&&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1610: În această zi, a murit (asasinat) Henric al IV-lea de Navarre, rege al Franţei (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Bourbon; prin „Edictul de la Nantes" (1598), garantând protestanţilor hughenoţi drepturi egale cu cele acordate catolicilor, a pus capăt, pentru un timp, conflictelor religioase în Franţa; ajutat de hughenoţi, a consolidat absolutismul monarhic, a dezvoltat industria, comerţul şi agricultura. Henric de Bourbon (Henri IV; denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și „regele nostru Henric" (n.13 decembrie 1553), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon. Unul dintre meritele lui este dezvoltarea economică a Franței, după un război religios ce a dezbinat țara. Prin Edictul din Nantes asigură libertatea religiei protestante hughenote în Franța.

Regele Henric s-a născut în cetatea Pau, în sud-vestul munților Pirinei, în vecinătatea regiunii Bearn, al doilea fiu al lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome, de religie catolică, și al reginei de Navara Ioana de Albret, de religie protestantă, care era nepoata preferată a fostului rege francez Francisc I al Franței. În timpul bunicii sale, Margareta, și a mamei sale, Regatul Navarei era centru de organizare și de întâlnire a protestanților, care, în Paris, erau amenințați cu închisoarea și arderea pe rug. Henric a fost botezat în religia catolică, fiind educat de către bunicul și mătușa sa, (protestanți) care i-au dat o educație simplă. În vârstă de patru ani, a fost prezent la căsătoria „delfinului" Franței, Francisc al II-lea cu Maria Stuart, regina Scoției (24 aprilie 1558); aici o întâlnește pe verișoara lui, Margareta de Valois, care, mai târziu, îi va deveni soție.După un accident într-un turnir de cavalerie, moare, la (10 iulie 1559), regele Franței, Henric al II-lea .Urmașul său la tron, Francisc al II-lea, moare și el, la 5 decembrie 1560, după o domnie scurtă, iar tronul Franței este ocupat de Carol al IX-lea, care domnește sub regența mamei lui, Caterina de Medici

Cu toate că este botezat catolic, Henric, viitorul rege, primește o educație protestantă. Ambii unchi ai lui Henric, Francisc și Carol de Guise, caută să limiteze influența politică a Caterinei de Medici, care îl reține pe Henric la curtea regală. Frustrați de pierderea influenței politice, cei doi unchi „de Guise" organizează, la 1 aprilie, un măcel la Vasy, în urma căruia izbucnește „primul război hughenot". Antoine de Bourbon, tatăl lui Henric, moare în luptă la asediul cetății Rouen, de partea taberei catolice. Mama lui Henric, Ioana, își readuce fiul la Navara, unde este educat în spiritul protestant, împotriva voinței Caterinei de Medici. La sfârșitul „primului război hughenot" (1563), Henric se află din nou la curtea regală, unde astrologul Nostradamus (1567) prezice viitorul, și pe Henric de Navara ca rege al Franței. Ca general al trupelor din Navara, Henric ia parte la luptele împotriva nobililor basci.În anul 1567 izbucnește „al doilea război hughenot" printr-un atac asupra prințului Henric I de Bourbon-Conde. Caterina de Medici încearcă din nou să-l readucă pe Henric la curtea regală, voind să-l educe în spiritul religiei catolice.Prin refuzul mamei acestuia, urmează atacul asupra prințului de Bourbon-Conde. Războiul hughenot s-a sfârșit în anul 1568, însă ostilitățile au continuat, ceea ce a dus la „al treilea război hughenot"

În septembrie 1568 au loc lupte în La Rochelle, unde Henric, având vârsta de 14 ani, îl întâlnește pe unchiul său, Ludovic de Bourbon-Conde și pe Gaspard de Coligny, aceștia fiind unii dintre conducătorii trupelor protestante.În august 1570 se încheie pacea de la Saint-Germain dintre hughenoți și catolici. Mama lui Henric moare (9 iunie 1572), după unele zvonuri, otrăvită. În același an, la 18 august, Henric se căsătorește cu Margareta de Valois, sora regelui Carol IX-lea, căsătorie care asigură pacea de la Saint-Germain. Cununia a fost celebrată în catedrala Notre-Dame din Paris, fiind prezenți mulți protestanți.Sărbătoarea a fost umbrită de atentatul neizbutit (22 august) asupra amiralului hughenot Gaspard II de Coligny, care începuse să-l influențeze pe regele Carol IX-lea, lucru ce-a declanșat dezaprobarea catolicilor în frunte cu Caterina de Medici

O dușmănie care mocnește între cele două tabere și care, din porunca regelui Carol (sfătuit de mama lui, Caterina), duce la masacrul hughenoților invitați la Paris (3000 - în Paris și 30.000 - în Franța), în Noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august) .Capii hughenoți prizonieri, cu binecuvântarea papei Grigore al XIII-lea, puteau alege între închisoare la Bastilia, spânzurătoare sau convertirea la catolicism. Hughenoții sunt înfrânți și trupele lor respinse în orașele din sud-vestul Franței La Rochelle, Nimes, Montauban. Carol al IX-lea moare în (30 mai 1574), urmat de fratele său Henric al III-lea al Franței, care nu avea urmași. Henric de Navara reușește să evadeze dintr-o încăpere din Louvre, unde a fost ținut doi ani ca ostatic, va renunța la credința protestantă, trecând la cea catolică. În anul 1578 se revede în Guyenne, unde era refugiat, cu soția lui, Margareta de Valois, după o despărțire de 32 de luni. Această reîntâlnire se produce cu aprobarea Caterinei de Medici, care speră în reîntoarcerea lui Henric la Paris. După o perioadă de 4 ani împreună cu Henric, Margareta se reîntoarce la Paris. În urma unui conflict cu fratele ei Henric al III-lea trebuie să părăsească curtea Franței. Conflictul dintre Henric al III-lea, sprijinit de Filip al II-lea, și Henric de Navara, sprijinit de Henric de Guise și de regina Angliei, Elisabeta I, precum și ajutorul Țărilor de Jos, a fost cunoscut în istorie ca „războiul celor trei Henric"

Papa Sixtus al V-lea îl excomunică, în 1585, pe Henric de Navara, care era protestant convins, și vrea să împiedice venirea lui pe tronul francez, datorită faptului că Henric de Navara era moștenitorul legitim al coroanei franceze în cazul morții lui Henric al III-lea (fără moștenitori). Henric de Navara refuză să recunoască excomunicarea papală.Între trupele catolice, conduse de ducele de Joyeuse, și cele protestante ale lui Henric de Navara are loc bătălia de la Coutras, unde Henric, cu toate că era în inferioritate numerică, învinge trupele regale ale lui Henric al III-lea.Sixtus al V-lea îl excomunică și pe Henric al III-lea, la sfârșitul anului 1588, cauza fiind uciderea ducelui de Guise în noaptea de Crăciun. Ambii regi excomunicați pornesc împotriva Ligii catolice care ocupase Parisul. Henric al III-lea, ultimul din dinastia Valois, este asasinat de călugărul dominican Jacques Clément în Saint-Cloud

Fiind fără urmași, pe patul de moarte, Henric al III-lea îl numește rege al Franței pe cumnatul său, Henric de Navara, cu condiția convertirii sale la religia catolică. Au urmat lupte îndelungate cu trupele catolice franceze, sprijinite de habsburgii spanioli, însă, în cele din urmă, Henric de Navara trece la religia catolică (25 iulie 1593), în basilica Saint Denis, fiind încoronat la 27 februarie 1594. În anul încoronării, respinge armata spaniolă care încearcă să invadeze Franța. Urmează o perioadă de tratative și împăcarea lui cu conducătorii Ligii Catolice, mai târziu și cu Filip al II-lea al Spaniei.După o lungă perioadă de timp, Franța este din nou unită, Henric este recunoscut ca rege de Provence și Bretagne. La 13 aprilie, prin Edictul de la Nantes, este acordată libertatea credinței, fiind recunoscută religia protestantă cu drepturi egale în administrația statului. Acest edict a asigurat, în Franța, o pace de 96 de ani între cele două religii, până la „Edictul de la Fontainebleau”

Prin numirea ducelui de Sully (1597) în fruntea administrației financiare, Franța a cunoscut o deosebită dezvoltare. Infrastructura statului, agricultura au fost modernizate, starea financiară a statului s-a îmbunătățit prin reducerea deficitelor. S-au construit canale, porturi cu vamă pe cereale, s-a dezvoltat creșterea animalelor. În anul 1599, Henric s-a logodit cu Maria de Medici, una dintre cele mai bogate femei din Europa, după ce căsătoria cu Margareta de Valois a fost anulată de papa Clement al VIII-lea; motivul despărțirii a fost lipsa urmașilor și o serie de escapade amoroase ale Margaretei. Copiii rezultați din căsătoria cu Maria de Medici au fost

Regele Ludovic al XIII-lea (1601-1643)

Isabella Elisabeta (1602-1644)

Cristina Marie (1606-1663)

Nicolas Henri (1608-1611)

Gaston (1608-1660)

Henriete Marie (1609-1669)

După datele istoricilor din acea perioadă, 80% din populația de la țară a avut o viață mai ușoară și, în general, nivelul de trai a crescut.În anul 1610, la vârsta de 57 de ani, Henric se pregătește pentru o intervenție militară în Țările de Jos de sud, în ajutorul prinților reformați în Sfântul Imperiu Roman. După încoronarea Mariei de Medici ca regină a Franței, în timpul unei călătorii la Saint-Denis, este asasinat de Francois Ravaillac. Urmașul său, delfinul Ludovic devine rege al Franței la vârsta de nouă ani, sub numele Ludovic XIII și sub regența mamei lui, Maria de Medici

Surse

Mark Greengrass, France in the age of Henri IV: the struggle for stability, Londres/New York, Longman, coll. « Studies in modern history », 1995, 2e éd. (1re éd. 1984

Nicola Mary Sutherland, Henry IV of France and the Politics of Religion, 1572-1596, vol. 1 & 2, Bristol, Elm Bank, 200

https://www.histoire-pour-tous.fr/histoire-de-france/3032-henri-iv-roi-de-france-1553-1610.htm

https://www.youtube.com/watch?v=eSh-xxhTqr

https://www.britannica.com/biography/Henry-IV-king-of-Franc

https://www.biography.com/royalty/henry-i

https://www.encyclopedia.com/people/history/french-history-biographies/henry-iv-franc eveEl2):..;;;;;:......

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai1796: La această dată, medicul britanic Edward Jenner efectuează prima vaccinare antivariolică reuşită, după ce a descoperit modalitatea de a crea la om imunitatea faţă de variolă, punând bazele imunologiei moderne. Pentru a celebra două secole de la acest eveniment, OMS şi UNICEF au declarat anul 1996 „An al vaccinului".

Deşi ideea lui Jenner de a vaccina oamenii pentru a preveni apariţia variolei nu era una originală, aceasta fiind cunoscută de mai mult timp, el îşi merită titlul de părinte al imunologiei deoarece a creat o bază ştiinţifică pentru acea teorie.Mai mult, el a fost primul care a încercat să controleze o epidemie folosind o abordare ştiinţifică, rămânând pentru totdeauna în istorie ca un adevărat erou care a salvat milioane de vieţi. Edward Jenner este considerat a fi „părintele“ vaccinologiei, după ce a inoculat unui băiat de 13 ani virusul variolei bovine în 1796. Inovaţiile lui Edward Jenner au început cu utilizarea cu succes, în 1796, a „materialelor“din variola bovină, pentru a crea imunitate pentru variolă, ceea ce a făcut ca această metodă să se răspândească.

Variola bovină nu era o infecţie răspândită. Aceasta apărea sporadic în câteva ţinuturi rurale din Anglia. Deşi nu era cunoscut faptul că cei care contractau variola bovină „nu luau variola“, Jenner ştia acest lucru deoarece fusese medic ucenic într-un sat, iar o lăptăreasă îi spusese despre eficacitatea variolei bovine împotriva variolei. Într-adevăr, a discutat posibila asociere între variola bovină şi variolă cu profesorul său, în 1770, la Londra, dar, din motive necunoscute, nu a mai revenit asupra subiectului până în 1796. Primul său manuscris despre vaccinare a fost respins, deoarece experimentul implicase o singură persoană, nu îndeajuns pentru a stabili un principiu. În următorii doi ani, el şi-a extins studiile şi a demonstrat că variola bovină poate fi transmisă direct de la o persoană la alta, furnizând astfel inoculare pe scară largă împotriva variolei.Jenner şi-a publicat singur rezultatele în Vareolae Vaccinieae în 1798, aducând în atenţia întregii lumi medicale meritele inoculării.

Din fericire, vaccinarea a înlocuit rapid variolarea. Trebuie menţionat că virusul Vaccinia, folosit în vaccinul împotriva variolei, nu este acelaşi virus cu cel al variolei bovine. Vaccinia, variola bovină şi variola sunt virusuri orthopox înrudite, deşi rămâne neclar care este exact originea sa şi cum a înlocuit variola bovină. Metoda lui Jenner a influenţat schimbările medicale şi tehnologice din următorii două sute de ani, având ca rezultat final eradicarea variolei. Oficial, variola a fost eradicată pe 11 septembrie 1978, când a făcut ultima sa victimă – Janet Parker, fotograf medical din Marea Britanie. În secolul XX variola a ucis mai mult de 300 milioane de oameni.

Edward Jenner a fost un savant englez născut la data de 17 mai 1749 în Berkeley, Gloucestershire, Marea Britanie. A rămas orfan la vârsta de 5 ani, iar la 14 ani a devenit ucenicul lui  Daniel Ludlow, un chirurg respectat. Se spune că în această perioadă Jenner a auzit o lăptăreasă spunând că nu se va îmbolnăvi niciodată de periculoasa variolă, deoarece deja a avut variolă taurină, acest lucru făcând-o imună, lucru ce l-a pus serios pe gânduri.În 1770, la vârsta de 21 de ani, Jenner a mers în Londra, la spitalul St. George, unde a învăţat anatomie şi chirurgie de la John Hunter, un alt medic respectat, cu care ulterior s-a împrietenit. În 1773, Jenner s-a întors în Berkeley şi a devenit un chirurg de succes, în timp ajungând cel mai bun din Anglia, fiind cunoscut şi ca un respectat biolog şi un bun aplicant al ştiinţei experimentale. Pasiunea sa de nestăvilit pentru ştiinţele naturii l-a purtat şi pe tărâmul geologiei, iar în 1785 a creat propriul său balon cu aer cald şi hidrogen, care a zburat 12 mile. La sugestia lui Hunter, Jenner a început să studieze cucii, lucrarea sa pe această temă asigurându-i un loc în Societatea Regală de Ştiinţe în 1788.

În timp ce făcea experimente cu baloanele cu aer cald, a întâlnit-o pe Catherine Kingscote, cu care s-a căsătorit în anul 1788. Catherine a murit în 1815, suferind de tuberculoză. Şi-a obţinut doctoratul în medicină în anul 1792, la Universtatea St. Andrews. În anul 1805 a luat naştere Societatea Medicală şi Chirurgicală (Medical and Chirurgical Society). În acelaşi an, Jenner a devenit membru al acestei societăţi, un an mai târziu fiind ales ca membru al Academiei Regale Suedeze de Stiinţe (Royal Swedish Academy of Sciences).Pe 26 ianuarie 1823 a murit din cauza unui atac cerebral, după ce, cu o zi în urmă a fost găsit în stare de apoplexie, având partea dreaptă paralizată.După succesul avut cu vaccinarea, Jenner a primit din partea regelui 10.000 de lire, iar mai târziu a primit încă 20.000 de lire pentru întreaga sa activitate.Instituţia Jenneriană (Jennerian Institution) este o societate ce se ocupa cu promovarea vaccinului împotriva variolei, scopul ei fiind eradicarea acestei boli. Jenner s-a implicat în acest proiect în anul 1803. Mai târziu, cu ajutorul guvernului, Instituţia Jenneriană a devenit Organizaţia Naţională de Vaccinare (National Vaccine Establishment).

La mai bine de un secol şi jumătate de la moartea lui Jenner, în anul 1980, Organizaţia Internaţională a Sănătăţii a declarat variola o boală eradicată. Totuşi, monstre din acest virus încă mai există în laboratoarele Centrelor de Control şi Prevenire a Bolilor din Atlanta, Georgia, Statele Unite, dar şi în Rusia.

Surse:

https://www.jenner.ac.uk/edward-jenner

http://desprevaccin.ro/istoria-vaccinurilor/

https://www.britannica.com/biography/Edward-Jenner

https://www.medichub.ro/reviste/farmacist-ro/o-scurta-istorie-a-vaccinului-id-1567-cmsid-62

https://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/istoria-ideilor-si-descoperirilor-stiintifice/1364-edwar-jenner-si-realizarea-primului -vaccin.html

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai1945: În această zi, a murit istoricul Gheorghe Popa-Lisseanu, cel a înzestrat istoriografia românească cu un adevărat corpus de surse narative – autori clasici şi texte privind epoca migraţiilor şi a începuturilor societăţii medievale în spaţiul carpato-dunărean; membru corespondent al Academiei Române din 1919.

Gheorghe Popa-Lisseanu s-a născut la 2 octombrie 1866 în localitatea Lisa din judeţul Braşov, localitate pe care şi-o va „îngloba” în nume, Lisseanu. A fost elevul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi G.Dem.Teodorescu, profesori de la care a deprins mesteşugul căutării surselor. Și-a dedicat întreaga viață cercetării istorice, petrecând timp îndelungat în studierea arhivelor, unde a identificat și publicat materiale cu privire la istoria veche, începând de la daci și teritoriilelocuite de aceştia  precum și texte medievale vechi cu relevanţă dinainte, din timpul şi de după  constituirea formațiunilor statale românești incipiente.

Gheorghe Popa-Lisseanu a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ulterior devenind profesor de latină la liceele „Sf.Sava”, „Matei Basarab” şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. A deţinut funcţiile de inspector şcolar (1914), director general al învăţământului secundar (1919), precum şi de consilier tehnic în Ministerul Instrucţiunii Publice (1922-1928). Între anii 1928 - 1931  a fost profesor la Secţia Pedagogică Universitară. Popa-Lisseanu va cocheta şi cu politica fiind între anii 1922 - 1927 deputat liberal, ajungând vicepresedinte al Camerei Deputaţilor în anul 1924. În tot acest timp, Gheorghe Popa-Lisseanu a colaborat la publicaţii precum „Banatul", „Graiul românesc", „Orpheus", „Revista clasică", „Reînvierea", „Universul"  etc. A fost istoric dar şi filolog, fiind acceptat pentru meritele lui în anul 1919 ca membru corespondent al Academiei Române. Gheorghe Popa-Lisseanu a trecut la cele veşnice la 14 mai 1945, la vârsta de 79 de ani, lăsând urmaşilor o operă mai puţin cercetată ori cunoscută! Din opera sa:

1.     Tabele cerate, studiu de arheologie, Bucureşti, 1890

2.     Poesia populară la români, 1894

3.     Metrica versurilor lirice ale lui Horaţiu, 1895

4.     Flora şi Florile, studiu de mitologie populară, 1899

5.     Proiectul de programă a limbii latine în gimnazii şi licee, 1899

6.     Învăţământul în limba latină în gimnaziu şi liceu, 1904

7.     Urme de sărbători păgâneşti, 1907

8.     Cultura română în lectura ilustrată. Manual pentru studiul limbii latine clasa IV-a gimnasială ( nouă  ediţii apărute între anii  1910-1927)

9.    Cultura română în lectură ilustrată. Manual pentru studiul limbii latine clasa III-a gimnasială (10 ediţii apărute între 1910-1927)

10.  Gramatica limbii latine.Morfologia, retorica şi noţiuni de stilistică.Clasa  V liceală şi următoarele ( şapte ediţii apărute între anii 1912-1926)

11.  Încercări de monografie asupra cetăţii Dârstorul-Silistra cu două hărţi şi ilustraţiuni, Bucureşti, 1913

12.  Cetăţi şi oraşe greco-romane în noul teritoriu al Dobrogei cu o hartă şi 22 ilustraţiuni, ediţia  a-I-a, 1914, ediţia aII-a, 1921

13.  Mitologia greco-romană în literatura ilustrată,  vol. I-II, 1919-1926

14.  Noţiuni elementare de limbă elenă. Clasa VII liceală, 1920

15.  Noţiuni elementare de versificaţiune latină. Prosodica şi Metrica, 1921

16.  Basarabia. Privire istorică, 1924

17.  Romanica. Studii istorice, filologice şi arheologice, 1925

18.  Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr (în colaborare cu Gh. Bogdan Duică, 1925

19. Studii pedagogice. Limbile clasice în învăţământul secundar şi metodica lor,în Biblioteca Pedagogică nr. 45, 1925

20. Un manuscris al gramaticii româneştia lui I. Eliade Rădulescu, în Academia Română, Lucrările secţiunii literare, Tom III, 1925

21.  Legende şi poveşti antice. Preluate după autori greci  şi romani (cu 36 stampe şi ilustraţiuni), 1926

22.  Limba greacă. Pentru clasa VII-a liceală, Ediţia I-a, 1926

23.  Istoria literaturii latine pe bază de texte (Antologie şi crestomaţie), 1928

24.  Secuii şi secizarea românilor, 1932

25.  Sicules et Roumains. Un proces de denationalisation, 1933

26.  Românii în poezia medievală, în Izvoarele istoriei românilor, vol.III,

27.  Izvoarele istoriei românilor. Fontes historiae Daco- Romanorum (15 volume, apărute între anii 1934 şi 1939);

28.   A szekely es a romanok szekelysitese (Secuii şi secuizarea românilor), traducere dr. Kendy Sandor, 1936

29.  Date referitoare la  maghiarizarea românilor,  1937

30.  .Românii în izvoarele istoriei medievale (1939);

31.  Originea secuilor şi secuizarea românilor, 1941 

32.  Dacii în autori clasici (2 volume, 1943).

33.  Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă,1941

34.  Legenda Sfântului Dumitru de la Tesalonic, în  “Arhiva Românească”, tom VII, 1941

Surse:

Dicţionarul general al literaturii române, P/R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006

https://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=P

https://www.anticariatbazar.ro/autori/Gheorghe_Popa-Lisseanu/

http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1379

https://www.facebook.com/OameniiDinLisa/posts/gheorghe-popa-lisseanu-istoric-filolog-rom%C3%A2n-membru-al-acade miei-rom%C3%A2ne-1866-194/324999500892667/

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1955: În această zi, a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între ţările socialiste europene, denumit „Tratatul de la Varşovia”, după locul unde a fost semnat. Pactul (sau Tratatul) de la Varşovia a fost un instrument conceput de sovietici, înzestrat şi consolidat pentru a susţine o alianţă defensivă ca răspuns al creării Pactului Atlanticului de Nord. În realitate, acesta supraveghea acţiunile naţiunilor intrate în sfera de influenţă sovietică, o consecinţă a deciziei învingătorilor din cel de-al doilea război mondial.

În princIpiu, forţele acestei organizaţii politico – militare nu a purtat nici un conflict deschis cu inamicul, aşa după cum era descris în toate publicaţiile de propagandă, respectiv, statele de drept capitalist din Europa Occidentală şi în primul rând cu „adversarul principal” - Statele Unite ale Americii. Tratatul format din opt membri fondatori (URSS, R.P. Polonă, R.D.G., R.P. Ungară, R.P. Română, R.S.Cehoslovacă, R.P. Bulgaria, R.P. Albania, aceasta din urmă s-a retras în anul 1961), cărora li s-au adăugat cu statut de observatori, Iugoslavia, China, Vietnam şi alte state totalitare, se bizuia pe o doctrină similară până la confundare cu cea a concepută de URSS şi Armata Roşie. A fost creat ca o contra-pondere la acceptarea R.F. a Germaniei în NATO şi a planului de înzestrare militar al Europei de Vest de peste șase miliarde de dolari.

Configuraţia geopolitică şi geostrategică a lumii postbelice, marcată de bipolaritate şi de dominaţia sovietică asupra Europei de Est, a cunoscut un episod important o dată cu semnarea Tratatului de la Varşovia (oficial, denumit„Tratatul Est-European de Prietenie, Colaborare şi Asistenţă Mutuală”). Începând cu 1955, România, alături de Republica Populară Albaneză, Republica Populară Bulgară, Republica Democrată Germană, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Polonă‚ Republica Populară Ungară, este integrată într-un sistem politico-militar dominat de Uniunea Sovietică, sistem care îngloba  forţele militare ale statelor socialiste. Alianţa avea la nivel declarativ un triplu scop: apărarea comunismului, dezvoltarea şi întrajutorarea statelor socialiste şi susţinerea militară reciprocă în cazul unei agresiuni.

Organizaţia a apărut într-un context strategic, parte a politicii Moscovei faţă de statele satelit, dar şi faţă de blocul politico-militar advers. Replică directă la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ea a avut drept scop menţinerea controlului militar sovietic. În 1957 se împlineau zece ani de la semnarea tratatului de pace cu Austria, iar URSS trebuia să-şi retragă trupele de pe teritoriul acestui stat. Constituirea alianţei a dus la crearea unei baze legale pentru menţinerea prezenţei militare sovietice pe teritoriul statelor satelit.Totodată, aceasta a constituit o replică directă la integrarea, la 9 mai 1955, a Germaniei Federale în NATO. Preambulul Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală arăta intenţia părţilor semnatare de a crea „un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat”. Statele participante se obligau „să se abţină în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice” (art. 1), să „participe la toate acţiunile […] având drept scop asigurarea păcii şi securităţii internaţionale” (art. 2) şi să depună eforturi în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a armelor de distrugere în masă, în general. În articolul 7 din Tratat se stipula faptul că „părţile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliţii sau alianţe si să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu scopurile prezentului tratat”.

Modalitatea de cooperare şi lucru era materializată fie sub forma consfătuirilor Comitetului Politic Consultativ, ale şefilor Marelui Stat Major, ale miniştrilor afacerilor externe şi ale adjuncţilor acestora, fie a conferinţelor miniştrilor Apărării sau a convocărilor şi a şedinţelor de lucru. Între 1955-1980 au avut loc 20 de consfătuiri ale Comitetul Politic Consultativ. Conform practicii statornicite între conducătorii de partid şi de stat ai ţărilor participante la Tratat, consfătuirile se convocau periodic, prin rotaţie, în capitalele ţărilor participante. Tot prin rotaţie erau conduse şi şedinţele consfătuirilor de către şefii delegaţiilor ţărilor respective. State ca Iugoslavia, China, Vietnam aveau statut de observatori ai organizaţiei. 

Cartierul general a fost fixat la Moscova, locul unde ofiţeri din toate statele membre erau pregătiţi la Academia sovietică „Voroşilov”. Primul comandant al Forţelor Armate Unite ale Pactului de la Varşovia a fost numit mareşalul Uniunii Sovietice, Ivan Stepanovich Konev. În anul 1968, pe fondul conflictului sino-sovietic, Albania se retrage oficial din Alianţă. După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, Organizaţia a fost dizolvată, ea încetându-şi oficial existenţa la 1 iulie 1991, în urma întâlnirii de la Praga. 

Trebuie să amintesc și faptul că o parte a istoriografiei post-decembriste a creat o imagine cumva idealizată a importanţei rolului jucat de România în cadrul Pactului de la Varşovia. Deşi, după 1964, România a avut o poziţie distinctă în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplină în structurile sale, prin această poziţie nu a fost periclitat câtuşi de puţin sistemul de securitate conceput de Uniunea Sovietică. De altfel, România, în pofida unor momente relativ tensionate, nu a pus niciodată problema apartenenţei sale la structurile politico militare ale Blocului socialist, aşa cum s-a întâmplat în trei momente esenţiale din istoria Tratatului: revoluţia din Ungaria (1956), criza cehoslovacă (1968) şi criza din Polonia (1980 -1981).

Desfăşurările sovietice de trupe în apropierea graniţelor române şi exerciţiile militare ale Pactului de la Varşovia din 1968 au fost interpretate de către conducerea de la Bucureşti ca ameninţare la adresa securităţii naţionale. Conform evoluţiei ulterioare, o ameninţare directă la adresa securităţii României din partea sovieticilor nu a existat în mod direct, atât timp cât liderul de la Bucureşti nu a pus în discuţie apartenenţa la structurile politico-militare ale blocului. Totodată, prin poziţia sa geostrategică, România nu putea constitui o ameninţare la adresa securităţii Blocului socialist, neexistând nici o graniţă cu un stat occidental, precum în cazul Ungariei sau Cehoslovaciei.

Poziţia statului român în cadrul alianţei nu a fost una constantă, între momentul aderării, 1955 şi sfârşitul acesteia, în 1991. Dacă în 1955, poziţia României a fost una de supunere totală, după cum o demonstrează intervenţia în cazul revoluţiei maghiare din 1956, treptat se manifestă o tendinţă de distanţare de linia Moscovei, de exprimare a unor puncte de vedere diferite, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea alianţei. Un exemplu elocvent, în acest sens este reprezentată de opoziţia lui Ceauşescu faţă de planurile lui Brejnev de a controla armata şi industria de război românească sau faţă de implicarea automată într-un conflict fără consultarea prealabilă a părţilor.

Cert este și faptul că, după plecarea „consilierilor sovietici” (în fapt a trupelor sovietice de ocupaţie) din România, la finalul „obsedantului deceniu”, pe teritoriul României, până la dizolvarea organizaţiei, nu s-au desfăşurat „manevre” ori staţionări de trupe aparţinând Tratatului! Poate ar trebui să excludem momentul istoric decembrie 1989 şi un pic după… Și poate istoria va lămuri şi acest lucru vreodată!

Surse:

România, o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia.Memorii 1980-1985.Dialog cu Dumitru Avram, Editura Aldo, București, 1999

Olteanu, Constantin, Duţu, Alesandru, Antip, Constantin, România şi Tratatul de la Varşovia, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2005

Retegan, Mihai, 1968 Din primăvară până în toamnă, Editura Rao, Bucureşti, 1998.

http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current12/mi11.htm 

Ionescu, Mihail, Alianţele militare ale României, în „Dosarele istoriei”, nr. 5(69), 2002.

Moldoveanu, Cerasela, „România în structurile organizatorice ale Pactului de la Varşovia.De la obedienţă la contestare” publicat în Revista de Istorie Militară (RIM), nr. 3-4/ 2007

http://www.romania-actualitati.ro/tratatul_de_la_varsovia-40999

https://www.scribd.com/doc/272205353/Trata tul-de-La-Varsovia

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1968, 14-18: Avea loc vizita la Bucureşti a preşedintelui Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, prima vizită după cel de-al Doilea Război Mondial a unui şef de stat vest-european în România. Pe data de 14 mai 1968 Bucureştiul îl primea cu entuziasm pe preşedintele celei de-a V-a Republici Franceze. Moment de mare importanţă pentru Nicolae Ceauşescu, vizita lui Charles de Gaulle face parte dintr-o serie de acţiuni care marchează viziunea acestuia asupra unităţii Europei. O formulă de rezonanţă pentru politica promovată de Franţa este „Europa de la Atlantic până la Urali” iar vizita liderului francez la Bucureşti se încrie într-o astfel de viziune în care accentul cade pe conceptele de stat-naţiune şi independenţă în detrimentul celui de regim politic.

Încă din primii ani ai mandatului de preşedinte, Charles de Gaulle tratează chestiunea relaţiilor Est-Vest drept cea care domină întreaga Europă. În 1967 el efectuează o vizită în Polonia, acolo unde, teama de pericolul german pe care se plia politica poloneză determină o primire rezervată a acestuia de către Władysław Gomułka. O mai mare compatibilitate cu ideile gaulliste o va manifesta Bucureştiul, unde regimul Nicolae Ceauşescu vede în vizita liderului francez un moment şi o oportunitate de consolidare a imaginii externe.Conform programării iniţiale, deplasarea în România ar fi trebuit efectuată încă din 1967, dar a fost amânată pe fondul crizei internaționale provocate de războiului de șase zile dintre Israel şi statele arabe. Deşi anul următor nu a fost unul lipsit de evenimente, preşedintele francez nu mai amână vizita. Evenimentul este pregătită în amănunt, cu o deosebită grijă pentru acoperirea tuturor detaliilor.

Deşi regimul de la Bucureşti nu obişnuia să organizeze manifestaţii în cinstea unui lider occidental, întâmpinarea generalului de Gaulle a fost prima excepţie în acest sens, astfel că, în ziua de 14 mai 1968, peste două mii de oameni au salutat sosirea preşedintelui francez pe drumul de la aeroportul Băneasa până în centrul Bucureştiului. În plus, Ambasada Franţei din România estimează că un număr de aproximativ un milion de oameni l-au aclamat pe şeful statului francez în timpul deplasărilor în provincie. Entuziasmul general a fost şi o concretizare a reacţiei pozitive la discursurile preşedintelui francez, al cărui talent oratoric contrasta flagrant cu numeroasele cuvântări anoste ale liderilor comunişti români. Cel mai important discurs rostit în timpul acestei vizite a fost cel din dimineaţa zilei de 15 mai. În faţa Marii Adunări Naţionale generalul Charles de Gaulle vorbeşte despre prietenia istorică dintre poporul francez şi cel român, alături de regăsirea celor două într-o Europă unită, care să pună punct sistemului celor două blocuri. El pledează pentru o colaborare între cele două state care să fie în afara chestiunilor legate de regimul politic. Singura întrevedere tête-à-tête între liderul francez şi Nicolae Ceauşescu a avut loc în după amiaza zilei de 14 mai şi a decurs sub cele mai bune auspicii. Unicul diferend de opinii s-a iscat în jurul circumstanțelor care au condus la instaurarea regimului comunist din România, prezentat de Nicolae Ceaușescu ca fiind urmarea eforturilor poporului român şi nu a situaţiei internaţionale de după război. Tot cu această ocazie se remarcă şi Elena Ceauşescu cu o primă ieşire pe scena internaţională în calitate de primă doamnă a României.

Un alt obiectiv vizat pentru perioada vizitei în România a fost zona Craiovei, acolo unde statul francez a investit în obiectivele industriale. Cuvântarea rostită în ziua de 16 mai în Piaţa Unirii din Craiova este aclamată cu acelaşi entuziasm. Întregul parcurs al generalul de Gaulle în România poate fi văzut ca o redescoperire a relaţiilor privilegiate între cele două state. În timp ce de Gaulle enutuziasma mulţimile la Bucureşti şi Craiova, mulţimile de pe străzile Parisului zdruncinau din temelii societatea franceză. Franţa anului 1968 a fost dominată de proteste şi demonstraţii studenţeşti. În noaptea de 10 spre 11 mai are loc „Noaptea Baricadelor” de la Sorbona iar în perioada pe care preşedintele francez o petrece în România izbucnesc mişcări studenţeşti în Cartierul Latin, urmate fiind de protestele sindicatelor și o grevă generală care paralizează Franţa timp de 15 zile. În acest context, generalul Charles de Gaulle îşi încheie şederea în România mai devreme decât fusese inițial prevăzut, pe data de 18 mai.

Ulterior acestor mişcări sociale şi politice din Franţa, Charles de Gaulle pierde referendumul pe care îl provocase pentru a respecta legitimitatea constituţională a funcţiei prezidenţiale, se retrage (din nou) la Colombey şi, la 20 noiembrie 1970, moare ca un ostaş care şi-a îndeplinit cu glorie misiunea.

Surse:

https://www.balcanii.ro/2011/05/charles-de-gaulle-si-romania/

Dan Constantin Mâţă, Relaţiile franco-române în perioada 1964-1968. Dialog în anii destinderii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011.

Sanda Stolojan, Cu de Gaulle în România, Editura Albatros, Bucureşti, 1994.

Catherine Durandin, Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist, Editura Nemo, Bucureşti, 1992.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vizita-generalului-de-gaulle-la-bucuresti

http://www.targovisteainimagini.ro/2014/05/vizita-presedintelui-charles-de-gaulle-la-targoviste-17-mai-1968- aniversare/

$&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1981, 14-22: La această dată, cosmonautul Dumitru Prunariu devenea primul român care a efectuat un zbor în spaţiul cosmic, la bordul navei cosmice sovietice „Soiuz-40", activitatea spaţială desfăşurându-se la bordul staţiei orbitale „Saliut-6". Prunariu a participat la misiunea Soiuz 40 din cadrul programului spaţial „Intercosmos” şi a petrecut în spaţiu 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute.

Născut în 27 septembrie 1952, la Braşov, Dumitru Prunariu a absolvit Facultatea de Aeronave a Institutului Politehnic din Bucureşti, în 1976. A lucrat ca inginer la Întreprinderea de construcţii aeronautice IAR Ghimbav (1976-1977). A urmat cursurile Şcolii militare de ofiţeri în rezervă, pe care a absolvit-o în 1977. În 1978, a fost selecţionat în cadrul grupului de candidaţi cosmonauţi români pentru programul „Intercosmos".Tot în 1978, a devenit ofiţer activ al armatei române.

După ce a urmat, timp de trei ani (1978-1981), cursuri de pregătire, la Centrul de pregătire a cosmonauţilor „Iuri Gagarin" de lângă Moscova, pentru zboruri cosmice pilotate pe nave sovietice de tip „Soiuz" şi laboratoare de tip „Saliut", a fost selectat să participe la misiunea Soiuz 40, desfăşurată între 14 mai - 22 mai 1981. Misiunea Soiuz 40 a fost alcătuită din Leonid Popov, comandant, şi Dumitru Prunariu, cosmonaut cercetător.Programul spaţial Intercosmos, iniţiat de către URSS, presupunea selectarea de cosmonauţi cercetători din ţările socialiste care urmau să participe alături de cosmonauţi ruşi la misiuni în spaţiul cosmic.

În timpul zborului ce a durat durat șapte zile, 20 de ore, 42 de minute şi 52 de secunde, Prunariu şi Popov au înconjurat Pământul de 125 de ori, parcurgând 5.260.000 km, cu viteza de 28.000 km/oră. În total, au efectuat un parcurs circumterestru de 5.260.000 de kilometri. Peste ani, primul cosmonaut român care a zburat în spaţiu a mărturisit public că în fiecare zi a misiunii, între orele 19:30 - 20:30, trecea deasupra României, pe care o vedea de „mărimea unei pâini rumene de casă”. La momentul zborului, Dumitru Prunariu a fost cel de-al 103-lea cosmonaut al lumii. Pentru misiunea Soiuz 40, cosmonauţii Leonid Popov şi Dumitru Prunariu au fost decoraţi în acelaşi an cu Ordinul Erou al URSS de preşedintele sovietic Leonid Brejnev.

Uniunea Astronomică Internaţională a decis în aprilie 2017 să dea unui asteroid numele fostului cosmonaut român. Asteroidul (10707) Prunariu a fost descoperit în 24 octombrie 1981. Cu un diametru de 6.0 km şi semiaxa mare de 2.431 U.A., acest asteroid face o rotaţie în jurul Soarelui în 1385 de zile.

La 21 iulie 2019, municipalitatea braşoveană a inaugurat oficial, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la prima aselenizare, Planetariul din Braşov şi a dat numele de „Dumitru Prunariu” acestui obiectiv aflat la câteva sute de metri de locul naşterii sale. Am avut plăcerea să fiu de față la acest eveniment și să-i strâng mâna unicului nostru „călător printre aștri”! 

Surse:

Dumitru-Dorin Prunariu - biografia unui cosmonaut, Annie Muscă, Editura Adevărul, 2012 

http://www.formula-as.ro/2009/861/lumea-romaneasca-24/povestea-unui-navigator-printre-stele-dumitru-dorin-prunariu-10908

https://radioromaniacultural.ro/radio-romania-88-dumitru-prunariu-primul-cosmonaut-roman/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/19/romani-celebri-dumitru-prunariu-singurul-roman-care-a-zburat-in-spatiul-cosm ic--147297

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai1998: În această zi, a murit Frank Sinatra, cântăreţ şi actor de cinema american. Începându-şi cariera muzicală în plină eră a Swing-ului, împreună cu Harry James şi Tommy Dorsey, Sinatra a debutat în cariera solo în anii ’40, înregistrând o notă ascendentă în 1954, după ce a câştigat un Premiu Oscar pentru cel mai bun rol secundar în filmul „From Here to Eternity” (r. Fred Zinnemann). A semnat un contract cu casa de discuri Capitol Records, lansând câteva albume foarte apreciate de critici („In the Wee Small Hours”, „Songs for Swingin’ Lovers”, „Come Fly with Me”, „Only the Lonely” şi „Nice ‘n’ Easy”).Sinatra a părăsit Capitol pentru a-şi forma propria lui casă de discuri – Reprise Records. A avut succes cu albume ca „ Ring-A-Ding-Ding”, “Sinatra at the Sands” şi “Francis Albert Sinatra & Antonio Carlos Jobim”, a întreprins o sumedenie de turnee mondiale şi a intrat într-o strânsă prietenie cu grupul muzical Rat Pack (alcătuit din Dean Martin, Sammy Davis Jr., Peter Lawford şi Joey Bishop) şi chiar cu preşedintele John F. Kennedy, la începutul anilor ’60.

Născut pe Strada Monroe, la numărul 415, în oraşul Hoboken din statul american New Jersey, Frank Sinatra a fost singurul copil al unui boxer şi pompier sicilian, Anthony Martin Sinatra (1894 – 1969), şi al unei moaşe genoveze – Natalie „Dolly” Sinatra, născută Garaventa (1896 – 1977).Părinţii lui emigrează în Statele Unite în anul 1895, respectiv în 1897. Sinatra a avut complicaţii la naştere şi astfel a suferit unele cicatrici permanente pe lobul stâng al urechii, pe obraz şi pe gât şi a avut timpanul perforat. În anii ’30, Sinatra a început să cânte în public, mai întâi la petrecerile familiei şi apoi în cluburi locale. După ce a văzut un spectacol al lui Bing Crosby se decide să facă o profesie din cântat. Acest lucru a cauzat unele discuţii tensionate cu părinţii, fapt ce a dus la plecarea lui de acasă la vârsta de numai 17 ani, lucrând la început ca distribuitor de ziare, iar apoi ca reporter la publicaţia Hudson Observer.

În 1935, cu ajutorul mamei sale, este cooptat în grupul vocal local „The Three Flashes”. Cu Sinatra în componenţă, grupul devine cunoscut sub numele de „Hoboken Four” şi reuşeşte să-l impresioneze pe Edward Bowes, gazda show-ului de televiziune „Major Bowes Amateur Hour”, câştigând primul loc al unui concurs desfăşurat în cadrul acestuia şi un contract pe 6 luni.Sinatra nu se înţelege, însă, prea bine cu membrii grupului şi se întoarce acasă la sfârşitul anului 1935. 

Tot mama sa este cea care îi găseşte un alt loc de muncă la Rustic Cabin în Englewood, New Jersey – unde era chelner, cântăreţ şi maestru de ceremonii (MC). Cu toate acestea, într-o seară a anului 1935, destinul său avea să ia o turnură neaşteptată. Pornind radioul, a auzit vocea lui Bing Crosby, unul dintre cei mai renumiţi cântăreţi americani din acele vremuri, interpretând una dintre celebrele sale melodii, moment în care a luat o decizie care avea, peste ani, să schimbe total cursul şi evoluţia muzicii. Chiar pe acordurile muzicii lui Crosby, Sinatra avea să ia o decizie capitală: să renunţe definitiv la viaţa de până atunci pentru a se dedica întrutotul muzicii. Neavând nici măcar cea mai mică idee despre notele muzicale (singurul său contact cu muzica fiind cântatul la „ukulele” – o chitară de dimensiuni foarte mici), fără să fi luat în viaţa lui o lecţie de canto şi având şi timpanul perforat, Sinatra s-a lovit puternic de realităţile vieţii, având parte de un început dezastruos, în faţa căruia orice persoană ar capitula. În pofida tuturor neajunsurilor, a manifestat o ambiţie incredibilă, bazându-se şi pe firea sa abilă şi descurcăreaţă. Dovedind o perseverenţă ieşită din comun, acesta nu şi-a abandonat visul şi a continuat să cânte, având parcă, undeva, în mintea sa, certitudinea că va reuşi.

Pe 18 martie 1939, Sinatra face primele înregistrări ale unui cântec intitulat „Our Love” cu orchestra lui Frank Mane. În aceeaşi perioadă, este angajat în orchestra lui Harry James, care-i şi propune o schimbare de nume, în Frankie Satin, Sinatra refuzând, însă, acest nume. După unele nemulţumiri cu orchestra lui James, Sinatra se alătură lui Tommy Dorsey până în anul 1942.Contractul lui Sinatra cu Tommy Dorsey era, însă unul destul de neprofitabil, Dorsey luând o treime din câştigurile lui.În 1941, Sinatra a înregistrat 29 de piese şi a fost numit „Cel mai bun cântăreţ al anului” de revista Billboard. În anul 1943, Sinatra semnează un contract ca artist solo cu casa de discuri Columbia Records, având iniţial un succes enorm, venit chiar în timpul revoltei muzicienilor din anii ’42 – ’44. Sinatra a înregistrat unul dintre cele mai mari hituri ale sale „Saturday Night (Is the Loneliest Night of the Week)”, moment în care „Sinatra-mania” devine oficială. În perioada 1940 – 1943, scoate nu mai puţin de 23 de cântece, toate pe locuri de frunte în topuri, devenind cunoscut ca „Vocea”.

Din 1944, Sinatra începe să se gândească serios şi la o carieră în cinematografie, semnând un contract pe șapte ani cu compania americană independentă Radio-Keith-Orpheum Pictures. A fost observat de Louis B. Mayer, producător de film din „Epoca de Aur” a Hollywood-ului, care-i cumpără contractul de la RKO şi-i măreşte salariul de la 25.000 la 130.000 de dolari pe film şi îi obţine un contract de 1,5 milioane de dolari cu cei de la studiourile Metro-Goldwyn-Mayer (MGM). În foarte scurt timp, Sinatra devine un star de cinema, dând astfel startul la imaginea fetelor îndrăgostite, care ţipă de bucurie la vederea artiştilor (anticipând parcă reacţii similare cu cele pentru Elvis Presley sau The Beatles). 

Caricaturile cu chipul lui Sinatra erau teme recurente în multe culturi pop ale timpului. Până în 1946, Sinatra ajunge să aibă chiar şi 45 de spectacole pe săptămână. Pe 4 martie, în acelaşi an, lansează albumul de debut „The Voice of Frank Sinatra”. La finele anului 1948, Sinatra începe să simtă că direcţia carierei sale se îndreaptă spre o pantă descendentă, fapt confirmat şi de poziţia numărul 4 în topul publicaţiei „DownBeat” a celor mai populari cântăreţi (după Billy Eckstine (1914 – 1993), Frankie Laine (1913 – 2007) şi Bob Crosby (1913 – 1993)). Constatând că nu mai vinde la fel de multe discuri încearcă o nouă abordare muzicală, înregistrând câteva piese gospel.După o absenţă de doi ani, pe 12 ianuarie 1950, Sinatra revine pe scenă într-un concert în Hartford, Connecticut, iar pe 7 octombrie 1950, „The Frank Sinatra Show”, are premiera la televiziunea americană CBS. Pe data de 7 noiembrie 1951, Sinatra se căsătoreşte cu actriţa Ava Gardner (1922-1990), având cu aceasta o relaţie tumultoasă, ascensiunea în carieră a soţiei părând să coincidă cu declinul celei a lui Sinatra.Cei doi se despart în 1953 şi divorţează patru ani mai târziu. 

În iulie 1958, Sinatra cântă la un concert caritabil în Monte Carlo, unde lucrează pentru prima oară cu Quincy Jones (n. 1933). Relaţia lor profesională avea să dureze până în anii 80’, însă prietenia, până la moartea lui Sinatra. În 1960, Sinatra fonda Reprise Records, fiind lăsat să înregistreze aici simultan cu contractul său de la Capitol Records, expirat, de altfel, în 1962. La începutul anilor ′60, Sinatra înregistrează piese într-un ritm furios, am putea spune, scoţând circa 14 albume în mai puţin de doi ani (1961-1963). Este creditat (deşi, nu cu foarte mare exactitate) cu inventarea „albumului conceptual”, adică un disc cu melodii construite în jurul unei singure teme sau stări de spirit.

De-a lungul timpului au existat numeroase controverse cu privire la genul muzical pe care Sinatra îl practica. Deşi unii îl apreciau ca fiind un „crooner” (cântăreţ de balade, interpretând într-o manieră specifică vremii), acesta nu accepta o astfel de caracterizare a modului său interpretativ. Stilul care l-a consacrat pe Frank Sinatra evocă însă un jazz uşor „metamorfozat”, pe care artistul l-a îmbinat atât cu influenţe baladice şi pop, cât şi (paradoxal) cu genul swing, o „subdiviziune” a jazz-ului care punea accentul pe ritmicitate şi improvizaţie, adăugând şi o uşoară nuanţă de bel canto, fapt care a conferit muzicii sale un aer deosebit. Astfel, acesta se diferenţia de stilul ceva mai clasic a lui Bing Crosby şi izbutea, totodată, să confere muzicii sale o nuanţă aparte, ceva mai personală şi mult mai rafinată, fapt ce a dus, în timp, la acapararea atenţiei şi aprecierii unei lumi întregi şi l-a transformat pe Frankie într-un adevărat „gentleman vocal”. Acest stil i-a adus lui Sinatra, pe lângă evidenta consacrare muzicală, şi ceva în plus. Primul showman care şi-a manageriat cariera artistică la cel mai înalt nivel, Sinatra a fost idolul şi mentorul unei întregi generaţii de artişti.

Succesul a continuat neabătut pentru Sinatra până în anul 1948. Ulterior, Sinatra a înregistrat o scădere bruscă în popularitate, atât în topuri, cât şi în rândul presei, poate – sau mai ales – din cauza reticenţei sale de a-şi schimba stilul de interpretare şi de a evolua muzical. Aceasta a fost de altfel şi perioada în care publicul începe să afle, din păcate, şi despre contactele lui Sinatra cu figuri ale crimei organizate, ca Lucky Luciano şi Joe Fischetti. A existat, de asemenea, incidentul, relatat pe larg, din care a rezultat şi un proces, în care Sinatra a lovit un reprezentant al presei de scandal, pe nume Lee Mortimer, acţiune pentru care Sinatra a primit, ulterior, unele discreditări, întrucât a fost dezvăluit faptul că Mortimer colabora cu FBI-ul pentru a-l discredita pe marele Frank Sinatra. Oricare ar fi cauza, Sinatra a început o perioadă de cinci ani de declin în plan profesional şi de depresie în cel personal. Criticii săi mai duri recunosc că asocierea lui Sinatra cu lumea interlopă a fost în mare măsură una de servitute involuntară, dar nu există nicio îndoială că fraternizarea lui cu persoane notorii, cum ar fi Sam Giancana (cu care a avut se pare cea mai mediatizată legătură), a dus la erodarea popularităţii sale şi la punerea în pericol a prietenilor săi din sfera politică.

Din cauza faptului că ani la rând cânta şi câte o sută de melodii pe zi, Sinatra şi-a pierdut vocea complet timp de mai multe luni, în 1950, din cauza unei hemoragii la corzile vocale. Divorţul de prima sa soţie, Nancy, în 1951, şi căsătoria furtunoasă cu actriţa Ava Gardner i-au afectat în continuare reputaţia. În plus, noul preşedinte al Columbia Records, Mitch Miller, l-a ademenit pe Sinatra să înregistreze mai multe melodii noi, dar banale, care i-au compromis şi mai mult credibilitatea artistică. În 1952, contractul cu Columbia nu a mai fost reînnoit, show-ul de televiziune a fost anulat, iar Sinatra era deja considerat un fost mare artist. În mod ironic, mai multe înregistrări ale lui Sinatra din această perioadă sunt considerate acum printre cele mai bune piese, cum ar fi strălucitoarele „Mad About You”, „Nevertheless”, „Birth of the Blues” şi, în special, înregistrarea din 1951, „I′m a Fool to Want you”.În această perioadă, Sinatra devine un apropiat al familiei Kennedy, prieten şi puternic susţinător al viitorului preşedinte democrat John F. Kennedy. Pe 24 martie1962, însă, prietenia dintre Sinatra şi Kennedy începe să se „răcească”, atingând punctul critic în timpul unei vizite a preşedintelui în California, prilej cu care Kennedy decide să înnopteze în casa lui Bing Crosby, marele său rival şi republican convins, în detrimentul acestuia. Vădit deranjat de situaţie, Sinatra se declară din acel moment, „cu durere în inimă”, susţinător al Partidului Republican, refuzând orice altă colaborare cu preşedintele.

Din acel moment, Frankie îi va susţine, rând pe rând, pe toţi preşedinţii americani de „origine” republicană, de la Richard Nixon până la Ronald Reagan sau George Bush. Drept urmare, în vara anului 1970, Sinatra îşi declară susţinerea pentru candidatul republican, Ronald Reagan, la funcţia de Guvernator al Californiei. Devenit preşedinte, Reagan avea să-i acorde lui Sinatra, în anul 1985, Medalia Prezidenţială a Libertăţii, cea mai importantă distincţie civilă a naţiunii. Primul film al lui Sinatra din această perioadă, „Dirty Dingus Magee”, a fost lansat tot în 1970. Bilanţul carierei sale cinematografice este unul greu de egalat. În total, Frankie şi-a jucat propriul rol în nu mai puţin de 136 de producţii cinematografice şi de televiziune, precum şi alte roluri în 65 de filme, vocea sa apărând pe coloanele sonore a 173 de producţii. Însă, cu toate acestea, pentru Sinatra actoria a reprezentat mai mult un hobby decât o ocupaţie de sine stătătoare, aşa cum tocmai el declara într-un interviu. Interpretarea sa a fost universal lăudată, lucru care i-a adus un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar. Sinatra a devenit una dintre vedetele de film de top din anii 1950 şi ’60, dând unele dintre cele mai valoroase roluri în filme precum: „Suddenly” (1954), „Young at Heart” (1954), „The Man with the Golden Arm” (1955, pentru care a fost nominalizat la premiile Academiei pentru cel mai bun actor), „Guys and dolls” (1955), „The Joker is Wild” (1957), „Pal Joey” (1957), şi „Some Came Running” (1958). Dar thriller-ul politic „The Manchurian Candidate” (1962) este, probabil, cel mai bun film al lui Sinatra, oferind cea mai interesantă prestaţie a sa. Cu posibila excepţie a lui Bing Crosby, niciun alt artist american nu a atins un asemenea nivel de respect şi popularitate, atât ca solist cât şi ca actor. 

Deşi se spune că Sinatra a încetat să mai ia în serios cinematografia după „Manchurian Candidate”, din cauza plictisitorului proces al filmărilor, lista rolurilor sale rămâne una impresionantă, în ultimii ani, fiind memorabil în „The Detective” (1968) şi „The First Deadly Sin” (1980). În asociere cu Warner Bros, care a cumpărat mai târziu Reprise Records, Sinatra a înfiinţat propria companie de producţie de film independent, Artanis.Pe 12 iunie 1971, la un concert caritabil în Hollywood, la vârsta de 55 de ani, Sinatra îşi anunţa retragerea după 36 de ani de show-business. În 1973, însă, după numeroase cereri de a înregistra măcar un ultim album, Sinatra a revenit cu un nou disc şi un show de televiziune, ambele purtând numele, „Ol’ Blue Eyes Is Back”. Pe 6 ianuarie 1977, mama sa moare într-un accident aviatic, fapt care a avut un profund efect asupra lui, reîntorcându-se la catolicism. În 1979, în faţa piramidelor din Egipt, Sinatra susţine un concert pentru preşedintele egiptean Mohamed Anwar Al-Sadat. Întors în Las Vegas, continuă să susţină turnee, în ciuda problemelor de sănătate, care apar mai ales în prima parte a anilor ’90. Deşi nu se ştia exact de ce boală suferea, mulţi au presupus că este vorba despre Alzheimer.

În ultimele două decenii ca artist, şi-a ales proiectele cu mai multă atenţie şi a lansat şapte albume. Chiar dacă vocea lui, din ce în ce mai gravă şi mai grosieră, trăda abuzul de tutun şi alcool, Sinatra a învăţat să transforme aceste deficienţe vocale în forţe interpretative, dovadă stând unele dintre emoţionantele sale înregistrări târzii. A revenit la studioul de înregistrări (al Capitol Records) după o absenţă de aproape un deceniu pentru a înregistra „Duets” (1993) şi „Duets II” (1994), care îl asociau pe Sinatra cu mai mulţi cântăreţi contemporani populari, ca Barbra Streisand, Bono, Tony Bennett şi Aretha Franklin. Chiar dacă ultimii ani ai carierei explozive au fost marcaţi de numărul tot mai scăzut de imprimări şi de retragerea din industria cinematografică, Sinatra s-a concentrat, în schimb, pe performanţele live dând sute de concerte internaţionale de la sfârşitul anilor ′70 şi până în 1995, când a avut loc ultima sa apariţie pe scenă. Deşi suferea de pierderi de memorie şi o vădită slăbiciune fizică, pe parcursul ultimilor săi ani Sinatra a rămas un om „de spectacol” convingător până la capăt.

Pe 14 mai 1998, Frank Sinatra a murit, la Los Angeles, în urma unui atac de cord. Cu o carieră în show-biz, care a durat mai bine de 50 de ani, dar care dăinuie şi astăzi (şi poate multe generaţii de acum înainte), Sinatra poate fi cel mai bine „explicat” prin propriile lui cuvinte: „Când cânt sunt cel mai cinstit om de pe pământ”. Probabil Sinatra va rămâne mereu un subiect de controversă, în mare parte din cauza asocierii sale cu nume grele din lumea rău famată şi a atitudinii de multe ori beligerante faţă de reprezentanţii mass-media. Cele peste 1.400 de înregistrări pe care le-a făcut în timpul unei cariere impresionante sunt considerate de mulţi critici ca cel mai important şi cuprinzător ansamblu „de lucru” din muzica vocală populară americană. Celebru pentru că făcea lucrurile numai în felul lui şi pentru că era exact opusul unei persoane calme, Sinatra a avut o viaţă extrem de interesantă, plină de fapte nebune şi poveşti ciudate.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Frank-Sinatra

http://www.cinemarx.ro/persoane/Frank-Sinatra-7497.html?biografie

https://www.imdb.com/name/nm0000069/bio

https://www.allmusic.com/artist/frank-sinatra-mn0000792507/biography

https://radioromaniacultural.ro/portret-frank-sinatra-un-simbol-al-culturii-americane-un-idol-al-lumii-intregi/

http://biografiicantareti.blogspot.com/2008/12/biografie-frank-sinatra.html

https://www.thefamouspeople.com/profiles/francis-albert-sinatra-1419.php

http://www.rador.ro/2015/12/12/frank -sinatra-omul-si-mitul/