&&&

 30 APRILIE, ZIUA MONDIALĂ A JAZZ-ULUI

An de an, la data de 30 aprilie, se celebrează ziua internațională jazz-ului. Scopul înstituirii acestei zile de către UNESCO a fost acela de a apropia oamenii şi de a promova înclinaţiile culturale din toate colţurile lumii. 30 aprilie este o dată în care sunt programate, în fiecare an, în toată lumea, concerte şi evenimente dedicate acestui stil muzical.

Jazz-ul a luat naștere la începutul secoului XX în America, iar de-a lungul istoriei sale a străbătut o mulțime de tărâmuri ale artei și s-a extins până la un punct în care stilurile sunt atât de variate încât un artist poate suna diferit de altul, deși cântă la același instrument. Dacă inițial jazz-ul se putea auzi doar în baruri, acum poate fi auzit și în cluburi, săli de concerte, dar și în cadrul marilor festivaluri ale lumii.

Louis Armstrong, un celebru trompetist American este considerat părintele improvizației moderne de jazz. Solo-urile sale erau pline de energie și nu puteau rezulta decât din compunerea lor pe moment. Lider al mai multor grupuri din anii 1920 și ’30, el a inspirat nenumărați alți artiști să-și dezvolte propriul stil de improvizație.

În România, muzica jazz a ajuns tot în acea perioadă. În ‘20, sub comanda lui Emil Berindei, întors în țară de la studii, lua ființă trupa The Hoț Chaps. Iar țara noastră are cu ce se mândri când vine vorba de jazz. Printre marii artiști români ai jazz-ului se numără: Johny Răducanu, Aura Urziceanu, Anca Parghel, Johnny Raducanu, Lucian Ban, Imre Alexandru sau Eugen Gondi.

Sursa" Decean  Renata

$$$

 DRAGOȘ PÂSLARU 

-ACTOR, PROTESTATAR, CĂLUGĂR- 

   Cariera

DRAGOȘ PÂSLARU s-a născut pe 1 iulie 1951, în CRAIOVA.   

A ajuns actor pe scena Teatrului Nottara, s-a căsătorit cu o scenografă și a avut un fiu.   Era genul de actor pe care îl privești și uiți că e ficțiune.

A jucat în peste 15 filme. Rolul care l-a consacrat a fost Horia Sima, liderul Gărzii de Fier, în Drumeț în calea lupilor (1988).  Un rol de compoziție desăvârșit. Același rol care, doi ani mai târziu, avea să-l coste aproape viața.

   Bătut până la comă pentru un costum de film

În iunie 1990, Pâslaru a ieșit în Piața Universității să protesteze. Minerii l-au recunoscut după fotografii în costum de legionar — imagini care erau, de fapt, capturi din film.   Nimeni nu a explicat asta. Nimeni nu a vrut să explice.

A fost bătut fără milă. În dimineața de 14 iunie, a intrat în comă. Câteva zile a stat între viață și moarte la Spitalul de Urgență.  

Când un reporter l-a numit erou, a răspuns: „Erou, eu?! Adevărații eroi sunt doar cei de sub iarbă."  

  Ce a ales când s-a trezit

Când și-a revenit din comă, a lăsat în urmă soția, copilul și o carieră în plină glorie.   Nu din disperare — din convingere.

S-a retras la Mănăstirea Frăsinei, devenind fratele Vasile, apoi ieromonahul Valerian.  

Anchetatorii l-au rugat să-i identifice pe cei care l-au torturat. A răspuns: „Am luat coarnele plugului dumnezeiesc și sufletul meu a iertat tot."  

Omul care putea fi unul dintre cei mai mari actori români a ales să ierte în loc să acuze.

Regizorul Vlad Păunescu, care i-a dedicat filmul Scara, a spus: „Nimic din ceea ce vedeți în film nu a fost inventat."   Realitatea era deja prea grea pentru ficțiune.

CULTURA  CURIOZITATI GANDURI

$$$

 GRIGORE T. POPA 

(1 mai 1892 – 18 iulie 1948) 

A fost un medic român de excepție, anatomist, profesor universitar și membru corespondent al Academiei Române. Este considerat un pionier al neuroendocrinologiei la nivel internațional.

Viața

S-a născut pe 1 mai 1892 în satul Șurănești (comuna Emil Racoviță, județul Vaslui), ca al 11-lea copil al unei familii modeste de răzeși țărani. Deși a provenit dintr-un mediu sărac, familia a făcut mari sacrificii ca să-i ofere educație. A urmat Liceul Național din Iași și Facultatea de Medicină din Iași. A beneficiat de burse prestigioase la Chicago (SUA) și Londra (Marea Britanie), unde s-a specializat.

S-a întors în țară și a devenit, din 1928, profesor titular de Anatomie și Embriologie la Facultatea de Medicină din Iași. A fost decan al facultății și s-a transferat în 1942 la București, unde a murit prematur la doar 56 de ani. 

Realizări

Cea mai importantă contribuție a sa este descoperirea sistemului port hipofizar (legătura vasculară dintre hipotalamus și hipofiză), realizată împreună cu cercetătoarea Una Fielding la Londra (1930–1935). Această descoperire a fost fundamentală pentru dezvoltarea neuroendocrinologiei moderne.

A fost un profesor exigent și inspirat, care a format numeroase generații de medici, a contribuit la reforma învățământului medical românesc și a militat pentru popularizarea științei. 

Astăzi, Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași poartă numele său, ca recunoaștere a contribuției sale excepționale la medicina românească.

Respect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 Se stinge, la repetiții, în brațele soției alături de care juca. 

În urmă cu 14 ani, Emil Hossu murea în cadrul ultimei repetiții pentru spectacolul „Aniversarea” în care juca alături de soția sa Catrinel Dumitrescu. Hossu a fost un răsfățat al cinematografiei jucând sute de roluri.

Actorul a murit în foaierul teatrului Nottara. Un echipaj SMURD a încercat să-l resusciteze fără succes. Emil Hossu s-a stins sub privirile soției, inima sa refuzând să mai bată. Avea 70 de ani și fusese răpus de un infarct. Potrivit martorilor, ultimele cuvinte ale actorului i-au fost dedicate femeii cu care era căsătorit de aproape 20 de ani. "Te iubesc, Catrinel!".

Ultimul interviu

Emil Hossu a vorbit deschis despre subiecte delicate în teatrul-azi.ro într-un ultim interviu.

„Am încercat să pun carne pe fiecare personaj (indiferent că au fost comuniști, ingineri agronomi etc n.red.). Se pare că eram foarte potrivit pentru personajele pozitive. Uneori devenea frustrant, dar m‑am descurcat. Până la urmă, şi acestor „ingineri“ datorez eu simpatia cu care mă întâmpină publicul. Şi, în definitiv, mi‑am „luat revanşa“ în teatru şi la radio…. A însemnat mult pentru mine faptul că am putut face atâta teatru radiofonic. Pentru că din al II‑lea an de facultate m‑au chemat să înregistrez un rol principal în Podul...

În teatru mai mult. Pentru că, până te obişnuieşti cu rolul, cu partenerii de scenă şi ajungi la starea de graţie, îţi trebuie ceva timp. Zicea marele actor Bălţăţeanu: „Nu poţi să fii un actor, decât după ce strici vreo 30 de roluri“. Să le strici nu înseamnă să le faci praf.

Trupul, cel mai de preț

Trupul este cel mai important instrument şi… cred eu, şi capul… Spunea Camil Petrescu: „Un actor talentat ar fi acela care poate să joace orice fel de rol, chiar şi rolul unui om deştept“. Pentru că, aşa cum spunea şi Octavian Cotescu, profesorul meu şi al lui Catrinel, „teatrul este foarte mult gând“. Trebuie să naşti şi să gândeşti tu ceea ce urmează să interpretezi... Nu am făcut eforturi deosebite pentru a-l întreține. Nu aş putea spune că m‑am menajat şi că am ocolit „viciile“ şi tentaţiile, mai ales în perioada de tinereţe. Cel mult, pot să recunosc faptul că, în liceu, practicam nataţia şi canotajul, nu de performanţă, ci pentru plăcerea mea. În rest, cred că şi Dumnezeu m‑a ţinut aşa.

A avut două căsnicii

A fost căsătorit, prima oară, cu violonista Ana Hossu, copilul lor fiind Dan Hossu. Cei doi au divorțat, ulterior Emil însurându-se cu Catrinel Dumitrescu. Din 1992 a fost și profesor la UNATC. Secretul relației cu Catrinel, așa cum a povestit în revista Taifasuri în 2007:

 

„Am descoperit că avem în comun relaţiile sociale, dar şi profesia, avem aceleaşi lucruri care ne plac şi, în primul rând, suntem foarte deschişi. Nu trebuie să o mint, de exemplu, ca să merg să joc o partidă de pocher, cum se mai întâmplă uneori, să am relaxări din acestea mai zburdalnice şi să fiu nevoit să spun că mă duc la bibliotecă. Nu… Ce se întâmplă aia facem. Reciproca este valabilă. Comunicăm şi, foarte important, ne place tot mai mult să stăm acasă, dar nu pentru că am fi devenit comozi... Gândim la fel, iubim la fel. Nu am avut sentimentul de teamă când ne-am cunoscut. Dacă aşa s-a întâmplat, aşa a fost să fie! Dar ştiţi cum e, orice pasaj ce presupune şi privire în urmă creează un mic disconfort de nostalgie, însă perspectiva şi dialogul direct au primat. Chiar ţin minte că noi glumeam odată (ea fiind Balanţă, eu Săgetător), când mi-a spus că e ghinionistă. Eu i-am spus că sunt norocos, iar norocul meu e mult mai mare decât ghinionul ei, aşa că, împreună o să fim norocoşi.” Cei doi nu au avut copii.

A stat în lagăr

Emil Hossu, s-a născut în 24 noiembrie 1941 în Ocna Sibiului. Când Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat la Cluj. Tatăl, fiind diplomat, a fost deportat la 23 august 1945, alături de toată familia, într-un lagăr din Germania, unde au rămas un an şi trei luni.

„Aveam doar 4 ani. Am stat un an şi trei luni în Germania în lagărul diplomaţilor, cu sârmă ghimpată, cu santinelă, domiciliu forţat. Am trecut prin momente grele, cum ar fi traversarea unor gări în vagoane de vite, chiar cu puţin timp înainte de bine cunoscutul bombardament de la Dresda. Ţin minte, pentru că povestea aceasta era mereu amintită de ai mei. Deşi aş fi avut motive de supărare, am vrut totuşi să fac această profesie şi am jucat de toate”, povestea Emil Hossu.

După ce au scăpat din lagăr, s-au întors în România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate. În 1948, din acelaşi motiv ca în ’45, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după şase luni. Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reuşit să intre la ATF la cea de-a treia încercare. „Sunt membru în asociaţia foştilor deţinuţi politici. Cred că sunt cel mai tânăr deţinut politic.

 

Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. Ulterior a devenit actor la Teatrul Nottara din București. A avut prestații remarcabile în filme cunoscute cum ar fi Secretul lui Bachus (1984) și Sosesc păsările călătoare (1985).

Din bogata sa filmografie: ”Cerul începe la etajul III” (1967), ”La datorie” (1968), ”Ciuta” (1970), ”Cântecele mării” (1971), ”Decolarea” (1971), ”Toamna bobocilor” (1975), ”Accident” (1977), ”Regăsirea” (1977), ”Iarna bobocilor” (1977), ”Muntele alb” (1978), ”Pentru patrie” (1978), ”Bună seara, Irina” (1980), ”La răscrucea marilor furtuni” (1980), ”Convoiul” (1981), ”Iată femeia pe care o iubesc” (1981), ”Secretul lui Bachus” (1984), ”Sosesc păsările călătoare” (1984), ”Zbor periculos” (1984), ”Eroii n-au vârstă” (1984), ”Noi, cei din linia întâi” (1985), ”Vară sentimentală” (1986), ”Cale liberă” (1986), ”Secretul lui Nemesis” (1987), ”Harababura” (1990), ”Balanța” (1992), ”Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), ”Liceenii în alertă” (1993), ”Straniul paradis” (1995), ”Punctul zero” (1996), ”Chiquititas” (20 07), ”Fetele marinarului” (2009).

$$$

 La est de Insulele Farallon, dincolo de Podul Golden Gate, un pescar a observat o scenă dramatică: o balenă se încurcase serios într-o plasă mare de pescuit, imobilizată de frânghii și ochiuri care se întindeau în jurul corpului său, împiedicând-o să se miște liber. A dat imediat alarma, inițiind o operațiune care avea să-i lase amprenta.

În câteva ore, a sosit o echipă specializată de salvare marină. Situația a părut imediat extrem de critică: animalul era atât de strâns înfășurat în plase și frânghii, încât singura opțiune pentru a-l salva era să intre în apă și să-l elibereze manual, tăind legăturile una câte una. Aceasta era o operațiune cu risc ridicat, deoarece o singură lovitură de coază putea răni grav sau chiar ucide unul dintre salvatori.

Timp de ore, scafandrii s-au scufundat în mod repetat în apa întunecată, lucrând cu cuțite curbate pentru a tăia cele mai groase frânghii. Încet și precis, tăietură după tăietură, plasa a început să cedeze până s-a desprins complet.

Când a fost în sfârșit liberă, s-a întâmplat ceva care i-a afectat profund pe toți cei prezenți. Balena nu s-a îndepărtat imediat. În schimb, a început să înoate în cercuri largi, cu mișcări lente și armonioase, ca și cum și-ar fi dat seama că își recăpătase libertatea. Apoi s-a apropiat de scafandri, unul după altul, atingându-i ușor cu corpul, într-un gest pe care mulți l-au interpretat ca un semn de recunoaștere.

Unul dintre salvatori, bărbatul care îi eliberase gura de frânghii, a spus că ochiul animalului a rămas fixat asupra lui tot timpul. El a descris acea întâlnire ca pe o experiență destinată să rămână cu el pentru totdeauna: nu doar pentru că a ajutat-o ​​să o salveze, ci și pentru sentimentul că balena își dorise ca el să-i simtă prezența până în ultimul  moment.

$$$

 Părinții lui au părăsit spitalul la 36 de ore după naștere. În dosarul său medical se menționa: „Nu vor să-l vadă”.

O femeie a ales altceva. Și asta a schimbat totul.

Când Jono Lancaster s-a născut în Anglia în 1985, în sala de nașteri s-a lăsat tăcerea.

S-a născut cu sindromul Treacher Collins, o afecțiune rară care afectează dezvoltarea oaselor și țesuturilor faciale. Aspectul său nu era cel pe care l-ai aștepta de la un nou-născut.

Părinții săi biologici l-au privit și au plecat.

La treizeci și șase de ore după naștere, au părăsit spitalul și au semnat o renunțare la drepturile părintești. Dosarul său medical includea o notă devastatoare:

„Niciun contact din partea părinților. Nu vor să-l vadă”.

Trăise mai puțin de două zile.

Dar o femeie a decis altfel.

Jean Lancaster era o mamă singură care crescuse deja copii. Când personalul spitalului i-a povestit despre un copil abandonat din cauza aspectului său, nu a ezitat.

L-a luat pe Jono în plasament, copleșindu-l cu dragoste și încercând în mod repetat să contacteze părinții lui biologici pentru a-i pune la curent. Fiecare scrisoare s-a întors nedeschisă. După cinci ani, l-a adoptat oficial.

Încă de la început, Jean a refuzat să lase lumea să-și definească fiul printr-un diagnostic sau o diferență. L-a privit și a repetat în fiecare zi:

„Ești perfect exact așa cum ești.”

Aceste cuvinte au devenit temelia de nezdruncinat a vieții ei. Dar dragostea de acasă nu l-a putut proteja de cruzimea lumii exterioare.

Oameni străini se uitau la el fără rușine în supermarketuri și în autobuze. Copiii țipau și se ascundeau în spatele părinților. Bătăușii îl chinuiau neobosit. Medicii au avertizat-o pe mama lui că se va confrunta cu provocări semnificative și i-au șoptit că ar trebui să-și reducă imediat așteptările.

Jono purta cu el durerea și confuzia cuiva expus constant privirilor altora. Dar purta și ceva mai puternic: o hotărâre încăpățânată de a nu lăsa disconfortul altor oameni să-l limiteze.

Pe măsură ce a crescut, s-a apropiat de fitness nu pentru a se corecta, ci pentru a-și demonstra ceva sieși. S-a antrenat din greu. A eșuat adesea. S-a ridicat și s-a antrenat din nou. Într-un corp pe care medicii și străinii îl puseseră la îndoială, și-a construit adevărata forță, disciplină și încredere în sine. A devenit un instructor de fitness calificat, alegând în mod deliberat una dintre cele mai solicitante profesii din punct de vedere fizic.

Nu era vorba despre a demonstra ceva lumii.

Era vorba despre a-și demonstra sieși că era capabil de mult mai mult decât și-ar fi imaginat cineva vreodată.

Astăzi, Jono Lancaster este mult mai mult decât un instructor.

A devenit vorbitor motivațional și activist, călătorind în peste douăzeci de țări, vizitând spitale, școli și grupuri de sprijin, îngenunchind pentru a vorbi direct cu copiii cu sindrom Treacher Collins sau alte diferențe faciale.

„Nici eu nu am fost dorit”, le spune el, privindu-i în ochi. „Și uitați-vă la mine acum.”

A co-fondat Fundația Love Me Love My Face pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la afecțiunile craniofaciale și pentru a sprijini familiile care trec prin călătorii similare. Pentru părinții care navighează prin frica și incertitudinea creșterii unui copil care arată diferit, el oferă sprijin sincer și înțelepciune câștigată cu greu. Pentru copii, el oferă o dovadă neprețuită că nu sunt singuri.

Jono Lancaster a fost abandonat la naștere pentru că oamenii nu puteau privi dincolo de fața lui.

A crescut înconjurat de iubire necondiționată pentru că o femeie curajoasă a ales să vadă copilul, nu condiția sa.

I-au spus că trupul său îl va limita. El l-a transformat într-o sursă de putere și scop.

El a fost copilul pe care nimeni nu voia să-l vadă.

Astăzi, stă în fața publicului din întreaga lume, fără scuze și fără a se ascunde, schimbând inimi și minți conversație cu conversație.

Uneori, cea mai puternică transformare nu este schimbarea aspectului tău.

Înseamnă să schimbi cât de profund crezi că contezi și să refuzi să lași frica altcuiva să-ți scrie povestea.

Jono Lancaster nu a încetat niciodată să creadă că contează.

Și pentru că o femeie a ales iubirea în locul fricii și pentru că el a ales curajul în locul amărăciunii, copilul pe care lumea a încercat s ă-l ascundă a devenit un bărbat pe care lumea îl apără astăzi.

$$$

 Au răpit-o la șapte ani, au redus-o în sclavie și au expus-o ca pe animale la piață. Treisprezece ani mai târziu, a stat în fața unui grup format din cei mai puternici oameni din Boston și i-a forțat să recunoască faptul că este un geniu.

În 1761, o fetiță de șapte ani a fost smulsă de lângă familia ei din Senegal, înlănțuită în cala unei nave de sclavi numită Phillis și transportată peste Atlantic. Când a ajuns la Boston, a fost plimbată printr-o piață de sclavi, examinată ca pe o piesă de mobilier, pipăită și dezbătută pentru a-i determina valoarea.

Un negustor pe nume John Wheatley a cumpărat-o. I-a dat numele său de familie și numele navei. A devenit Phillis Wheatley, un nume care i-a șters identitatea și a etichetat-o ​​drept proprietate.

Avea toate motivele să se prăbușească. În schimb, a devenit extraordinară. În șaisprezece luni, Phillis a stăpânit engleza. Nu limba pentru conversații ocazionale: i-a citit pe Virgil, Ovidiu, Milton, Pope și Biblia. A absorbit literatura clasică care i-a provocat pe bărbații educați. Apoi a început să scrie poezie.

La treisprezece ani, versurile ei împleteau mitologia clasică, teologia creștină și comentarii subtile despre libertatea și demnitatea umană. Opera ei era magistrală din punct de vedere tehnic și profund emoționantă, uimitoare pentru oricine, dar mai ales pentru o sclavă care învățase engleza ca a treia limbă.

În 1772, optsprezece dintre cei mai iluștri bărbați din Boston s-au adunat pentru a o interoga. Judecători, negustori și pastori erau hotărâți să demasce o înșelăciune. Ar putea o sclavă de culoare să scrie cu adevărat poezie? I-au cerut să recite din Homer, Virgil și Milton, să explice teologia, latina, mitologia greacă și propriile construcții poetice.

Phillis a răspuns calm. A recitat impecabil, și-a explicat alegerile cu precizie și a demonstrat o cunoaștere care o depășea pe cea a multor anchetatori. Colegiul nu avea de ales. Au semnat o atestare formală: Phillis Wheatley era adevărata autoare a poeziilor ei. Optsprezece oameni puternici au fost nevoiți să recunoască public că o adolescentă de culoare, înrobită, poseda geniu.

În 1773, „Poezii pe diverse subiecte, religioase și morale” a fost publicată la Londra. A devenit prima afro-americană și una dintre primele femei din Statele Unite care a publicat o carte de poezie. Versurile ei au expus ipocrizia unei societăți care celebra libertatea în timp ce înrobea ființele umane. Poezii precum „Despre a fi aduse din Africa în America” condamnau subtil cruzimea:

„Amintiți-vă, creștini, negri, negri ca Cain, / Poate fi rafinat și alăturați-vă corului angelic.”

Ea a dovedit că geniul nu poate fi înlănțuit, creativitatea nu poate fi posedată și geniul apare indiferent de circumstanțe. Phillis s-a scris pe sine în existență într-o lume care i-a negat umanitatea, forțând societatea să-i recunoască mintea și vocea.

A fost eliberată înainte de moartea lui John Wheatley în 1778, dar a trăit doar șase ani, murind în sărăcie în jurul vârstei de treizeci și unu de ani. Operele ei ulterioare s-au pierdut. Totuși, moștenirea ei dăinuie: fiecare scriitor negru, fiecare voce care refuză să fie redusă la tăcere, fiecare act de artă ca rezistență se odihnește pe pământul pe care l-a rupt.

Phillis Wheatley a fost răpită, înrobită, dezumanizată și pusă la îndoială. A răspuns devenind una dintre cele mai mari poete ale Americii. Ea a dovedit că lanțurile pot lega corpul, dar niciodată mintea. Că cruzimea poate fura copilăria, dar nu și geniul. Că opresiunea nu poate, zdrobi spiritul uman.