$&&

 „Momeala” vrăjmașului – când ajungem să pierdem dragostea crezând că apărăm adevărul

Uneori ne imaginăm că ispita trebuie să vină întotdeauna zgomotos, sub forma unui păcat mare, evident, pe care îl putem recunoaște imediat și de care știm că trebuie să ne ferim, însă cele mai primejdioase încercări pot veni tocmai prin lucrurile mărunte, printr-un cuvânt care ne-a deranjat, printr-o observație pe care nu am putut să o trecem cu vederea, prin dorința de a demonstra că noi avem dreptate sau prin judecarea celui de lângă noi.

Vrăjmașul nu trebuie întotdeauna să-l convingă pe omul credincios să renunțe la Dumnezeu. Uneori îi este suficient să-l facă să se certe cu fratele său în numele lui Dumnezeu.

Aici se ascunde una dintre cele mai subtile capcane ale vieții duhovnicești.

Omul poate continua să meargă la biserică, să postească, să se roage, să citească, să vorbească despre credință și chiar să creadă cu sinceritate că apără adevărul, dar, încetul cu încetul, în inima lui să se strecoare mânia, orgoliul și dorința de a-l pune pe celălalt la punct. Și atunci apare întrebarea pe care fiecare dintre noi ar trebui să avem curajul să ne-o punem: dacă pentru a apăra adevărul am pierdut dragostea, ce anume am apărat de fapt?

De aici pot începe certurile pentru lucruri care, privite de la distanță, par aproape neînsemnate: cine a făcut un anumit gest în timpul rugăciunii, cine a cântat într-un anumit fel la strană, cum s-a îmbrăcat cineva când a venit la biserică, ce a spus un preot, cum s-a organizat o slujbă sau o procesiune, cine respectă „mai corect” o anumită rânduială.

Lucrul mic devine mare pentru că în spatele lui se așază mândria.

Și atunci nu mai discutăm pentru a înțelege, ci pentru a învinge. Nu mai ascultăm, ci așteptăm momentul în care putem răspunde. Nu mai încercăm să-l câștigăm pe fratele nostru prin dragoste, ci încercăm să demonstrăm că el greșește și noi avem dreptate.

Aceasta este „momeala”.

Vrăjmașul aruncă un lucru neînsemnat între doi oameni și așteaptă. Unul răspunde. Celălalt se simte atacat. Primul ridică tonul. Al doilea răspunde și mai apăsat. Se spun cuvinte care nu mai pot fi luate înapoi, iar după puțin timp nimeni nu-și mai amintește de la ce a început totul.

Rămâne doar rana.

Iar lucrul acesta se poate întâmpla oriunde: între soți, între părinți și copii, între prieteni, între vecini și, poate cel mai dureros, chiar între oameni care mărturisesc aceeași credință și se roagă aceluiași Dumnezeu.

Există însă un semn simplu după care ne putem cerceta sufletul. Dacă presupusa noastră „râvnă pentru adevăr” ne lasă plini de ură, tulburare, dispreț și dorință de răzbunare, atunci trebuie să ne întrebăm cu seriozitate ce se întâmplă în inima noastră.

Adevărul nu are nevoie de ura noastră pentru a rămâne adevăr.

Uneori cea mai grea biruință nu este să-i răspunzi celui care te-a provocat, ci să taci.

Să închizi telefonul fără să scrii acel comentariu.

Să nu răspunzi imediat cuvântului care te-a rănit.

Să spui în taină:

„Doamne, luminează-mă să nu mușc momeala.”

Nu orice luptă trebuie purtată și nu orice provocare merită un răspuns. Uneori omul care tace nu este cel care a pierdut disputa, ci singurul care a înțeles ce era cu adevărat în joc.

Pentru că poți câștiga o ceartă și pierde un om.

Poți demonstra că ai dreptate și pierde pacea.

Poți avea ultimul cuvânt și, totuși, să rămâi cu sufletul tulburat.

Într-o lume în care oamenii sunt împinși atât de ușor unii împotriva altora, poate că una dintre cele mai mari forme de rezistență creștină rămâne tocmai aceasta: să nu permitem nimănui să ne învețe să urâm.

Să păstrăm adevărul fără cruzime, credința fără mândrie, râvna fără mânie și, mai presus de toate, dragostea.

Pentru că porunca lui Hristos nu a fost: „Dovediți tuturor că aveți dreptate”, ci:

„Să vă iubiți unii pe alții.”

Iar uneori cea mai mare victorie asupra vrăjmașului se petrece fără ca nimeni să o vadă: în clipa în care ai fi putut răni și ai ales să ierți, ai fi putut judeca și ai ales să te rogi, ai fi putut răspunde și ai ales pacea.

Câte dintre certurile noastre ar mai exista astăzi dacă, înainte de a răspunde, ne-am întreba: „Apăr adevărul sau îmi apăr orgoliul?”

#Credință #Ortodoxie #ViațăDuhovnicească #IubireaAproapelui #Smerenie #Rugăciune #Pace #Iertare #LuptaD uhovnicească #GândPentruSuflet

&&&

 Crăciunul în care am aflat că eram săraci

Nu voi uita niciodată Crăciunul din acel an. Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea șaisprezece, iar Jeni nu împlinise încă optsprezece. Eram doar noi trei și mama, pentru că tata murise cu cinci ani înainte, într-un accident la mină, lăsând în urmă o casă în care banii erau puțini, dar în care, până atunci, nimeni nu se gândise vreodată că ar fi sărac.

Cu o lună înainte de Crăciun, preotul bisericii noastre a anunțat că se va face o colectă specială pentru cea mai săracă familie din comunitate. Ne-a îndemnat pe fiecare să economisim cât putem timp de o lună, iar banii urmau să fie oferiți familiei pe care cei din comitet o considerau cea mai lipsită de ajutor.

În seara aceea, mama ne-a strâns pe toate în jurul mesei și ne-a întrebat ce am putea face.

Planul ei a fost simplu: timp de o lună să mâncăm aproape numai cartofi. În felul acesta puteam economisi trei sute de lei. Dacă nu mai aprindeam becul seara și stăteam împreună pe întuneric, mai puteam strânge încă o sută.

Maria și cu mine am început să facem curățenie prin casele unor oameni mai înstăriți, iar Jeni confecționa felicitări și încerca să le vândă.

Serile acelea, petrecute aproape în întuneric, au devenit pentru noi cele mai frumoase seri ale lunii. Vorbeam despre familia necunoscută care urma să primească banii și ne imaginam chipurile lor atunci când aveau să afle că cineva se gândise la ei.

Nu ne plângeam că mâncam mereu cartofi. Nu ne deranja că stingeam lumina. Fiecare bănuț pus deoparte ne făcea să ne simțim mai bogate.

Cu o zi înainte de Crăciun, eu și Maria am mers la magazin și am schimbat banii în bancnote noi, pentru că așa învățaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu: ce este mai frumos și mai bun.

Când ne-am întors acasă, aveam opt sute de lei.

Opt bancnote de câte o sută.

Niciodată nu mai avuseserăm în mâini atât de mulți bani.

Nu ne păsa că nu aveam haine noi pentru Crăciun, că pantofii erau uzați sau că masa noastră nu urma să fie una bogată. Eram atât de fericite, încât în noaptea aceea aproape că nu am dormit, așteptând dimineața.

În ziua de Crăciun ploua torențial.

Nu aveam umbrelă, iar biserica era la aproape doi kilometri de casă, dar nimic nu ne-ar fi putut opri. Jeni avea găuri în pantofi și își pusese hârtie înăuntru ca să nu-i fie frig, însă după câteva minute de mers prin ploaie hârtia s-a udat, iar picioarele ei erau leoarcă.

Când am ajuns la biserică, rochiile noastre erau umede, pantofii murdari, iar câteva fete din cor au râs de hainele noastre vechi.

Dar nu ne-a păsat.

Noi aveam banii în mâini.

În ochii noștri, eram bogate.

Când a venit momentul colectei, mama a pus cinci sute de lei, iar noi trei am pus fiecare câte o bancnotă de o sută.

Pe drumul spre casă cântam.

La prânz, mama ne-a pregătit o adevărată sărbătoare: cumpărase zece ouă, le fiersese și le-am mâncat alături de cartofi prăjiți. Pentru noi era un ospăț. Era Crăciunul, eram împreună și eram fericite.

Pe la ora trei după-amiaza, cineva a bătut la ușă.

Era preotul.

A chemat-o pe mama afară și i-a spus câteva cuvinte, apoi i-a întins un plic.

Când mama a intrat din nou în casă, era albă la față.

Ținea plicul strâns în mână și nu spunea nimic.

Am întrebat-o ce se întâmplase, însă aproape o jumătate de oră nu a fost în stare să-l deschidă.

În cele din urmă a desfăcut plicul.

Înăuntru erau opt bancnote de câte o sută de lei și patruzeci de bancnote de câte zece lei.

În total, o mie două sute de lei.

Nimeni nu a spus nimic.

Ne uitam toate spre podea.

Cu doar câteva ore înainte ne simțiserăm cele mai bogate fete din lume pentru că reușiserăm să dăm opt sute de lei unei familii sărace.

Acum înțelegeam.

Familia aceea eram noi.

Pentru prima dată în viață, cineva ne spusese, fără să folosească vreun cuvânt, că eram sărace.

Până atunci nu ne gândiserăm niciodată astfel la noi.

Aveam cartofi de mâncare și ni se părea că suntem norocoase, pentru că alții poate nu aveau nici atât. Aveam o mamă extraordinară și știam că există copii care nu mai aveau mamă. Eram trei surori și ne aveam una pe alta, în timp ce alte case erau tăcute și goale.

Știam că nu avem lucrurile pe care le aveau alții, dar niciodată nu ne consideraserăm sărace.

Până în acel Crăciun.

Săptămâna următoare, în casa noastră s-a vorbit foarte puțin. Rușinea se așezase peste noi ca o pătură grea. Nu mai voiam să mergem la biserică, pentru că acum știam cum ne priveau ceilalți.

Mama însă nu ne-a lăsat să rămânem acasă.

La un moment dat ne-a întrebat:

— Ce facem cu cei 1.200 de lei?

Niciuna dintre noi nu știa ce să răspundă.

Nu știam ce fac oamenii săraci cu banii, pentru simplul motiv că, până atunci, nu știuserăm că și noi eram printre ei.

Și poate cea mai dureroasă ironie a acelui Crăciun a rămas aceasta: aproximativ optzeci de oameni strânseseră 1.200 de lei pentru cea mai săracă familie din biserică, iar dintre acei bani, 800 fuseseră dăruiți chiar de familia pe care ei o consideraseră cea mai săracă.

Uneori sărăcia nu se măsoară prin ceea ce ai în casă, ci prin felul în care te privește lumea, iar bogăția adevărată poate locui tocmai acolo unde nimeni nu se gândește să o caute.

Tu ce crezi: cine era, de fapt, cel mai bogat în povestea aceasta?

#Crăciun #PovesteDeSuflet #Generozitate #Bunătate #Familie #Credință #Dăru ire #LecțieDeViață #PildePentruSuflet #VictorPustan

&&&

 Țăranul, copilul și un bine care s-a întors peste ani

De mai bine de un secol circulă o poveste frumoasă despre două familii ale căror destine s-ar fi întâlnit într-un mod atât de neașteptat, încât întâmplarea a ajuns să fie povestită din generație în generație ca o lecție despre bunătate, recunoștință și felul misterios în care binele făcut unui om poate ajunge, uneori, mult mai departe decât ne-am fi putut imagina.

Legenda spune că, într-o zi, într-o regiune rurală a Scoției, un fermier se întorcea de la muncă atunci când auzi un strigăt disperat venind din apropierea unei mlaștini.

Lăsă totul și alergă spre locul de unde venea vocea.

În noroi se zbătea un băiat.

Copilul se afunda tot mai mult și, cu fiecare încercare de a se elibera, părea că mlaștina îl trage și mai adânc, însă fermierul nu stătu nicio clipă pe gânduri, găsi o creangă suficient de puternică, se apropie cât putu de mult și, după câteva clipe de luptă, reuși să-l tragă la mal.

Băiatul era ud, murdar și îngrozit, dar trăia.

— Vino cu mine acasă, îi spuse fermierul. Trebuie să te încălzești.

Copilul îi mulțumi, însă îi explică faptul că tatăl său îl aștepta și că trebuia să se întoarcă.

Apoi plecă.

Pentru fermier, povestea se terminase acolo.

Salvase un copil pentru că un copil avea nevoie de ajutor, nu pentru bani, răsplată sau recunoștință.

Numai că, în dimineața următoare, în fața casei sale modeste se opri o trăsură elegantă.

Din ea coborî un gentleman bogat.

— Dumneata ești omul care ieri mi-a salvat fiul?

— Da, domnule.

Bărbatul îi întinse o recompensă, dar fermierul refuză.

— Nu pot primi bani pentru asta. Am făcut ceea ce trebuia să fac.

Gentlemanul insistă.

Fermierul refuză din nou.

În timp ce cei doi vorbeau, din casă apăru un băiat.

— Este fiul dumitale? întrebă străinul.

Fermierul îl privi și zâmbi.

— Da. Este băiatul meu.

Atunci gentlemanul îi făcu o propunere neașteptată.

— Dacă nu-mi permiți să te răsplătesc pentru ceea ce ai făcut pentru copilul meu, lasă-mă să fac ceva pentru copilul tău. Vreau să-i plătesc studiile și să-i ofer șansa la educația pe care aș oferi-o propriului meu fiu.

Fermierul ar fi acceptat.

Iar copilul său ar fi plecat la studii.

Anii ar fi trecut, iar acel băiat scoțian ar fi devenit unul dintre cei mai cunoscuți oameni de știință ai secolului XX:

Alexander Fleming.

Omul care, în 1928, a descoperit penicilina și a deschis drumul unei revoluții medicale care avea să salveze nenumărate vieți.

Dar legenda nu se termină aici.

Ea spune că băiatul scos cândva din mlaștină era nimeni altul decât Winston Churchill, iar când, peste decenii, acesta s-ar fi îmbolnăvit grav de pneumonie, medicamentul descoperit de fiul fermierului i-ar fi salvat din nou viața.

Astfel, într-o extraordinară închidere a cercului, tatăl l-ar fi salvat pe Churchill din mlaștină, iar fiul l-ar fi salvat, peste ani, prin medicină.

Este o poveste aproape perfectă.

Atât de perfectă, încât milioane de oameni au crezut că trebuie să fie adevărată.

Numai că documentele istorice nu confirmă această întâlnire.

Nu există dovezi că tatăl lui Alexander Fleming l-ar fi salvat vreodată pe Winston Churchill dintr-o mlaștină și nici că familia Churchill ar fi plătit educația viitorului savant. Iar atunci când Churchill s-a îmbolnăvit grav de pneumonie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, relatările istorice indică tratamentul cu sulfamide, nu acea spectaculoasă salvare prin penicilina lui Fleming despre care vorbește legenda.

Și totuși, poate că tocmai aici povestea devine interesantă.

Nu pentru că ar trebui să confundăm legenda cu istoria, ci pentru că oamenii au continuat să o spună timp de generații datorită adevărului simplu pe care îl ascunde în spatele unei întâmplări inventate:

binele făcut fără să aștepți răsplată poate merge mai departe decât vei putea vedea vreodată.

Poate nu se va întoarce mâine.

Poate nu se va întoarce de la omul pe care l-ai ajutat.

Poate nici măcar nu vei afla vreodată ce a produs gestul tău.

Dar un copil ajutat astăzi poate deveni omul care va ajuta alți o mie de oameni mâine, un cuvânt bun poate opri pe cineva dintr-o hotărâre greșită, iar o mână întinsă într-o zi poate schimba un drum pe care noi nu vom ajunge niciodată să-l vedem până la capăt.

De aceea, povestea fermierului, a lui Fleming și a lui Churchill nu trebuie spusă ca un fapt istoric.

Trebuie spusă pentru ceea ce este:

o legendă frumoasă despre puterea binelui.

Pentru că nu avem nevoie să inventăm istoria pentru a crede în bunătate.

Este suficient să o practicăm.

Dacă ai ști că un singur gest făcut astăzi ar putea schimba viața unui om peste douăzeci de ani, cui ai întinde mâna?

#AlexanderFleming #WinstonCh urchill #PovestiCuTalC #LectiiDeViata #Bunatate #Omenie #Istorie #PovestiCareInspira #UnGestDeBunatate

$$$

 Emma „Grandma” Gatewood – bunica ce a cucerit munții cu o pereche de teniși

În anul 1955, pe potecile lungi și adesea nemiloase ale Appalachian Trail, drumeții întâlneau din când în când o femeie în vârstă, îmbrăcată simplu, cu teniși din pânză în picioare, un băț în mână și un sac din denim cusut chiar de ea aruncat peste umăr, iar cei care o priveau pentru prima dată probabil că nu și-ar fi imaginat că această femeie de 67 de ani urma să intre în istorie.

Numele ei era Emma Rowena Gatewood, dar lumea avea să o cunoască drept „Grandma Gatewood”.

Emma se născuse la 25 octombrie 1887, în Guyan Township, Ohio, într-o familie modestă, iar copilăria ei nu fusese una în care oamenii să vorbească despre aventuri, libertate sau împlinirea visurilor, ci despre muncă, supraviețuire și responsabilități.

La numai douăzeci de ani s-a căsătorit cu Perry Clayton Gatewood.

Avea să nască și să crească unsprezece copii.

Dincolo de imaginea unei familii numeroase se ascundea însă o viață grea, pentru că mariajul ei a fost marcat de violență și abuz, iar Emma a suportat ani întregi o existență în care libertatea părea un lux imposibil.

Într-o epocă în care divorțul era încă privit cu suspiciune, mai ales într-o comunitate rurală conservatoare, Emma a găsit în cele din urmă puterea să plece.

Poate că atunci a început, fără să știe, adevărata ei călătorie.

Ani mai târziu, după ce copiii crescuseră și viața îi lăsase pentru prima dată ceva ce semăna cu timp pentru ea însăși, Emma a citit într-o revistă despre Appalachian Trail, uriașul traseu care străbate munții din estul Statelor Unite, din Georgia până în Maine.

Pentru cei mai mulți oameni ar fi rămas doar un articol interesant.

Pentru Emma a devenit o provocare.

Nu avea echipament sofisticat.

Nu avea bocanci profesionali, cort modern, haine tehnice sau rucsacuri performante.

Avea însă ceva ce nu putea fi cumpărat din niciun magazin: încăpățânarea unui om care trecuse deja prin lucruri mult mai grele decât un munte.

În 1955, la 67 de ani, a pornit la drum.

Echipamentul ei părea aproape neverosimil pentru standardele de astăzi: un sac simplu din denim, confecționat chiar de ea, o bucată de plastic folosită drept adăpost, un băț și teniși din pânză.

Atât.

Pe traseu a întâlnit ploi, căldură, frig, poteci acoperite de noroi, animale sălbatice și zile în care singurătatea devenea aproape la fel de grea precum distanța.

Uneori dormea afară.

Alteori primea adăpost sau mâncare de la oameni întâlniți pe drum.

Dar continua să meargă.

Pas după pas.

Zi după zi.

În spatele ei nu se afla doar o femeie care străbătea un traseu.

Se afla o mamă a unsprezece copii care supraviețuise unei căsnicii grele, unei vieți de muncă și unei epoci în care femeilor li se spunea adesea ce nu pot face.

După 146 de zile, Emma a ajuns la capăt.

Femeia pe care cineva ar fi putut-o considera prea bătrână pentru asemenea aventuri devenise prima femeie cunoscută care străbătuse singură, într-o singură călătorie, întregul Appalachian Trail.

Presa a descoperit-o.

Au apărut articole.

Fotografiile ei au început să circule.

Și numele „Grandma Gatewood” a devenit cunoscut în America.

Dar Emma nu era femeia care să considere că un lucru imposibil trebuie făcut o singură dată.

S-a întors.

În 1960, la 72 de ani, a parcurs din nou traseul.

Mai târziu avea să îl finalizeze pentru a treia oară, devenind prima persoană cunoscută care a reușit această performanță de trei ori.

Și nici atunci nu s-a oprit.

La o vârstă la care mulți oameni consideră că marile aventuri aparțin trecutului, Emma continua să meargă kilometru după kilometru, demonstrând că trupul poate îmbătrâni, dar curajul nu are neapărat aceeași vârstă.

Minimalismul ei a devenit aproape legendar.

Într-o vreme în care industria echipamentelor de drumeție avea să se dezvolte spectaculos, Grandma Gatewood demonstra că uneori oamenii cară cu ei mult mai multe lucruri decât au nevoie.

Ea purta puțin.

Dar mergea departe.

Foarte departe.

Povestea ei a ajuns în ziare și emisiuni de televiziune, iar femeia simplă din Ohio a devenit, fără să-și fi propus, o inspirație pentru generații întregi de drumeți.

A murit la 4 iunie 1973, la vârsta de 85 de ani.

Dar traseele au continuat să-i poarte numele.

În Ohio există astăzi un traseu memorial dedicat ei, iar povestea sa a fost readusă în atenția publicului și prin biografia „Grandma Gatewood’s Walk”, scrisă de jurnalistul Ben Montgomery.

Dincolo de recorduri însă, poate că partea cea mai puternică a poveștii Emmei Gatewood nu se află în numărul kilometrilor parcurși.

Se află în ceea ce făcuse înainte.

O femeie care trăise zeci de ani într-o viață grea a descoperit, la o vârstă la care societatea îi sugera probabil să se retragă, că mai exista un drum pe care nimeni nu-l putea parcurge în locul ei.

Și a plecat.

Nu pentru a demonstra că era mai puternică decât muntele.

Poate doar pentru a descoperi cât de puternică devenise ea însăși.

Uneori viața nu începe atunci când suntem tineri.

Uneori începe când avem curajul să ieșim din locul în care am rămas prea mult timp și să facem primul pas spre ceva ce ceilalți consideră imposibil.

Emma Gatewood avea 67 de ani când a făcut acel pas.

Și apoi a continuat să meargă.

Tu ai avea curajul să începi cea mai mare aventură a vieții tale la 67 de ani, atunci când ceilalți ți-ar spune că este deja prea târziu?

#EmmaGatewood #GrandmaGatewood #FemeiCareAuFăcutIstorie #AppalachianTrail #Curaj #Perseverență #PovesteAdev ărată #NiciodatăPreaTârziu #LecțieDeViață #PutereaUneiFemei

$$$

 Ecaterina de Medici – femeia care trebuia să nască regi

În portretele rămase peste secole, Ecaterina de Medici nu zâmbește aproape niciodată, iar chipul ei, încadrat de voaluri întunecate și de gulerele rigide ale epocii, pare să păstreze ceva din povara unei vieți în care puterea, maternitatea, moartea și frica s-au amestecat până când femeia din spatele coroanei a devenit aproape imposibil de despărțit de regina pe care istoria avea să o judece atât de aspru.

S-a născut la Florența, în 1519, în puternica familie Medici, dar începutul vieții sale nu a avut nimic din siguranța pe care numele familiei ar putea să o sugereze.

Și-a pierdut ambii părinți la numai câteva săptămâni după naștere.

Copilăria ei a fost marcată de instabilitatea politică din Florența, iar la numai paisprezece ani a fost trimisă în Franța pentru a se căsători cu Henric de Orléans, cel care avea să devină regele Henric al II-lea.

Era anul 1533.

Ecaterina avea paisprezece ani și intra într-o lume în care valoarea unei prințese nu era măsurată în primul rând prin ceea ce gândea, ceea ce simțea sau ceea ce își dorea, ci prin alianțele pe care le putea întări și, mai ales, prin copiii pe care îi putea aduce pe lume.

Iar copiii nu au venit.

A trecut un an.

Apoi altul.

Și încă unul.

Într-o curte regală în care continuitatea dinastiei era o problemă de stat, fiecare lună fără o sarcină devenea o amenințare pentru poziția Ecaterinei.

Nu era încă regină în acei primi ani, iar perspectiva ca mariajul să fie pus sub semnul întrebării devenea tot mai serioasă.

În același timp, exista o altă femeie.

Diane de Poitiers.

Mai în vârstă decât Henric, rafinată, inteligentă și extrem de influentă, Diane devenise marea iubire a viitorului rege și avea să rămână timp de ani întregi una dintre cele mai puternice prezențe din viața lui.

Henric îi oferea bijuterii, proprietăți și o influență extraordinară.

Ecaterina privea.

Și tăcea.

Trebuia să suporte nu numai lipsa copiilor, ci și existența unei amante regale pe care nu o putea îndepărta fără să-și pună propria poziție în pericol.

Iar în acea lume, unde un moștenitor putea decide soarta unei femei, Ecaterina a început să caute cu disperare o soluție.

Cronicile și relatările despre epocă vorbesc despre medici, remedii pentru fertilitate și numeroase încercări de a descoperi cauza pentru care căsnicia rămânea fără copii. Unele dintre poveștile mai spectaculoase despre tratamentele folosite au fost amplificate de-a lungul secolelor și trebuie privite cu prudență, însă disperarea cuplului de a obține un moștenitor a fost cât se poate de reală.

În cele din urmă, după aproximativ zece ani de căsătorie, totul s-a schimbat.

În 1544, Ecaterina a născut primul copil, pe Francisc.

Avea douăzeci și patru de ani.

După aproape un deceniu în care viitorul ei fusese amenințat de absența unui moștenitor, femeia despre care se crezuse că poate nu va avea niciodată copii avea să nască zece.

Șapte dintre ei au supraviețuit copilăriei timpurii.

Iar trei dintre fiii ei aveau să devină regi ai Franței:

Francisc al II-lea.

Carol al IX-lea.

Henric al III-lea.

Fiica ei Margareta avea să devină regină a Navarrei și, mai târziu, regină a Franței, rămânând în istorie sub numele popular de „Regina Margot”.

Femeia a cărei poziție fusese cândva amenințată pentru că nu putea oferi Franței un moștenitor devenise mama unei întregi generații regale.

Dar destinul nu îi pregătise liniștea.

În 1559, Henric al II-lea participa la un turnir organizat la Paris când o lance i-a străpuns viziera și l-a rănit grav.

Regele a murit după câteva zile.

Ecaterina avea patruzeci de ani.

Din acel moment, negrul doliului avea să devină atât de asociat cu imaginea ei, încât portretele târzii au păstrat până astăzi chipul unei femei îmbrăcate aproape permanent în culorile pierderii.

Dar moartea soțului ei nu a însemnat retragerea.

Dimpotrivă.

A început perioada în care Ecaterina de Medici avea să devină una dintre cele mai influente femei ale Europei.

Fiii ei erau tineri, regatul era instabil, iar Franța începea să fie sfâșiată de conflictele dintre catolici și protestanții hughenoți.

Ecaterina trebuia să supraviețuiască politic între familii nobiliare extrem de puternice, rivalități religioase și amenințarea permanentă a unui război civil.

A încercat în diferite momente compromisul și reconcilierea.

În alte momente a recurs la măsuri dure.

Și apoi a venit anul 1572.

Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu.

După tentativa de asasinare a liderului hughenot Gaspard de Coligny, Parisul s-a transformat într-un loc al violenței, iar uciderile protestanților s-au răspândit ulterior și în alte orașe ale Franței.

Mii de oameni au murit.

Rolul exact al Ecaterinei în hotărârile care au precedat masacrul continuă să fie analizat și dezbătut de istorici, iar imaginea simplificată a unei „regine malefice” care ar fi orchestrat singură întreaga tragedie nu surprinde complexitatea evenimentelor.

Dar nici nu poate fi transformată într-o figură complet nevinovată.

A fost un actor politic central într-o epocă violentă și a participat la decizii ale căror consecințe au fost cumplite.

Poate tocmai aici povestea ei devine mai interesantă decât legenda.

Pentru că Ecaterina nu trebuie nici demonizată până când încetează să mai fie om, nici idealizată până când dispar responsabilitățile ei.

A fost, în același timp, copilul rămas fără părinți, adolescenta trimisă într-o țară străină pentru o căsătorie politică, soția care timp de aproape zece ani a trăit sub amenințarea infertilității, femeia obligată să accepte influența amantei soțului său, mama a zece copii și regina-mamă care încerca să păstreze o dinastie pe tron în mijlocul unuia dintre cele mai sângeroase conflicte religioase ale Franței.

Și a fost, de asemenea, un om al puterii.

Capabil de compromis, dar și de duritate.

Capabil de teamă, dar și de calcul.

Capabil să sufere, fără ca propria suferință să transforme automat toate alegerile sale în alegeri bune.

Poate acesta este motivul pentru care portretele ei ne tulbură și astăzi.

Privim chipul acelei femei îmbrăcate în negru și știm ce avea în urmă: un soț mort, copii pierduți, fii așezați pe tronuri fragile, un regat sfâșiat și o dinastie pe care încercase cu disperare să o păstreze.

Ecaterina de Medici a murit în 1589, la șaizeci și nouă de ani.

La numai câteva luni după moartea ei, fiul său Henric al III-lea a fost asasinat.

Odată cu el se stingea linia masculină a dinastiei Valois.

Trei dintre băieții pe care îi adusese pe lume ajunseseră regi.

Și totuși, dinastia pentru care luptase întreaga viață avea să dispară.

Există aici o ironie aproape crudă a istoriei: tânăra femeie care fusese cândva privită cu neliniște pentru că nu putea avea copii a născut zece, trei au purtat coroana Franței, iar cu toate acestea niciunul dintre cei trei regi nu a lăsat un fiu legitim care să continue dinastia.

Poate că în spatele voalului negru din portretele sale nu trebuie să căutăm nici o sfântă, nici un monstru.

Ci o femeie a secolului al XVI-lea care a învățat foarte devreme că într-o curte regală iubirea putea fi negociată, că maternitatea putea deveni politică, că supraviețuirea cerea uneori o inimă de piatră și că nici măcar cea mai mare putere nu îi permite omului să controleze sfârșitul propriei povești.

Tu cum o privești pe Ecaterina de Medici: ca pe o femeie modelată de o epocă nemiloasă sau ca pe o conducătoare care trebuie judecată înainte de toate pentru propriile alegeri?

#EcaterinaDeMedici  #CatherineDeMedici #Istorie #Franta #DinastiaValois #FemeiCareAuSchimbatIstoria #Regine #PovestiDinIstorie #IstoriaEuropei #LectiileIstoriei

$$$

 S-a întâmplat în 1 septembrie1715: În această zi, a murit regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), cel supranumit „Regele-Soare"; în timpul domniei sale absolutismul monarhic a atins, în Franţa, apogeul (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu"); a promovat o politică externă de anexiuni; războaiele şi luxul curţii regale au ruinat ţara; a încurajat artele, literatura şi ştiinţa.

Ludovic al XIV-lea, rege al Franţei şi al Navarrei, a domnit timp de 72 de ani, având cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a urcat pe tron în 1643 și a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa. S-a născut la 5 septembrie 1638. Părinţii săi erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul şi nedelicatul Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria din linia spaniolă a Casei de Habsburg, frumoasă, cochetă, meticuloasă şi bine crescută. După moartea lui Ludovic al XIII-lea, când moştenitorul sau avea cinci ani, copilul a fost crescut într-un mediu mai puţin obişnuit, căci Ana de Austria, acum regentă, avea relativa putere împreună cu cardinalul Jules Mazarin, un carierist italian inteligent şi lipsit de scrupule. Împreună au supravegheat educaţia regelui-copil şi nu este lipsit de semnificaţie faptul că Mazarin a devenit nașul sau. Între 1648 şi 1653 Franţa a fost sfâşiată de un şir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde înseamnă praştie, arma puştanilor parizieni).

Ludovic al XIV-lea a fost profund influenţat de Fronde, neabandonându-şi credinţa că ordinea şi autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învăţat de la cardinal să creadă că monarhia a fost orânduită de către Dumnezeu, să se identifice cu Franţa, să muncească din greu şi să-şi ia sarcina în serios. De-a lungul copilăriei, Ludovic a trecut pe lângă moarte de câteva ori. La vârsta de cinci ani aproape s-a înecat într-una din piscinele palatului regal. A fost salvat in extremis. La nouă ani, la 10 noiembrie 1647, s-a îmbolnăvit de variolă. Zece zile mai târziu, medicii erau fără speranță însă tânărul Ludovic și-a revenit miraculos. La 30 iunie 1658, regele a fost victima unei grave intoxicații alimentare când era în Bergues. Luni, 8 iulie, îi sunt acordate ultimele ritualuri și urma să înceapă pregătirea succesiunii însă Guénaut, medicul Anei de Austria, i-a dat un vomitiv bazat pe antimoniu și vin iar tânărul rege din nou s-a vindecat miraculos.

El a învăţat să se prefacă, însuşindu-şi cinismul şi dispreţul. Educaţia formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era destul de redusă, aşa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educaţiei aristocratice: ceva istorie antică, dar puţină istorie modernă, o spoială de geografie şi matematică, o cunoaştere temeinică a limbii spaniole şi a celei italiene; a învăţat să vorbească şi să scrie excellent (spre deosebire de unii înaintași) în limba franceză. A fost învăţat să călărească, să tragă cu armele de foc şi să danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. De la mama sa a moştenit indubitabilă sa pietate catolică şi ura faţă de erezie, cu toate că, la fel că şi ea, nu poseda o cunoaştere profundă a problemelor teologice. 

Statura lui Ludovic (avea doar 1,62 m) trebuia să fie sporită prin tocuri înalte şi părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuşi, statura scundă a lui Ludovic era în orice caz compensată de demnitatea şi siguranţă să înnăscute. În plus, el posedă mult farmec. Era inteligent, pricepea repede şi avea o bună memorie a chipurilor şi a faptelor. Beneficia de un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Îşi scotea întotdeauna pălăria în faţa femeilor, chiar şi a celei mai umile cameriste.

Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soţului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 nu era foarte inteligentă, era neatrăgătoare şi stângace. Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte. Asemenea bunicului sau, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual şi s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroşi bastarzi. Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi neștiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon. Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea şi a intrat în graţiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei sale. 

După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon şi sub influenţa ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic îşi răsplătea material amantele, relaţiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic comportamentul său din 1667, când şi-a obligat doamnele să meargă cu el în campania din Flandra. Spre deosebire de regii contemporani din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-şi alege politica şi miniştrii fără a privi peste umăr la parlament. Nu trebuia să se consulte cu supuşii săi, şi putea lua hotărâri rapid. Nu era obligat nici să-şi justifice acţiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă. La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe oamenii care conduseră Franţa sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, strălucitul şi periculos de ambiţiosul superintendent al finanţelor, Séguier cancelarul, Brienne şi Lionne, care se ocupaseră împreună de politica externă. Regele în vârstă de 22 de ani i-a privit cu răceală pe aceşti politicieni maturi, experimentaţi şi capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul lor stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i urma cardinalului în funcţia de prim-ministru. Atunci regele făcu să explodeze bombă, spunând că a venit vremea să guverneze el însuşi; „vă dau poruncă să nu semnaţi nimic, nici măcar un paşaport, fără ordinul meu; să-mi daţi raportul mie personal în fiecare zi şi să nu favorizaţi pe nimeni”. Mai marele adunării clericilor, care l-a întrebat pe rege cui îi va da el raportul în viitor: „ Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. În următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul prim-ministru, pentru că „Statul sunt eu.”

Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea şi-a dominat armatele prin profesionalism. El a câştigat respectul soldaţilor săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-şi propria abilitate ca soldat. Deseori şi-a condus singur trupele în lupta, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câştigat recunoştinţa soldaţilor săi ca organizator şi administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldaţii mutilaţi şi pensionaţi. Îl preocupă într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. 

Era interesat în mod real de problemele militare, era în mod invariabil bine informat şi receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos şi s-a adaptat rapid la viaţa de campanie. Era fericit printre soldaţii săi, iar aceştia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătăţea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuşi, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofiţeri. Nu numai comandanţii cu grade înalte erau aleşi de către rege; Ludovic îşi arogase dreptul de-a numi orice ofiţer până la rangul de colonel. Era o armata regală; regele decreta cine comandă, cine era promovat, cine era retrogradat.

Era un lucru acceptat faptul că regii îşi moşteneau tronurile prin drept divin -adică ei nu stăpâneau prin consensul supuşilor săi, ci erau aleşi de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franţei „fiul cel mai vârstnic al Bisericii” şi „regele preacreştin”. El ţinea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naştere „le dieu-donné” („darul lui Dumnezeu”). Născut din părinţi aflaţi la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franţa de la dezbinare spirituală şi nu ezită să intervină personal şi decisiv în treburile religioase. La 6 mai 1682, regele şi curtea regală se mută de la Louvre la Palatul Versailles, iar acesta devine capitală neoficială a Franţei până în 1715. În vremea lui Ludovic al XIV-lea, palatul Versailles era cel mai mare şi impunător palat regal din Europa. În această epocă era deservit de 35.000 de slujitori. Erau cunoscute bogăţia şi luxul grădinilor, mansardelor, şi a apartamentelor regale. Spectacolele în care Ludovic era balerin sau actor, urmate de ospăţuri, şi focuri de artificii au rămas multă vreme în obiceiul regilor Franţei.

Bătrâneţea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută. Trei Delfini (moștenitori) au murit datorită lui Fagon -doctorul regal- în 11 luni, iar spre a-şi acoperi propria incompetenţa, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviţi. În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simţi bine. Îşi pierduse pofta de mâncare şi nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpiră. În august, pe rege a început să-l doară piciorul şi i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toată lumea ştia că e vorba de cangrenă. În cele din urmă, Fagon a prescris amputarea dar de data asta regele şi-a sfidat doctorul. Moartea Regelui Soare a fost înfiorătoare şi prelungită. Sfârşitul a venit la 1 septembrie 1715. El l-a binecuvântat pe băieţelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie.

Surse:

https://www.ro.biography.name/conducatori/84-franta/253-ludovic-al-xiv-lea-1638-1715

https://www.biography.com/royalty/louis-xiv

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ludovic-al-xiv-lea-primul-rege-al-europei

http://en.chateauversailles.fr/discover/history/great-characters/louis-xiv

https://viasathistory.ro/program/4077/

https://www.rfi.ro/cultura-95634-pagina-de-istorie-ludovic-XIV-expresia-statul-sunt-eu

https://prezi.com/t90q3qsp6wyk/franta-in-timpul-lui-ludovic-al-xiv-lea/

https://www.storyboardthat.com/ro/biography/louis-xiv

http://www.istorie-pe-scurt.ro/ludovic-al-xiv -lea-statul-sunt-eu/

$$$

 S-a întâmplat în 1 septembrie1862: În această zi, s-a născut chimistul Lazăr Edeleanu, unul dintre promotorii petrochimiei moderne în România; cercetări în domeniul chimiei şi tehnologiei petrolului (autorul procedeului, ce-i poartă numele, de rafinare selectivă a fracţiunilor de petrol, bazat pe solubilitatea specifică a diferitelor clase de hidrocarburi în bioxidul de sulf lichid; procedeul a fost folosit pentru prima dată în lume la rafinăria „Vega" din Ploieşti, fiind adoptat, ulterior, şi de alte ţări).

Fiu al strungarului Șaie Edeleanu, Lazăr Edeleanu s-a născut la București, la 1 septembrie 1862. Nu după mult timp, familia sa se mută la Focşani unde tânarul Lazăr urmează cursurile şcolii primare. La vârsta de 12 ani este trimis la Bucureşti pentru a-şi îmbunătaţi aptitudinile arătate în domeniul ştiinţific. Astfel ajunge la liceul „Sf. Sava”. Financiar îi este greu să supravieţuiască vieţii în capitală şi din acest motiv face meditaţii. Nu-şi permite o chirie medie şi trăieşte într-un subsol. Obţine diploma de bacalaureat în 1882, după care, timp de un an munceşte mai mult de 8 ore pe zi cu dorinţa de a strânge bani pentru a putea continua studiile la nivel universitar. Reuşeste astfel să plece în Germania, la Berlin, pentru a studia chimia.

El își dă doctoratul în anul 1887 cu lucrarea „Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilici și fenilizobutirici”. În timpul cercetării şi redactării acestei lucrări, descoperă fenilizopropilamina, „cunoscută în medicină sub numele de benzedrină, cu o importantă acțiune stimulatoare asupra sistemului nervos. Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu în anii 1920.” După doctorat, pleacă la Londra unde lucrează la Royal Artilery College ca șef de lucrări. Alături de chimiştii Ch.F. Cross și E.J. Bevan, face cercetări în vederea obținerii unui tip de mătase artificială neinflamabilă, iar cu R. Meldola lucrează la obținerea unor coloranți pe bază de oxazină.Se reîntoarce în ţară şi devine asistent și apoi șef de lucrări la catedra de chimie organică a Facultății de Științe din București. În 1897 ajunge director al Laboratorului de Chimie din Serviciul Minelor, iar în 1906 șeful Laboratorului de Chimie al Institutului Geologic dar şi director al rafinăriei Vega.

În 1907 face parte din comitetul de organizare al Congresului Petrolului de la București, publicând alături de Ion Tănăsescu monografia „Studiul petrolului român – Proprietăți fizice și tehnice”. În 1908 concepe „procedeul Edeleanu”, “constând în rafinarea produselor petrolifere cu bioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv, care asigura extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice (benzen, toluen, xilen etc). Procedeul a fost aplicat mai întîi experimental în România la rafinăria Vega, apoi industrial în Franța (la Rouen, de catre German Borsig Company) și ulterior în lumea întreagă. 

A fost director al rafinăriei Vega (1906-1910), iar în perioada 1900-1913 a reprezentat România la congresele și reuniunile internaționale legate de petrol de la Paris (1900), Liège (1905), București (1907), Londra (1909) și Viena (1913)”. Este procedeul care l-a consacrat.„Procedeul Edeleanu, sublinia Costin D. Nenițescu, a devenit și este astăzi încă, sub forma multiplelor sale variante, procedeul de bază al fabricării uleiurilor de calitate superioară”. Până în anul 1960, existau 80 de „instalații Edeleanu” în diferite țări ale lumii.

În 1910 se stabilește în Germania şi se consacră industrializării „procesului de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid”. Preia postul de director al „Allgemeine Gesellschaft für Chemiche Industrie”. În timp, instituţia devine „Edeleanu Gesellschaft” și funcționează și în prezent în oraşul Frankfurt.

Firma Edeleanu Gesellschaft a înregistrat în 1932 marca Edeleanu pentru grupele de produse: hidrocarburi, carburanți pentru motoare, uleiuri pentru transformator, uleiuri pentru întrerupătoare și turbine, ulei alb, instalații și elemente de instalații pentru îmbunătățirea hidrocarburilor. În timpul regimului național-socialist din Germania compania Edeleanu a fost cumparată de firma Deutsche Erdöl-AG, iar ulterior a trecut din mână în mână până ce în anul 2002 a fost cumpărată de firma Uhde, aparținând concernului ThyssenKrupp

„Un om şi un caracter, o podoabă a ştiinţei române”, astfel îl descrie geologul Ludovic Mrazec pe Lazăr Edeleanu. Chimistul român a strâns în palmaresul său, 212 de brevete în România, SUA, Germania, Franța, Austria, Suedia, Olanda şi a primit ordinul Regele Leopold al Belgiei, cu gradul de ofițer. A fost membru al „Societăţii de Ştiințe Naturale” din Moscova şi membru de onoare al „Institute of Petroleum Technologists” din Londra. În Romania, un liceu din Ploieşti îi poartă numele.

Lazăr Edeleanu a încetat din viaţă la data de 7 aprilie 1941, în Bucureşti.

Surse:

https://momenteistorice.ro/lazar-edeleanu-povestea-romanului-care-aratat-lumii-intregi-cum-se-rafineaza-petrolul/

https://www.scribd.com/doc/114023397/Lazar-Edeleanu

http://www.ziare.com/social/romani/mandru-ca-sunt-roman-lazar-edeleanu-chimistul-care-a-pus-bazele-prelucrarii-petrolului-1203766

http://www.cunoastelumea.ro/lazar-edeleanu-romanul-care-a-pus-bazele-prelucrari i-petrolului/