbușit pe scenă în timp ce apărea pe Broadway, și i s-a montat un stimulator cardiac pentru a trata o bătăi cardiace lente, potențial mortale. A fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip 2 în 2013. Cu câțiva ani înainte de ultima sa boală canceroasă, i s-a descoperit o pată tumorală în ficat. Apoi, în 2017, în perioada în care a fost tratat pentru cancer, a căzut, rănindu-și grav clavicula .

Moore a murit în prezența familiei sale la domiciliul său din Crans-Montana , Elveția, pe 23 mai 2017, din cauza unor cancere pulmonare și hepatice.  Este înmormântat în cimitirul  Monaco .

Sursa:Wikipedia...