luni, 19 ianuarie 2026

$$_

 Născută sclavă. Doctor la Sorbona. O viață care a refuzat să tacă


Născută în 1858, în Carolina de Nord, într-o lume în care trupul ei aparținea legal altcuiva, Anna Julia Cooper a venit pe lume fără drepturi, fără protecție și, după legile vremii, fără viitor. Mama ei era sclavă, iar identitatea tatălui rămâne legată de o relație de putere și abuz, o realitate crudă a epocii. Istoria părea să fi decis deja cine va fi și cât va valora.


Dar Anna a refuzat verdictul.

După emancipare, copil fiind, a ales instinctiv educația ca formă de libertate. A învățat cu o tenacitate care i-a uimit profesorii și i-a incomodat pe cei care considerau că fetele, mai ales cele de culoare, nu aveau ce căuta în învățământul superior. A cerut acces la cursuri rezervate băieților, a fost refuzată, a insistat și a reușit, depășindu-i pe toți.


La Oberlin College a obținut două diplome în matematică, într-o perioadă în care acest lucru era aproape de neconceput. A devenit profesoară, apoi directoare de liceu, transformând o școală pentru elevi afroamericani într-un centru de excelență academică, din care tinerii ajungeau la cele mai prestigioase universități americane. A plătit însă prețul curajului: atacuri rasiste, presiuni politice, demitere.


În loc să se retragă, a ales să meargă mai departe.

A scris, a predat, a luptat pentru dreptul la educație și demnitate, iar când alții ar fi considerat că timpul a trecut, s-a înscris la doctorat în Franța. La 67 de ani, a obținut titlul de doctor la Sorbona, devenind una dintre primele femei afroamericane care au realizat acest lucru. A continuat să predea până la bătrânețe, a fondat instituții educaționale pentru adulți muncitori și a trăit suficient cât să vadă zorii mișcării pentru drepturi civile.


A murit la 105 ani, în 1964, lăsând în urmă nu doar o viață impresionantă, ci și un adevăr care astăzi este imprimat pe fiecare pașaport american: libertatea nu aparține unei rase, unei clase sau unui partid, ci umanității întregi.

Născută ca proprietate, a murit liberă, educată și imposibil de ignorat, dovedind că o singură viață, trăită cu demnitate și curaj, poate deveni o revoluție tăcută.


#istorie #educatie #demnitate #curaj #drepturileomului #femeiremarcabile #memorie


Câte destine ar fi putut schimba lumea dacă li s-ar fi permis, de la început, dreptul de a învăța și de a fi auzite?

$$$

 Daisy Greville: contesa roșie și scrisorile regelui


Frances Evelyn Greville, cunoscută de toți drept Daisy, nu a oferit niciodată răspunsul pe care societatea îl aștepta, pentru că era prea frumoasă ca să fie ignorată, prea bogată ca să fie controlată și prea inteligentă ca să rămână un simplu ornament, devenind una dintre cele mai contradictorii și fascinante figuri ale Angliei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, mondană până la exces și apoi, pe neașteptate, militantă, socialistă, încăpățânată.


Daisy s-a născut la Londra, la 10 decembrie 1861, în Berkeley Square, într-o lume în care numele de familie conta mai mult decât oamenii, iar pe linie maternă descindea, deși în mod ilegitim, din Carol al II-lea, un detaliu care o făcea ideală pentru saloane și irezistibilă pentru curte, însă destinul i-a oferit ceva și mai periculos, pentru că la doar patru ani a moștenit proprietățile familiei Maynard, devenind una dintre cele mai râvnite moștenitoare ale Regatului. Regina Victoria a luat-o chiar în considerare ca posibilă soție pentru prințul Leopold, dar acest lucru nu s-a întâmplat, iar Daisy, în loc să aștepte rolul care i se pregătea, a ales singură.


În 1881 s-a căsătorit cu Francis Greville, moștenitorul contelui de Warwick, într-o ceremonie fastuoasă la Westminster Abbey, au avut cinci copii, iar din exterior viața ei părea deja scrisă, titluri, reședințe, îndatoriri, însă Daisy nu era făcută pentru o fericire ordonată, pentru că avea un temperament neliniștit și o capacitate naturală de a domina scena, devenind rapid o figură centrală a societății londoneze și a cercului Marlborough House, condus de prințul de Wales, viitorul Edward VII.


Relația cu prințul nu a fost un simplu zvon de salon, pentru că Daisy a fost ani la rând confidenta și amanta lui, o femeie suficient de apropiată de putere încât să-i simtă respirația, dar prea independentă pentru a-i respecta regulile, iar numele ei a început să fie asociat cu scandaluri, rivalități și chiar incidente cu ecou diplomatic, cel mai exploziv fiind episodul legat de Lord Charles Beresford, când o scrisoare violentă, scrisă într-un moment de furie, a ajuns unde nu trebuia și a devenit o amenințare reală. Prințul a fost nevoit să intervină pentru a evita un dezastru public, impunând condiții și ultimatumuri pe care Daisy le-a refuzat, declanșând o criză atât de toxică încât a fost necesară o intervenție politică pentru a restabili calmul, moment în care ea a arătat clar că nu va accepta niciodată să fie ținută în frâu.


După încheierea relației cu Edward al VII-lea, Daisy a căutat un alt tip de apartenență și s-a îndrăgostit de Joseph Laycock, un bărbat extrem de bogat, cu care a avut doi copii, însă între timp stilul ei de viață începuse să-i devoreze averea moștenită, iar anii de recepții, divertisment și fast excesiv au împins-o încet, dar sigur, spre datorii, moment în care s-a produs schimbarea pe care nimeni nu o anticipase de la o femeie ca ea.


Daisy s-a apropiat de socialism, nu ca de o modă intelectuală sau un gest estetic, ci ca de o alegere concretă, fondând colegii pentru educația femeilor în agricultură și horticultură, școli și proiecte de formare, programe de muncă și asistență, transformându-și proprietățile în spații dedicate inițiativelor pentru chiriași și muncitori, iar într-o Anglie rigidă și profund clasistă, o contesă socialistă a devenit un scandal la fel de mare ca o fostă amantă regală. Aristocrația a ridiculizat-o și a numit-o „Contesa Roșie”, însă ea a mers mai departe.


După moartea lui Edward al VII-lea, povara datoriilor și complicațiile trecutului au revenit, iar în jurul ei s-au făcut presiuni asupra Coroanei, pentru că faimoasele scrisori de dragoste ale regelui deveniseră un material mult prea periculos pentru a circula liber, iar casa regală a reușit să blocheze totul printr-o strategie rece și strict legală, transmițând un mesaj clar, anume că anumite secrete nu trebuiau să devină niciodată istorie publică.


Daisy Greville a murit în 1938, la 76 de ani, la Easton Lodge, după ce risipise o avere, scandalizase un imperiu și susținuse cauze pe care clasa ei le-ar fi considerat de neconceput, fără a fi nici sfântă, nici monstru, ci o femeie care și-a folosit privilegiul mai întâi pentru plăcere și apoi pentru lupta socială, lăsând în urmă o succesiune de contraste care o fac astăzi mult mai interesantă decât simpla etichetă de amantă regală.


Ce se întâmplă atunci când o femeie refuză să accepte rolul pe care epoca ei îl consideră inevitabil și transformă privilegiul într-o formă de sfidare și schimbare?


#ContesaDeWarwick #BiografiiIstorice #AristocratiaEngleza #FemeiRebele #IstorieAdevărată #ScandaluriRegale

$$$

 Redirectionat:

"Kim Kielsen este prim-ministru al Groenlandei care este cea mai mare insulă a lumii, de 10 ori mai mare ca România.

 Groenlanda este acoperită de gheață, cu excepția unei suprafețe cât un județ din România, unde trăiește toată populația țării, în jur de 50.000 de oameni.

 Capitala Nuuk, are aproximativ 15.000 locuitori și se mândrește cu un mic aeroport, un hotel, o bancă, un judecător, un procuror, 4 polițiști și un condamnat... român, bineînțeles, Buliga Costel din Vaslui, care a executat 6 luni pentru furt, pedeapsă ispășită acum câțiva ani, dar a refuzat părăsirea penitenciarului, care este o anexă de 4 camere a hotelului, cu un efectiv de 4 deținuți, motiv pentru care a fost angajat acolo, cu acte în regulă, ca gardian și om de serviciu.

 Populația este formată din inuiți (eschimoși) care vorbesc limba groenlandeză, într-un fel asemănătoare cu limba din Țara Oașului, de la noi, pentru că se pronunță doar jumătate de cuvânt, restul trebuie dedus, cică din motive de frig, că dacă ții gura mult deschisă, îți îngheață amigdalele.


 Țara are și un parlament cu 31 de parlamentari care se întrunesc doar vinerea, că in restul timpului lucrează ca pescari, pescuitul și exportul de pește fiind principala activitate economică a țării.

 Groenlanda a fost membru al U.E., dar a ieșit repede când a văzut că afacerea este păguboasă... U.E. voia să o oblige cât pește să vândă, cui și la ce preț.

 Deși nu are armată, este membru N.A.T.O., prin Danemarca, care îi este un fel de tutore.

 În 2014 este ales prim ministru un fost pescar din Nuuk, Kim Kielsen. 

 Primul lucru pe care l-a facut, a fost să îi spună Danemarcei să stea în banca ei, că Groenlanda nu este o colonie a Danemarcei, și dacă vrea să fie respectată în continuare ca "tutore", atunci să facă bine să... plătească.

 Și, Danemarca plătește o sumă care reprezintă 1/3 din bugetul Groenlandei, doar ca să fie respectată.


   Dar, povestea de aici începe...


 După ocupația germană a Danemarcei, pe 09 aprilie 1940, ambasadorul Danemarcei în S.U.A. s-a apucat așa, de capul lui să incheie un acord, cică "în numele regelui" cu americanii, prin care, aceștia se obligau să apere coloniile daneze de germani.

 Printre aceste colonii era și înghețata Groenlandă.

 Având acum "acte la mână", S.U.A. își face un fel de mini-bază militară la Thule, în Groenlanda, mai mult să marcheze prezența americană în zonă, decât ca utilitate militară.

 După eliberarea Danemarcei, aceasta nu a mai avut ce zice legat de prezența americană în Groenlanda, că era rezultatul unui "acord", dar, a pus și ea o condiție:

 În baza americană din Thule, Groenlanda să fie alături de steagul american și cel al Danemarcei, adică, să se știe cum că insula nu a rămas de izbeliște, ci are un patron, pe Danemarca.

 În 1949 Danemarca a aderat la N.A.T.O. și nu a mai insistat în eliminarea bazei militare americane din Groenlanda.

 La scurt timp S.U.A. modernizează baza militară de la Thule, făcând din ea un punct cheie în strategia americană de represalii nucleare față de U.R.S.S. .

 Practic, baza militară modernă s-a construit în secret, concurând ca efort de realizare cu celebrul canal Panama.

 Pe măsură ce trecea timpul, baza militară devenea tot mai extinsă și tot mai puternică, ajungând la un moment dat, în 1968, să lucreze în ea 10.000 de americani.

 În 1968 un bombardier american B-52, care transporta 4 bombe nucleare de 1MT fiecare (de 50 ori mai puternică fiecare decât cea de la Hiroshima!) se prăbușește în fața bazei, o bombă fiind pierdută definitiv, celelalte 3 fiind făcute țăndări, cu o contaminare masivă în zonă.

 Americanii fug mâncând pământul și doar 600 mai rămân pe insulă, fiind implicați în misiuni de decontaminare.

 La câțiva ani după, americanii revin la Thule și fac în apropiere o altă bază secretă în adâncimea gheții, cu dotări de ultima generație, însă, ghinion, începe treptat o încălzire în regiune, care face în alți câțiva ani ca gheața să crape și baza secretă să fie perfect vizibilă din sateliți.

 Rămâne acolo totuși, și azi, o bază modernă a S.U.A. și extrem de necesară planurilor americane, cu un efectiv american de peste 800 de oameni, numai că, premierului Groenlandei, Kim Kielsen, îi vine o idee: de ce să nu scoată țara lui, bani din povestea asta, mai ales că în caz de criză militară majoră, baza americană, adică, țara lui, va fi lovită cu prioritate, posibil, chiar nuclear.

 Așa că, îi invită frumos pe americani să își mute baza de la Thule, Groenlanda ori, să plătească pentru teren.

 Cum să plătim, cât să plătim, au întrebat stupefiați americanii?

 Păi, eu și partidul meu, Siumut, zice Kim, ne-am gândit la 180 milioane de dolari pe an, adică să putem da fiecărui cetățean groenlandez măcar vreo 300 de dolari pe lună, că, îi expuneți doar, cu baza voastră!

 Când a auzit Trump, s-a crizat rău de tot.

 Cum să le dăm atât, în primul rând ar fi un exemplu prost, o să ceară și alții bani, mai bine le cumpărăm insula, vedeti cât cer, nu vă zgârciți la miliarde, a spus Trump?!

 Răspunsul lui Kim Kielsen a venit promt:

 Noi suntem inuiți (eschimoși), noi nu ne vindem țara, vreți să mai stați aici, plătiți, acum... 360 milioane de dolari pe an, că ne-ați insultat cu oferta voastră de cumpărare și am mărit chiria.


   Comparați acum atitudinea eschimoșului Kim Kielsen cu atitudinea gunoaielor care au condus România în utimii 35 de ani.

 De ani buni, plătim anual 1/3 din bugetul apărării, doar ca să întreținem contingentul de 2000 de mercenari români din Irak și Afganistan, pentru că acolo ne-au chemat americanii.

 Cheltuielile cu întreținerea bazelor militare americane din România sunt suportate în parte și de România, iar Trump voia ca întreținerea lor să cadă total în sarcina statelor unde se află, pentru că S.U.A. ...le apără țările, nu?


   P.S. De la 01 ianuarie 2021 fiecare groenlandez primește aproximativ 300 de euro LUNAR, bani proveniți din chiria pe care S.U.A. o plătește Groenlandei pentru menținerea bazei ei acolo, care este în fapt și singura bază americană de pe teritoriul altui stat, unde costurile ei sunt suportate integral de S.U.A.!"

$$$

 UN ROMÂN, CA EL SE NAȘTE O DATĂ LA 500 DE ANI....

NICOLAE IORGA!!!⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Nascut la 18 iunie 1871 la BOTOȘANI. 

La vârsta de şase ani, IORGA citea literatură franceză. 

La vârsta de nouă ani, profesorii îi permiteau, uneori, să le predea colegilor săi ISTORIA ROMÂNIEI. 

A scris 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii, acestea culminând cu ISTORIA ROMÂNILOR în 10 volume. 📚

Din păcate, pentru că ideile și acțiunile sale erau deranjante pentru unii oameni influenți din acele vremuri, destinul său a fost unul tragic. IORGA şi-a găsit sfârşitul la marginea pădurii STREJNIC, din judeţul PRAHOVA...

 Ce capacitate era NICOLAE IORGA, „FENOMENUL NATURII ”? Cum memora sute de pagini?

Unul dintre cei mai bravi și mai culți români care au trăit vreodată a fost, cu siguranță, și istoricul NICOALE IORGA. Acesta nu a fost doar un istoric desăvârșit, ci a jucat și un rol important în politica națională, ocupând la un moment dat funcția de premier.

 Iată o serie de superlative marca NICOLAE IORGA:


NICOLAE IORGA a terminat facultatea într-un singur an. În 1888, după un an de studii la FACULTATEA de LITERE de la IAȘI, acesta a primit o dispensă de la MINISTERUL EDUCAȚIEI al REGATULUI ROMÂNIEI, care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe care le-a și trecut. La sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum laude.

17 limbi străine a învățat NICOLAE IORGA. Acesta vorbea atât de bine limba franceză, încât la SORBONA era profesor de limba franceză.

De-a lungul carierei, NICOLAE IORGA a scris 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii....

Cum a fost posibil să redacteze atât de mult? Ei bine, NICOLAE IORGA avea la un moment dat și trei secretari personali care țineau rolul de redactori. Istoricul le dicta acestora simultan, de multe ori în limbi diferite.

„Ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi”, Spunea sociologul Dimitrie Gusti.

NICOLAE IORGA a primit acceptul VATICANULUI pentru a intra în subsolurile cu arhivele antice și medievale. Totuși, nimeni nu avea voie să intre în arhive cu vreun instrument de scris. Iorga intra dimineața și ieșea de la VATICAN iar apoi trascria, aproape cuvânt cu cuvânt tot ce citea într-o singură zi, acest lucru demonstrând ce capacitate de memorare fabuloasă avea istoricul.

NICOLAE IORGA a fost ales membru corespondent al ACADEMIEI ROMÂNE în 1897, la vârsta de 26 de ani, acesta fiind cel mai tânăr membru din istoria ACADEMIEI.

NICOLAE IORGA a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase Universităţi din lume, a primit titlul de DOCTOR HONORIS CAUSA a UNIVERSITĂŢILOR din PARIS, ROMA, OXFORD, VARŞOVIA, CRACOVIA, BRATISLAVA, VILNIUS, STOCKHOLM, STRASBOURG, GENEVA, ALGER, SANTIAGO de CHILE ş.a.

Un episod fabulos care-l are în prim plan pe Iorga a fost faptul că a învățat limba turcă într-o singură noapte. Acesta avea o întâlnire cu Principele moştenitor al SULTANULUI. În trenul de la BUCUREȘTI la CONSTANȚA, cu ajutorul unui dicționar, savantul a învățat limba turcă, astfel că a fost capabil să ţină o cuvântare de bun sosit, bine chibzuită din punct de vedere diplomatic, în limba turcă.

În perioada 1934-1939, ROMÂNIA a avut un teritoriu (exclavă) la MAREA ADRIATICĂ, în SARANDË, ALBANIA (atunci ZOGAI, apoi SANTA QUARANTA, PORTO EDA, în albaneză SARANDA), care era situat pe malul ADRIATICII, în dreptul Insulei CORFU.

Regele Albaniei din perioada 1928-1939, Ahmet ZOGU, a donat acest teritoriu lui NICOLAE IORGA drept recunoștință pentru contribuția adusă de acesta la istoria ALBANIEI. Prim-ministrul de atunci al ROMÂNIEI a donat apoi statului român 50% din suprafață și, astfel, țara noastră a dobândit ieșire la cea de-a doua mare.

IORGA a cedat respectivul teren statului român în anul 1934, însă a pus o condiţie, și anume ca acolo să se construiască o clădire care să servească drept institut de studii arheologice. Statul român s-a conformat și a construit la SARANDË un institut care a funcționat până în 1940. Terenul şi clădirea Institutului de la SARANDA deveneau proprietatea statului român prin așa-numita Lege de înființare.

Ulterior, ROMÂNIA a fost deposedată de această proprietate, aceasta fiind naționalizată după instaurarea regimului comunist din ALBANIA.

surse:wikipedia.org, art-emis.ro, anonimus.ro 

RECUNOȘTINȚĂ, PREȚUIRE ȘI RESPECT!!!

$$_

 20 ianuarie 1984: A murit,la Acapulco, Mexic, Johnny Weissmüller, înotător de performanţă şi actor american de film (seria „Tarzan”); a obţinut 5 medalii olimpice de aur (1924-1928); este primul om din lume care a înotat suta de metri în mai puţin de un minut; a deţinut 67 de recorduri ale lumii (n. 2 iunie 1904, în cartierul Freidorf din Timişoara).Părinţii săi, şvabii bănăţeni Petrus Weissmüller şi Elisabeth Weissmüller născută Kersch, au emigrat în SUA împreună cu fiul lor în vârstă de şapte luni. Johnny Weissmüller a susţinut ulterior că s-ar fi născut în Windber (Pennsylvania), probabil pentru a fi selectat în lotul naţional de nataţie al SUA. Copil bolnăvicios, a fost sfătuit de un medic să se apuce de înot. Aşa a ajuns de cinci ori campion olimpic la înot (1924-1928 ), deţinătorul a 67 de titluri mondiale şi 52 de titluri naţionale. A deţinut recordurile la stilul liber la toate probele de la 100 de yarzi la jumătatea de milă şi a fost primul care a înotat 100 m sub un minut. A devenit celebru prin seria de filme Tarzan, ecranizări inspirate de romanele lui Edgar Rice Burroughs. Seria de filme a început la studiourile MGM, cu Tarzan the Ape Man (Tarzan omul-maimuţă), în 1932. Se povesteşte că în timpul revoluţiei cubaneze, pe când Johny Weissmüller juca golf cu nişte prieteni în Cuba, jucătorii s-au trezit înconjuraţi de revoluţionari înarmaţi. Fără să-şi piardă cumpătul, Weissmüller a lansat celebrul strigăt al lui Tarzan, iar soldaţii, recunoscându-l, au fost foarte încântaţi să escorteze grupul într-o zonă sigură.Johnny Weissmüller a fost căsătorit de şase ori.Respectându-i-se dorinţa, la înmormântarea sa, sicriul a fost coborât în groapă având ca fond sonor celebrul strigăt al lui Tarzan.

Surse:

https://johnnyweissmuller.com/

https://www.cinemagia.ro/actori/johnny-weissmuller-19044/

$$$

 Remarcabilul EMIL CIORAN spunea, mai în glumă - mai în serios: ,,Ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract." 

De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul "pietrelor" rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…"

Net

$$$

 ANNE BOLEYN - O POVESTE DE DRAGOSTE ?


De-a lungul vremii, istoria şi literatura s-au întrecut pentru a găsi o poveste de dragoste perfectă. O poveste care să sădeasca emoţii, să te facă să-i îndrăgeşti protagoniştii şi, mai ales, să te facă să speri că dragostea învinge întodeauna şi cei doi vor rămâne împreună până la sfârşit. În această competiţie s-a aplicat o regulă cât se poate de simplă: realitatea, în cazul nostru istoria, bate filmul. Motivul este simplu: în ficțiune, orice este posibil. Însă când o astfel de poveste chiar s-a petrecut întrece și născocirea unui mare artist. De la clasicele exemple din Antichitate, războiul troian sau aventura lui Marc Antoniu cu Cleopatra, până la cele mai recente, cum ar fi căsătoria prinţului moştenitor Felipe cu Letiţia, cei doi fiind, în prezent, conducătorii Spaniei, aceste cupluri stau pe scena marilor iubiri la care unii dintre noi visăm. Dar este relația dintre Anne Boleyn și Henric al VIII-lea una dintre aceste povești de dragoste?


În secolul al XVI-lea aveam de a face cu o societate englezească profund anticlericală, în principal din cauza bogăţiei bisericii, dar şi din cauza suveranităţii unei puteri străine: papalitatea. În cartea sa, Istoria Angliei, André Maurois, povesteşte că dacă Abel ar fi fost preot, orice juriu al Londrei l-ar fi achitat pe Cain. Se observă astfel care era poziţia Angliei în legătură cu biserica şi clerul. În ceea ce îl priveşte pe Henric al VIII-lea, acesta a rămas întodeauna fidel convingerilor sale conservatoare. Când au apărut scrierile lui Luther în Anglia, Henric a luat măsuri pentru a le combate – prin cartea Assertio septem sacramentorum adversus Martinum Lutherum în 1521– fapt pentru care a primit titlul de Apărător al Credinţei de la papa Leo al X-lea.


La începutul anului 1526, Henric a început să o curteze pe tânăra Anne Boleyn din anturajul reginei Caterina de Aragon. Anne, fiica lui Thomas Boleyn, unul dintre diplomaţii preferaţi ai lui Henric al VII-lea, a primit o educaţie tipică pentru clasa ei socială, învăţase să scrie, să citească, învăţase aritmetică, istorie şi gramatică, precum şi să cânte, să danseze, bunele maniere, broderie, să călărească şi să vâneze. Anne Boleyn a refuzat avansurile regelui pentru a evita să devină amanta lui, aşa cum fusese sora ei, Mary. Refuzul ei nu poate fi considerat un motiv suficient pentru hotărârea lui Henric de a separa Biserica engleză de papă, această rupere având numeroase explicaţii politice şi economice. Regina trecuse deja de vârsta la care putea să aibă copii şi încă nu îi oferise un moştenitor la tron, un fiu. Cei doi aveau o fiică, Maria (1516) dar aceasta nu era considerată un succesor potrivit. Henric ştia că în cartea a treia a lui Moise, atât în capitolul 18, cât și în 20 se interzicea în mod clar orice fel de relație cu soția fratelui, iar Caterina fusese căsătorită cu Arthur Tudor, fratele lui Henric, timp de cinci luni. De altfel, se menţiona explicit că cei ce vor încălca legea sfântă nu vor putea avea copii. Pentru rege începuse să fie evident că Dumnezeu îl pedepsea pentru încălcarea Legilor Levitice, lipsindu-i pe el şi întregul regat de un moştenitor la tron. În afară de problema succesorului, regina, fiica regilor catolici, l-a pus într-o altă situaţie neplăcută, în condițiile în care regele dorea să rupă alianţa cu Spania, promovată de Henric al VII-lea, şi să înceapă o alianţă cu Franţa, această mișcare fiind imposibil de făcut cât timp Caterina se afla la curtea regală.


Henric avea numeroase preocupări diplomatice şi dinastice, astfel că la mijlocul anilor 1520, căsătoria sa cu Caterina de Aragon părea din ce în ce mai nepotrivită. Ar fi exagerat să credem că Henric putea decide ruptura faţă de papalitate sau divorţul de Caterina doar pentru că o fată de la curte, Anne Boleyn, îl refuzase. Cert este că Henric nu avea niciun dubiu că papa îi va acorda o bulă de dispensă la fel cum făcuse şi în cazul căsătoriei dintre împăratul Maximilian I şi Anna de Bretagne. Ceea ce nu a calculat însă este că niciun papă nu ar fi anulat o bulă a unui predecesor doar pentru a-i face pe plac. După mai multe încercări eşuate de a aduce dovezi care să arate că bula iniţială era invalidă, singura soluţie prin care se putea asigura divorţul şi succesiunea la tron a Tudorilor a rămas răsturnarea autorităţii papale în Anglia şi înlocuirea jurisdicţiei sale cu o autoritate corespunzătoare dorinţelor regelui, adică Henric însuşi în calitate de Cap Suprem al Bisericii. Deşi această acţiune a fost socotită de papalitate ca fiind schismastică, singurul punct comun între bisericile protestante şi cea Anglicană este nerecunoaşterea autorităţii papei.


După nenumărate legi, cum ar fi cea de succesiune şi cea de supremaţie, care să confere legalitate uniunii dintre Henric şi Anne Boleyn în 24 ianuarie 1533, s-a dovedit că aceasta a fost doar un capriciu, fapt demonstrat chiar de rege prin următoarele sale patru căsătorii.


Cu toate acestea, Anne Boleyn a fost numită cea mai influentă regină consoartă a Angliei din toate timpurile având în vedere că ea este cea care i-a oferit Angliei independenţa faţă de Roma.

$$_

 Născută sclavă. Doctor la Sorbona. O viață care a refuzat să tacă Născută în 1858, în Carolina de Nord, într-o lume în care trupul ei aparț...