$$$

 In Memoriam

JANA GHEORGHIU 

Pe 18 mai 2007, jurnalismul românesc a pierdut o voce puternică și o conștiință vie: JEANA GHEORGHIU s-a stins din viață la vârsta de 60 de ani, răpusă de cancer la esofag cu metastaze la ficat

     

Refuzând tratamentele medicale, a ales să-și petreacă ultimele luni punându-și în ordine viața și asigurându-se că fiul ei adoptiv, Ionuț, va fi în siguranță după plecarea sa  .

Născută pe 6 iunie 1946 în BUCUREȘTI, JEANA GHEORGHIU a absolvit FACULTATEA DE FILOLOGIE și a urmat cursuri postuniversitare de jurnalism.  Și-a început cariera la un ziar din FOCȘANI, apoi a colaborat cu „SCÂNTEIA TINERETULUI ” până în 1972, când a intrat în TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ.  După o perioadă în radio, a revenit în televiziune, devenind cunoscută pentru reportajele sale despre REVOLUȚIA din 1989, în special cele despre „trenurile morții” de la TIMIȘOARA  .

În cariera sa, a fost redactor-șef la REDACȚIA TINERET a SOCIETĂȚII ROMÂNE DE RADIODIFUZIUNE (1990–1993), director al RADIO ROMÂNIA TINERET (1994–1998) și director interimar al TVR 2 între 2002 și 2004.  A fost, de asemenea, lector la ȘCOALA SUPERIOARĂ DE JURNALISM și la FACULTATEA DE JURNALISM a UNIVERSITĂȚII BUCUREȘTI  .

JEANA GHEORGHIU a fost o jurnalistă curajoasă, abordând subiecte sensibile precum SIDA și copiii abandonați.  A fost recompensată cu numeroase premii, printre care Premiul APTR pentru „RĂNIȚII REVOLUȚIEI ” (1991), MARELE PREMIU LA COLOCVIUL „GENERAȚIA EUROPA – GENERAȚIA IMAGINII ” pentru filmul „SPRE ALTĂ FLACĂRĂ ” (1992) și Premiul „CONDIȚIA UMANĂ ” pentru „TU POȚI CONSTRUI MAI DEPARTE ”  .

JEANA GHEORGHIU nu s-a căsătorit niciodată, dar a adoptat un băiat, IONUȚ, pe care l-a întâlnit într-o casă de copii în timpul unui reportaj.  Această decizie a fost influențată de o scenă emoționantă în care băiețelul a prins-o de picior și a început să plângă, impresionând-o profund  .

JEANA GHEORGHIU a fost o femeie puternică, dedicată meseriei și celor dragi.  A lăsat în urmă o moștenire jurnalistică valoroasă și amintiri prețioase pentru cei care au cunoscut-o. 

 Respect!

CULTURA  CUR IOZITATI  GANDURI

&&&

 A condus cea mai puternică națiune din lume, dar sufletul lui murise deja pe șinele de tren, lângă trupul sfărâmat al fiului său de unsprezece ani.

Nu a fost un președinte ca ceilalți. Nu a fost nici erou, nici tiran. A fost un tată care a ajuns la putere cu inima în bucăți, iar America nu a știut asta decât mult prea târziu.

Franklin Pierce era un om obișnuit, dintr-un colț liniștit al New Hampshire-ului. Nimeni nu miza pe el. Și totuși, în 1852, democrații l-au ales candidat la președinție ca un „cal negru” – un pariu nesperat. Soția lui, Jane, îl implorase să refuze. Avea un presentiment negru. Dar ambiția a învins.

Greșeala fatală.

Pe 6 ianuarie 1853, trenul care ducea familia Pierce spre Washington D.C. deraia lângă Andover, Massachusetts. Doar câteva secunde de groază. Vagoane răsturnate, ţipete, scântei. Franklin și Jane au ieșit aproape nevătămați. S-au îmbrățișat, tremurând, și apoi au întrebat același lucru: „Unde e Bennie?”

Băiatul lor de unsprezece ani.

Când l-au găsit, lumea s-a oprit în loc. Trupul mic zăcea între șinele reci de oțel. Atât de zdrobit încât era aproape decapitat. Jane a îngenuncheat în noroi, scoțând un sunet pe care nimeni din jur nu-l va uita vreodată – un geamăt scos din străfundurile unui suflet care tocmai își pierdea ultimul copil.

Bennie era ultimul lor. Cele două fetițe pierduseră lupta cu boala cu ani în urmă. Acum, coridorul casei rămânea pustiu. Fără pași. Fără râs. Doar tăcerea aceea groasă în care plutesc imagini pe care niciun părinte nu ar trebui să le vadă vreodată.

Dar iată unde devine povestea cu adevărat sfâșietoare.

Jane nu s-a mai ridicat niciodată. Din acea clipă, ea a hotărât ceva îngrozitor de limpede: Dumnezeu i-a ucis fiul ca pedeapsă. Pedeapsă pentru că Franklin acceptase președinția. Pentru că alesese puterea în locul familiei. Și, de atunci, vreme de șase ani până la moartea ei, Jane a scris sute de scrisori… adresate fantomei lui Bennie.

În fiecare seară, aceleași cuvinte: „Iartă-ne. Tatăl tău nu a vrut să asculte.”

Acum, gândește-te ce urmează.

Două luni mai târziu. 4 martie 1853. Zeci de mii de oameni în fața Capitoliului. Franklin Pierce stă pe scenă, gata să depună jurământul ca al paisprezecelea președinte al Statelor Unite. Camerele de filmat (pe cât existau atunci) și privirile întregii națiuni sunt ațintite asupra lui.

Protocolul spune: „Zâmbește, Franklin. Arată-le că ești puternic.”

Ce crezi că a făcut?

Nu a pus mâna pe Biblie. A refuzat. A ales să „afirme” jurământul fără să atingă Cartea sfântă – aceeași carte pe care soția lui o blestema acum ca pe unealta cu care Dumnezeu i-a zdrobit copilul. Martorii au scris în jurnalele lor: arăta palid, gol pe dinăuntru, ca o umbră îmbrăcată în frac.

Un președinte fantomă.

A intrat în Casa Albă deja mort pe dinauntru. Iar Jane, în primele luni, nu a coborât aproape deloc de la etaj. În negru, mereu în negru. Scria scrisori la lumina lumânării. Statul de deasupra era gol. La recepții, oamenii au început să audă zvonuri stranii: președintele bea. Nu social. Nu ceremonial. Bea singur, noaptea târziu, cu un pahar în mână, privind fix prin perdea.

Curând, în holurile puterii, s-a răspândit o șoaptă: „Mâinile îi tremură.” „Miros a whiskey la ședințele de la ora nouă dimineața.”

Iar asta e doar începutul prăbușirii.

Pentru că, în 1854, disperat să facă ceva măreț – să dea un sens sacrificiului lui Bennie – Pierce semnează o lege. O lege pe care o credea un compromis. Un act care avea să dezlănțuie un iad pe care nici el nu-l putea opri.

Se numește Actul Kansas-Nebraska. Și ceea ce a urmat…

Dar aici, dragă cititorule, trebuie să ne oprim pentru azi. Pentru că adevărata explozie – cum o lege bine intenționată a aruncat America în sânge și cum același președinte a ajuns să fie mai singur decât orice om din istoria Casei Albe – o să  ți-o spun data viitoare. 

Ecouri din trecut

&&&

 E miezul nopții. Un echipaj de poliție observă o mașină care rulează complet haotic, făcând zig-zaguri periculoase de pe o bandă pe alta. Agentul îi face semn trăgând pe dreapta. De la volan coboară geamul un domn cu privirea extrem de cețoasă și un zâmbet larg, complet relaxat, lăsând să iasă din mașină un miros greu de distilerie.

Polițistul, cu oțetul pe față, scoate tacticos echipamentul:

– Bună seara, domnule șofer! Vă rog să suflați prelung în aparatul etilotest.

Șoferul, cu o voce tremurată și dramatică:

– Ah, nu pot, domn’ polițist... Am astm cronic în fază terminală! Dacă suflu acum, fac o criză de mă sufoc aici, pe loc!

Polițistul oftează, își păstrează calmul și vine cu alternativa:

– În regulă, dacă e o problemă medicală, mergem direct la spital să vă luăm probe de sânge.

Șoferul duce imediat mâna la piept, panicat:

– Exclus, Doamne ferește! Sunt hemofilic! Dacă mă înțeapă asistenta aia cu acul, nu se mai oprește sângerarea și mor cu zile!

Deja iritat de atâtea scuze medicale, polițistul pune mâna pe centură și spune pe un ton autoritar:

– Bine, domnule... Atunci coborâți frumos din mașină și mergeți în linie dreaptă, cap-coadă, exact pe dunga asta albă de pe asfalt!

La care șoferul, ridicând neputincios din umeri și cu o sinceritate dezarmantă:

– Păi... exact asta nu pot, domn’ polițist!

– Dar de ce nu poți, domnule, ce mai ai și acum?!

– Păi... pentru c ă sunt mort de beat!

&&&

 Trei fii au plecat de acasă în lume și au ajuns, fiecare în domeniul lui, oameni extrem de bogați și realizați. Reîntâlnindu-se după o lungă perioadă de timp, au început să se laude cu cadourile spectaculoase pe care i le-au cumpărat mamei lor bătrâne.

Primul fiu spune mândru:

— Băieți, eu i-am construit mamei o casă imensă, un adevărat conac!

Al doilea fiu intervine imediat:

— Iar eu i-am trimis un Mercedes ultimul tip, direct din fabrică, cu șofer privat plătit pe viață!

Al treilea fiu zâmbește superior și spune:

— Eu cred că v-am întrecut pe amândoi! Voi știți cât de mult îi place mamei să citească Biblia și faptul că, din păcate, acum nu mai vede deloc. Ei bine, eu i-am cumpărat un papagal uriaș, unic în lume, care știe să recite absolut toată Biblia de la un capăt la altul. Doisprezece călugări franciscani au lucrat cu el timp de 20 de ani ca să-l dreseze! Mama trebuie doar să numească capitolul pe care vrea să-l audă, iar papagalul i-l recită instant!

După o vreme, bătrâna mamă le trimite fiecăruia câte o scrisoare de mulțumire.

Primului fiu îi scrie așa:

„Dragul meu, casa pe care mi-ai construit-o este mult prea mare. Eu stau doar într-o singură cameră, dar sunt obligată să fac curățenie în toată clădirea aia uriașă.”

Celui de-al doilea fiu îi scrie:

„Băiatul meu, sunt mult prea bătrână ca să mă mai plimb prin lume. Stau toată ziua în casă, așa că nu folosesc niciodată Mercedesul acela, iar de șofer mi-e rușine.”

Iar ultimului fiu îi scrie cu multă căldură:

„Iubitul meu băiat, tu ai fost singurul care a știut cu adevărat ce-i place mamei tale și de ce are nevoie... Puiul a fost de -a dreptul delicios!”

&&&

 Un manager de top dintr-o multinațională lucra de ani de zile câte 14 ore pe zi, sâmbete și duminici incluse, fiind complet înghițit de Excel-uri, ședințe și deadline-uri. Ajuns în pragul burnout-ului total, exact în ziua în care împlinea 35 de ani, ia o decizie radicală: își închide laptopul, își ia o zi liberă și hotărăște să-și facă un cadou de lux, apelând la o agenție de escorte exclusiviste.

Sună și spune scurt:

— Vreau cea mai rafinată și spectaculoasă opțiune pe care o aveți în portofoliu!

— În regulă, domnule, avem exact ce vă trebuie, dar tariful este pe măsură: 1.000 de dolari pentru o seară!

— Nicio problemă, banii nu sunt o barieră, trimiteți-o!

— Perfect. Mâine la ora 18:30, la restaurantul de la Hilton.

A doua zi, tipul ajunge la întâlnire și rămâne mască. Fata era absolut superbă, îmbrăcată impecabil, cu o eleganță rară și maniere de revistă. Cina decurge minunat, iar corporatistul, complet vrăjit și plin de entuziasm, îi întinde plicul cu cei 1.000 de dolari:

— Ești incredibilă! Hai să mergem la tine, să continuăm seara.

Ajung la apartamentul ei dintr-o zonă rezidențială selectă. În timp ce ea merge să aducă două pahare de șampanie, tipul începe să analizeze livingul și observă o bibliotecă uriașă, ticsită cu volume groase. Se apropie și citește titlurile.

— Auzi, te rog să nu te superi... dar cărțile astea de literatură în engleză, germană și franceză veche sunt doar așa, de decor, pentru designul interior?

Fata zâmbește cald, servindu-l cu șampanie:

— Oh, nu, chiar le citesc. Am absolvit Facultatea de Litere ca șefă de promoție și vorbesc fluent cinci limbi străine.

Uimit, bărbatul mai face doi pași și dă peste un alt raft plin cu opere de Kant, Schopenhauer, Nietzsche și Hegel. Își pune paharul pe masă și o privește uluit:

— Ok... dar cu filosofii ăștia grei ce e? Nu-mi spune că te pasionează!

— Ba da, chiar am și un masterat în Filosofie Contemporană, spune ea cu o modestie dezarmantă.

Corporatistul, simțind cum i se dă peste cap tot sistemul de valori, se așază pe canapea, își pune mâinile în cap și o întreabă, sincer confuz:

— Bine, dragă, dar cu un asemenea bagaj intelectual, cu atâtea studii, limbi străine și cultură generală... cum Dumnezeu ai ajuns să fii escortă?!

La care fata scoate un suspin ușurat, își aranjează rochia și îi răspunde cu o sinceritate debordantă:

— Of, nici nu-ți imaginezi... Printr-un mare, mare NOROC! Gândește-te că înainte am lucrat și eu  trei ani în corporație!

&&_

MERITA CITIT! ;) :) :) ;) 

Răspunsul plin de umor al unui student la o întrebare propusă de un profesor excentric a ajuns să aibă milioane de vizualizări pe internet. Chiar şi profesorul a răspuns la glumă: i-a dat studentului nota A+ şi a publicat întreaga explicaţie pe internet.

La un examen la chimie, un profesor al Universităţii din Arizona a pus următoarea întrebare. "Este Iadul exotermic (cedează căldură) sau endotermic (absoarbe căldură)?". Întrebarea inedită a primit un răspuns de-a dreptul genial:

"Mai întâi, trebuie să ştim cum se modifică masa Iadului de-a lungul timpului. Pentru aceasta, trebuie să cunoaștem rata de mutare a sufletelor în Iad şi rata de plecare a sufletelor din Iad, ceea ce este destul de greu de stabilit. Cred însă că putem estima că, odată ce un suflet ajunge în Iad, nu mai pleacă de acolo. Aşadar, niciun suflet ajuns în Iad nu mai pleacă de acolo. Iar, în privinţa numărului de suflete care intră în Iad, diferitele religii care există astăzi pe lume ne pot da o mână de ajutor.

Aproape fiecare religie din lume pretinde că, dacă nu eşti membru al acelei religii, vei ajunge în Iad. Având în vedere că există mai multe religii, iar fiecare individ aparţine cel mult unei singure religii, putem concluziona că toate sufletele merg în Iad. Având în vedere natalitatea şi mortalitatea de pe Terra, putem concluziona, de asemenea, că numărul de suflete din Iad creşte exponenţial. Acum, putem analiza rata de schimbare a volumului Iadului, întrucât Legea lui Boyle prevede că, pentru ca temperatura şi presiunea din Iad să rămână la acelaşi nivel, volumul Iadului trebuie să se mărească proporţional cu numărul de noi suflete sosite în Iad.

Aşadar, avem două posibilităţi:

1. Dacă Iadul se extinde cu o rată inferioară celei de intrare a sufletelor în el, atunci temperatura şi presiunea din Iad vor creşte până când întreg Iadul se va dezlănţui.

2. Dacă Iadul se extinde cu o rată superioară celei de intrare a sufletelor în el, atunci temperatura şi presiunea vor scădea până când Iadul va îngheţa.

Aşadar, care este varianta corectă?

Dacă acceptăm postulatul oferit mie de Teresa, în primul meu an la universitate, "Voi face dragoste cu tine atunci când va îngheţa Iadul" şi dacă luăm în considerare şi amănuntul că am făcut dragoste cu ea azi-noapte, atunci varianta doi este cea corectă, astfel încât sunt sigur că Iadul este exotermic şi a îngheţat deja. Corolarul acestei teorii este că, având în vedere că Iadul a îngheţat, nu mai primeşte noi suflete şi, în aceste condiţii, cei dispăruţi nu pot ajunge decât în Rai, dovedind existenţa divinităţii. Ceea ce explică de ce, azi noapte, Teresa ţipa întruna "Oohhh, Doamne!"

&&&

 „Doamna mea” și acordeonul care n-a mai tăcut: povestea lui Fărâmiță Lambru ( comentarii și in foto) 

Faramita Lambru a fost unul dintre cei mai compleţi şi originali lăutari bucureşteni din a doua jumătate a sec. XX. Ca instrumentist, cânta cu virtuozitate excepţională la başii mâinii stângi ai acordeonului, după cum stăpânea şi întreaga gamă de fiorituri melodice (de extremă fineţe şi subtilitate tehnică lăutărească, aproape “vocală”, pentru mâna dreapta). Fărâmiţă Lambru a fost primul acordeonist din România care a cântat la acordeon un solo de başi, la sfârşitul anilor ’40.

Născut la 15 septembrie 1927 într-o veche familie de lăutari, Faramita Lambru, a învățat să cânte de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță, încă din copilărie. Având un auz foarte bun, Faramita Lambru a reținut repede repertoriul uzual țigănesc, dar mai ales stilul vocal de interpretare. A început să învețe să cânte la acordeon în 1947, debutul artistului având loc 2 ani mai târziu când, aflat în București pentru stagiul militar, colaborează cu formații muzicale reprezentative ale armatei.

Acordeonist și interpret vocal excepțional, Faramita Lambru a avut norocul de a o întâlni pe Maria Tănase când avea 24 de ani, ajungând astfel ca timp de zece ani (1953-1963) să devină membru al formației muzicale populare și lăutărești care o acompania pe marea artistă.  Pe Youtube există câteva înregistrări excepționale cu Fărâmiță Lambru, lăutarul care a intrat în legendă alături de Maria Tănase, pe care o numea numai “Doamna mea”. Un bărbat fermecător, pasional, cu părul și ochii negri, întotdeauna impecabil îmbrăcat. Un domn, un actor șarmant, maestru al muzicii lăutărești și păstrător al cântecelor vechi românești.

Prima întâlnire dintre cei doi a avut loc la Teatrul de Estradă din Bucureşti, aşa cum evocă Maria Roşca în cartea ” Maria Tănase”: 

,, Sărut mana, doamna, eu sunt Fărâmiţa Lambru". La Teatrul de Estrada din Bucuresti, Maria Tanase astepta un nou instrumentist. L-a privit pe tânarul ţigan cu ochi încercanati şi părul creţ. I-a zambit si l-a pus să cante. Fărâmiţă si-a ridicat acordeonul pe umeri, un Hohner de 48 de basi, cu burduful spart. Şi a început. Apoi au interpretat împreuna melodia "Asta iarna era iarna". Maria a izbucnit în râs: "Măi Fărâmiţa, mă trage curentul de la acordeonul tau..." 

În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist și în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București. În calitate de acordeonist al Mariei Tănase a stăpânit un repertoriu de aproape 200 de piese instrumentale și peste 150 de piese vocale, având un har particular în interpretarea repertoriului lăutăresc urban (mahala), admirabil ilustrat mai ales vocal.

În ţară, în paralel cu spectacolele susținute alături de Maria Tănase, Faramita Lambru a cântat prin cele mai cunoscute cârciumi din Bucureşti. Maria Tănase l-a ajutat să se angajeze în 1956 la Teatrul “Constantin Tănase”, acolo unde a devenit solist şi dirijor al orchestrei populare. 

După moartea artistei Maria Tănase în 1963, Faramita Lambru a cunoscut o vertiginoasa cariera de virtuoz popular al acordeonului și dirijor al Teatrului regional “Ion Vasilescu” din București cu care a întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966) și în capitala U.R.S.S., câștigându-și astfel notorietate internațională. Faramita Lambru a apărut în diverse concerte și spectacole de revista, a colaborat cu Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunti, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoza, cânta cu vocea nepermis de mult.

 A avut șansa de a intra în cinematografie, grație talentului său desăvârșit datorită căruia a fost asemuit cu un alt lăutar român celebru, Zavaidoc. A apărut în filmele: Dincolo de barieră (anul 1965 alături de actorul Ion Dichiseanu), Tunelul (anul 1966, turnat la Moscova, alături de actorii Ștefan Bănica, Margareta Pâslaru și Florin Piersic), iar în anul 1971 a apărut în filmul Facerea lumii alături de marii actorii Toma Caragiu şi Colea Răutu.

A avut un singur copil, o fetiță după care era topit, Camelia. Pentru ea a fost omul pe care l-a iubit mai presus de orice: Tata! Intr-un interviu acordat site-ului B365, fiica lui Fărâmiță Lambru, spunea despre familia sa : “Părinții mei s-au cunoscut la Teatrul “Constantin Tanase”, iar nașa lor de cununie a fost Maria Tănase. Tata avea o fotografie de-a ei cu o candelă cu luminiță în cameră. Toată viața lui a ținut-o în casă. A ars până când a murit el și până când am plecat noi din România. Maria Tănase i-a iubit mult pe amândoi parinții mei. Venea în casa lor, mâncau împreună, l-a iubit și l-a apreciat foarte mult pe Tata. Când l-a auzit cântând, urechea Mariei Tănase a înțeles repede că tata este foarte talentat. I-a plăcut cum cântă și de atunci au rămas împreună. Maria Tănase i-a luat și primul lui acordeon nou, un Hohner. Cu acel dar de la Maria a cântat Tata tot restul vieții”.

Bolnav de diabet şi fumător înrăit, Lambru şi-a continuat cariera în ciuda primelor semne ale bolii de plămâni. Se spune că nu s-a menajat deloc şi nu a refuzat nicio invitaţie la spectacole, nunţi sau botezuri. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi după o grea suferinţă a murit în 1974, fiind înmormântat în cimitirul ”Izvorul Nou” din Bucureşti.

George Stanca, în revista Flacăra, 1974, la moartea lui Fărâmiță Lambru scria: “Cu câțiva ani în urmă l-am întâlnit pentru un interviu la Gambrinus. A doua zi a venit la redacție, mi-a lăsat o poză, el cu acordeonul, având ștampila unui fotograf din Bucureșți.”Aveți grije să se vadă și acordeonul, că și el muncește!, mi-a spus”. Iată însă acum, acordeonul acela care timp de 24 de ore a cântat la plecarea Doamnei Maria, nu mai muncește, fiindcă și-a luat concediu pe viață. Și el și Fărâmiță Lambru”.

 

 Surse:  

Pe larg în - Maria Roşca,  ”Maria Tănase”, Editura: Muzicala, An 1988, București ( foto 6) 

  - Viorel Cosma – „Lăutarii de ieri și de azi”, Editura Du Style, București, 1996, probabil cea mai importantă sursă muzicologică pentru Fărâmiță ca lăutar/acordeonist  ( foto 7) ;  „Interpreți din România. Lexicon. Dirijori – cântăreți – instrumentiști – regizori”, vol. I A–F, Editura Galaxia, București, 1996,  fișă bio-bibliografică pentru Fărâmiță Lambru, p. 289.

 - „ Muzică populară românească interpretată la acordeon” – Fărâmiță Lambru / Marcel Budală, Electrecord, 1966.

-  Antoaneta Dohotariu ,, Camelia Fărâmiță, singurul copil al lui Fărâmiță Lambr u” 15 septembrie 2022 in B365,