Jurnalul Cristinei

marți, 17 martie 2026

$$$

S-a întâmplat în 17 martie 180: În această zi, a murit Marc Aureliu (Marcus Aurelius Antoninus Augustus), împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180; supranumit „Înţeleptul”, este considerat ca fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai filosofiei stoice.

Marc Aureliu (Marcus Aurelius, n. 26 aprilie 121, Roma– d. Vindobona, Imperiul Roman) s-a născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat, el s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus. Marc Aureliu s-a născut ca fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianță al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său. După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu, din motive dinastice, cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului.

În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat.Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți. După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului. În timp ce fratele său prin adopție, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredințarea comenzii militare unor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecințe sociale și economice. În zona dunăreană, triburile germanice, marcomanii și sarmații amenință direct Italia de nord. Conducătorii hasdingi (vandali) Raus și Raptus, solicită permisiunea în 171 să intre în Dacia Traiană. Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175.

Încurajat de un zvon fals privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un război civil - Cassius este omorât și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază - împreună cu fiul său Commodus - în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra marcomanilor și sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an trebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona (azi Viena). În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă în retorica greacă și latină prin instructorii săi, Herodes Atticus și Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreținut o bogată corespondență, în parte păstrată până azi. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia și Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton („Către mine însumi"), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes („Meditații"), în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit.

Surse:

Anthony R. Birley: Marcus Aurelius. A biography, Batsford, Londra, 1987

http://www.humanitas.ro/marcus-aurelius

https://dailystoic.com/marcus-aurelius/

https://www.britannica.com/biography/Marcus-Aurelius-Roman-emperor

https://www.biography.com/political-figure/marcus-aurelius

https://www.ancient.eu/Marcus_Aurelius/

$$$

Surse:

Anthony R. Birley: Marcus Aurelius. A biography, Batsford, Londra, 1987

http://www.humanitas.ro/marcus-aurelius

https://dailystoic.com/marcus-aurelius/

https://www.britannica.com/biography/Marcus-Aurelius-Roman-emperor

https://www.biography.com/political-figure/marcus-aurelius

https://www.ancient.eu/Marcus_Aurelius/

$$$

S-a întâmplat în 17 martie1819: În această zi, s-a născut Alecu Russo, poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar, ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului „Cântarea României”, tipărit anonim; fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române (m. 1859)

Alecu Russo s-a născut la Chișinău, în familia lui Iancu Rusul, proprietar și arendaș de moșii în Basarabia. Mama lui Alecu Russo provenea din familia boierilor Donici. A.Russo își petrece copilăria într-un „sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, după cum scria mai târziu însuși scriitorul. În 1829 este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană. În 1835 studiază un an la Viena. Alecu Russo revine în Moldova în 1837, alăturându-se lui Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi contribuind la afirmarea literaturii și teatrului național. La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu. În 1846 sunt puse în scenă comediile „Băcălia ambițioasă” și „Jignicerul Vadră” semnate de Alecu Russo care conțineau atacuri satirice la adresa moravurilor boierimii, a parvenitismului burgheziei, parodiau dulcegăria și idilismul dramelor ”ce au copleșit scena”. Piesele au fost calificate de autorități ca un atac la regimul existent, iar autorul a fost surghiunit la mănăstirea Soveja.

În timpul aflării sale la Soveja, Alecu Russo descoperă balada „Miorița”, culege cântece epice, pe care le transmite lui Vasile Alecsandri ajutându-l la alcătuirea culegerii lui de poezii populare. După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului. În creațiile sale dramatice, A. Russo folosește pe larg tezaurul limbii populare, a surselor poetice folclorice și a tradițiilor scrisului din trecut, considerând că „datinile, poveștile, muzica și poezia sunt arhivele popoarelor”, iar „Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor, și ea are eroii săi de drumul mare, ale căror balade sunt cu drag cântate de popor”. Este un „ostaș al propășirii”, un animator al Revoluției de la 1848 la Iași, și Blaj, după care ia drumul pribegiei, în Bucovina şi în Transilvania. Este arestat la Dej și trimis în prevențiune la Cluj, de unde, eliberat, călătorește la Viena și Paris. Iertat de domnitorul Grigore Al. Ghica, devine director în departamentul Lucrărilor Publice și membru al Sfatului administrativ (1846), procurist al Băncii naționale. În 1851 revine în țară. După o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în „România literară” a lui Vasile Alecsandri - „Cugetări” (1855).

Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Alecu Russo, sărac, bolnav incurabil, obosit de exil şi pribegii, moare la 5 februarie 1859 la Iași, lăsând o urmă adâncă în literatura și dramaturgia națională.

Surse:

https://www.scribd.com/doc/75584613/alecu-russo

http://www.autorii.com/scriitori/alecu-russo/index.php

https://1md.online/ro/moldova/personalitati/alecu-russo

http://www.scritub.com/personalitati/ALECU-RUSSO55221152.php

$$$

S-a întâmplat în 17 martie 1877: În această zi, s-a născut inginerul Dionisie Germani (Ghermani); contribuţii în hidraulică şi mecanica fluidelor, în special în domeniul legilor de similitudine; membru de onoare al Academiei Române din 1945.(n. Galați - d. 1 septembrie 1948, București) .A urmat cursurile Liceului Grecesc din Galaţi (1887–1895) şi ale Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1900. Şi-a continuat, ca bursier al statului, specializarea în edilitate şi hidraulică în Belgia, Germania şi Marea Britanie (1900–1904); diplomat al Şcolii Superioare de Electricitate din Paris (1918–1919).

A fost profesor suplinitor (1910–1913) şi profesor definitiv (1913–1915) la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, apoi profesor de hidraulică şi instalaţii hidroelectrice (1920–1946) la Institutul Politehnic din Bucureşti, contribuind la înfiinţarea Laboratorului hidraulic. A adus contribuţii în hidraulică şi mecanica fluidelor, în special în domeniul legilor de similitudine. La Congresul internaţional de mecanică aplicată de la Stockholm (1930) a prezentat o sinteză a legilor de similitudine în toate domeniile (mecanică, fizică, geometrie etc.), bazată pe egalitatea măsurilor specifice a parametrilor generali. Metoda sa a fost preluată şi folosită în lucrarea prof. Ch. Hanocq de la Universitatea din Liège, Les machines rotatives.

A întocmit studii privind „lovitura de berbec”, stabilind diagrame de calcul simplificate. A elaborat o metodă de calcul a tensiunilor în pereţii flexibili ai vaselor ce mărginesc mase lichide şi a adus contribuţii originale în problema determinării tensiunilor într-un lichid incompresibil, în problema utilizării mărimilor complexe în studiul câmpurilor magnetice învârtitoare etc. A proiectat alimentarea cu apă a oraşelor: Craiova – Gioroc (1904–1905), Bucureşti – instalaţia de la Ulmi (1907–1909), Tulcea (1911), Turnu Măgurele (1912), Brăila (1913), Bucureşti – Arcuda (1919), Ploieşti (1923), Curtea de Argeş (1929), Satu Mare (1930) etc. A participat, în calitate de şef al Serviciului lucrărilor noi, iluminatului şi tramvaielor de la Primăria Bucureşti, la unele lucrări tehnice, ca de pildă: Abatorul Bucureşti, proiectul canalizării Bucureştilor, centrala electrică de la Grozăveşti, staţia de pompare de la Grozăveşti, Fabrica de gheaţă din Piaţa Unirii etc.

Între 1910 şi 1916 a făcut instalaţii hidroelectrice moderne la Govora şi la Călimăneşti. După 1920 a construit pentru societatea „Edilitatea” imobile ieftine în diferite cartiere din Bucureşti. Rezultatele cercetărilor sale le-a prezentat în numeroase lucrări, între care: Alimentarea Capitalei cu apă subterană de la Ulmi (bazinul Argeşului) (1909); Noul abator comunal din Bucureşti (1911); Calculul eforturilor în pereţii flexibili mărginind o masă lichidă (1916); Canalizarea şi apa oraşului Brăila. Alte lucrări: Amenajările hidroelectrice de la Reşiţa (1926); Consideraţii asupra câmpurilor magnetice ale maşinilor polifazate (1929); Complemente de hidraulică (2 vol., 1930); Alimentări cu apă şi canalizări în România (1931); O problemă de clapă automată pentru baraje (1932); Mişcarea aluviunilor în cursurile de apă la lucrările de derivare (1936); Asupra comutaţiunii unui dinam (1938); Cadastru şi geniu rural (1941); Hidraulica teoretică şi aplicată (1942); Proiecte edilitare ale oraşului Curtea de Argeş (1942); Forţele de inerţie în lumina principiilor dinamice (1946) ş.a.

În 1922 a tradus Teoria sonicităţii de Gogu Constantinescu.A lăsat şi câteva monografii: Ion Moţoi (1929); Activitatea lui Elie Radu în domeniul lucrărilor edilitare (1933); Viaţa şi opera lui Coulomb (1937); Tiberiu Eremie (1938); Andrei Ioachimescu (1943); Grigore Stratilescu (1947). Membru al Consiliului Tehnic Superior, al cărui preşedinte a fost în 1944, în Consiliul de administraţie al firmei de „Gaz şi Electricitate” din Bucureşti, al Societăţii de Geografie din Lisabona, al Societăţii de Ingineri Civili din Franţa. A fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.

Surse:

https://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2017/10/01/personalitati-romanesti-in-constructii-dionisie-germani-1877-1948/

https://www.facebook.com/Acad.Ro.Fil.Cj/photos/germani-ghermani-dionisie-17-martie-1877-gala%C5%A3i-1-septembrie-1948-bucure%C5%9Fti-ingi/1404377466245764/

https://www.viata-libera.ro/diaspora/41072-galati-viata-libera-galateni-care-au-uimit-lumea-dionisie-germani

$$$

S-a întâmplat în 17 martie1940: În această zi, a murit actorul Ion (Iancu) Brezeanu. Ion Iancu Brezeanu (n. 1 decembrie 1869) a fost un actor român, promotor al realismului în arta teatrului comic din epoca sa. Jocul său îmbina comicul cu nuanțe tragice. A interpretat personaje comice din opera lui Ion Luca Caragiale (Ipingescu din „O noapte furtunoasă” și Cetățeanul turmentat din „O scrisoare pierdută”).

Brezeanu a realizat importante creații în rolurile de compoziție: Ion din „Năpasta” de Caragiale, Ciubăr din „Despot-Vodă” de Vasile Alecsandri, Harpagon din „Avarul” de Molière și bufonul din „Regele Lear” de Shakespeare.A fost tatăl regizorului, producătorului, actorului și scenaristului Grigore Brezeanu. Se născuse în comuna Micşuneşti (Ilfov), în familia unui arendaş. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, unde, vara, după propria expresie, făcea „scafandrerii primitive“ spre necazul tatălui care nu ezita să-i tragă o mamă de bătaie în speranţa că-l va aduce pe drumul cel bun. În timpul directoratului său, Caragiale l-a angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Era un excelent actor comic, care ştia să speculeze însă cuvintele şi să îmbine notele comicului şi tragicului.Marile lui roluri sunt caragialiene. Publicul îl identifica cu personajele jucate:Ipingescu din „O noapte furtunoasă“, Cetăţeanul turmentat din „O scrisoare pierdută“ sau, în registrul tragic, Ion din „Năpasta“. Echilibrul fragil între comic şi tragic a marcat şi creaţiile sale din „Despot-Vodă“ de Vasile Alecsandri (rolul lui Ciubăr), din „Avarul“ de Molière (Harpagon) sau din „Regele Lear“ de Shakespeare (Bufonul). În 1932, cronicarul ziarului „Cuvântul“ scria: „Brezeanu nu a fost un interpret, ci un personaj. Ipingescu, Cetăţeanul turmentat şi Catindatul sunt atât de legaţi de persoana lui fizică încât ne e greu să-i imaginăm trăind cu altă voce, cu alte gesturi“. Iancu Brezeanu era, pe lângă un actor de talent, un boem autentic.

Dragostea lui pentru vin a prilejuit ironii şi butade. „La mine a fost altfel decât la englezi, la mine timpul a fost vin“, afirma cu umor Iancu Brezeanu. Era o prezenţă dorită în toate cercurile artistice, de la sofisticatul actor De Max, care l-a invitat la Paris, la Caragiale, al cărui oaspete zilnic era la „Caru’ cu bere“, sau în şăgalnica „Societatea bahico-literară «Hanul Ancuţei»“, iniţiată în 1935 de Păstorel Teodoreanu, care-i avea ca membri pe Sadoveanu, Enescu, Arghezi, Cella Delavrancea...În 1939, Editura Universul a publicat „Vinurile mele“, volum de amintiri al lui Iancu Brezeanu. În anul următor, actorul s-a stins din viaţă.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/iancu-brezeanu-59055/

https://www.ziarulmetropolis.ro/iancu-brezeanu-actor-pentru-mine-timpul-a-fost-vin/

http://www.iancu.com/iancu-brezeanu-1869-1940/

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-de-ion-brezeanu-1_50ae6c7c7c42d5a6639c9707/index.html

$$$

S-a întâmplat în 17 martie1956: În această zi, a murit fiziciana şi chimista franceză Irène Joliot-Curie; studii şi cercetări în domeniul fizicii nucleare şi radiochimiei; Premiul Nobel pentru chimie pe 1935 (împreună cu soţul său, fizicianul Frédéric Joliot-Curie); membru de onoare străin al Academiei Române (1948).

Irène Curie, născută la Paris, pe 12 septembrie 1897, a fost fiica lui Pierre şi Marie Curie, iar din 1926, soţia lui Frédéric Joliot. După întreruperea studiilor la Facultatea de Ştiinţe din Paris, a activat în calitate de soră medicală în timpul Primului Război Mondial. A devenit Doctor în Ştiinţe în 1925, cu teza despre rezele alfa ale poloniului. Singură sau în colaborare cu soţul său, au contribuit la dezvoltarea radioactivităţii naturale şi artificiale, strămutării elementelor, şi fizicii nucleare; a primit Premiul Nobel în Chimie împreună cu soţul ei în 1935 pentru sinteza elementelor radioactive noi, lucrare care a fost cuprinsă în publicaţia proprie cu numele „Producţia artificială a elementelor radioactive.Probe chimice ale strămutării elementelor" (1934).

În 1938 studiul său asupra acţiunii neutronilor asupra elementelor grele, a constituit un pas important în descoperirea fuziunii uraniului. Lector din 1932, ea devine Profesor al Facultăţii de Ştiinţe din Paris în 1937, şi după aceasta Director a Institutului de Radiu în 1946. Fiind un funcţionar al guvernului la Direcţia pentru Energie Atomică timp de şase ani, Irène a luat parte prin lucrarea sa la construcţia primului reactor neclear francez (1948). A fost implicată la inaugurarea unui mare centru al fizicii nucleare la Orsay pentru care a lucrat în afara programului. Acest centru a fost echipat cu un sincro-ciclotron de 160 MW, şi construcţia căruia a continuat după decesul său de către F. Joliot.

A fost interesată de viaţa socială şi intelectuală a femeilor; a fost membru al Comitetului Naţional de Femei Franceze (Comité National de l'Union des Femmes Françaises) şi a Consiliului Mondial pentru Pace.În 1936 Irène Joliot-Curie a fost membră a câteva academii străine şi a numeroase societăţi ştiinţifice, a fost Doctor Honoris Causa a câtorva universităţi, şi a primit Legiunea de Onoare.A decedat la Paris în 1956.Jean Frédéric şi Irene Joliot-Curie au avut o fiică, Helene, şi un fiu, Pierre.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/chemistry/1935/joliot-curie/biographical/

https://www.ro.biography.name/fizicieni/55-franta/174-irene-joliot-curie-1897-1956

https://www.famousscientists.org/irene-joliot-curie/

https://destepti.ro/femei-celebre-irene-joliot-curie

https://www.sciencehistory.org/historical-profile/irene-joliot-curie-and-frederic-joliot

$$$

S-a întâmplat în 17 martie 1976: În această zi, a murit regizorul Luchino Visconti. Luchino Visconti di Modrone, Conte de Lonate Pozzolo (n. 2 noiembrie 1906), a fost un regizor de film, operă și teatru și scenarist italian, cunoscut în întreaga lume datorită filmelor Ghepardul (1963) și Moarte la Veneția (1971).

Provenit dintr-o familie de clasă superioară, Luchino Visconti a fost un simpatizant al comunismului, dar care a păstrat un stil de viață generos. Familia sa a fost martoră la dispariția de pe scena istoriei a unor mari epoci: feudalitatea, renașterea, bughezia, momente pe care regizorul le-a reflectat în filmele „Ghepardul", „Amurgul zeilor", „Inocentul" - care surprind moartea perioadei numită „la belle epoque". Una dintre producţiile sale orientate spre aristocrație, „Ghepardul” (1963), cu Burt Lancaster în rolul principal, a fost considerat de mulți ca fiind o capodoperă. Printre colaboratorii favoriţi ai cineastului s-au numărat nume mari ale cinematografiei: Anna Magnani, Silvana Mangano, Claudia Cardinale, Marcello Mastroianni, Alain Delon, Dirk Bogarde și Helmut Berger.

A moștenit din familie pasiunea pentru muzică, teatru și literatură, frecventând de copil Teatrul Scala.În copilărie, a studiat violoncelul cu muzicianul Lorenzo de Paolis și a avut ocazia să îi întâlnească pe compozitorul Giacomo Puccini, dirijorul Arturo Toscanini și scriitorul Gabriele D'Annunzio. Înrolat în armată în 1926, ajunge să călătorească des, iar la Paris îi cunoaște pe Kurt Weill, Jean Cocteau și Coco Chanel. Lucrează ca asistent de costume la producția filmului scurt regizat de Jean Renoir, „Partie de campagne'' (1936).

După moartea mamei sale, în 1939, părăsește Milano și pleacă la Roma, unde începe să frecventeze cercurile tinerilor artiști din capitală. În 1941, publică în revista „Cinema'' primul său articol celebru — „Cadaveri'' (Cadavre). Participă la mai multe producții cinematografice, iar între 1941-1942 lucrează la primul său film, „Ossessione'' (Obsesie, 1943), un exemplu de neorealism incipient, cu o poveste ce pleacă de la romanul lui James Mallahan Cain „Poștașul sună întotdeauna de două ori'' (1934).Implicat activ în grupurile de rezistență comuniste, a fost arestat și torturat. După eliberare, alege să se dedice regiei de teatru. În 1947, pleacă în Sicilia pentru realizarea unui documentar despre pescarii din Aci Trezza — „La Terra Trema'' (Pământul se cutremură, 1948), inspirat de lucrarea „'I Malavoglia'', scrisă de Giovanni Verga. În 1948, filmul a fost proiectat fără succes la Veneţia, primind recenzii contradictorii.

Între 1948 și 1951, revine la teatru, dedicându-se unor capodopere precum „Un tramvai numit dorință'', „Oreste'', „Moartea unui comis voiajor'', „Seducătorul'' și începe să lucreze la filmul „Bellissima'' (1952), cu Anna Magnani. În 1954, a fost lansat în cinematografe „Senso'', o capodoperă descrisă drept un tribut adus lui Verdi și o analiză critică a perioadei Risorgimento - „Renașterea'' anilor 1815-1860. Filmul a stârnit numeroase critici, urmate de polemici declanșate în urma ratării marelui premiu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția, mai notează sursa citată. În 1954, are loc premiera operei „La Vestale'', în interpretarea Mariei Callas, care a fost urmată de „La Sonnambula'', „La Traviata'', „Anna Bolena'' și „Ifigenia in Tauride'', toate în regia lui Visconti. Colaborarea cu Maria Callas se încadrează între momentele cele mai memorabile și mai geniale pe care regizorul le-a dăruit teatrului liric, evidențiază publicațiile de specialitate.

În cinematografie, Luchino Visconti a continuat cu „Le Notti Bianche'' (Nopți albe, 1957), recompensat cu Leul de Argint, și „Rocco e i suoi fratelli'' (Roco și frații săi, 1960), cu Alain Delon, nominalizat la două categorii ale premiilor BAFTA: cel mai bun film într-o limbă străină și cea mai bună actriță străină — 'Annie Girardot. În 1962, a avut loc premiera filmului „Boccaccio '70'', o colecție de povești la care Visconti a participat cu regia segmentului „Il lavoro''.În 1963, a fost lansat „Il gattopardo'' (Ghepardul), inspirat după romanul cu același nume al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa (1958). Filmul a fost recompensat cu distincția Palme d'or la Festivalul de Film de la Cannes și nominalizat la premiile Academiei Americane de Film pentru designul costumelor.În 1967, a avut loc premiera filmului „Lo Straniero'' (Străinul), nominalizat la Globurile de Aur la categoria film străin și la Festivalul de Film de la Veneția pentru cea mai importantă distincție — Leul de Aur.

Între 1969 și 1973, a lucrat la proiectul unei trilogii germane, considerată, odată cu trecerea timpului, un testament spiritual al regizorului: „La caduta degli dei'' (Căderea zeilor, 1969), „Morte a Venezia'' (Moarte la Veneţia, 1971) și „Ludwig'' (1972). În perioada realizării filmului „Ludwig'', regizorul a suferit un accident cerebral și a rămas cu un picior și un braț paralizate.A mai realizat „Gruppo di famiglia in un interno'' (Violență și pasiune, 1974) și„ L'innocente'' (Inocentul, 1976), ultimul său film, încadrat în șirul capodoperelor cineastului. A murit la vârsta de 69 de ani, la Roma, la 17 martie 1976. Prin longevitate, prin rafinament şi prin rigoarea cu care a pus în pagină propriile sale obsesii creatoare, Luchino Visconti este una dintre efigiile care ilustrează emanciparea vizionară a cinematografului din secolul trecut.

Surse:

https://biografieonline.it/biografia-luchino-visconti

https://www.cinemagia.ro/actori/luchino-visconti-2301/

https://www.britannica.com/biography/Luchino-Visconti-Italian-director

http://www.luchinovisconti.net/visconti_pg/biography.htm

ShopMania

marți, 17 martie 2026