&&&

 E miezul nopții. Un echipaj de poliție observă o mașină care rulează complet haotic, făcând zig-zaguri periculoase de pe o bandă pe alta. Agentul îi face semn trăgând pe dreapta. De la volan coboară geamul un domn cu privirea extrem de cețoasă și un zâmbet larg, complet relaxat, lăsând să iasă din mașină un miros greu de distilerie.

Polițistul, cu oțetul pe față, scoate tacticos echipamentul:

– Bună seara, domnule șofer! Vă rog să suflați prelung în aparatul etilotest.

Șoferul, cu o voce tremurată și dramatică:

– Ah, nu pot, domn’ polițist... Am astm cronic în fază terminală! Dacă suflu acum, fac o criză de mă sufoc aici, pe loc!

Polițistul oftează, își păstrează calmul și vine cu alternativa:

– În regulă, dacă e o problemă medicală, mergem direct la spital să vă luăm probe de sânge.

Șoferul duce imediat mâna la piept, panicat:

– Exclus, Doamne ferește! Sunt hemofilic! Dacă mă înțeapă asistenta aia cu acul, nu se mai oprește sângerarea și mor cu zile!

Deja iritat de atâtea scuze medicale, polițistul pune mâna pe centură și spune pe un ton autoritar:

– Bine, domnule... Atunci coborâți frumos din mașină și mergeți în linie dreaptă, cap-coadă, exact pe dunga asta albă de pe asfalt!

La care șoferul, ridicând neputincios din umeri și cu o sinceritate dezarmantă:

– Păi... exact asta nu pot, domn’ polițist!

– Dar de ce nu poți, domnule, ce mai ai și acum?!

– Păi... pentru c ă sunt mort de beat!

&&&

 Trei fii au plecat de acasă în lume și au ajuns, fiecare în domeniul lui, oameni extrem de bogați și realizați. Reîntâlnindu-se după o lungă perioadă de timp, au început să se laude cu cadourile spectaculoase pe care i le-au cumpărat mamei lor bătrâne.

Primul fiu spune mândru:

— Băieți, eu i-am construit mamei o casă imensă, un adevărat conac!

Al doilea fiu intervine imediat:

— Iar eu i-am trimis un Mercedes ultimul tip, direct din fabrică, cu șofer privat plătit pe viață!

Al treilea fiu zâmbește superior și spune:

— Eu cred că v-am întrecut pe amândoi! Voi știți cât de mult îi place mamei să citească Biblia și faptul că, din păcate, acum nu mai vede deloc. Ei bine, eu i-am cumpărat un papagal uriaș, unic în lume, care știe să recite absolut toată Biblia de la un capăt la altul. Doisprezece călugări franciscani au lucrat cu el timp de 20 de ani ca să-l dreseze! Mama trebuie doar să numească capitolul pe care vrea să-l audă, iar papagalul i-l recită instant!

După o vreme, bătrâna mamă le trimite fiecăruia câte o scrisoare de mulțumire.

Primului fiu îi scrie așa:

„Dragul meu, casa pe care mi-ai construit-o este mult prea mare. Eu stau doar într-o singură cameră, dar sunt obligată să fac curățenie în toată clădirea aia uriașă.”

Celui de-al doilea fiu îi scrie:

„Băiatul meu, sunt mult prea bătrână ca să mă mai plimb prin lume. Stau toată ziua în casă, așa că nu folosesc niciodată Mercedesul acela, iar de șofer mi-e rușine.”

Iar ultimului fiu îi scrie cu multă căldură:

„Iubitul meu băiat, tu ai fost singurul care a știut cu adevărat ce-i place mamei tale și de ce are nevoie... Puiul a fost de -a dreptul delicios!”

&&&

 Un manager de top dintr-o multinațională lucra de ani de zile câte 14 ore pe zi, sâmbete și duminici incluse, fiind complet înghițit de Excel-uri, ședințe și deadline-uri. Ajuns în pragul burnout-ului total, exact în ziua în care împlinea 35 de ani, ia o decizie radicală: își închide laptopul, își ia o zi liberă și hotărăște să-și facă un cadou de lux, apelând la o agenție de escorte exclusiviste.

Sună și spune scurt:

— Vreau cea mai rafinată și spectaculoasă opțiune pe care o aveți în portofoliu!

— În regulă, domnule, avem exact ce vă trebuie, dar tariful este pe măsură: 1.000 de dolari pentru o seară!

— Nicio problemă, banii nu sunt o barieră, trimiteți-o!

— Perfect. Mâine la ora 18:30, la restaurantul de la Hilton.

A doua zi, tipul ajunge la întâlnire și rămâne mască. Fata era absolut superbă, îmbrăcată impecabil, cu o eleganță rară și maniere de revistă. Cina decurge minunat, iar corporatistul, complet vrăjit și plin de entuziasm, îi întinde plicul cu cei 1.000 de dolari:

— Ești incredibilă! Hai să mergem la tine, să continuăm seara.

Ajung la apartamentul ei dintr-o zonă rezidențială selectă. În timp ce ea merge să aducă două pahare de șampanie, tipul începe să analizeze livingul și observă o bibliotecă uriașă, ticsită cu volume groase. Se apropie și citește titlurile.

— Auzi, te rog să nu te superi... dar cărțile astea de literatură în engleză, germană și franceză veche sunt doar așa, de decor, pentru designul interior?

Fata zâmbește cald, servindu-l cu șampanie:

— Oh, nu, chiar le citesc. Am absolvit Facultatea de Litere ca șefă de promoție și vorbesc fluent cinci limbi străine.

Uimit, bărbatul mai face doi pași și dă peste un alt raft plin cu opere de Kant, Schopenhauer, Nietzsche și Hegel. Își pune paharul pe masă și o privește uluit:

— Ok... dar cu filosofii ăștia grei ce e? Nu-mi spune că te pasionează!

— Ba da, chiar am și un masterat în Filosofie Contemporană, spune ea cu o modestie dezarmantă.

Corporatistul, simțind cum i se dă peste cap tot sistemul de valori, se așază pe canapea, își pune mâinile în cap și o întreabă, sincer confuz:

— Bine, dragă, dar cu un asemenea bagaj intelectual, cu atâtea studii, limbi străine și cultură generală... cum Dumnezeu ai ajuns să fii escortă?!

La care fata scoate un suspin ușurat, își aranjează rochia și îi răspunde cu o sinceritate debordantă:

— Of, nici nu-ți imaginezi... Printr-un mare, mare NOROC! Gândește-te că înainte am lucrat și eu  trei ani în corporație!

&&_

MERITA CITIT! ;) :) :) ;) 

Răspunsul plin de umor al unui student la o întrebare propusă de un profesor excentric a ajuns să aibă milioane de vizualizări pe internet. Chiar şi profesorul a răspuns la glumă: i-a dat studentului nota A+ şi a publicat întreaga explicaţie pe internet.

La un examen la chimie, un profesor al Universităţii din Arizona a pus următoarea întrebare. "Este Iadul exotermic (cedează căldură) sau endotermic (absoarbe căldură)?". Întrebarea inedită a primit un răspuns de-a dreptul genial:

"Mai întâi, trebuie să ştim cum se modifică masa Iadului de-a lungul timpului. Pentru aceasta, trebuie să cunoaștem rata de mutare a sufletelor în Iad şi rata de plecare a sufletelor din Iad, ceea ce este destul de greu de stabilit. Cred însă că putem estima că, odată ce un suflet ajunge în Iad, nu mai pleacă de acolo. Aşadar, niciun suflet ajuns în Iad nu mai pleacă de acolo. Iar, în privinţa numărului de suflete care intră în Iad, diferitele religii care există astăzi pe lume ne pot da o mână de ajutor.

Aproape fiecare religie din lume pretinde că, dacă nu eşti membru al acelei religii, vei ajunge în Iad. Având în vedere că există mai multe religii, iar fiecare individ aparţine cel mult unei singure religii, putem concluziona că toate sufletele merg în Iad. Având în vedere natalitatea şi mortalitatea de pe Terra, putem concluziona, de asemenea, că numărul de suflete din Iad creşte exponenţial. Acum, putem analiza rata de schimbare a volumului Iadului, întrucât Legea lui Boyle prevede că, pentru ca temperatura şi presiunea din Iad să rămână la acelaşi nivel, volumul Iadului trebuie să se mărească proporţional cu numărul de noi suflete sosite în Iad.

Aşadar, avem două posibilităţi:

1. Dacă Iadul se extinde cu o rată inferioară celei de intrare a sufletelor în el, atunci temperatura şi presiunea din Iad vor creşte până când întreg Iadul se va dezlănţui.

2. Dacă Iadul se extinde cu o rată superioară celei de intrare a sufletelor în el, atunci temperatura şi presiunea vor scădea până când Iadul va îngheţa.

Aşadar, care este varianta corectă?

Dacă acceptăm postulatul oferit mie de Teresa, în primul meu an la universitate, "Voi face dragoste cu tine atunci când va îngheţa Iadul" şi dacă luăm în considerare şi amănuntul că am făcut dragoste cu ea azi-noapte, atunci varianta doi este cea corectă, astfel încât sunt sigur că Iadul este exotermic şi a îngheţat deja. Corolarul acestei teorii este că, având în vedere că Iadul a îngheţat, nu mai primeşte noi suflete şi, în aceste condiţii, cei dispăruţi nu pot ajunge decât în Rai, dovedind existenţa divinităţii. Ceea ce explică de ce, azi noapte, Teresa ţipa întruna "Oohhh, Doamne!"

&&&

 „Doamna mea” și acordeonul care n-a mai tăcut: povestea lui Fărâmiță Lambru ( comentarii și in foto) 

Faramita Lambru a fost unul dintre cei mai compleţi şi originali lăutari bucureşteni din a doua jumătate a sec. XX. Ca instrumentist, cânta cu virtuozitate excepţională la başii mâinii stângi ai acordeonului, după cum stăpânea şi întreaga gamă de fiorituri melodice (de extremă fineţe şi subtilitate tehnică lăutărească, aproape “vocală”, pentru mâna dreapta). Fărâmiţă Lambru a fost primul acordeonist din România care a cântat la acordeon un solo de başi, la sfârşitul anilor ’40.

Născut la 15 septembrie 1927 într-o veche familie de lăutari, Faramita Lambru, a învățat să cânte de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță, încă din copilărie. Având un auz foarte bun, Faramita Lambru a reținut repede repertoriul uzual țigănesc, dar mai ales stilul vocal de interpretare. A început să învețe să cânte la acordeon în 1947, debutul artistului având loc 2 ani mai târziu când, aflat în București pentru stagiul militar, colaborează cu formații muzicale reprezentative ale armatei.

Acordeonist și interpret vocal excepțional, Faramita Lambru a avut norocul de a o întâlni pe Maria Tănase când avea 24 de ani, ajungând astfel ca timp de zece ani (1953-1963) să devină membru al formației muzicale populare și lăutărești care o acompania pe marea artistă.  Pe Youtube există câteva înregistrări excepționale cu Fărâmiță Lambru, lăutarul care a intrat în legendă alături de Maria Tănase, pe care o numea numai “Doamna mea”. Un bărbat fermecător, pasional, cu părul și ochii negri, întotdeauna impecabil îmbrăcat. Un domn, un actor șarmant, maestru al muzicii lăutărești și păstrător al cântecelor vechi românești.

Prima întâlnire dintre cei doi a avut loc la Teatrul de Estradă din Bucureşti, aşa cum evocă Maria Roşca în cartea ” Maria Tănase”: 

,, Sărut mana, doamna, eu sunt Fărâmiţa Lambru". La Teatrul de Estrada din Bucuresti, Maria Tanase astepta un nou instrumentist. L-a privit pe tânarul ţigan cu ochi încercanati şi părul creţ. I-a zambit si l-a pus să cante. Fărâmiţă si-a ridicat acordeonul pe umeri, un Hohner de 48 de basi, cu burduful spart. Şi a început. Apoi au interpretat împreuna melodia "Asta iarna era iarna". Maria a izbucnit în râs: "Măi Fărâmiţa, mă trage curentul de la acordeonul tau..." 

În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist și în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București. În calitate de acordeonist al Mariei Tănase a stăpânit un repertoriu de aproape 200 de piese instrumentale și peste 150 de piese vocale, având un har particular în interpretarea repertoriului lăutăresc urban (mahala), admirabil ilustrat mai ales vocal.

În ţară, în paralel cu spectacolele susținute alături de Maria Tănase, Faramita Lambru a cântat prin cele mai cunoscute cârciumi din Bucureşti. Maria Tănase l-a ajutat să se angajeze în 1956 la Teatrul “Constantin Tănase”, acolo unde a devenit solist şi dirijor al orchestrei populare. 

După moartea artistei Maria Tănase în 1963, Faramita Lambru a cunoscut o vertiginoasa cariera de virtuoz popular al acordeonului și dirijor al Teatrului regional “Ion Vasilescu” din București cu care a întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966) și în capitala U.R.S.S., câștigându-și astfel notorietate internațională. Faramita Lambru a apărut în diverse concerte și spectacole de revista, a colaborat cu Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunti, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoza, cânta cu vocea nepermis de mult.

 A avut șansa de a intra în cinematografie, grație talentului său desăvârșit datorită căruia a fost asemuit cu un alt lăutar român celebru, Zavaidoc. A apărut în filmele: Dincolo de barieră (anul 1965 alături de actorul Ion Dichiseanu), Tunelul (anul 1966, turnat la Moscova, alături de actorii Ștefan Bănica, Margareta Pâslaru și Florin Piersic), iar în anul 1971 a apărut în filmul Facerea lumii alături de marii actorii Toma Caragiu şi Colea Răutu.

A avut un singur copil, o fetiță după care era topit, Camelia. Pentru ea a fost omul pe care l-a iubit mai presus de orice: Tata! Intr-un interviu acordat site-ului B365, fiica lui Fărâmiță Lambru, spunea despre familia sa : “Părinții mei s-au cunoscut la Teatrul “Constantin Tanase”, iar nașa lor de cununie a fost Maria Tănase. Tata avea o fotografie de-a ei cu o candelă cu luminiță în cameră. Toată viața lui a ținut-o în casă. A ars până când a murit el și până când am plecat noi din România. Maria Tănase i-a iubit mult pe amândoi parinții mei. Venea în casa lor, mâncau împreună, l-a iubit și l-a apreciat foarte mult pe Tata. Când l-a auzit cântând, urechea Mariei Tănase a înțeles repede că tata este foarte talentat. I-a plăcut cum cântă și de atunci au rămas împreună. Maria Tănase i-a luat și primul lui acordeon nou, un Hohner. Cu acel dar de la Maria a cântat Tata tot restul vieții”.

Bolnav de diabet şi fumător înrăit, Lambru şi-a continuat cariera în ciuda primelor semne ale bolii de plămâni. Se spune că nu s-a menajat deloc şi nu a refuzat nicio invitaţie la spectacole, nunţi sau botezuri. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi după o grea suferinţă a murit în 1974, fiind înmormântat în cimitirul ”Izvorul Nou” din Bucureşti.

George Stanca, în revista Flacăra, 1974, la moartea lui Fărâmiță Lambru scria: “Cu câțiva ani în urmă l-am întâlnit pentru un interviu la Gambrinus. A doua zi a venit la redacție, mi-a lăsat o poză, el cu acordeonul, având ștampila unui fotograf din Bucureșți.”Aveți grije să se vadă și acordeonul, că și el muncește!, mi-a spus”. Iată însă acum, acordeonul acela care timp de 24 de ore a cântat la plecarea Doamnei Maria, nu mai muncește, fiindcă și-a luat concediu pe viață. Și el și Fărâmiță Lambru”.

 

 Surse:  

Pe larg în - Maria Roşca,  ”Maria Tănase”, Editura: Muzicala, An 1988, București ( foto 6) 

  - Viorel Cosma – „Lăutarii de ieri și de azi”, Editura Du Style, București, 1996, probabil cea mai importantă sursă muzicologică pentru Fărâmiță ca lăutar/acordeonist  ( foto 7) ;  „Interpreți din România. Lexicon. Dirijori – cântăreți – instrumentiști – regizori”, vol. I A–F, Editura Galaxia, București, 1996,  fișă bio-bibliografică pentru Fărâmiță Lambru, p. 289.

 - „ Muzică populară românească interpretată la acordeon” – Fărâmiță Lambru / Marcel Budală, Electrecord, 1966.

-  Antoaneta Dohotariu ,, Camelia Fărâmiță, singurul copil al lui Fărâmiță Lambr u” 15 septembrie 2022 in B365,

&&&

 Baba Novac- bravul căpitan sârb al lui Mihai Viteazul

 

Despre acest erou legendar avem puține însemnări. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (1566-1608), Baba Novac s-a născut în satul Poreci, situat pe o insulă a Dunării, în imediată apropierea a cetății Semedria din Serbia, în jurul anului 1520. Cunoaște de mic umilințele, cruzimea și nedreptatea unor stăpânitori străini. Se pare că a învățat puțină carte în chiliile mănăstirilor din apropiere. Tânărul Novac devine astfel un luptător spiritual în fața turcilor care-i forțau sau mituiau pe locuitorii din Balcani să treacă la Islam. Aceasta rezultă și din faptul că l-a avut alături de-alungul întregii sale vieți, pe preotul Sască, cu care de altfel a împărțit destinul.

Arta mânuirii armelor a învățat-o în anturajul unui războinic sârb, căpetenie a unui grup de răzvrătiți locali. Pe lângă abilitatea să în luptă, Baba Novac era un munte de om iar forță să herculeana, alături de vitalitatea să neobișnuită explică faptul că la vârsta de 80 de ani încă se afla în șaua calului și participă în luptă înarmat cu sabie și secure. Mintea să era intodeauna limpede, în ciuda anilor înaintați, Babă Novac fiind căpitan al unui grup ce însuma 5 000-8 000 haiduci. În armata voievodului Mihai, avea rangul de general alături de frații Preda și Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta și banul Udrea.

Din cauza sărăciei și a dărilor pe care nu le putea plăti și a faptului că a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetății Semendria fără a fi plătit, Novac se gândește la pribegie. Baladele populare ne spun că unul dintre motivele care l-au determintat în tinerețe pe Baba Novac să devină haiduc, este faptul că era recunoscut drept un bărbat de nesupus. Autoritățile turcești au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins și l-au bătut crunt până când Novac, într-un acces de disperare, s-a ridicat și s-a repezit asupra torționarilor săi pe care i-a învins fără drept de apel. Pe căpetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pământ până când i-a sfărâmat oasele. După o asemenea faptă tânărul Novac se refugiază pe Valea Timocului unde organizează o bandă de haiduci alcătuită din românii timoceni, sârbi și bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptători dornici de răzbunare, Baba Novac zdrobește pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin și la Vidin.

Baba Novac este prins totuși de turci. Impresionați de curajul și de forța sa, turcii ajung să-i propună să-l facă aga la Istanbul, lăsându-i și privilegiul de a-și păstra credința ortodoxă. Refuză și alege închisoarea, ocazie cu care învață turcește și grecește. Evadează după doi ani și revine în părțile Bosniei unde se reapucă de haiducie.

În aceeași perioadă în Balcani își desfășura activitatea un alt căpitan de haiduci. Originar din Dalmația, raguzan după neam, haiducul Deli Marcu conducea la rându-i un grup de 1 500 de luptători. Între cei doi eroi se va lega o strânsă prietenie și vor luptă împreună pe multe câmpuri de bătălie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea că domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Pătrașcu Vodă, a întors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi războinici. Prima întâlnire dintre acești eroi are loc undeva în zona Varsetului unde, la ora prânzului, Mihai Viteazul însoțit de căpitanii Ghețea, Răcea, Vasile Mârza, Simion și Pătru din Copaceni, este întâmpinat cu bucurie de căpeteniile sârbești: banul Sava, căpitanul Dochian, cneazul Dusan și haiducul Baba Novac. După arme și experiența de luptă, domnul român își dă seamă că sârbii sunt soldați excelenți. “�Ne sunt frați și pot apăra țara din coastă, pot scufundă corăbiile turcești care vin pe Dunăre, pot hărțui drumurile Balcanilor”, explică Mihai Viteazul căpitanului Vasile Mârza.

La sfârșitul adunării voievodul Mihai a primit jurământul de credință din partea tuturor conducătorilor răscoalei antiotomane a sârbilor. Războinicii sârbi și-au scos săbiile la picioarele voievodului. Adânc mișcat, Mihai își scoate sabia așezând-o deasupra paloșelor sârbești. Jurământul este întărit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Bătrânul sârb l-a iubit și prețuit toată viața pe ilustrul conducător român. La un moment dat, garda personală a Viteazului era alcătuită din haiducii sârbi ai lui Novac. Sigurul regret al lui Baba Novac era legat de vârsta sa, haiducul octogenar mărturisind de nenumărate ori că și-ar fi dorit să-l fi întâlnit pe Mihai când era mai tânăr. Dintre toți căpitanii străini care serviseră în armată lui Mihai Viteazul, figura lui Babă Novac se detașează net. Dacă John Smith, albanezul Lecca, polonezul Valentin Walawski și secuii Moise Szekely și Albert Kiraly nu erau în fond decât niște mercenari, Baba Novac este singurul căpitan străin care a rămas alături de Viteaz fără bani.

În toate marile bătălii ale Viteazului, Baba Novac era în toiul luptei. Niciodată nu s-a lăsat impresionat de superioritatea numerică a dușmanului. Atacă cetatea Plevnei alături de doar 1200 haiduci. Cu acestă ocazie reușește să ia mulți prizonieri, printre care soția și cei doi copii al bogatului pașa Mohamed Mihailoglu. Turcoaica și copiii sunt răscumpărați de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. În primăvara anului 1595, în fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunărea și mărșăluiește până în Munții Sarplanina, unde așteaptă oastea condusă de Hasan Pașa care traversa munții pentru a face joncțiunea cu armata sultanului lângă Sofia. Într-o amabuscada, Babă Novac atacă și distruge întreagă armată turcesca luându-i acesteia toți caii, cămilele, tunurile și o mare sumă de bani.

Episodul victoriei de la Selimbar se legă de Baba Novac. Haiducul sârb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory și atacă prin surprindere. În cele trei momente hotărâtoare de la Selimbar, mână dreaptă a domnitorului a fost Babă Novac. Aflat în linia întâi, s-a bătut și a învins toți căpitanii ungurilor. Ștefan Lazăr, Peter Huszar, Ștefan Csaki, Moise Szekely și Gaspar Kornis sunt umiliți de el. Armurile învinșilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. În anul 1600, timis de Mihai în Banat, el iese victorios. Ajuns în Moldova, în urmărirea lui Ieremia Movilă, ocupă această provincie românească și cucerește Iașul. Luptă neobosit până în Hotin și Camenița. Alături de Mihai, la Călugăreni, repurtase o victorie istorică. La Năieni, lângă Ploiești se luptă cu polonezii. Luptele de la Sărata și Bucov îl au din nou în prim plan.

În timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, în ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregătesc o răscoală. Ștefan Csaki, dușman al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste să atace prin surpindere tabăra lui haiducului la Lipov. În acesta mișcare, Csaki urmărește să se răzbune personal pe bătrânul sârb pentru înfrângerea de la Selimbar în timp ce nobilimea ungureasca urmărește să-l lipsească pe Mihai de cel mai capabil general al sau. În urma unui simulacru de proces, Baba Novac și preotul Sasca sunt învinuiți de colaborare cu turcii (!) și condamnați la moarte.

Sadismul nobililor unguri iese încă o dată la ivelă pe data de 5 februarie 1601, când Baba Novac și preotul Sasca, sunt aduși în piața din mijlocul cetății Clujului, actuala Piață Unirii. Călăii primesc ordinul de a face supliciul bătrânului haiduc cât mai îndelungat și dureros, pentru că dușmanii să se poată delecta mai mult timp cu chinurile luptătorului pe care l-au urât enorm

Babă Novac este adus în lanțuri pe platfoma de execuție. Călăii au început cumplita execuție prin jupuirea celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de două grinzi și spânzurat deasupra unui rug, călăii aruncând din când în cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. Nu scoate nici un țipat. Impresionat de cruzimea torturii cât și de bravura cu care înfrunta chinurile cumplite, cronicarul italian Ciro Spontoni consemnează că supliciul și moartea lui Baba Novac au durat o oră și jumătate. Sadismul nobililor maghiari nu se oprește aici. Csaki ordonă tragerea în țeapă a trupurilor lipsite de viață ale celor doi după care, aceiași nobili se pun pe un ospăț urmat de o beție. A două zi compun o poezie intitulată “��Când a răbdat Babă de frig în gerul iernii”, în care comentează batjocoritor modul în care corbii au mâncat din cadavrul lui Novac.

Cronica adminstrativă a orașului Cluj, consemnează la rându-i că: “��Am dat țiganilor pentru că au schingiuit, au torturat, au fript și au tras în țeapă pe Baba Novac și pe preot, celor doi călăi, 3 florini. Am plătit lui Luca Aksi pentru că a cioplit țeapă pentru Baba Novac, 20 de florini” .

După victoria de la Gurăslau, Mihai Viteazul este din nou stăpân pe Transilvania și Țara Românească. Poposește la Cluj la începutul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovați de moartea lui Novac reușind să fugă la timp, iar ceilalți devin lingușitori și se înghesuie să jure credința noului stăpân al Transilvaniei. Mihai oficiază o comemorare solemnă, urmată de o pomană în amintirea eroului sârb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arborează toate steagurile câștigate în luptă de Babă Novac. Vestea morții sale îngrozitoare i-a impresionat până și pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind într-o notă personală că sfârșitul unui astfel de războinic “trebuia să fie pe câmpul de luptă, nu schingiuit de alți ghiauri lași”. Pe teritoriul moșiei dăruite fiilor săi de către Mihai Viteazul, se înalță astăzi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

Oamenii din trecut nu au uitat lupta și sacrificul haiducului pentru libertate. Baba Novac a intrat în legendele și inima popoarelor creștine din Balcani și nordul Dunării fiind, de altfel, unul dintre puținii eroi despre care s-au scris balade și cântece încă de pe vremea când era în viață. În Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slăviți eroi. În baladele sârbești, Baba Novac este deseori descris în compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotrivă în baladele sârbești și românești este relatat episodul căderii în prizonierat al lui Gruia, cel care este întemnițat de turci la Istanbul. Bătrânul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reușește să-l facă scăpat din închisoarea orașului folosindu-se de diverse vicleșuguri. În timpul evadării ei sunt surprinși de gardienii închisorii și după o luptă scurtă, cei doi Novaci reușesc să fugă cu bine în Țara Românească.

Se cunosc până în prezent nu mai puțin de 101 cântece vechi despre Novăcești! Numărându-se printre cele mai impresionate balade populare românești, ciclul epico-narativ al Novăcestilor a apărut ca un răspuns al valahilor împotriva expansiunii otomane. În unele cântece bătrânești acțiunile Novăcestilor se petrec în Câmpia Dunării, Banat, Oltenia sau Țara Hategului. În aproape toate baladele sârbești despre Novac și fiul sau Gruia, aceștia apar din nou alături de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legătură cu numele etnic al megleno-românilor și istro-românilor din Bosnia. În universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodată singur ci alături de alte personaje, cu precădere haiduci naționali bulgari. Bătrânul vultur al Balcanilor omoară orice turc ieșit în cale și eliberează sate întregi.

Eroii creștini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfinților de care îi apropie jertfa lor pentru credința ortodoxă. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generații întregi de haiduci balcanici care se vor naște pe aceste meleaguri. Nu trebuie decât să aruncăm o privire asupra toponimiei localităților din România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orașe și sate care-i poartă numele. Românii l-au cinstit nu doar în balade și amintiri pe marele erou. Multe așezări din țara noastră poartă numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din județele Alba, respectiv Maramureș, Novac (Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novăcești (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac și Novăcești risipite în toată țara. În istoricul orașului Novaci din Județul Gorj, este notat faptul că în aceste locuri a poposit o bucată de vreme, Baba Novac împreună cu 5 000 de haiduci sârbi, atunci când a luptat sub steagul Țării Românești.

sursa

[http://www.descopera.ro/cultura/3290163-baba-novac-mana-dreapta-a-viteazului](http://www.descopera.ro/cultura/3290163-b aba-novac-mana-dreapta-a-viteazului)

&&&

 Să fii moștenitorul unui imperiu imobiliar masiv și să alegi de bunăvoie să îți câștigi existența mimând viața pe o scândură, sfidând așteptările elitelor burgheze. Aceasta nu este o fantezie, ci decizia omului care avea să revoluționeze definitiv teatrul și cinematografia românească. Liviu Ciulei nu s-a mulțumit cu mediocritatea unei singure vocații, ci a dus o viață dublă epuizantă, studiind simultan arhitectura și actoria. A refuzat să aleagă între rigoarea grinzilor și libertatea scenei, transformându-se într-un creator total. Construia lumi.

Tatăl său, un antreprenor care ridicase clădiri emblematice ale Bucureștiului, spera ca fiul să îi preia imperiul din beton. Dar instaurarea brutală a comunismului a spulberat instantaneu această moștenire, confiscând averile familiei. Tânărul Ciulei și-a folosit diploma de arhitect nu pentru a proiecta uzine socialiste, ci pentru a gândi matematic spațiul scenic, construind decoruri care respirau odată cu actorii. Avea o înțelegere spațială pe care niciun alt regizor al generației sale nu o deținea. Mintea lui era un șantier perpetuu unde arta se îmbina la nivel de perfecțiune cu ingineria.

 Ruptura definitivă de estetica falsă a propagandei roșii s-a produs în anul o mie nouă sute cincizeci și șapte, odată cu debutul său regizoral în film, o peliculă care a cutremurat la propriu birourile cenzurii. Filmul „Erupția” a fost un șoc vizual de o onestitate brutală și necenzurată, aruncând efectiv în aer canoanele artificiale ale realismului socialist, o doctrină absurdă în care muncitorii trebuiau să arate mereu impecabil, zâmbind fericiți către un viitor iluzoriu. Ciulei a adus pe ecran noroiul autentic, sudoarea reală și disperarea crudă a petroliștilor români, refuzând categoric să filmeze manechine de plastic recitând lozinci triumfaliste. Aparatul de partid a intrat în panică generală în fața acestei doze letale de adevăr nesupus. Regizorul refuza minciuna.

Răzbunarea sistemului a fost extrem de lentă, dar absolut implacabilă. Deși a atins apogeul gloriei internaționale în o mie nouă sute șaizeci și cinci, câștigând premiul pentru regie la festivalul de la Cannes cu monumentala capodoperă „Pădurea spânzuraților”, statul român a continuat să îl privească cu o suspiciune paranoică. Faptul că un artist din blocul comunist era aclamat la scenă deschisă de burghezia occidentală reprezenta o anomalie pe care Securitatea o tolera exclusiv pentru capitalul de imagine externă. În interiorul granițelor, însă, lațul cenzurii se strângea tot mai strâns. Fiecare piesă montată devenea o luptă epuizantă de gherilă cu activiștii culturali care tăiau replici și mutilau texte.

 Punctul de fierbere și momentul crucial care i-a definit demnitatea absolută s-a consumat la Teatrul Bulandra, instituția pe care o conducea și a cărei sală o reproiectase efectiv cu propriile mâini în calitate de arhitect. În anul o mie nouă sute șaptezeci și doi, când regimul dictatorial a interzis brutal spectacolul „Revizorul” regizat de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei a făcut un gest de un curaj kamikaze. În loc să se dezică de colegul său pentru a-și salva funcția, el a apărat spectacolul interzis cu o fermitate tăioasă și de neclintit, gest care a atras demiterea sa fulgerătoare de la conducerea teatrului. A preferat să fie aruncat în stradă de comuniști decât să pactizeze cu un sistem bolnav care asasina arta pe ascuns. Nu a negociat adevărul.

Constatând cu o luciditate amară că aerul din România a devenit complet irespirabil pentru un spirit liber, genialul regizor a luat decizia dureroasă a exilului în anul o mie nouă sute optzeci. A părăsit o țară care îl pedepsea constant pentru propria excelență și a cucerit rapid cele mai exigente scene ale lumii libere, de la marile săli din Minneapolis până la New York și Sydney. Occidentul capitalist i-a oferit teatre imense, bugete colosale și libertatea de a inova fără teama paralizantă că un cenzor analfabet îi va opri spectacolul în seara premierei. A devenit un gigant al teatrului mondial, ovaționat în limbi pe care abia le vorbea, în timp ce acasă, numele său era radiat de pe afișe și șters din dicționare.

Însă detaliul absolut șocant și de o tristețe infinită se ascunde exact în actele de proprietate ale familiei sale, revelând un paradox macabru al represiunii comuniste. Regimul care l-a umilit constant și l-a forțat să ia calea exilului spre America funcționa, la propriu, în clădirile furate de la familia sa cu zeci de ani în urmă. În timp ce genialul arhitect și regizor era alungat cu brutalitate din propria țară și șters intenționat din istoria oficială a culturii, ministerele și instituțiile care îi semnau deciziile de interdicție își aveau sediile exact în clădirile construite de tatăl său. Comuniștii îi confiscaseră nu doar dreptul de a crea, ci îi furaseră fizic zidurile copilăriei, folosindu-le ca buncăre din care ordonau distrugerea sa. O țară care și-a izgonit cel mai mare arhitect teatral din casele pe care ar fi trebuit să le moștenească.  Vezi mai puţin 

Istorie la culcare