$$$

 Împreună

Dacă ai grijă de lucruri, ele durează. Dar mai presus de lucruri, dacă ai grijă de oameni, de sufletul lor, de inimile lor, atunci iubirea poate dura o viață întreagă. 

Așa a fost și pentru ei.. doi oameni simpli, dar bogaţi prin sentimente, care s-au întâlnit într-o zi obişnuită și au înțeles că viața nu înseamnă doar momente frumoase, ci și răbdare, iertare și curajul de a rămâne.

Au trecut prin toate împreună: zile pline de bucurii şi seri grele de tăceri, începuturi și sfârşituri, visuri împlinite și altele uitate în sertarele timpului. Dar niciodată nu s-au lăsat unul pe altul. 

Au înțeles că iubirea nu este o poveste perfectă,ci un drum lung,pe care îl străbați ținându-te de mână, chiar și atunci când paşii devin nesiguri și spatele se apleacă sub greutatea anilor.

Au avut grijă unul de celălalt așa cum ai grijă de o floare rară cu blândeţe, cu respect, cu atenție la fiecare detaliu. Şi poate tocmai de aceea iubirea lor a rezistat, s-a maturizat, a crescut odată cu ei și a devenit un refugiu în fața trecerii timpului.

lar când au ajuns la bătrânețe,privind

înapoi, nu au numărat anii, ci amintirile. 

Nu au adunat averi, ci momente. lubirea lor nu a fost despre începuturi spectaculoase, ci despre continuitate, despre grijă, despre a fi acolo, zi după zi, până la capăt.

Pentru că atunci când ai grijă de iubire, ea nu se stinge. 

Se transformă într-o liniște caldă, într-un sprijin tăcut, într-o privire plină de înțeles, care nu mai are nevoie de cuvinte.

$$$

 

Trenul colos din deșert 

Sau...

Oţelul care taie nisipul Africii.

Într-o lume în care trenurile curg prin văi, prin păduri şi oraşe, în inima deşertului Saharian,există un colos care nu se grăbește,dar nici nu se oprește.

Acesta este cel mai lung tren din lume,un şarpe de oțel care taie tăcerea nisipului, legând minele roşii din Zouérat, din nordul Mauritaniei, de Nouadhibou, portul industrial de la Atlantic.

Un drum de 700 km, o călătorie de peste 20 de ore prin cel mai ostil peisaj de pe continent.

Un tren născut nu din vis, ci din nevoia de a lega fierul de lume.

Dar astăzi, dincolo de minereu, duce cu el şi poveşti, suflete și curaj.

Acest tren, cunoscut simplu ca „Train du désert", poate ajunge la peste 3 kilometri lungime. 

În componența sa:200-210 vagoane de minereu, fiecare de aproape 84 de tone,cu o greutate totală care poate depăși 20.000 de tone,tras de 3-4 locomotive diesel-electrice, fiecare cu peste 3.300 de cai putere.

Este o capodoperă brută a ingineriei, nu are viteza trenurilor japoneze, dar are rezistenţa unei armate.

Străbate unul dintre cele mai neiertătoare peisaje de pe glob: deşertul Saharian. 

Vânturi de 50 km/h,temperaturi care trec de 50°C ziua și scad sub 0°C noaptea. 

Şinele se dilată, nisipul le înghite, dar trenul nu se oprește.

Este un tren de muncă.

Dar și o legendă.

Misiunea principală a trenului este

transportul minereului de fier din Zouérat -o regiune care găzduiește unele dintre cele mai bogate zăcăminte din Africa.

Fierul este urcat în vagoane uriaşe şi transportat spre portul Nouadhibou, de unde este exportat către Europa, Asia şi America.

Dar de ani buni, trenul a devenit și un simbol al rezistenței umane.

Locuitorii din satele izolate îl folosesc pentru a ajunge la piețe, la spitale, la rude.

lar turiştii - aventurieri din toate colțurile lumii - vin pentru cea mai dură călătorie feroviară de pe planetă:

Dormind în vagoane goale,direct pe minereu,cu feţele acoperite de eşarfe ca tuaregii,cu ochii plini de stele și inimile bătând la unison cu fierul roților.

Să urci în trenul de minereu din Mauritania e să faci un pact cu praful și tăcerea. 

Nu există bilete. 

Nu există confort. 

Doar nisip, zgomot și o frumusețe sălbatică, nemiloasă.

Trenul oprește rar. 

Oamenii urcă în fugă. 

Turiştii sunt puțini, dar pasionați. 

Apar cu saci de dormit,..saci de curaj și aparate de fotografiat, iar când pornește trenul, simt că fac parte din ceva mai mare decât ei.

Trec pe lângă dune de milioane de ani, triburi nomade, capre rătăcite, o lume unde timpul nu există.

Și fiecare bătaie de inimă devine parte din ritmul metalic al colosului

Trenul nu are nume oficial,dar localnicii îl numesc simplu: „Viața".

Fără el,multe sate n-ar exista. 

Fără el,minereul ar rămâne blocat, economia s-ar prăbuşi. 

Dar mai important: fără el,n-am avea cea mai autentică experiență de călătorie rămasă în lumea noastră modernă.

Într-o eră în care totul e digital, steril și programat la secundă, trenul din Mauritania este o relicvă vie. 

Un colos de fier care spune povestea muncii, a curajului, a speranței și a demnităţii.

E mai mult decât o linie ferată între două puncte.

E un drum între lumi, între trecut și viitor, între oameni şi zei.

Și poate,într-o noapte,vei urca și tu în el. 

Şi vei înţelege că unele călătorii nu te duc undeva...cu doar poate te duc înapoi la tine....

Sursa rezumatului internet...

$$$

 "Un călugăr a plantat un măslin și a început să se roage :

„Doamne, trimite niște ploaie pentru copacul meu”.

Și Domnul a trimis ploaie. Copacul era gata să moară de la atâta ploaie, iar călugărul s-a rugat :

„Și acum, Doamne, îți cer să trimiți mult soare pentru pomul meu”. Și Domnul a oprit ploaia și a trimis soarele. Copacul a crescut.

Călugărul a continuat să se roage :

„Doamne, trimite un mic ger pentru a întări rădăcinile și ramurile”. Domnul a trimis înghețul și copacul a murit.

Călugărul era foarte supărat. S-a dus la un alt călugăr pentru a-i spune ce s-a întâmplat și pentru a-și împărtăși durerea.

„Vezi, zise celălalt călugăr, am și eu un măslin. Arborele meu a crescut bine, dar eu m-am rugat într-un mod diferit. I-am spus lui Dumnezeu că El este Creatorul acestui copac și știe cel mai bine ce este necesar pentru el. Am cerut doar lui Dumnezeu să aibă grijă de el și El face asta”.

*************************************

Acest lucru este valabil și pentru noi. De multe ori cerem de la Dumnezeu ce credem noi că avem nevoie. Dar Dumnezeu știe cel mai bine de ce avem noi nevoie. Cerem să ne scape de anumite boli sau primejdii, dar poate că tocmai acelea ne sunt nouă cel mai de folos la mântuire. Aveți încredere totală în bunul Dumnezeu și în pronia Lui cu lumea întreagă și cu fiecare dintre noi.

Cea mai sfântă rugăciune adusă lui Dumnezeu în orice împrejurare este aceasta:

„Doamne, fie voia Ta în toate. Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Iartă-ne pentru toate cele omenești. Slavă Ție pentru toate cele dumnezeiești.”

Sursa: Romulus Moldovan

$$$

 Smecher de ieri şi de azi..

lată o poveste complexă și nuanțată despre cum s-a născut cuvântul şmecher şi legenda controversată a faimosului „carnet de şmecher":

Originea: de la Schmecker la şmecher

Totul a început cu negustorii sași din Siebenbürgen (Transilvania), care veneau în Oltenia pentru a schimba produse meşteşugărești cu vin. Boierii olteni ofereau mese bogate și vinuri tari ca tactică-sașii se ameţeau, negociau într-un moment de slăbiciune şi se întorceau acasă cu vin prost, plătit scump

Într-o zi, sașii au venit însoțiți de un expert în degustare, numit în germană „Der Schmecker" - omul care „gustă" adevăratul vin. Acest specialist nu bea și nu se lasă păcălit - negociază ferm şi împiedică escrocheriile. Oltenii au început să-l numească „șmecher" - un individ priceput și imposibil de fraierit

Inițial, şmecher" era un compliment: omul isteţ, cu gust rafinat, cel care privește dincolo de aparențe și nu se lasă manipulat.

Evoluţia în limbaj: din degustător la artizan al şmecheriei

Cu timpul, cuvântul „şmecher" a început să se extindă - de la experții în vinuri la orice persoană descurcăreață, care știe să iasă din situaţii", „călăreşte sistemul" sau „profită fără să fie prins".

Astăzi, sensul său ambiguu poate fi chiar negativ - implicând viclenie sau şiretlic, dar tot păstrează ideea de abilitate și inteligență practică.

„Carnetul de şmecher": realitate sau legendă?

În anii 1950, în Bucureşti a circulat povestea unei „Societăți a Şmecherilor", care se mândrea că emite un carnet oficial, validând şmecheria posesorului - „mare şmecher şi coșcar de clasa l-a".

Carnetul arăta în glumă:

„Membrii care vor da dovadă de cât mai multă șmecherie vor fi scutiți de societate."

Este probabil o parodie sau o satiră a ideii de recunoaştere formală a şmecheriei -mai mult un simbol urban, nu o instituție serioasă.

Rezumat: ce înseamnă cu adevărat?

1. Originea vine din germană/idiş (Schmecker), desemnând degustătorul care distinge calitatea adevărată.

2. Sensul real a rămas: "omul care nu se lasă păcălit, are gust, este descurcăreț și viclean".

3. Carnetul a fost un concept satiric, o glumă populară care a adus în discuţie valoarea și absurdul - de a certifica „şmecheria".

Concluzie în stil românesc

Cuvântul şmecher" este un dopaj lingvistic: un împrumut cu poveste, aromă și istorie. A plecat de la degustător, a ajuns simbol al inteligenței practice, iar carnetul un zâmbet ironic al unei societăți care-şi recunoaște propriile meşteşuguri.

Sursa rezumatului internet.

$$$

 

Macropinna microstoma – peștele cu cap transparent care îți vede sufletul

Dacă ți-aș spune că există un pește cu cap de sticlă, prin care poți vedea creierul și ochii rotitori, ai zice că e o halucinație. Dar nu este. Este real. Trăiește la peste 700 de metri adâncime și pare un personaj inventat de un regizor de filme SF.

Se numește Macropinna microstoma, dar toată lumea îi spune simplu: peștele cu cap transparent.

👁 Cum arată?

Nimic din ce ai văzut vreodată în natură nu te pregătește pentru aspectul acestui animal:

Corpul este mic, de până la 15 cm, dar capul este complet transparent, în formă de cupolă.

Prin capul de gelatină i se văd ochii tubiformi, de un verde intens, care se rotesc în interiorul craniului.

Gura este mică, statică, dar ochii se pot mișca vertical și înainte, ceea ce înseamnă că vede deasupra și în față în același timp.

În partea de sus a capului apar două „pete” care par a fi ochi — dar acestea sunt de fapt organe olfactive. Ochii reali sunt mai jos, în interior, și arată ca niște bile fluorescente.

🌊 Unde trăiește?

Macropinna microstoma trăiește exclusiv în zona mesopelagică, între 600 și 800 de metri adâncime, în:

Oceanul Pacific de Nord

Apele reci din apropierea Californiei și Japoniei

Regiuni complet întunecate, unde lumina nu pătrunde niciodată

Locuiește într-un tărâm fără culoare, fără căldură, fără vegetație. Un spațiu al liniștii absolute.

🧠 De ce are capul transparent?

Răspunsul e atât de bizar, încât pare science-fiction:

Capul de gelatină este o adaptare evolutivă extremă. Într-un mediu întunecat, ochii tubiformi sunt protejați în interiorul capului și pot captura lumina bioluminescentă de la prăzi aflate deasupra.

Peștele stă nemișcat, cu corpul orizontal, dar ochii lui privesc în sus prin cupola transparentă, analizând umbrele organismelor care înoată.

Când decide să se hrănească, își rotește ochii spre înainte, se apropie de pradă și o aspiră cu o mișcare rapidă.

🍤 Ce mănâncă?

Hrana sa principală este formată din:

meduze mici

sifonofore (organisme transparente asemănătoare cu coralii)

crustacee de dimensiuni reduse

zooplancton

Peștele nu este un prădător agresiv, ci un strateg. Se bazează pe poziționare, răbdare și precizie.

🔬 Descoperire și mister

Deși a fost descoperit oficial în 1939, abia în 2004 cercetătorii de la Monterey Bay Aquarium Research Institute au reușit să filmeze pentru prima oară un exemplar viu în mediul său natural.

Descoperirea a fost una șocantă: până atunci, toate exemplarele colectate la suprafață aveau capul opac și deformat, pentru că presiunea distrugea cupola gelatinoasă.

Această filmare a fost prima dovadă a existenței capului complet transparent și a mișcării independente a ochilor.

👨‍🔬 Un miracol de inginerie biologică

Macropinna este studiat astăzi pentru:

designul ochilor – un sistem optic adaptat la captarea luminii minime, util în cercetări spațiale

sistemul de stabilitate – care îl menține nemișcat în curenții marini

strategiile de hrănire fără efort, ideale pentru roboți subacvatici

Este un exemplu perfect al modului în care evoluția poate produce soluții ingenioase la provocări extreme.

💡 De ce este important?

Acest pește bizar ne învață:

că viața poate lua forme imposibil de imaginat

că adâncurile oceanului sunt la fel de enigmatice ca spațiul cosmic

că inteligența naturii nu seamănă cu cea umană, dar este la fel de sofisticată

Deși e mic, Macropinna microstoma este o minune biologică. Un martor tăcut al unor lumi pe care abia începem să le înțelegem.

ℹ️ Notă despre imagine

Imaginea care însoțește această postare este creată cu ajutorul inteligenței artificiale și are scop ilustrativ. Redă fidel trăsăturile unice ale peștelui, însă nu reflectă exact toate caracteristicile anatomice.

#MacropinnaMicrostoma #PeșteleTransparent #AdâncurileOceanului #Bioluminescență #NicolaeComandatu

$¢$

 Elveția e departe de a fi perfectă. 

E prea liniștită pentru gustul unora, prea scumpă pentru alții, pe alocuri obositoare de reglementată, cu legi multe și neiertătoare. 

Nu are milă de cei care nu vor să muncească, pentru că are cele mai mari prețuri. Oferă, însă, suficiente oportunități pe piața muncii, ca să nu te simți exclus dacă ești dispus să pui osul la treabă.  

Ca și alte societăți bogate, e împărțită în clase. Nu vei găsi doar miliardari sau milionari pe străzi, iar dacă trece unul din greșeală pe lângă tine nu vei ști niciodată, deoarece nu le place să epateze. În general, elvețienii nu se îmbracă elegant, ci casual.

Am văzut mai multe mașini scumpe în București, decât în Zurich (am zărit destul de multe Dacii, ceea ce spune multe despre pragmatismul elvețienilor).  

Dar media averilor, acolo unde contează de fapt o națiune, este cu mult peste România. 

Oamenii au apartamente și case confortabile, bine gândite, bine dotate, au cel puțin un autoturism în familie (nu prea am văzut mașini electrice), de obicei mărci germane, au depozite în bănci și salarii de peste 4500-5000 de franci elvețieni. Trăiesc bine, dar muncesc mult și foarte serios. 

Pe de altă parte, prețurile sunt sus, cu mici excepții. Cel mai ieftin produs văzut de mine a fost o apă minerală, care costa sub un franc. Restul produselor mai mici nu erau sub 3 franci. 

Alimentele, în schimb, sunt accesibile pentru cei cu salarii, mai ales dacă știi de unde să cumperi. Puiul era 7-9 franci, un mușchi de porc - 11 franci ș.a.m.d.

Apartamentele și casele sunt proiectate în mod eficient, nu ca să fie opulente, ci să fie foarte utile din punct de vedere al folosirii spațiului. Nu vezi nimic făcut după ureche. Aproape fiecare clădire avea spații de parcare subterane, închise, sau de jur împrejur. Nu am văzut mașini lăsate pe stradă sau pe trotuare.

Financiar, piața imobiliară este scumpă. În Zurich, există cartiere, de obicei cu vedere la lac, în care un apartament mai mare poate ajunge la 2 milioane de franci elvețieni. Dacă te duci spre marginea orașului sau în localitățile periferice, unde trăiesc imigranții și cei cu venituri mai modeste, prețurile coboară la câteva sute de mii de franci. Din acest motiv, cei mai mulți nu sunt proprietari, ci chiriași. 

O chirie într-un apartament decent pleacă de la 700-800 de franci, dar poate urca lejer până la 2000 - 4000 de franci (în funcție de locație), pentru locuințele cu 2-3 dormitoare, living, bucătărie, baie, balcon și parcare subterană. În zonele exclusiviste, chiriile pleacă de la câteva mii de franci și pot atinge și 20.000 de franci/ lună. 

Nu am văzut lume agitată sau stresată, ceea ce frapează. Parcă toți sunt mulțumiți și calmi, ceea ce desigur este fals. Dar așa se comportă în public. Șoferii nu accelerează după stop, nu te claxonează și nu depășesc haotic. Amenzile sunt mari. 

Din punct de vedere al populației, în Zurich poți vedea orice. De la localnicul get-beget, mulți germani, evrei, negri, asiatici, slavi, est-europeni, turci etc. Fiecare își vede de treaba lui. 

Elveția are, cred, unul dintre cele mai bune raporturi între construcții și spații verzi. Calitatea aerului este șocantă. Nu am văzut sau simțit nici urmă de poluare. 

Una peste alta, Elveția nu este Franța, Italia, Spania etc, dar are o frumusețe care te învăluie în tăcere, te relaxează și îți arată ce înseamnă o societate normală.

$$$

 

Costumul cu zâmbet brodat – molia care sfidează logica cu o pălărie roșie și o barbă desenată

Când vorbim despre artă, gândul ne duce de obicei la tablouri celebre, la sculpturi în marmură sau la modă extravagantă. Dar natura, cu resursele ei infinite și cu o răbdare pe care niciun artist nu o poate egala, a creat unele dintre cele mai uimitoare costume vizuale pe care le-a văzut vreodată planeta. Iar unul dintre cele mai surprinzătoare este purtat de o ființă minusculă, nocturnă, tăcută: o molie.

Nu este o molie oarecare. Este o miniatură vie, cu aripi ca niște tapiserii, cu un corp pufos care pare croit de un croitor iscusit și, cel mai spectaculos, cu un desen perfect care seamănă cu un chip zâmbitor, cu barbă albă și pălărie roșie. Da, ai citi bine: pare că această creatură poartă o ținută de Crăciun. Dar nimic din ceea ce pare "amuzant" la ea nu este întâmplător.

De ce ar arăta o molie ca un moș cu eșarfă?

În biologie, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Acest desen ciudat și amuzant de pe corpul moliei nu este rezultatul hazardului – ci al unei strategii de supraviețuire profund ingenioase.

Prădătorii – păsările, șopârlele, liliecii – au nevoie de doar o fracțiune de secundă pentru a decide dacă atacă. Iar în acel timp scurt, confuzia vizuală poate salva o viață. Modelele bizare, precum un chip zâmbitor sau o formă umană în miniatură, înșală creierul prădătorului. Îl fac să ezite. Să creadă că vede ceva ce nu înțelege. Sau că are în față ceva periculos, poate toxic.

Acea ezitare de o secundă este tot ce are nevoie molia ca să se desprindă de pe frunză și să dispară în întuneric.

Camuflaj? Nu. Iluzie.

Majoritatea insectelor se camuflează – adică imită frunze, crengi, mușchi. Dar această molie nu se ascunde. Ea creează o iluzie. Îți atrage atenția ca să te păcălească. Este ca un magician care te face să te uiți la mâna stângă, în timp ce cu dreapta dispare complet.

Această tehnică este cunoscută în știință drept "pattern misdirection" – direcționarea atenției către o zonă a corpului care nu este vulnerabilă, pentru a proteja partea vitală. În cazul moliei, chipul desenat este în zona dorsală, departe de capul real. Dacă prădătorul atacă „chipul”, molia scapă.

Evoluția cu simțul umorului

Privind această molie, mulți oameni zâmbesc. Nu e de mirare. Pare că poartă o eșarfă pufoasă, are ochi negri, un nas caraghios și chiar o bărbie desenată. Până și pălăria roșie pare reală. Ar putea fi mascota unui brand, un personaj de desen animat, un simbol de sărbătoare.

Dar natura nu a avut intenții comice. A avut doar intenții eficiente. A descoperit că ceea ce e neobișnuit blochează reacția rapidă a prădătorului. Și a folosit această informație ca să creeze o capodoperă de micro-design biologic.

Ce putem învăța de la o molie cu pălărie?

Că neobișnuitul poate fi armă. Că diferitul poate însemna viață. Că uneori, să ieși în evidență este mai sigur decât să te pierzi în fundal.

Lumea acestei molii este una dură, în care fiecare secundă contează. Și totuși, din acea luptă de supraviețuire a ieșit ceva care ne amintește de Crăciun, de copilărie, de personaje blânde. Este un paradox vizual: o insectă minusculă care pare să fie îmbrăcată pentru o sărbătoare.

Dar sub acel „costum” se ascunde un mesaj clar:

Aici, să arăți ciudat nu este ciudat. Este o strategie.

Natura, croitorul suprem

Dacă o molie poate păcăli un prădător cu o iluzie optică în formă de moș cu eșarfă... atunci poate că ar trebui să ne uităm de două ori înainte să judecăm după aparențe. Pentru că, în lumea animală, aparentul este uneori doar un paravan pentru ceva genial.

#MoliaZâmbitoare #CamuflajCreativ #StrategiiDeSupraviețuire #UmorulNaturii #NicolaeComandatu