$$$

 

În dimineața de 22 martie 1975, în laboratoarele Institutului de Cercetări Chimico-Farmaceutice din București, când o echipă de 17 chimişti și farmaciști români - specialiști în sinteză organică, farmacologie, tehnologie farmaceutică - stătea în fața unei decizii care ar putea transforma România dintr-un simplu importator de antibiotice occidentale scumpe într-un producător de medicamente generice accesibile pentru întreaga populație, se purta o dezbatere științifică care nu ajungea în presă, nu era discutată public, dar ale cărei consecințe au salvat mii de vieți prin democratizarea accesului la tratamente antibiotice în următoarele două decenii.

Întrebarea era aparent simplă: continuăm să importăm antibiotice brevetate din Occident la prețuri prohibitive sau dezvoltăm capacitatea de a sintetiza și produce local antibiotice generice odată ce brevetele expiră?

Context: În 1975, România importa majoritatea antibioticelor moderne din Occident - penicilină semisintetică, cefalosporine, tetraciclină. Costul era uriaș. O cură de antibiotice putea costa echivalentul unui salariu lunar mediu. Spitalele raționalizau strict utilizarea. Mulți pacienți cu infecții tratabile mureau pentru că medicamentele erau prea scumpe sau indisponibile.

Problema fundamentală: Antibioticele erau protejate de brevete occidentale. Companiile farmaceutice - Pfizer, Eli Lilly, Merck - dețineau drepturile exclusive. România plătea prețuri de monopol pentru molecule descoperite cu decenii în urmă dar încă brevetate.

Dar existau excepții legale. Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale permitea "licențe obligatorii" în caz de criză de sănătate publică. Și permite producția generică odată ce brevetul expiră - de obicei după 20 de ani de la descoperire.

Soluția propusă: Dezvoltăm capacitate de sinteză chimică pentru antibioticele al căror brevet expiră sau pentru care putem invoca licență obligatorie. Nu inventăm molecule noi - copiem molecule existente folosind procese de sinteză proprii. Legal, odată ce brevetul expiră. Provocator, când brevetul e încă activ dar invocăm necesitate publică.

Șeful echipei de sinteză - chimist de 51 de ani cu doctorat de la Sorbona și 25 de ani experiență în chimie organică - argumenta: "Amoxicilina lui Beecham costă 300 lei per cură. Materia primă costă 15 lei. Restul e monopol brevetal. Dacă sintetizăm local, putem produce la 40 lei și tot avem profit. Democratizăm accesul. Salvăm vieți."

Contra-argumentele erau multiple: "E ilegal. Încălcăm brevete internaționale. Riscăm acțiuni legale." "E tehnic dificil. Sinteza antibioticelor necesită procese complexe, purificare riguroasă, control de calitate strict. Nu avem infrastructură." "E politic riscant. Companiile occidentale au influență. Pot bloca alte importuri. Pot presiona diplomatic."

Dar exista și argument moral puternic: Oameni mureau de infecții tratabile pentru că medicamentele erau prea scumpe. România avea datoria morală să producă medicamente accesibile pentru populație, chiar dacă asta contesta monopolul farmaceutic occidental.

În dimineața aceea de martie, echipa votă: 15 pentru dezvoltare capacitate sinteză antibiotice generice, 2 pentru continuarea importurilor exclusive. Recomandarea merge la Ministerul Sănătății: "Propunem Program Național de Producție Antibiotice - dezvoltare capacitate sinteză și producție locală antibiotice generice."

Ceaușescu aprobă entuziast. "Producem medicamente românești. Salvăm vieți și economisim valută."

Astfel începu saga antibioticelor românești. Între 1975 și 1980 - cinci ani de dezvoltare intensivă - România construi nu doar fabrici, ci un întreg ecosistem farmaceutic.

La Institutul de Chimie din Timișoara, echipe de chimişti dezvoltă procese de sinteză pentru penicilină semisintetică. Procesul clasic Fleming folosea fermentare - cultivai ciuperca Penicillium, extrageai penicilina naturală, o modificai chimic pentru variante semisintetice. Românii optimizează fiecare pas - tulpini de Penicillium mai productive, medii de cultură mai eficiente, procedee de purificare mai rapide.

La Fabrica de Antibiotice din Iași (construită special pentru program), instalează fermentatoare uriașe - cilindri de 10.000 litri unde ciuperca creștea în condiții controlate. Temperatura exactă, aerare precisă, nutrienți dozați. După 7 zile fermentare, extracția. Purificare prin cristalizare. Filtrare. Sterilizare. Procesul dura săptămâni dar producea tone de antibiotice.

Problema cea mai mare: Control de calitate. Antibioticele trebuiau să fie pure - contaminări pot ucide. Trebuiau să fie potente - concentrație exactă sau tratamentul eșuează. Trebuiau să fie sterile - bacterii în medicament înseamnă infecție în loc de tratament.

România investește masiv în laborator control calitate - cromatografie lichidă pentru verificare puritate, spectrometrie de masă pentru identificare moleculară, teste biologice pe bacterii pentru confirmare activitate antibiotică. Standard la nivel occidental.

În 1978, prima cură de Amoxicilină românească iese de pe linia de producție de la Iași. Teste arată: puritate 99.2% (standard internațional minim 98%), potență 950 mg/g (standard minim 900 mg/g), sterilitate confirmată. Echivalență cu produsul occidental demonstrată.

Prețul: 35 lei per cură - versus 300 lei pentru import occidental. Reducere de 90%.

Impactul: Spitalele pot trata de 10 ori mai mulți pacienți cu același buget. Medicii nu mai raționalizează antibioticele doar pentru cazuri extreme - pot trata orice infecție bacteriană. Mortalitatea de la infecții postoperatorii scade dramatic.

Producția se extinde rapid. Pe lângă Amoxicilină, România începe producție de: Ampicilină (similar Amoxicilină dar absorbție diferită), Cefalexină (cefalosporină de generație I pentru infecții rezistente la penicilină), Eritromicină (macrolid pentru pacienți alergici la penicilină), Tetraciclină (spectru larg pentru infecții diverse).

Până în 1985, România produce 12 tipuri diferite antibiotice, acoperind 80% din necesarul național. Importurile scad la produse ultra-specializate pe care România nu are capacitate să le sintetizeze.

Dar apar și probleme. Companiile farmaceutice occidentale protestează: "România încalcă brevete. Produce ilegal molecule protejate." România răspunde invocând Convenția de la Paris și criza de sănătate publică. Tensiuni diplomatice. Amenințări cu sancțiuni.

În 1982, Pfizer intentează proces internațional împotriva României pentru producția Ampicilinei (brevet Pfizer expira în 1983 dar România începuse producția în 1979). Cazul ajunge la arbitraj internațional. România argumentează necesitate publică. Câștigă parțial - tribunal recunoaște dreptul la licență obligatorie dar impune royalty redus către Pfizer.

Costul politic: România plătește milioane în royalty-uri și deteriorează relații cu industria farmaceutică occidentală. Dar costul e justificat prin vieți salvate și independență farmaceutică câștigată.

În 1989, căderea comunismului aduce liberalizare. Companii farmaceutice occidentale intră masiv pe piață. Oferă produse moderne - antibiotice generație nouă pe care România nu le produce. Marketing agresiv către medici. Fabrica de la Iași se privatizează, trece prin mai multe restructurări.

Astăzi, în 2024, Fabrica de Antibiotice din Iași încă funcționează - privatizată, modernizată, produce antibiotice generice dar și produse sub licență pentru companii occidentale. Nu mai e monopol național ci jucător pe piață competitivă.

Dar moștenirea programului din 1975 rămâne: România deține capacitate completă de sinteză și producție antibiotice. Are chimişti instruiți în procese complexe. Are infrastructură de control calitate. Are expertiza care permite producție locală când e necesar.

În 2020, când pandemia COVID-19 demonstra fragilitatea lanțurilor globale de aprovizionare farmaceutică, România putea produce antibiotice pentru infecțiile secundare fără dependență de import - capacitate dezvoltată 45 de ani înainte în laboratoarele din 1975.

Ironia: În 1975, când România începea producția antibiotice generice provocând furia companiilor occidentale, era considerată pirat farmaceutic. În 2024, producția de generice e considerată esențială pentru acces global la medicamente. India și China fac exact ce făcea România în '75 - produc generice accesibile provocând monopolurile brevetale.

România a fost înainte de timp. A invocat dreptul la sănătate publică versus profitul privat. A demonstrat că molecule de 20 de ani pot fi produse la fracțiune din prețul monopolist. A democratizat accesul la tratamente.

În martie 1975, când 17 chimişti votară pentru producție locală versus import scump, alegeau vieți salvate versus respectare strictă a brevetelor. Alegeau independență farmaceutică versus dependență de monopoluri occidentale. Alegeau provocarea status-quo-ului versus acceptarea lui.

Au avut dreptate? Tehnic - da, au produs antibiotice echivalente. Legal - zonă gri, au invocat excepții justificate. Moral - absolut, au salvat mii de vieți prin democratizarea accesului.

Astăzi, Amoxicilina costă 12 lei în farmacie. În 1975 costa 300 lei importată. Diferența e moștenirea programului care a forțat competiție, a demonstrat că producție locală e posibilă, a rupt monopolul.

Pentru că uneori, provocarea monopolurilor e necesară pentru binele public. În 1975, România a provocat Big Pharma. A plătit cost politic. Dar a câștigat independență farmaceutică și a salvat vieți.

Fabrica de la Iași stă ca monument al acestei provocări - nu perfect, nu imaculat, dar funcțional. Produce încă antibiotice. Angajează încă chimişti. Demonstrează încă că România poate sintetiza molecule complexe chiar dacă piața globală e dominată de giganți.

Și cunoștințele - de sinteză organică, de fermentare industrială, de control calitate farmaceutic - au migrat în industria farmaceutică românească care produce astăzi medicamente generice exportate în toată Europa.

Din laborator din 1975 unde 17 chimişti votau pentru provocare, până la fabricile moderne din 2024 care produc tone de antibiotice anual - e traseu de 50 de ani care demonstrează că independența tehnologică necesită curaj să provoace monopolurile, chiar când e inconfortabil, chiar când e contestat, chiar când costă politic.

Pentru că alternativa - dependență eternă de monopoluri străine care impun prețuri prohibitive - înseamnă moarte pentru cei care nu își permit tratamentul. Și asta e inacceptabil.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.

$$$

 ABSURDISM

1) Ce este absurdismul?

          Tensiunea dintre tendința umană de a căuta valoarea și semnificația inerente în viață și incapacitatea umană de a le localiza cu certitudine este denumită „Absurdul” în filosofie.

          Indivizii ar trebui să îmbrățișeze absurditatea existenței umane, potrivit filosofului absurdist Albert Camus. Existențialismul și nihilismul împărtășesc mai multe noțiuni și un cadru teoretic comun cu absurdismul. Rădăcinile sale pot fi găsite în opera lui Søren Kierkegaard, un filosof danez din secolul al XIX-lea care a ales să confrunte problema existențială a umanității cu Absurdul, construindu-și propria filozofie existențialistă.

2) Diferența dintre absurdism și nihilism

          Absurdismul își are originea în (precum și alături de) variantele existențialismului și nihilismului din secolul al XX-lea. Toate trei au fost inspirate de experiența umană a tristeții și perplexității cauzate de Absurd: aparenta lipsă de sens într-o lume în care oamenii sunt obligați să descopere sau să creeze sens. Nihiliștii, în special nihiliștii pasivi, cred că viața nu are un scop inerent și că căutarea sau afirmarea semnificației acolo unde nu poate fi găsită este inutilă. Aici se încheie, în esență, filosofia. Pe de altă parte, absurdiștii recunosc cu reticență posibilitatea unui sens sau a unei valori în viață.

3) Absurdismul și sensul vieții

          Capacitatea indivizilor de a fi conștienți de absurd și de reacția lor la acesta le permite să dobândească un grad mai mare de libertate. Atunci când absurdismul este îmbrățișat, construcția sensului și scopului existenței de către un individ își găsește natura personală prin eforturi semnificative din viața sa . Nu există un scop obiectiv în viață și nu vom putea niciodată să înțelegem universul sau absurdul, dar este o posibilitate logică să putem găsi un sens subiectiv în viață, chiar dacă este efemer și va fi anulat de moarte.

4) De ce a apărut conceptul de absurd în secolul al XX-lea?

          Mișcarea existențialistă europeană care a urmat a dat naștere absurdismului ca sistem de credințe, în special după ce Camus a respins unele porțiuni ale acestei linii de gândire filosofice în eseul său „ Mitul lui Sisif ”. Situația socială creată de al Doilea Război Mondial a promovat opiniile absurdiste și a permis dezvoltarea lor pe scară largă, în special în țara devastată a Franței.

5) Conceptul de absurd al lui Kierkegaard

         Absurdul este strâns legat de conceptul de paradox al lui Kierkegaard. Absurdul, conform lui Kierkegaard, este orice activitate care are loc fără o bază rațională care să o justifice. Absurdul, la fel ca paradoxul, este legat de coliziunea a două puteri opuse, cea etică și cea religioasă în filosofia lui Kierkegaard, ceea ce duce la „Saltul credinței” de la una la cealaltă. Individul este lăsat într-o stare paradoxală de absurditate din cauza eșecului său de a media cele două forțe opuse. Kierkegaard credea în adevăruri subiective și în a face un salt al credinței pentru a le obține. Sentimentele și valorile internalizate după care cineva se angajează să trăiască sunt denumite adevăruri subiective. Faptele subiective ale unui individ sunt apoi exteriorizate și încorporate în comportamentele sale. Kierkegaard sugerează cu înțelepciune că „adevărul” pe care îl căutăm atât de vehement se găsește în afara percepțiilor noastre predefinite despre realitatea în care trăim. Adevărurile subiective există la nesfârșit și sunt întotdeauna în proces de devenire atâta timp cât o persoană există. Acestea sunt adevărurile pe care le folosim pentru a ne construi realitatea. Kierkegaard folosește situația absurdă a lui Avraam în „ Frica și cutremur ”, în care acesta intenționează cu credință să-și ucidă propriul fiu, Isaac, crezând în același timp că Dumnezeu îl va ține în viață. Aceasta este manifestarea ideală a credinței absurdiste pentru Kierkegaard.

6) Conceptul de absurd al lui Camus

          În articolul său „ Mitul lui Sisif ”, Camus exemplifică viziunea sa absurdistă asupra lumii. Absurdul, potrivit lui Camus, este nebunia încercării de a găsi sens într-un cosmos de neînțeles, golit de Dumnezeu sau de sens. Camus a abordat problema filosofică fundamentală în eseu: merită viața trăită? Este sinuciderea o opțiune viabilă dacă viața și-a pierdut sensul? El a comparat dorința umanității pentru ordine și sens cu Sisif, eroul mitologic grec care a fost blestemat de zei să rostogolească o piatră pe un munte pentru toată eternitatea, doar pentru ca aceasta să cadă la bază. Noi, la fel ca Sisif, continuăm să ne punem întrebări despre sensul vieții, doar pentru ca răspunsurile noastre să se prăbușească. Potrivit filosofului, ar trebui să acceptăm absurditatea existenței noastre și să îmbrățișăm sarcina de a crea valoare și sens. Reacțiile acceptabile sunt efortul și rezistența, nu sinuciderea și disperarea. Camus a susținut că Sisif este mulțumit de existența sa aparent inutilă și că ar trebui să-i imităm tenacitatea.

7) Diferența dintre soluția lui Camus și cea a lui Kierkegaard.

          Kierkegaard și Camus descriu soluțiile la absurd în operele lor, Boala de moarte (1849) și Mitul lui Sisif (1942). Sinuciderea ca „evadare din existență” este o opțiune respinsă atât de Kierkegaard, cât și de Camus. A pune capăt propriei existențe, potrivit lui Camus, nu respinge absurdul, ci pur și simplu îl face și mai absurd. Credința într-un tărâm, o ființă sau o idee transcendentă, fie ea religioasă, spirituală sau abstractă: o soluție în care cineva crede în existența unei realități care este dincolo de Absurd și, prin urmare, are semnificație. O credință în orice dincolo de Absurd, potrivit lui Kierkegaard, necesită o acceptare religioasă non-rațională, dar poate necesară, a unui astfel de obiect intangibil și factual imposibil de demonstrat. Cu toate acestea, Camus considera această soluție „sinucidere filozofică”. O soluție în care cineva acceptă Absurdul și continuă să trăiască în ciuda acestuia a fost susținută de Camus. El susține că acceptarea Absurdului poate duce la libertate completă și că, prin nerecunoscerea niciunei constrângeri religioase sau morale și prin revolta împotriva Absurdului, acceptându-l în același timp ca fiind inexorabil, cineva ar putea fi mulțumit de sensul personal creat în acest proces. Ciocnirea dintre experiență și realitate și alegerea de a ne îmbrățișa activ umanitatea, în ciuda cunoașterii adevărului, este absurdism. Camus pledează pentru această soluție.

$$$

 ALEXANDER POPE

1) Biografia sa:

Alexander Pope este considerat pe scară largă unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XVIII-lea. Operele sale, care variază de la poeme epice la eseuri satirice, sunt cunoscute pentru umorul lor ascuțit, imaginile vii și comentariile sociale usturătoare. 

Pope s-a născut la Londra în 1688, fiul unui negustor de lenjerie. A suferit de numeroase probleme de sănătate de-a lungul vieții, inclusiv tuberculoză, deformări ale coloanei vertebrale și vedere slabă, care l-au lăsat cocoșat și cu o înălțime de doar 1,22 m. În ciuda acestor provocări, Pope a demonstrat o aptitudine remarcabilă pentru scris de la o vârstă fragedă. A început să scrie poezie în adolescență și a câștigat curând recunoaștere pentru munca sa în cercurile literare.

Descoperirea lui Pope a avut loc în 1711, odată cu publicarea primei sale lucrări majore, „Eseu despre critică”. Eseul, scris în cuplete eroice, o formă de poezie populară la acea vreme, a fost o critică usturătoare a establishmentului literar și un apel către scriitori de a-și îmbrățișa propriile voci unice. Eseul i-a adus lui Pope o largă apreciere și l-a consacrat ca o voce de frunte în lumea literară.

În următorii ani, Pope a continuat să producă o serie de lucrări notabile, printre care „Răpirea lacătului”, un poem epic care satirizează obsesia aristocrației pentru modă și statut social, și „Eloisa către Abelard”, o repovestire poetică a tragicei povești de dragoste dintre teologul din secolul al XII-lea, Abelard, și eleva sa, Heloise.

În ciuda succesului său ca scriitor, viața personală a lui Pope a fost marcată de tragedie și controverse. A fost implicat în numeroase conflicte cu alți scriitori, inclusiv o dispută aprigă cu dramaturgul John Dennis, pe care l-a satirizat în opera sa. În plus, credința catolică a lui Pope și asocierea sa cu simpatizanții iacobiți l-au transformat într-o țintă a suspiciunii și persecuției în timpul tulburărilor politice ale epocii.

Pope a continuat să scrie prolific de-a lungul vieții sale, producând lucrări pe o gamă largă de subiecte, inclusiv politică, moralitate și religie. A murit în 1744, la vârsta de 56 de ani, lăsând în urmă o bogată moștenire de poezie și proză care continuă să influențeze scriitori și cititori până în zilele noastre.

2) Cărți principale:

Eseu despre critică (1711): 

Un eseu poetic în care Pope își prezintă principiile criticii literare, subliniind importanța clarității, a bunului gust și a utilizării rațiunii în scris.

Răpirea lacătului (1712): 

O poezie epică simulată care satirizează lumea frivolă și materialistă a înaltei societăți. Poezia are ca centru un incident banal în care un pretendent taie o șuviță de păr din capul unei doamne, ceea ce duce la un scandal social.

Un eseu despre om (1734): 

O poezie filozofică în care Pope reflectă asupra naturii umanității, a locului său în univers și a rolului rațiunii și credinței în viața umană. Poezia este împărțită în patru epistole, fiecare abordând o temă diferită.

Eloisa către Abelard (1717): 

O repovestire poetică a tragicei povești de dragoste dintre Abelard și Heloise, în care Pope simpatizează cu perspectiva Eloisei și subliniază puterea pasiunii și durerea iubirii neîmplinite.

Dunciadă (1728): 

O poezie satirică ce atacă corupția literară și culturală din vremea lui Pope, având în centru figura „Nesimțitului” ca simbol al tot ceea ce este în neregulă cu societatea contemporană.

Pădurea Windsor (1713): 

O poezie descriptivă care celebrează frumusețea naturii și a peisajului rural englezesc, cu referințe la mitologia și istoria clasică.

Epistol către Dr. Arbuthnot (1734): 

O scrisoare poetică în care Papa se apără împotriva criticilor săi literari, inclusiv a celor care i-au atacat convingerile religioase, și reflectă asupra propriei sale moșteniri ca scriitor.

Templul Faimei (1715): 

O poezie care explorează temele celebrității și faimei, imaginând un templu în care marile figuri ale istoriei și literaturii sunt imortalizate.

Mesia (1712): 

O scurtă poezie care celebrează nașterea lui Isus Hristos și rolul său de salvator al omenirii, inspirându-se din teme și imagini biblice.

Odă despre singurătate (1700): 

O scurtă poezie care reflectă asupra bucuriilor și beneficiilor de a fi singur, departe de distragerile societății și de presiunile vieții sociale.

3) Teme principale:

Moralitate: 

Una dintre temele centrale din operele lui Pope este moralitatea. El explorează adesea natura binelui și a răului, virtutea și viciul și rolul eticii în comportamentul uman. Operele sale prezintă adesea o lecție morală, care are scopul de a ghida cititorul către o mai bună înțelegere a modului în care să trăiască o viață virtuoasă.

Satiră: 

O altă temă majoră în operele lui Pope este satira. Era cunoscut pentru umorul său ascuțit și pentru capacitatea sa de a folosi umorul pentru a critica societatea și instituțiile acesteia. Operele sale satirice vizează adesea ipocrizia, corupția și nebunia celor aflați la putere, precum și viciile și nebuniile oamenilor obișnuiți.

Religie: 

Pope a fost un creștin devotat, iar operele sale reflectă adesea convingerile sale religioase. El explorează teme precum credința, răscumpărarea și natura lui Dumnezeu. Operele sale folosesc adesea limbaj și imagini religioase pentru a transmite mesajul său moral și etic.

Politică: 

Politica a fost o altă temă cheie în operele lui Pope. A fost un observator atent al evenimentelor politice și și-a folosit adesea poezia pentru a comenta climatul politic al timpului său. Operele sale satirizează adesea personalități și instituții politice, precum și corupția și interesul personal pe care le considera inerente politicii.

Natura umană: 

Pope a fost profund interesat de natura umană și de funcționarea minții umane. Operele sale explorează adesea teme precum rațiunea, pasiunea, interesul personal și căutarea fericirii. A fost un observator pasionat al comportamentului uman și și-a folosit adesea poezia pentru a dezvălui defectele și contradicțiile naturii umane.

Natură: 

În cele din urmă, natura a fost o temă importantă în operele lui Pope. El a fost un iubitor al lumii naturale și a folosit adesea poezia sa pentru a celebra frumusețea și minunăția acesteia. Operele sale descriu adesea lumea naturală în detalii vii, folosind imagini senzoriale pentru a evoca priveliștile, sunetele și mirosurile lumii naturale.

4) Traducerile sale din literatura greacă veche:

Alexander Pope este cel mai cunoscut pentru traducerile sale din literatura greacă veche. Printre operele sale se numără traduceri ale Iliadei și Odiseei lui Homer, precum și lucrări ale lui Virgil și ale altor autori clasici. 

Traducerile lui Pope ale literaturii grecești antice au fost semnificative din mai multe motive. În primul rând, au făcut aceste opere importante accesibile unui public mai larg. Înainte de traducerile lui Pope, aceste texte erau disponibile doar în limba lor originală, ceea ce le făcea inaccesibile marii majorități a cititorilor englezi. Traducerile lui Pope le-au permis cititorilor să experimenteze frumusețea și complexitatea acestor opere în propria lor limbă, deschizându-le o nouă lume a literaturii.

Mai mult, traducerile lui Pope erau remarcate pentru meritul lor literar. El era un poet talentat în sine, iar traducerile sale surprindeau spiritul și stilul operelor originale într-un mod atât precis, cât și frumos. Acest lucru a contribuit la ridicarea statutului acestor opere antice în ochii cititorilor englezi, care au început să le aprecieze nu doar pentru semnificația lor istorică și culturală, ci și pentru valoarea lor literară.

Traducerile lui Pope au fost semnificative și pentru rolul lor în peisajul literar mai larg al vremii. Ele au contribuit la modelarea modului în care scriitorii englezi abordau poezia și traducerea, inspirând o nouă generație de scriitori să se implice în literatura clasică în moduri proaspete și inovatoare. Acest lucru a fost valabil mai ales în domeniul poeziei epice, pe care traducerile lui Pope au contribuit la reînvierea ei ca gen major în literatura engleză.

Totuși, traducerile lui Pope nu au fost lipsite de controverse. Unii critici au susținut că traducerile sale erau prea libere, luându-și libertăți cu textele originale, compromițând acuratețea și integritatea acestora. Alții au criticat utilizarea cupletelor eroice, o structură rimată care nu era tipică poeziei grecești antice. În ciuda acestor critici, însă, traducerile lui Pope au rămas populare și influente, modelând modul în care cititorii și scriitorii englezi au interacționat cu literatura greacă antică pentru generațiile următoare.

5) Poziția sa asupra științelor naturii:

Alexander Pope a fost un poet, satiric și traducător proeminent al secolului al XVIII-lea. Deși este cel mai bine cunoscut pentru operele sale literare, Pope a fost, de asemenea, profund interesat de științele naturii, în special de domeniul emergent al fizicii. 

Poziția lui Pope asupra științelor naturii a fost modelată de opiniile sale mai largi asupra relației dintre știință și religie. La fel ca mulți gânditori ai timpului său, Pope considera știința și religia ca domenii de cercetare complementare, ambele străduindu-se să înțeleagă funcționarea universului și locul oamenilor în cadrul acestuia. El credea că atât știința, cât și religia ne pot ajuta să înțelegem lumea naturală și locul nostru în ea, dar că trebuie abordate în moduri diferite.

Pope a criticat sistemul științific din vremea sa, despre care credea că era prea concentrat pe observația empirică și calculul matematic în detrimentul unei cercetări filosofice mai ample. În poemul său „Eseu despre om”, Pope a scris: „Natura și legile naturii zăceau ascunse în noapte; Dumnezeu a spus «Să fie Newton!» și totul a fost lumină.” Această replică a fost interpretată ca o critică a viziunii mecaniciste asupra lumii, populară printre mulți oameni de știință din vremea lui Pope, care reducea lumea naturală la o serie de ecuații matematice.

În ciuda criticilor sale la adresa sistemului științific, Pope credea cu tărie în puterea rațiunii. El credea că prin rațiune putem descoperi principiile fundamentale care guvernau lumea naturală și că această cunoaștere ne poate ajuta să înțelegem mai bine locul nostru în univers. În „Eseu despre critică”, Pope a scris: „Natura și legile naturii sunt drepte, dar natura nu poate fi învinsă decât prin ascultarea ei”. Această replică reflectă convingerea sa că, prin observare atentă și cercetare rațională, putem învăța să lucrăm cu lumea naturală, mai degrabă decât împotriva ei.

Interesul lui Pope pentru științele naturii s-a reflectat și în viziunea sa mai largă asupra lumii, care sublinia importanța echilibrului și armoniei. El credea că universul este un sistem complex, interconectat, în care toate lucrurile sunt conectate și interdependente. Această credință se reflectă în faimoasa sa replică din „Eseu despre om”, care afirmă: „Toată natura nu este decât artă, necunoscută ție; Toată întâmplarea, direcția, pe care nu o poți vedea; Toată discordia, armonia neînțeleasă; Tot răul parțial, binele universal.” Pope vedea universul ca un sistem vast, interdependent, în care chiar și relele și imperfecțiunile aparente serveau unui scop mai înalt.

6) Relația sa cu Newton:

Pope a fost fascinat de opera lui Newton, în special de teoriile sale despre optică și gravitație. El îl considera pe Newton un geniu și un erou, iar admirația sa pentru omul de știință este evidentă în multe dintre lucrările sale. De exemplu, în „Eseu despre om”, Pope scrie: „Natura și legile naturii zăceau ascunse în noapte / Dumnezeu a spus: «Să fie Newton!» și totul s-a făcut lumină.” Această faimoasă replică aduce un omagiu contribuțiilor lui Newton la știință și capacității sale de a arunca lumină asupra misterelor lumii naturale.

Admirația lui Pope pentru Newton a depășit simpla laudă din scrierile sale. De asemenea, a fost un participant activ în comunitatea științifică a timpului său și a căutat să popularizeze teoriile și descoperirile lui Newton. Pope a fost membru al Royal Society, o organizație științifică prestigioasă care includea mulți dintre cei mai importanți oameni de știință și intelectuali ai vremii. Ca membru al societății, Pope a avut acces la cele mai recente evoluții științifice și a putut interacționa cu alți oameni de știință și gânditori ai timpului său.

Interesul lui Pope pentru știință s-a reflectat și în operele sale literare. În „Răpirea lacătului”, Pope satirizează vanitatea și frivolitatea clasei aristocratice, dar include și referințe la teorii și descoperiri științifice. De exemplu, în Cântul III, el scrie: „Pe pieptul ei alb purta o cruce strălucitoare, / Pe care evreii o puteau săruta, iar necredincioșii o adorau. / Privirile ei vii dezvăluie o minte vioaie, / Agile ca ochii ei și la fel de nefixate ca acelea: / Nu oferă favoruri nimănui, tuturor le zâmbește; / Adesea respinge, dar niciodată nu jignește. / Strălucitoare ca soarele, ochii ei îi lovesc pe privitori, / Și, precum soarele, strălucesc asupra tuturor deopotrivă.” Acest pasaj, care descrie frumusețea Belindei, conține referințe la optică și la proprietățile luminii.

Relația lui Pope cu Newton nu a fost însă lipsită de complexități. Unii cercetători au susținut că admirația lui Pope pentru Newton a fost influențată de considerații politice și religioase. Newton a fost un susținător ferm al partidului Whig, în timp ce Pope a fost asociat cu conservatorii. În plus, teoriile lui Newton despre gravitație și mișcare au fost văzute de unii ca o provocare la adresa credințelor religioase tradiționale despre natura universului.

7) Moștenirea sa:

Alexander Pope este considerat pe scară largă unul dintre cei mai mari poeți ai limbii engleze, iar influența sa poate fi resimțită și în literatura modernă. Moștenirea lui Pope este complexă, cuprinzând contribuția sa la literatură, influența sa asupra dezvoltării limbii engleze și rolul său de critic cultural.

Una dintre cele mai semnificative contribuții ale lui Pope la literatură a fost dezvoltarea cupletului eroic. Această formă, care constă din două versuri rimate de pentametru iambic, a fost utilizată pe scară largă de poeții englezi în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Utilizarea formei de către Pope în poemul său epic „Răpirea lacătului” a contribuit la stabilirea ei ca formă standard pentru poezia satirică. Cupletul eroic rămâne o parte importantă a tradiției literare engleze, mulți poeți continuând să folosească forma și în zilele noastre.

Influența lui Pope asupra limbii engleze se extinde dincolo de utilizarea cupletului eroic. A fost un maestru al limbajului și a fost renumit pentru abilitatea sa de a crea opere complexe, cu mai multe straturi, accesibile unui public larg. Utilizarea neologismelor, sau a cuvintelor nou inventate, a contribuit la extinderea lexicului englez și la dezvoltarea limbii.

Pope a fost, de asemenea, un important critic cultural. Operele sale satirice, precum „Dunciada” și „Eseu despre om”, au vizat peisajul cultural și politic al timpului său. A criticat excesele aristocrației și ale Bisericii și și-a folosit scrierile pentru a contesta ordinea socială predominantă. Opera sa rămâne relevantă și astăzi, deoarece continuă să inspire gândirea critică și comentariile sociale.

În ciuda contribuțiilor semnificative ale lui Pope la literatură și limbă, moștenirea sa nu este lipsită de controverse. Unii critici au susținut că operele sale sunt ambigue din punct de vedere moral și că reflectă o viziune asupra lumii care este în contradicție cu sensibilitățile moderne. Alții au criticat utilizarea satirei, argumentând că aceasta poate fi crudă și lipsită de sensibilitate.

Indiferent de aceste critici, însă, moștenirea lui Pope rămâne sigură. Influența sa asupra literaturii și limbii engleze este incontestabilă, iar operele sale continuă să fie studiate și apreciate atât de cercetători, cât și de cititori. Rolul său de critic cultural și comentator social continuă, de asemenea, să inspire gândirea critică și dezbaterea. În cele din urmă, moștenirea durabilă a lui Pope este cea care i-a asigurat locul ca unul dintre cei mai mari poeți și satirici ai limbii engleze.

8) Câteva versete:

„Fericit este cel care nu așteaptă nimic, căci niciodată nu va fi dezamăgit.” - Alexander Pope

„A greși este omenesc, a ierta este divin.” - Alexander Pope, Eseu despre critică

„Ce fericită este soarta vestalei fără prihană! Lumea uită, de lumea uită. Soarele veșnic al minții neprihănite! Fiecare rugăciune acceptată și fiecare dorință ulterioară.” - Alexander Pope, Eloisa către Abelard

„Farmecele lovesc privirea, dar meritul cucerește sufletul.” - Alexander Pope, Răpirea lacătului 

„Nebunii se năpustesc acolo unde îngerii se tem să calce.” - Alexander Pope, Eseu despre critică

„Puțină învățare este un lucru periculos.” - Alexander Pope

„Un om nu ar trebui niciodată să-i fie rușine să recunoască faptul că a greșit, ceea ce nu înseamnă decât să spui, cu alte cuvinte, că este mai înțelept astăzi decât era ieri.” - Alexander Pope

„Frumoasele, în zadar, își pot da ochii frumoși peste cap; Farmecele lovesc privirea, dar meritul cucerește sufletul.” - Alexander Pope, Răpirea lacătului

„Cuvintele sunt ca frunzele; și acolo unde abundă cel mai mult, rareori se găsesc multe roade ale simțurilor dedesubt.” - Alexander Pope, Eseu despre critică

„Cumperi durerea cu tot ce poate oferi bucuria și mori doar de furia de a trăi.” - Alexander Pope, Eseuri morale

$$$

 AL-FARABI

1) Biografia sa:

În lumea islamică, Abu Nasr Al-Farabi este considerat în mare parte creatorul filosofiei. În ciuda faptului că a avut mai mulți predecesori notabili, precum Al-Kindi și al-Razi, el a fost primul filosof al vremii sale care s-a bucurat de respectul necondiționat al generațiilor ulterioare. Multe dintre ideile lui Alfarabi au fost luate în considerare de Avicenna, Averroes și Maimonide, care au lăsat cu toții mărturii scrise ale aprecierii lor pentru el. El a fost cunoscut drept „al doilea învățător” sau cel care a venit după Aristotel. Există foarte puține informații demne de încredere despre viața lui Alfarabi.

Toate sursele care au supraviețuit datează de cel puțin trei secole după moartea sa. S-a născut în 870 în ceea ce este acum Kazahstanul și a murit în 950. Și-a petrecut cea mai mare parte a carierei active la Bagdad, unde a predat, a scris și și-a continuat studiile în principal. Datorită interesului său pentru limba și gândirea greacă, au existat speculații că a studiat în Bizanț, dar acest lucru nu a fost niciodată confirmat. Este posibil să fi murit la Damasc după ce a fugit din Bagdad din cauza unor tulburări politice spre sfârșitul vieții sale.

Am identificat doar aproximativ jumătate din obiectele indicate în cataloagele medievale în ceea ce privește scrierile lui Alfarabi. Cu toate acestea, literatura care a supraviețuit ne permite să recunoaștem importanța sa ca filosof unic, ale cărui realizări acoperă toate domeniile gândirii. A publicat lucrări clasice despre logică, fizică, metafizică, muzică și politică, precum și comentarii aristotelice și platonice semnificative. O mare parte din dezbaterea de astăzi despre Alfarabi se învârte în jurul a ceea ce a prețuit cel mai mult dintre aceste lucruri, însă toate sunt vitale.

Datorită traducerilor precise ale lui Muhsin Mahdi și Charles Butterworth, scrierile sale politice sunt cele mai disponibile în limba engleză, dar anumite publicații logice și științifice au fost, de asemenea, traduse corespunzător. În plus, chiar și textele sale pretins politice conțin pasaje care lămuresc metafizica sa și mai rar logica sa.

Când un cursant îl întâlnește pe Alfarabi pentru prima dată, poate fi dificil să înceapă. Citirea operelor sale majore oferă o introducere corectă în temele sale recurente, care sunt repetate frecvent, dar niciodată din aceeași perspectivă. Pentru a-l înțelege cu adevărat, însă, fiecare lucrare trebuie citită de numeroase ori. Să aruncăm o privire rapidă asupra majorității operelor semnificative disponibile în limba engleză. Atât Regimul politic, cât și Orașul virtuos încep cu povești cosmice, dar se termină cu discuții politice care separă clar regimurile și punctele de vedere virtuoase de echivalentele lor ignorante.

Alfarabi îi recunoaște ulterior pe Socrate, Platon și Aristotel ca autori ai Aforismelor Alese. Mult material din Republica lui Platon și Etica Nicomahică a lui Aristotel este adoptat și adaptat. Enumerarea Științelor, unde doar capitolul final este disponibil în limba engleză, pare la prima vedere a fi o enumerare seacă a științelor recunoscute de Islamul medieval. Cu toate acestea, acest tratat nu este atât de elementar pe cât pare. Metafizica este concepută să pară mai factuală decât știința naturală, iar logica este pusă în valoare în detrimentul disciplinelor lingvistice mai tradiționale.

Al cincilea capitol din Enumerarea științelor se suprapune în mare măsură cu Cartea Religiei. În ciuda faptului că primul se încheie cu o lungă discuție despre excesele teologilor, Cartea Religiei nu menționează teologia. În schimb, prezintă o narațiune intenționat vagă a originilor religiei, demonstrând în același timp subordonarea religiei față de filosofie și subordonarea jurisprudenței față de știința politică.

Cartea de scrisori tratează probleme logice, lingvistice și de traducere. Compoziția în trei părți a avut doar a doua piesă tradusă. Aceasta postulează o ierarhie clară a artelor, cu filosofia în vârf, o multitudine de arte la bază și artele religioase precum jurisprudența și teologia la mijloc.

În mod similar, lucrarea lui Alfarabi, „Armonizarea opiniilor celor doi înțelepți divini”, încearcă să aducă împreună ideile lui Aristotel și Platon. Mulți cercetători au ezitat să-i atribuie această lucrare, deoarece pare atât de ciudată, chiar dacă nu a fost atribuită în mod convingător unui alt autor.

2) Lucrări principale:

Cartea de scrisori:

„Cartea de litere” (cunoscută și sub numele de „Enumerarea științelor”): Această lucrare este un compendiu al ideilor lui Farabi pe o gamă largă de subiecte, inclusiv logică, metafizică, matematică, politică și etică.

Cartea Părerilor Locuitorilor Orașului Virtuos:

„Cartea opiniilor locuitorilor orașului virtuos”: Această lucrare este un tratat de filozofie politică, în care Farabi își prezintă viziunea asupra statului ideal. El a susținut că statul ideal este acela în care toți membrii societății sunt capabili să-și urmeze propria dezvoltare intelectuală și morală și în care există un echilibru între libertatea individuală și armonia socială.

Atingerea fericirii:

„Atingerea fericirii”: Această lucrare este un tratat de etică, în care Farabi discută natura fericirii și modul în care aceasta poate fi atinsă. El a susținut că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că aceasta se atinge prin cultivarea virtuții și prin căutarea cunoașterii.

Marea Carte a Muzicii:

„Marea Carte a Muzicii”: Această lucrare este un tratat de teorie muzicală, în care Farabi discută rolul muzicii în societate și relația acesteia cu matematica și știința.

Regimul politic:

„Regimul politic”: Această lucrare este un tratat de teorie politică, în care Farabi discută natura puterii și diferitele forme de guvernare. El a susținut că cea mai bună formă de guvernare este cea condusă de o clasă de regi-filosofi, care sunt capabili să își folosească înțelepciunea și înțelegerea pentru a ghida statul în direcția corectă.

Clasificarea științelor:

„Clasificarea științelor”: Această lucrare este un tratat despre structura și organizarea cunoașterii, în care Farabi împarte științele în trei categorii principale: științe teoretice, științe practice și științe productive.

Scopurile filosofilor:

„Scopurile filosofilor”: Această lucrare este un rezumat al opiniilor diferiților filosofi care au contribuit la domeniul filosofiei, inclusiv Platon, Aristotel și neoplatonienii. Farabi oferă o prezentare generală a ideilor și argumentelor cheie ale fiecărui filosof și discută modul în care ideile lor i-au influențat propria filozofie.

3) Teme principale:

Metafizică și cosmologie:

Cosmologia lui Al-Farabi este construită pe trei piloni: metafizica cauzală aristotelică, cosmologia emanațională plotiniană și astronomia ptolemeică. Universul este descris în modelul său ca o serie de cercuri concentrice, începând cu sfera cea mai exterioară sau „primul cer”, sfera stelelor, Saturn, Jupiter, Marte, Soarele, Venus, Mercur și, în final, Luna. Regatul sublunar, care adăpostește universul material, se află în centrul acestor cercuri concentrice.

Fiecare dintre aceste inele reprezintă sfera inteligențelor secundare, care servesc drept intermediari cauzali între Cauza Primă, adică Dumnezeu, și universul material. Acestea sunt, de asemenea, considerate a proveni de la Dumnezeu, care este de fapt cauza lor formală și efectivă.

Prima Cauză, a cărei activitate principală este autocontemplarea, declanșează procesul de emanație. Semnificația sa în construcția cosmosului se bazează pe acest efort intelectual. Gândindu-se la sine, Prima Cauză „revărsă”, făcând ca entitatea imaterială a celei de-a doua inteligențe să „emaneze” din ea. Al doilea intelect, la fel ca predecesorul său, se gândește la sine și astfel își creează sfera cerească, adică sfera stelelor fixe, dar trebuie să se gândească și la Prima Cauză, ceea ce are ca rezultat „emanația” următorului intelect.

Cascada de emanație continuă până când se apropie de cel de-al zecelea intelect, sub care există lumea materială. Fiecare grad de existență devine mai complex, deoarece fiecare intelect trebuie să se ia în considerare pe sine și un număr tot mai mare de predecesori. Acest proces este condus de necesitate mai degrabă decât de voință. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu are de ales dacă să creeze universul, ci o face datorită propriei Sale existențe. Acest punct de vedere implică, de asemenea, că poate universul este etern, lucru pe care al-Ghazzali l-a atacat în critica sa la adresa filosofilor.

Al-Farabi folosește multă teologie negativă în expunerea sa despre Cauza Primă (sau Dumnezeu). Aceasta nu poate fi cunoscută prin mijloace intelectuale, cum ar fi diviziunea filosofică, susține el, deoarece termenii folosiți pentru a caracteriza un lucru sunt substanța acestuia. Prin urmare, definirea Cauzei Prime ar necesita ca fiecare termen să facă parte din esența sa și, prin urmare, să acționeze ca o cauză a existenței sale, ceea ce este imposibil deoarece Cauza Primă este necauzată, adică există fără a fi cauzată.

El susține, de asemenea, că nu poate fi clasificat după gen sau diferențiere, deoarece substanța și existența sa sunt diferite de oricare alta și, prin urmare, nu are un grup căruia să-i aparțină. Dacă acesta ar fi cazul, aceasta nu ar fi Cauza Primă, deoarece ar exista ceva înaintea ei, ceea ce este, de asemenea, neverosimil. Aceasta implică faptul că, cu cât ceva este mai simplu din punct de vedere intelectual, cu atât este mai bun. Potrivit lui Adamson, întreaga ierarhie a cosmologiei lui al-Farabi poate fi văzută ca fiind conform clasificării în gen și specie pe baza acestei constatări. Principalele trăsături ale fiecărui nivel succesiv din această structură sunt multiplicitatea și deficiența, iar această complexitate mereu crescândă caracterizează universul material.

Epistemologie și escatologie:

Oamenii sunt distinctivi în universul lui al-Farabi deoarece există la intersecția a două lumi: lumea „superioară”, nesemnificativă a geniilor cerești și a inteligibilelor universale, și lumea „inferioară”, materială a creației și deteriorării; au un corp fizic, deci aparțin celei „inferioare”, dar au și o capacitate mentală asociată, deci aparțin celei „superioare”. În cosmologia lui al-Farabi, fiecare nivel de existență este definit prin progresul său către excelență, care trebuie să fie precum Cauza Primă, adică un intelect perfect. Prin urmare, perfecțiunea umană este asociată cu o activitate intelectuală și contemplativă continuă.

Al-Farabi clasifică inteligența în patru tipuri: potențială, actuală, dobândită și agentă. În cosmologia sa emanațională, primele trei sunt stări distincte ale intelectului uman, în timp ce al patrulea este al zecelea intelect (luna). Intelectul potențial este capacitatea de a gândi pe care o posedă toți oamenii, în timp ce intelectul real este un intelect care gândește activ. Al-Farabi definește gândirea ca abstractizarea inteligibilelor universale din formele senzoriale ale obiectelor care au fost percepute și reținute în concepția individului.

Intelectul Agent trebuie să acționeze asupra formelor senzoriale reținute pentru a trece de la potențialitate la actualitate; similar modului în care Soarele luminează lumea fizică pentru ca noi să putem vedea, Intelectul Agent luminează lumea inteligibilelor pentru ca noi să putem gândi. Această iluminare le transformă în inteligibile fundamentale, care sunt concepte raționale precum „întregul este mai mare decât componenta”, prin eliminarea oricărei întâmplări și a oricărei fizicalități.

Intelectul uman trece de la potențialitate la actualitate prin actul său de inteligență și, pe măsură ce înțelege treptat aceste inteligibile, se identifică cu acestea, așa cum spune Aristotel, cunoscând ceva, intelectul devine asemenea acelui lucru. Deoarece Intelectul Agent este conștient de toate inteligibilele, atunci când un intelect uman este conștient de toate, va deveni legat de perfecțiunea Intelectului Agent și este denumit Intelectul dobândit.

Viața de apoi, conform lui al-Farabi, nu este experiența umană imaginată în tradițiile religioase precum islamul și creștinismul. După moartea trupului, orice aspecte individuale ale sufletului sunt distruse; doar capacitatea rațională supraviețuiește, dar numai dacă a atins perfecțiunea, care se contopește cu toate celelalte suflete raționale din interiorul intelectului agent și intră într-un tărâm al cunoașterii pure.

Henry Corbin leagă această escatologie de neoplatoniștii ismaeliți, care cred că acest proces a început următorul mare ciclu al universului. Cu toate acestea, Deborah Black subliniază că avem motive să ne îndoim dacă aceasta a fost perspectiva completă și dezvoltată a lui al-Farabi, având în vedere că gânditori ulteriori precum Ibn Tufayl, Averroes și Ibn Bajjah susțin că acesta a respins acest punct de vedere în comentariul său la Etica Nicomahică, care a fost pierdut pentru specialiștii moderni.

Psihologia, sufletul și cunoașterea profetică:

Al-Farabi folosește o schiță aristotelică fundamentală pentru a discuta despre sufletul uman, care este influențat de observațiile gânditorilor greci de mai târziu. El susține că este alcătuit din patru facultăți: apetitivă (dorința sau repulsia față de un obiect senzorial), sensibilă (percepția substanței corporale prin simțuri), imaginativă (facultatea care păstrează imaginile obiectelor raționale după ce au fost privite, apoi le separă și le combină pentru o varietate de scopuri) și rațională (facultatea de a înțelege). Este ultima dintre cele patru caracteristici care distinge oamenii de plante și animale. Și este singura parte a sufletului care trăiește după moartea corpului. Simțurile interne, cum ar fi bunul simț, lipsesc în mod vizibil din această teorie, pe care filozofii de mai târziu, precum Avicenna și Averroes, o vor examina.

Portretizarea de către Al-Farabi a facultății imaginative a sufletului, care este crucială pentru interpretarea sa a profeției și a cunoașterii profetice, merită o atenție deosebită. El acordă imaginației puterea de a imita, pe lângă capacitatea de a stoca și modifica reprezentările sensibile ale obiectelor. Aceasta se referă la capacitatea unui obiect de a fi reprezentat printr-o imagine diferită de a sa. Cu alte cuvinte, a copia „x” înseamnă a-l reprezenta cu atribute sensibile care nu reprezintă propriul său aspect.

Aceasta extinde capacitatea de reprezentare a imaginației dincolo de formele tangibile pentru a include dispoziții, sentimente, dorințe și chiar inteligibile intangibile sau adevăruri abstracte imuabile, ca atunci când cineva echivalează „răul” cu „întunericul”. Pe lângă propriile sale abilități intelectuale, profetul posedă o puternică facultate imaginativă care îi permite să primească o abundență de inteligibile de la intelectul agent. Aceste inteligibile sunt apoi legate de simboluri și elemente vizuale, permițându-i să explice adevăruri abstracte într-un mod pe care oamenii obișnuiți îl pot înțelege. Astfel, ceea ce distinge înțelepciunea profetică nu este substanța sa, la care filosofii pot avea acces prin explicații și intelegere, ci mai degrabă forma pe care i-o dă imaginația profetului.

Filosofie practică:

Preocuparea lui Al-Farabi pentru implementarea practică a filosofiei s-a reflectat în mai multe dintre lucrările sale și, deși cea mai mare parte a producției sale intelectuale a fost inspirată de gândirea aristotelică, filosofia sa practică este în mod clar fondată pe cea a lui Platon. Al-Farabi a subliniat că filosofia a fost atât o știință teoretică, cât și una practică, comparabilă cu Republica lui Platon, și i-a etichetat pe filosofii care nu și-au raportat învățarea la obiective practice drept „filosofi inutili”.

El a scris că societatea ideală este una care tinde spre „adevărata fericire”, care poate fi interpretată ca iluminare filosofică și că, prin urmare, filosoful ideal trebuie să stăpânească toate abilitățile retorice și poetice necesare pentru a comunica adevăruri abstracte oamenilor obișnuiți, precum și să fi atins el însuși iluminarea. Al-Farabi a legat poziția filosofului în societate de cea a unui medic în corp; sănătatea corpului este afectată de „echilibrarea umorilor sale”, la fel cum obiceiurile morale ale orașului sunt dictate de obiceiurile morale ale locuitorilor săi. El a scris că era responsabilitatea filosofului să construiască o societate „virtuoasă” prin vindecarea spiritelor oamenilor, instaurarea dreptății și îndrumarea lor către „adevărata fericire”.

Desigur, al-Farabi a recunoscut că o astfel de societate era neobișnuită și necesita un set unic de evenimente istorice, ceea ce implică faptul că doar câteva civilizații ar putea vreodată atinge acest obiectiv. El clasifică acele culturi „vicioase” care nu ating societatea „virtuoasă” perfectă în trei grupuri: ignorante, malefice și rătăcitoare. Culturile ignorante nu au reușit să înțeleagă sensul existenței umane din diverse motive și au înlocuit căutarea fericirii cu un alt obiectiv inferior, fie că este vorba de bogății, satisfacție senzuală sau putere. În societatea virtuoasă, Al-Farabi discută despre „buruieni”: indivizi care vor să saboteze progresul acesteia către scopul uman autentic. Opera lui Al-Farabi, al-Madina al-fadila, este cea mai cunoscută sursă arabă pentru filosofia sa politică.

Academicienii nu sunt de acord cu privire la intenția lui al-Farabi de a defini o platformă politică în scrierile sale. Henry Corbin consideră că învățăturile lui al-Farabi ar trebui interpretate ca „filosofie profetică”, mai degrabă decât ca fiind interpretate politic. Pe de altă parte, potrivit lui Charles Butterworth, al-Farabi nu menționează niciodată un profet-legislator sau revelații în opera sa, iar principala dezbatere este asupra rolurilor de „rege” și „oameni de stat”. David Reisman, la fel ca Corbin, consideră că al-Farabi nu a căutat să propovăduiască o ideologie politică, dar nu exagerează până la a o atribui gnosticismului islamic.

El susține că al-Farabi folosea diverse tipuri de societate ca exemple într-o discuție etică pentru a demonstra impactul pe care îl poate avea gândirea corectă sau incorectă. În cele din urmă, Joshua Parens susține că al-Farabi sugera că o societate panislamică nu poate fi creată prin utilizarea rațiunii pentru a demonstra câte premise (cum ar fi virtutea morală și deliberativă) ar trebui îndeplinite, ceea ce îl face pe cititor să deducă faptul că oamenii nu sunt potriviți pentru o astfel de societate. Alți autori, precum Mykhaylo Yakubovych, consideră că pentru al-Farabi, religia (milla) și filosofia (falsafa) aveau aceeași valoare praxeologică, adică fundamentul pentru amal al-fadhil - „acțiune virtuoasă”, dar nivelul lor epistemic (ilm - „cunoaștere”) era diferit.

4) Influența platonică asupra lui Farabi:

Filosoful Al-Farabi (cunoscut și sub numele de Al-Farabius sau Alpharabius) a fost o figură importantă în Epoca de Aur Islamică și este considerat unul dintre cei mai mari filozofi musulmani din toate timpurile. El a fost puternic influențat de opera filosofului grec antic Platon, iar filosofia sa este adesea denumită „neoplatonism”, deoarece încorporează multe elemente ale gândirii lui Platon.

Una dintre principalele modalități prin care Platon l-a influențat pe Farabi a fost prin conceptul său de „Forme”. În filosofia lui Platon, Formele sunt idealuri eterne, neschimbate și perfecte care există independent de lumea fizică. Aceste Forme servesc drept bază pentru toate lucrurile materiale și sunt sursa inteligibilității și bunătății lor. Farabi a adaptat această idee și a susținut că cauza ultimă a tuturor lucrurilor era o singură ființă perfectă, pe care a numit-o „Prima Cauză”. Această ființă era sursa tuturor celorlalte lucruri și era responsabilă pentru ordinea și inteligibilitatea universului.

O altă influență platonică cheie asupra lui Farabi a fost conceptul său de „Lumea Sensibilă”, care se referă la lumea fizică pe care o percepem prin simțuri. În filosofia lui Platon, L

$$$

 CASA ÎNȚELEPCIUNII

1) Bagdad în epoca abasidă:

Bagdad a fost capitala Califatului Abbasid, care a domnit asupra lumii islamice din secolele VIII până în secolele XIII. În această perioadă, Bagdad a fost unul dintre cele mai importante și influente orașe din lume, cunoscut pentru realizările sale culturale și intelectuale. Califii Abbasizi, care erau cunoscuți pentru sprijinul acordat învățământului și artelor, au făcut din Bagdad un centru de cultură și învățătură. Au înființat Casa Înțelepciunii, o bibliotecă și un institut de cercetare care găzduia o vastă colecție de cărți, manuscrise și alte documente istorice din lumea antică. Casa Înțelepciunii a fost o atracție majoră pentru savanți și intelectuali din întreaga lume, care veneau să studieze și să învețe din vasta sa colecție de cunoștințe.

Bagdad găzduia, de asemenea, multe alte instituții de învățământ, inclusiv madrasele (școli islamice) și spitale. Aceste instituții au atras cercetători și studenți din întreaga lume și au contribuit la consolidarea Bagdadului ca un centru major de învățământ și realizare intelectuală. Pe lângă realizările sale culturale și intelectuale, Bagdad a fost și un important centru comercial. Era situat de-a lungul Drumului Mătăsii, o rețea de rute comerciale care lega Orientul și Occidentul. Acest lucru a făcut din Bagdad un centru important pentru comerț, iar negustorii și comercianții săi erau cunoscuți pentru bogăția și influența lor.

Per total, Bagdad în timpul erei abaside a fost un oraș vibrant și înfloritor, cunoscut pentru realizările sale culturale, intelectuale și comerciale. A fost un centru major de învățământ și realizare intelectuală, iar moștenirea sa continuă să fie celebrată și amintită și astăzi.

2) Traduceri de texte antice grecești și romane:

Traducerile textelor antice grecești și romane au fost un subiect de multe discuții și dezbateri între cercetători și lingviști timp de secole. Aceste texte, considerate unele dintre cele mai importante opere literare din lumea antică, au fost traduse în multe limbi diferite de-a lungul anilor, în încercarea de a le face mai accesibile unui public mai larg.

Una dintre cele mai semnificative provocări cu care se confruntă traducătorii de texte antice este faptul că limbile folosite în aceste texte sunt considerate acum limbi moarte. Aceasta înseamnă că nu există vorbitori nativi ai acestor limbi, iar singura modalitate de a înțelege textele este prin studierea documentelor istorice și a altor surse. Acest lucru poate face dificilă traducerea corectă a textelor, deoarece pot exista cuvinte sau expresii care nu au un echivalent modern sau care și-au schimbat sensul în timp.

O altă provocare cu care se confruntă traducătorii este faptul că textele antice au fost scrise într-un context foarte diferit față de lumea modernă. Cultura și valorile lumii antice erau extrem de diferite de cele de astăzi, iar acest lucru poate face dificilă transmiterea cu acuratețe a nuanțelor și subtilităților textelor originale. De exemplu, în multe texte antice, există referințe la zei și zeițe, precum și la credințe și practici religioase care ar putea să nu mai fie relevante pentru un public modern. Acest lucru poate face dificilă transmiterea cu acuratețe a sensului acestor referințe de către traducători fără a adăuga explicații sau context suplimentar.

În ciuda acestor provocări, de-a lungul anilor au existat numeroase traduceri de succes ale textelor antice grecești și romane. Printre cele mai notabile exemple se numără operele lui Homer, precum Iliada și Odiseea, care au fost traduse în numeroase limbi și sunt considerate a fi unele dintre cele mai importante opere literare din lumea antică. Alte traduceri notabile includ operele lui Platon și Aristotel, care au fost studiate și discutate pe scară largă de filozofi și savanți timp de secole.

Unul dintre principalele beneficii ale traducerii textelor antice este că permite unui public mai larg să înțeleagă cultura și valorile lumii antice. Prin intermediul acestor traduceri, cititorii pot dobândi o perspectivă asupra credințelor și practicilor grecilor și romanilor din antichitate.

Cele mai vechi traduceri ale textelor grecești și romane au fost adesea realizate de către savanți care vorbeau fluent ambele limbi. Acești traducători timpurii erau adesea membri ai unor ordine religioase, cum ar fi călugării, care și-au dedicat viața studiului și conservării literaturii clasice. Drept urmare, multe dintre aceste traduceri timpurii au fost realizate în scopuri religioase, cum ar fi pentru a fi utilizate în slujbele liturgice sau pentru studiul de către teologi.

Unul dintre cei mai faimoși traducători timpurii de texte grecești și romane a fost Sfântul Ieronim, un erudit creștin care a trăit în secolele al IV-lea și al V-lea. Ieronim este cel mai bine cunoscut pentru traducerea Bibliei din ebraică și greacă în latină, cunoscută sub numele de Vulgata. Această traducere a devenit versiunea standard a Bibliei în Biserica Apuseană și a contribuit la răspândirea învățăturilor creștinismului în întreaga Europă.

În Evul Mediu, traducerile textelor grecești și romane au continuat să fie făcute, adesea cu scopul de a conserva și răspândi învățătura clasică. Aceste traduceri erau adesea realizate de cercetători care lucrau în mănăstiri, unde aveau acces la manuscrise și la un spațiu dedicat studiului. Multe dintre aceste traduceri au fost făcute în latină, care era limba dominantă a studiilor și a educației la acea vreme.

Odată cu apariția tiparului în secolul al XV-lea, traducerile textelor grecești și romane au devenit mai accesibile. Acest lucru a permis producerea unor ediții mai accesibile și mai accesibile ale operelor clasice, care puteau fi studiate de un public mai larg. Disponibilitatea traducerilor tipărite a facilitat, de asemenea, răspândirea învățământului clasic dincolo de limitele mănăstirii și a contribuit la alimentarea Renașterii, o perioadă de mare renaștere culturală și intelectuală în Europa.

În timpurile moderne, traducerile textelor grecești și romane continuă să fie făcute, adesea cu scopul de a face aceste lucrări accesibile unui public mai larg. Multe dintre aceste traduceri sunt făcute în limba engleză, care a devenit limba dominantă a studiilor și educației în perioada modernă.

3) Influența greacă asupra tradiției musulmane:

De-a lungul istoriei, multe culturi au avut un impact profund unele asupra altora, influențându-și reciproc obiceiurile, credințele și practicile. Un astfel de exemplu este influența greacă asupra tradiției musulmane. Filosofia și știința greacă, în special, au avut un impact semnificativ asupra dezvoltării civilizației islamice. Operele lui Aristotel, Platon și ale altor filozofi greci au fost traduse în arabă și studiate pe scară largă de către savanții musulmani. Acești savanți, cunoscuți sub numele de Mutakallimun, au încorporat idei grecești în propriile lor concepte filosofice.

și discuții teologice, care au dus la dezvoltarea tradiției Kalam a filosofiei islamice.

Influența greacă asupra medicinei musulmane a fost, de asemenea, semnificativă. Operele lui Hipocrate și Galen au fost traduse în arabă și studiate pe scară largă de medicii musulmani. Acești medici, cunoscuți sub numele de Hakim, au încorporat idei grecești în propriile lor practici medicale, ducând la dezvoltarea tradiției medicale islamice. Arta și arhitectura greacă au avut, de asemenea, un impact asupra culturii musulmane. Grecii erau cunoscuți pentru clădirile, sculpturile și picturile lor frumoase și complexe. Conducătorii musulmani, în special cei din imperiile omeiadă și abasid, au fost influențați de aceste stiluri și le-au încorporat în propriile lor clădiri, cum ar fi Alhambra din Granada, Spania, și Taj Mahal din India.

Influența greacă asupra literaturii musulmane a fost, de asemenea, notabilă. Operele lui Homer, Sofocle și ale altor scriitori greci au fost traduse în arabă și citite pe scară largă de către savanții musulmani. Acești savanți au fost influențați de temele și ideile din aceste opere, ceea ce a dus la dezvoltarea tradiției literare islamice. Per total, influența greacă asupra tradiției musulmane poate fi observată în diverse aspecte ale culturii islamice, de la filosofie și știință la artă și literatură. Această influență a contribuit la dezvoltarea civilizației islamice, făcând-o una dintre cele mai influente culturi din lume.

4) Musulmanii și moștenirea greacă:

Epoca de Aur islamică, care a durat din secolele VIII până în secolele XIII, este cunoscută pentru realizările sale intelectuale impresionante. În această perioadă, savanții musulmani au adus contribuții semnificative într-o gamă largă de domenii, inclusiv matematică, știință, medicină și filozofie. Una dintre modalitățile prin care savanții musulmani au continuat moștenirea intelectuală a grecilor antici a fost prin traducerea operelor lor în arabă.

Acest lucru a permis păstrarea și studierea ideilor grecilor antici în lumea musulmană. De asemenea, a permis integrarea acestor idei cu gândirea islamică și dezvoltarea lor în continuare de către savanții musulmani. Unul dintre cele mai faimoase exemple în acest sens este opera filosofului și omului de știință Ibn Sina, cunoscut în Occident sub numele de Avicenna. El a fost un om de știință poliamoros care a adus contribuții semnificative într-o gamă largă de domenii, inclusiv medicină, psihologie și filozofie. În lucrările sale, s-a inspirat în mare măsură din ideile grecilor antici, în special ale lui Aristotel, și le-a integrat cu gândirea islamică.

Un alt exemplu este matematicianul și astronomul al-Khwarizmi, considerat părintele algebrei. Opera sa a fost puternic influențată de matematicianul grec Euclid și de matematicianul indian Brahmagupta. De asemenea, i se atribuie introducerea sistemului zecimal în lumea islamică, care s-a răspândit ulterior în Europa.

Pe lângă traducerea și integrarea ideilor grecilor antici, savanții musulmani au adus și contribuții originale semnificative în aceste domenii. De exemplu, medicul și omul de știință al-Razi, cunoscut în Occident sub numele de Rhazes, a făcut descoperiri importante în domeniul medicinei și a fost primul care a oferit o descriere exactă a variolei. Fizicianul și inginerul al-Jazari a adus, de asemenea, contribuții semnificative în domeniul ingineriei, inclusiv dezvoltarea primului ceas mecanic. Per total, savanții musulmani din Epoca de Aur Islamică au jucat un rol crucial în continuarea moștenirii intelectuale a grecilor antici. Prin traducerile și contribuțiile lor originale, aceștia au păstrat și au dezvoltat ideile grecilor antici, deschizând calea pentru progrese ulterioare în aceste domenii.

5) Distrugerea Casei Înțelepciunii:

Casa Înțelepciunii a fost o bibliotecă și un institut de cercetare situat în Bagdad, Irak. A fost fondată în timpul Epocii de Aur Islamice și a jucat un rol crucial în conservarea și diseminarea cunoștințelor. Casa Înțelepciunii găzduia o vastă colecție de cărți, manuscrise și alte documente istorice din lumea antică, inclusiv numeroase lucrări ale unor savanți greci și romani. Din păcate, Casa Înțelepciunii a fost distrusă în secolul al XIII-lea în timpul invaziilor mongole din Bagdad. Mongolii, care nu erau cunoscuți pentru aprecierea lor față de învățătură, au ars biblioteca și conținutul acesteia, ducând la pierderea multor manuscrise și documente istorice valoroase.

Distrugerea Casei Înțelepciunii a fost o lovitură majoră pentru realizările intelectuale ale Epocii de Aur Islamice. A marcat sfârșitul unei ere de mare creștere și inovație intelectuală, iar pierderea atâtor manuscrise și documente valoroase a însemnat că o mare parte din cunoștințele și înțelepciunea lumii antice s-au pierdut pentru totdeauna. În ciuda acestui eșec, însă, moștenirea Casei Înțelepciunii a dăinuit prin lucrările savanților care au studiat acolo, iar realizările Epocii de Aur Islamice continuă să fie celebrate și amintite astăzi.

6) Marii savanți ai Bagdadului:

În timpul Epocii de Aur Islamice, mulți savanți musulmani proeminenți au trăit și au lucrat la Bagdad. Printre cei mai notabili savanți care au trăit la Bagdad în această perioadă se numără următorii gânditori. Al-Khwarizmi: matematician și astronom considerat părintele algebrei. De asemenea, i se atribuie introducerea sistemului zecimal în lumea islamică. Al-Razi: medic și om de știință care a făcut descoperiri importante în domeniul medicinei și a fost primul care a oferit o descriere exactă a variolei. Al-Biruni: un polimat care a adus contribuții semnificative într-o gamă largă de domenii, inclusiv matematică, astronomie și geografie. Al-Jazari: fizician și inginer care a adus contribuții importante în domeniul ingineriei, inclusiv dezvoltarea primului ceas mecanic. Ibn Sina: filosof și om de știință cunoscut în Occident sub numele de Avicenna. A adus contribuții semnificative într-o gamă largă de domenii, inclusiv medicină, psihologie și filozofie. Al-Kindi: filosof și om de știință care a fost primul dintre peripateticii musulmani și este considerat părintele filosofiei arabe. Al-Farabi: un filosof și om de știință cunoscut pentru comentariile sale la Aristotel și sinteza sa dintre gândirea aristotelică și teologia islamică. Al-Ghazali: un teolog și filosof cunoscut pentru critica sa la adresa filosofiei aristotelice și pentru influenta sa lucrare, Incoerența filosofilor. Acești savanți, împreună cu mulți alții, au contribuit la stabilirea Bagdadului ca centru de învățământ și realizare intelectuală în timpul Epocii de Aur Islamice.

_$$$

 CONCEPTUL DE ANXIETATE 

1) Teme principale:

Dificultățile fundamentale ale minții umane sunt plictiseala, anxietatea și disperarea, iar Kierkegaard folosește cea mai mare parte a literaturii sale pentru a aborda aceste trei afecțiuni. Oamenii se plictisesc atunci când nu sunt stimulați nici fizic, nici intelectual. Ameliorarea plictiselii poate fi doar temporară. Pasiunea, o piesă bună, Bach sau o discuție interesantă pot oferi o mică răgaz de la monotonie, dar este trecătoare.

Plictiseala este mai mult decât o supărare: o persoană sănătoasă din punct de vedere psihologic trebuie să descopere o soluție pentru a o evita. Anxietatea apare din conflictele dintre obligațiile etice și cele religioase ale unei persoane. Cadrele etice sociale duc adesea la decizii dăunătoare sănătății spirituale a unei persoane și invers. Conflictul dintre aceste responsabilități concurente generează anxietate, care, la fel ca plictiseala, trebuie depășită pentru ca o persoană să fie fericită. În cele din urmă, disperarea apare din conflictul dintre limitat și nelimitat. Oamenii se tem să moară, dar se tem și să trăiască la nesfârșit.

Kierkegaard a studiat psihologia anxietății și a angoasei și a corelat-o cu religia. El considera că scopul esențial al unei persoane în viață ar trebui să fie dezvoltarea unui sine care are încredere deplină în Dumnezeu, deoarece mântuirea este posibilă doar prin credință. Prin urmare, persoana are responsabilitatea, deoarece deciziile sale în viață vor determina dacă va fi sau nu mântuită. O persoană aflată într-un astfel de scenariu simte frică și agonie cu fiecare decizie pe care o ia în viață, deoarece libertatea de alegere o înviorează, dar consecințele acțiunilor sale o privesc.

Kierkegaard credea că, deși toată lumea va muri, fiecare posedă și un sine etern, sau un suflet, care va continua la nesfârșit. Plictiseala și anxietatea pot fi ameliorate în diverse moduri, dar încrederea deplină în Dumnezeu este singura modalitate de a evita disperarea.

2) Despre autor:

Søren Aabye Kierkegaard, autor religios, teolog și filosof danez, s-a născut pe 5 mai 1813 la Copenhaga într-o familie bogată. Mama sa, Ane Sorensdatter Lund Kierkegard, a lucrat ca menajeră în aceeași casă cu tatăl său, Michael Pedersen Kierkegard, înainte de a se căsători cu acesta. Mama sa nu era foarte atrăgătoare sau bine educată; de fapt, era destul de simplă. Tatăl său, pe de altă parte, era un tip sever, care părea destul de plictisitor și sec, iar el a reușit să-și păstreze ascunsă imaginația activă în ciuda vârstei înaintate.

A mers la școală în 1830 și ulterior la Universitatea din Copenhaga pentru a studia religia. Soren este considerat pe scară largă fondatorul existențialismului, pe care l-a împărțit în trei sfere: existența umană, cavaler al credinței și distincție calitativă infinită. Creștinismul, metafizica, epistemologia, estetica, etica, psihologia și filosofia s-au numărat printre alte pasiuni ale sale. A criticat scrierile lui Karl Wilhelm Friedrich Schlegel, Fredrick Wilhelm Joseph Schelling și

Georg Wilhelm Friedrich Hegel pe tot parcursul vieții sale. Nu numai atât, dar s-a opus statului, precum și practicării creștinismului în biserica daneză.

Primul filosof existențialist a fost Søren Kierkegaard. Toată munca sa în acest sector s-a concentrat asupra modului în care cineva trăiește singur ca individ, punând un accent mai mare pe realitatea umană decât pe gândirea abstractă, concentrată pe angajament și alegerea personală. În ceea ce privește opera sa teologică, aceasta se concentrează pe etica creștină, și anume pe instituția Bisericii și pe diferențele dintre dovezile creștinismului. De asemenea, a vorbit despre relația personală a fiecărei persoane cu Iisus Hristos. Majoritatea scrierilor sale se concentrează pe dragostea creștină. Studiul său psihologic, influențat de Socrate și de metoda socratică, a scos la iveală emoțiile și sentimentele pe care o persoană le experimentează atunci când se confruntă cu decizii dificile în viață. Lucrările anterioare ale lui Søren au fost scrise sub pseudonime și au inclus conversații între personaje cu puncte de vedere diferite. A făcut-o și pentru feedback. A scris mai multe publicații, inclusiv Upbuilding Discourse, dedicată unei singure persoane sub numele său, care dorea să aprofundeze esența operei sale.

Oamenii de știință credeau în general că observația îi poate învăța despre lume, însă Soren Kierkegaard nu era de acord, susținând că aceasta nu îi poate învăța despre tărâmul spiritual. Comediile lui Ludvig Holberg, filosofia lui Christian Wolff și publicațiile lui Georg Johann Hamann, în special cele despre Platon și Gotthold Ephraim Lessing, s-au numărat printre preferatele sale. La vârsta de 42 de ani, a murit pe 11 noiembrie 1855. Mulți filozofi ai secolului al XX-lea au fost influențați de opera lui Soren, care a subliniat centralitatea individului. Opera sa s-a limitat la Scandinavia, dar gândirea sa a fost reînviată în secolul al XX-lea, deoarece a avut un impact de durată asupra Occidentului.

3) Anxietatea în vremurile noastre:

Anxietatea, conform lui Kierkegaard, ne informează despre opțiunile pe care le avem. El începe cu povestea biblică a lui Adam, căruia i s-a pus în fața deciziei de a mânca sau nu din pomul interzis al cunoașterii din Grădina Edenului. Deși Adam nu avea conceptul de bine sau rău, corect sau greșit, Kierkegaard subliniază faptul că anxietatea apare atunci când Adam decide să mănânce din pom în ciuda interdicției lui Dumnezeu. Kierkegaard a recunoscut caracterul păcătos al lui Adam pentru umanitate prin faptul că a mâncat din pom, dar a subliniat și importanța constructivă a conceptului conform căruia anxietatea ne educă despre opțiunile disponibile.

Aceasta implică o dezvoltare sub forma unei conștientizări de sine sporite, a dorinței de responsabilitate personală și a capacității de a învăța și de a crește din experiență. Modul în care Kierkegaard a văzut anxietatea, ca o șansă de progres de la o cerere mai egocentrică de imediatitate la o condiție mai autoreflexivă, mai conștientă de sine, este crucial pentru studiul mai actual al anxietății. Este convingerea că anxietatea poate duce la o mai bună înțelegere a propriei identități autentice și a sentimentului de libertate, precum și la o mai bună cunoaștere a propriului potențial. Gândirea ulterioară a lui Sigmund Freud despre anxietate, precum și cea a psihanaliștilor mai actuali, poate fi urmărită până la filosofia anxietății a lui Kierkegaard.

Pentru a putea simți „amețeala libertății” lui Kierkegaard – libertatea de a alege, de a avea opțiuni – trebuie mai întâi să fim capabili să suportăm niveluri enorme de anxietate, care sunt prezente în mod viu în acele momente formative ale existenței. După cum am văzut, aceasta nu este o abilitate pe care o putem învăța singuri. În astfel de circumstanțe, avem nevoie de prezența unui intelect pregătit și interesat, capabil să ofere reverie celor mai fundamentale temeri și preocupări ale noastre, care adesea provin din interior.

Utilizarea terapiilor biomedicale pe scară largă nu este singura soluție. Conceptul de anxietate al lui Kierkegaard a fost o „deliberare psihologică” inovatoare, combinând strălucit adevărurile umane cu teologia creștină, argumentând că cea mai bună modalitate de a depăși anxietatea este să o îmbrățișezi cu brațele deschise, mai degrabă decât să folosești „pudră și pastile”.

Trebuie să dobândim capacitatea de a rezista gradelor excesive de anxietate care sunt profund prezente în acele etape timpurii ale existenței, așa cum subliniază Kierkegaard, având în vedere incidența actuală a persoanelor care vin cu anxietate în centrele de sănătate mintală din întreaga lume. Având în vedere pandemia actuală de anxietate din societatea noastră, trebuie să ne întrebăm dacă instituțiile, organizațiile, guvernul și societatea în ansamblu oferă funcții de izolare adecvate locuitorilor săi pentru a ajuta la atenuarea acestor temeri primare. Sau, poate mai rău, trăim din ce în ce mai mult în comunități în care neizolația servește doar la creșterea nivelului de anxietate și excitare.

$$$

 S-a întâmplat în 8 februarie1572: La această dată, a început domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz în Moldova, care a durat până în anul 1574. Ioan Vodă cel Viteaz (cunoscut și ca Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 - d. 1574, Roșcani) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Ioan Vodă a rămas în legendă, din cauza sfârşitului său tragic şi datorită faimei pe care a dobândit-o ca urmare a victoriilor sale mai puţin explicabile obţinute împotriva armatei Imperiului Otoman. Cronicarii au remarcat şi atitudinea ostilă pe care voievodul moldovean a avut-o faţă de unii dintre exponenţii de frunte ai marii boierimi şi ai înaltului cler. Manualele de istorie îi dedică puţine rânduri, în care sunt amintite modul mişelesc în care a fost ucis de către turcii care juraseră pe Coran că îl vor prezenta viu în faţa sultanului Selim ori trădarea ruşinoasă a pârcălabului de Hotin, Ieremia Golia. Altele amintesc şi de faptul că vlădica Gheorghe, acuzat de sodomie, a fost ars de viu. Însă Ioan Vodă a fost mult mai mult decât un os domnesc ori un condottier genial. Domnia sa, scurtă de doar doi ani, a marcat profund istoria Moldovei. Fiu nelegitim al lui Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță), deci născut înainte de moartea acestuia în 1527, vorbind el însuşi de tatăl său „Ştefan voievod", „bunicul" său Bogdan al III-lea (cel Orb) şi de „străbunicul" său Ștefan cel Mare, şi al unei armence, căsătorită cu un armean din Polonia, din familia „Serpega" (Serpicov, Serepcovici), ceea ce i-a adus porecla de „Armeanul". Este foarte posibil ca familia mamei, în care a crescut, să fi fost stabilită în Polonia, de unde şi aplecarea lui Ioan vodă spre aceasta. Surse polone, Martin Paszkowski şi Leonard Gorecki, afirmă chiar că s-a născut în Mazovia (Grigore Ureche, Letopiseţul; Tesauru de monumente istorice pentru România, III). 

Cum vom vedea, regele Poloniei, Sigismund II August, i-a recunoscut în 1551 originea domnească. A avut pare de o educaţie serioasă, astfel încât chiar un cronicar din tabăra adversă, precum Azarie, care îl zugrăveşte în culori negre, recunoaşte totuşi că era un om cu „minte adâncă, elocvent şi învăţat în cărţi. Cunoştea limba polonă „tot atât de bine ca un polon", iar după Nicolae Costin „ştiia Ion Vodă limba leşască, că era leah" (Letopiseţul, p. 521). Ioan apare pe scena politică, ca pretendent la domnia Moldovei, în Polonia, în cercul boierilor moldoveni pribegi, adversari ai lui Iliaș Rareș, având sprijinul neprecupeţit al regelui Sigismund II August, care îl socotea „dintr-o veche familie a voievozilor Moldovei". 

La începutul verii anului 1551, în condiţiile loviturii de stat organizate de Ștefan Rareș cu ajutorul mamei sale şi încuviinţarea Porţii, care l-a obligat pe fratele său Iliaş să se turcească la Constantinopol, unde îl chemase sultanul, provocând mare nelinişte în Polonia, mai precis între 24 mai şi 11 iunie 1551, Ion vodă cu o mână de poloni, având însă şi partizani în Moldova, a organizat o campanie pentru cucerirea tronului. Ştefan Rareş a ripostat însă ferm, tratându-l drept „lotru", regele Poloniei şi-a retras sprijinul, boierii care îl susţineau în Moldova au fost aspru pedepsiţi şi Ion a trebuit să se retragă în Polonia. După 24 august 1551, când N. Sieniawski, voievodul de Belz scria lui Albert, ducele Prusiei, cerându-i să sprijine acţiunile tânărului pretendent, care ar urmări, împreună cu boierii care îl vor domn, îndepărtarea stăpânirii otomane din Moldova, urma i se pierde, ajungând însă sigur în Rusia moscovită, unde a rămas doi ani, căsătorindu-se cu fiica cneazului de Rostov, cu care a avut un fiu, Petru, despre care în 1574 se ştia că a murit la 17 ani, împreună cu mama sa, de ciumă. Ulterior s-a dus la Poartă unde în 1555, sprijinit de gruparea lui Negrilă hatmanul, a încercat să obţină domnia.

La 16 decembrie 1556, o poruncă turcească menţiona că loan (Yuvan), fiul voievodului Ştefăniţă, era trimis în Caramania pentru a încasa banii de la o feudă împărătească.Fiind cunoscut ca pretendent, a fost trimis apoi, după obicei, la Alep, în Siria. In toamna lui 1561 sultanul ar fi vrut să-l numească pe el, sau pe un alt loan, decedat însă chiar atunci, în locul lui Alexandru Lăpuşneanu, într-o vreme când încă nu îl acceptase pe Despot. In acelaşi an s-ar fi aflat în Polonia, pe lângă voievodul de Lublin loan Firley, cum afirmă după unele izvoare narative polone istoriografia perioadei. Ciudată este însă confundarea lui cu pretendentul Carol Despot, aşa-zisul frate a lui Despot vodă, atribuindu-i-se tot felul de aventuri prin Imperiul romano-german şi chiar pe la hanul crâmlean, după părerile lui B.P. Hasdeu. Ioan a rămas în Imperiul otoman până la învestirea în scaunul Moldovei, fiind „surghiunit în cetatea Rodos", la o dată necunoscută, unde însă a stat până la luarea domniei, îndeletnicindu-se, ca atâţia fii nelegitimi de voievozi, cu comerţul cu pietre preţioase, un izvor însemnat de venituri. Vremea pretendentului moldovean aflat la Rodos a venit spre sfârşitul anului 1570, când Selim II, nemulţumit de apropierea prea mare a lui Bogdan Lăpușneanu de poloni, a hotărât să-l înlocuiască cu acesta. Nu se cunosc prea bine manevrele lui Ioan la Poartă pentru obţinerea domniei, nici cine i-au fost susţinătorii, cu excepţia lui „Gian Miches", adică evreul portughez Iosif Nassai Mendez, care avea pe atunci mare influenţă la Poartă. Sigur, la sfârşitul lui 1570 a desfăşurat o intensă activitate la Poartă pentru obţinerea domniei, profitând de dorinţa sfetnicilor împărăteşti de a-şi „umple pungile" (Grigore Ureche), ceea ce l-a costat 220.000 de galbeni. Cu atât mai mult, cu cât în epocă se vorbea că se „turcise" şi era „circumcis", fiind socotit „mahomedan" de către turci, ceea ce nu putea decât să-i slujească în câştigarea încrederii Porţii, problemele religioase preocupându-l destul de puţin. Oricum, faţă de adolescentul Bogdan Lăpuşneanu, părea, vorba lui Grigore Ureche, „de minte ascuţit, de cuvântu gata şi să vediia că-i harnic, nu numai de domnie, ce şi altor ţări să fie cap mai mare" (Letopiseţul, p. 194).

În ianuarie 1572, Selim II comunica regelui Poloniei că nu va îngădui tulburări legate de hotărârea voievodului Bogdan Lăpuşneanu de a se căsători cu o poloneză. Inainte de 7-16 ianuarie 1572, marele vizir Mehmed Sokollu anunţa ieşirea firmanului de înlocuire a lui Bogdan cu Ion.Spre sfârşitul lunii ianuarie 1572, Ioan vodă pleca spre Moldova, cu trupe turceşti din Rumelia, adăugându-se în Ţara Românească personal Alexandru al II-lea Mircea cu efectivele sale. La 15 februarie 1572 la Poartă se ştia că Bogdan Lăpuşneanu fugise din Moldova, iar Ioan vodă „fusese ales" (era stato eletto) acolo, adică fusese acceptat de boieri, poate chiar printr-un fel de „alegere". „Deci — relatează Azarie — toţi cei ce erau în dregătorii şi cei ce străluceau prin neamul lor au primit cu bucurie pe domnul lor şi i s-au închinat ca nişti robi". Oricum, la 28 februarie 1572 la Varşovia, se aflase că întreaga Moldovă „se află în puterea lui loan şi a turcilor".Primul său document păstrat emis de el la Iaşi, după ungere şi încoronare, căci se intitulează „din mila lui Dumnezeu", este din 7 martie 1572. Insă abia la 12 iulie 1572, din Iaşi, Ioan vodă povestea saşilor bistriţeni peripeţiile aşezării sale în scaun.Scurta domnie a lui Ioan vodă zis cel Cumplit a reprezentat o încercare cu mijloace dure de instaurare a unei cârmuiri centralizate, în ultimă instanţă benefică tuturor categoriilor sociale. In vreme ce pe plan extern, Ioan vodă a căutat o apropiere de Polonia, atât în vremea primului interregn (iulie 1572— mai 1573), cât şi sub Henric de Valois, dar şi de Imperiul habsburgic.Sfârşitul domniei şi al vieţii lui Ion vodă cel Viteaz s-a datorat duşmăniei marelui vizir Mehmed Sokolu, care n-a renunţat niciodată la dorinţa sa de a-l vedea înapoi în scaunul Moldovei pe ruda sa Bogdan Lăpuşneanu, în locul „omului crud şi fără de lege", cum i-l zugrăveau boierii adversari pe Ion vodă. 

În ianuarie 1574, el îi cerea lui Ştefan Bathory, principele Transilvaniei, să-l trimită pe Bogdan la Poartă pentru a-l învesti. Răspunsul principelui a fost că Bogdan a plecat de la reşedinţa sa din Eperjes. La aceasta s-a adăugat stăruinţa domnului Ţării Româneşti, Alexandru II Mircea, de a obţine domnia Moldovei pentru fratele său Petru Șchiopul, în baza înrudirii neamului domnesc al urmaşilor lui Basarab I cu Bogdăneştii din Moldova, prin căsătoria fiicei lui Radu cel Frumos cu Ştefan cel Mare. Arătând la 2 iunie 1574, într-o scrisoare către regele Poloniei Henric de Valois, motivele mazilirii lui Ion vodă, însuşi sultanul Selim II enumera: acuzaţiile de revoltă aduse de domnul muntean şi hanul Devlet Ghirai, uciderea unor boieri şi fruntaşi bogaţi şi confiscarea averilor lor şi uciderea şi prădarea unor oameni ai hanului.Până acum, istoriografia perioadei, pornind doar de la aprecierile unor izvoare narative polone, au considerat că Petru Şchiopul şi Alexandru II Mircea au promis sultanului dublarea haraciului Moldovei, obţinând astfel domnia Moldovei pentru cel dintâi, în urma refuzului lui Ioan vodă de a accepta aceeaşi condiţie propusă de trimisul sultanului la 21 ianuarie 1574. In realitate, izvoarele documentare turceşti, necunoscute în trecut, referitoare la plata haraciului arată că între 1568/1569 şi 5 iunie 1574, aşadar, între venirea la domnie a lui Bogdan Lăpuşneanu, când cuantumul lui a crescut la 40 000 de galbeni, şi ultimele zile ale lui Ion vodă, care doar înaintea morţii, în cadrul tratativelor cu turcii, a promis majorarea haraciului cu doar 10 000 de galbeni, tributul Moldovei a rămas constant la suma de 40 000 de galbeni.

De abia după instaurarea lui Petru Şchiopul, sultanul, prin porunca din 26 septembrie 1574, pretextând că voievodul Ioan „mărind, înainte de a muri, haraciul Moldovei cu 10 000 de florini, îşi luase obligaţia de a trimite în fiecare an, la vistieria mea împărătească, câte 50 000 de florini", pretinde lui Petru haraciul de 50 000 de galbeni pe an şi trimiterea restanţelor de la Ioan vodă. Pentru ca, numai la 22 decembrie 1574, cu prilejui ridicării la domnie a noului sultan Murad III, haraciul Moldovei să sporească cu 3.389 de galbeni, ajungând astfel la 53.389 de galbeni pe an.Aşadar, înlocuirea din domnie a lui Ioan vodă nu s-a datorat refuzului acestuia de a satisface pretinsa pretenţie a Porţii de dublare a haraciului, cum se afirmă stăruitor în istoriografia perioadei până astăzi, ci în primul rând stăruinţelor la Constantinopol ale lui Alexandru II Mircea, care „se îngrijea mult de fratele său Petru".Ca urmare a acestora, Petru Şchiopul a fost învestit cu domnia Moldovei la 18 martie 1574, iar la 29 martie pleca spre scaunul său din Moldova. A fost mai mult un pretext, decât un motiv obiectiv pentru mazilirea lui Ioan vodă cel Viteaz prigoana la care acesta a supus pe marii boieri şi reprezentanţii clerului, după cum afirmă Azarie. Vestea mazilirii a fost adusă la Iaşi de un ceauş al sultanului la 21 februarie 1574, în chiar ziua în care la Cracovia avea loc încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei. Avertizat astfel, Ioan vodă cel Viteaz a dispus de un răgaz preţios, de aproape o lună şi jumătate, pentru a-şi pregăti opoziţia armată.A urmat ultima acţiune românească anti-otomană singulară (în afara oricărei coaliţii creştine, şi chiar a vreunui ajutor extern), în aprilie—iunie 1574. Ea a debutat cu biruinţa de la Jiliştea, la sud-est de Focşani (24 aprilie 1574), care a oprit înaintarea turcilor, ce îşi propuseseră în caz de reuşită a campaniei să transforme Hotinul în raia. A continuat cu campania lui Ioan vodă în Ţara Românească şi cu victoriile împotriva turcilor de la Brăila, Tighina şi Cetatea Albă şi a tătarilor din Bugeac, pentru ca, în cele din urmă, rezistenţa eroică a oştii „rebelului" Ioan vodă cel Viteaz să fie înfrântă după o masivă concentrare de oşti turco-tătare, în urma a două mari bătălii purtate în zona lacului Cahul (10-11 iunie 1574), urmare, în principal, a trădării unei părţi a boierimii moldovene.

Asupra datei când a avut loc moartea, mai bine-zis asasinarea lui Ioan vodă cel Viteaz, în chip ciudat, istoriografia extrem de bogată a perioadei evită să se pronunţe categoric. Data este incertă, precizându-se doar că luptele s-au încheiat la Roşcani, vineri 11 iunie 1574, după care Ioan vodă s-a predat, în anumite condiţii, comandantului otoman şi a fost ucis. Ziua de 15 iulie 1574 în care ar fi fost omorât Ion vodă, după o însemnare grecească relevată de Ilie Minea, este evident eronată. Data morţii lui Ioan vodă cel Viteaz se poate însă preciza. La 17 iunie 1574, aşadar, peste o săptămână după eveniment, principele Ştefan Bathory îl anunţa pe împăratul Maximilian despre deznodământul conflictului turco-moldovenesc care a avut loc la 11 iunie. B. Paprocki arată că Ioan vodă s-a predat turcilor a doua zi după sărbătoarea catolică Corpus Christi (10 iunie), adică la 11 a lunii. În sfârşit, la 15 iunie 1574 o solie a lui Alexandru II Mircea sosea la Braşov, vestind despre soarta lui Ioan vodă. Intervalul este optim pentru circulaţia veştii. O dată ca cea de 14 iunie propusă de o sursă olandeză, acceptată în istoriografia românească nu se potriveşte. De altfel, şi cronicile săseşti înregistrează moartea lui Ion vodă sub data de 10 iunie 1574, foarte apropiată de cea reală, din ziua următoare. La Sibiu un trimis al domnului muntean anunţa moartea lui Ion vodă la 1 iulie 1574. Deşi i se garantase integritatea corporală, soarta îi era mai demult pecetluită (la 2 iunie 1574 Selim II cerea regelui Poloniei să-l captureze dacă se va refugia în Polonia şi să-l trimită la Poartă fie viu, în lanţuri, fie doar capul lui), astfel că după patru ore de discuţii în cortul comandantului otoman, Ioan vodă a fost înjunghiat de Iusuf aga Cigalzade, i s-a tăiat capul, iar trupul, legat de două sau chiar patru cămile, a fost dezmembrat, după care oştenii otomani (urmând un vechi obicei turcesc) şi-au înmuiat săbiile în sângele eroului şi au păstrat fragmente din oasele acestuia, sperând astfel să se împărtăşească din vitejia sa. 

Grigore Ureche înregistrează ulterior o tradiţie populară despre târârea şi „fărămarea" lui Ioan vodă „de viu" între două cămile şi despre aprecierea sa în legătură cu o astfel de moarte.Izvoarele contemporane evenimentului vorbesc însă despre uciderea şi apoi sfârtecarea lui. Amintirea morţii sale cumplite a dăinuit mult timp la Constantinopol, unde la 24 aprilie/4 mai 1591, cu ocazia numirii ca domn al Ţării Româneşti a fiului său Ștefan Surdul, ambasadorul imperial scria despre „Ion voievod care a fost rupt în patru, atârnat de patru cămile".Mormântul a ceea ce mai rămăsese din Ioan vodă cel Viteaz nu e cunoscut. Capul înfipt într-o suliţă a fost dus apoi la Bucureşti, unde, în anul următor, l-ar fi văzut Marciej Stryjkowski: „Capul lui l-am văzut eu însumi în anul 1575, pironit în poartă, în Bucureşti, oraşul reşedinţă al domnului Munteniei, Alexandru".S-a vorbit şi despre aducerea capului la Constantinopol, deşi ştirea nu e confirmată de alte mărturii. 

Surse: 

https://www.descopera.ro/cultura/4060913-ioan-voda-cel-cumplit-voievodul-de-cremene

http://istoria.md/articol/46/Ioan_al_III_lea__Ioan_Vod%C4%83_cel_Cumplit_

http://confluente.org/liviu_gogu_1425309961.html

https://www.moldovenii.md/md/people/697/

https://www.academia.edu/9046837/IMORTALIZAREA_PERSONALIT%C4%82%C5%A2II_DOMNITORULUI_IOAN_VOD%C4%82_CEL_VITEAZ_%C3%8EN_JUDE%C5%A2UL_%C5%9EI_ORA%C5%9EUL_CAHUL

http://www.raftulcuidei.ro/ioan-voda-cel-viteaz/

https://romanialibera.ro/aldine/history/5-lucruri-inedite-despre-ion-voda-cel-cumplit-298939

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/815-ioan-voda-cel-viteaz