&&&

 Dumnezeu il trimite pe Sf. Petru sa vada ce fac studentii de la diferite facultati.

Se intoarce Sf. Petru si da raportul:

- Studentii de la medicina invata pe rupte

- Studentii de la ASE invata pe rupte

- Studentii de la politehnica dau petreceri, beau si se distreaza…

Dupa o vreme, Dumnezeu iar il trimite pe Sf. Petru pentru aceeasi chestie..

Vine Sf. Petru si ii zice:

- Studentii de la medicina nu stiu altceva decat sa invete..

- Aia de la ASE la fel

- Aia de la Politehnica petrec de zori..

In sesiune iar il trimite Dumnezeu pe Sf Petru sa verifice.

Sf Petru da raportul:

- Studentii de la medicina stau treji nopti intregi ca sa invete

- Aia de la ASE la fel

- Aia de la Politehnica se roaga

Dumnezeu:

- BUN! P-astia de la Polite hnica ii trecem!

$$$

 Eram la facultate, deja începuse ora de vreo 15 minute când intră o colegă de clasă, un pic ciufulită, cu ochii semiînchişi şi un mers nu prea sigur.

Se vedea că avusese o noapte furtunoasă, săraca.

Desigur, profesorul indignat de o asemenea apariţie, apropo, era destul de dur şi avea în jur de 40 de ani, i se adresează:

– Domnişoară, de ce ai întârziat? Şi, în loc de bine cunoscutele răspunsuri „Mă scuzaţi am venit de la ţară” sau „Mi-a murit bunica” ori alt răspuns banal folosit de studenţi, ea, îl ţintuieşte cu o privire puţin tulbură, zâmbeşte dulce şi trânteşte:

– Dragule, de ce nu m-ai trezit şi pe mine când ai ple cat?

$$$

 🔴 Cea mai pură, inocentă și luminoasă copilărie din întreaga literatură românească a fost fabricată, în realitate, într-o cameră înecată în fum gros de tutun și vapori grei de alcool. În timp ce generații întregi au plâns citind paginile de o candoare absolută din volumul „La Medeleni”, adevărul necenzurat din spatele cortinei creatoare spulberă fantezia idilică. Ionel Teodoreanu, omul care a sculptat altarul inocenței pierdute pentru milioane de români, nu a scris aproape niciodată capodopera sa ținând stiloul în mână, ci a dictat-o cu voce tare, refuzând categoric să creeze fără să aibă pe birou o carafă plină cu vin. Nostalgia aceea vibrantă nu venea din aerul inspirației, ci era extrasă metodic, noapte de noapte, din adâncul paharului. Adevăratul Dănuț era, de fapt, un adult captiv într-o melancolie incurabilă.

Procesul său de creație nu semăna deloc cu truda tăcută a scriitorului clasic, ci era un spectacol teatral fascinant, un amestec obositor de transă psihologică profundă și declamație actoricească. Angajase o dactilografă pe care o epuiza în sesiuni maraton de dictare, plimbându-se nervos dintr-un colț în altul al încăperii, cu paharul mereu strâns puternic în mână. Transforma biroul într-o scenă vie, schimbându-și tonalitatea vocii pentru a juca pe rând replicile tăioase ale Olguței sau pe cele visătoare ale lui Dănuț, oprindu-se brusc doar pentru a sorbi tăcut din vinul de Cotnari. Cuvintele se revărsau din el ca un torent hipnotic, perfect structurate, fără corecturi pe hârtie. Mintea lui dicta o arhitectură gata formată, iar alcoolul funcționa ca unicul lubrifiant capabil să deschidă porțile ruginite ale amintirilor pierdute pentru totdeauna.

🔴 În faimosul cerc literar de la revista „Viața Românească” din capitala Moldovei, boema sa nu era un secret tăinuit, ci o legendă asumată cu mândrie aristocratică, cultivată la mese prelungite la infinit. Stătea adesea umăr la umăr cu uriașul Mihail Sadoveanu, un alt titan masiv al literelor naționale, care îi aprecia nu doar geniul narativ inegalabil, ci și rezistența homerică în fața paharelor. Contemporanii săi, fascinați de acest paradox ambulant, relatau cu uimire cum avocatul strălucit și scriitorul de succes al momentului „bea vin cum alții beau apă și scrie cum alții visează”. Deși fratele său, faimosul Păstorel, era recunoscut oficial drept marele somelier și epigramist al națiunii, Ionel era consumatorul tăcut și profund. El folosea licoarea bahică nu pentru a se înveseli la petreceri, ci pentru a evada disperat dintr-un prezent pe care îl detesta. Vinul era mașina lui de călătorit înapoi în timp.

A existat mereu o falie tragică și invizibilă între avocatul de succes, îmbrăcat impecabil, care strălucea în sălile de judecată din perioada interbelică, și sufletul unui scriitor complet paralizat de teroarea trecerii timpului necruțător. Ionel Teodoreanu nu scria din bucurie sau dintr-o vocație pașnică, așa cum își imaginau criticii superficiali ai vremii sale. Scria dintr-o disperare cronică, dintr-o nevoie viscerală de a resuscita o lume apusă a conacelor moldovenești pe care o simțea condamnată la moarte. Fiecare frază lungă, dictată sacadat printre înghițiturile de vin rece, era o încercare patetică de a opri ceasul biologic, de a salva o epocă a parfumurilor de tei înfloriți pe care istoria se pregătea să o strivească sub șenile. Iluzia literară pe care o oferea publicului era perfectă, lăsând impresia unei copilării eterne, dar prețul real plătit a fost propria sa ancorare în realitate.

🔴 Momentul scadenței istorice a venit cu o brutalitate pe care nicio cantitate de alcool nu a mai putut-o atenua, spulberând complet universul său de catifea și porțelan fin. Instaurarea regimului comunist a însemnat uciderea a tot ceea ce el iubise, conacele boierești fiind naționalizate brutal, iar capodopera sa catalogată drept un focar toxic al burgheziei decadente. Scriitorul idolatrizaților copii de moșieri a fost aruncat fără milă într-o societate proletară gri și brutală, care ura cu patimă frumusețea și finețea lumii sale rafinate, lăsându-l instantaneu fără cititori, fără resurse financiare și fără iluzii de viitor. Dezamăgit de lașitatea confraților săi și strivit de cenzură, s-a refugiat și mai adânc în propria tăcere. Vinul nobil de altădată devenise acum doar un anestezic ieftin și absolut necesar pentru a suporta frigul noii ordini. Dictatura îi confiscase până și dreptul fundamental de a mai visa cu voce tare.

Detaliul absolut sfâșietor, care încheie parcursul tragic al acestui mare arhitect al verilor eterne românești, se leagă de un sfârșit de o violență climatică simbolică, greu de imaginat pentru un spirit atât de cald. Omul care a imortalizat pentru eternitate soarele dogoritor al vacanțelor de vară, ulițele prăfuite și zumzetul neîncetat al albinelor a avut parte de o moarte teribil de rece, complet izolată și lipsită de orice fărâmă de poezie. În iarna cu adevărat apocaliptică a anului o mie nouă sute cincizeci și patru, în timpul celui mai cumplit viscol care a paralizat vreodată Bucureștiul, inima obosită a lui Ionel Teodoreanu a cedat subit pe străzile îngropate sub troiene, la vârsta de doar cincizeci și șapte de ani. Creatorul incontestabil al celor mai calde amintiri ale națiunii a murit asfixiat de cel mai necruțător ger. S-a stins prăbușit tăcut în zăpadă, în inima unui regim politic de gheață, luând cu el ultima picătură a inocenței inter belice. 🍷

&&&

 🔴 Cel mai mare geniu al literaturii române a fost disprețuit visceral și renegat în secret chiar de propriul său fiu, un copil nelegitim care a ajuns să își urască tatăl pentru originea sa plebee. În timp ce Ion Luca Caragiale își consuma viața râzând zgomotos prin berării, fiul său Mateiu a ales să se izoleze într-un elitism aristocratic inventat. Relația dintre ei nu a fost una de afecțiune, ci un război rece, tăcut și plin de resentimente adânci. Bastardul nerecunoscut la naștere a refuzat să accepte că sângele său provine dintr-o familie balcanică, construindu-și cu minuțiozitate o mască de nobil medieval rătăcit în secolul douăzeci. A fugit toată viața de umbra părintelui său, încercând să se purifice de orice urmă de vulgaritate prin rafinament absolut.

Bucureștiul interbelic, un oraș agitat și plin de parveniți gălăgioși, a devenit scena perfectă pentru spectacolul său de dandy decadent. Mateiu nu trăia în ritmul celorlalți, ci plutea ca o nălucă aristocratică prin cafenelele de noapte, mereu îmbrăcat impecabil, purtând monoclu și studiind obsesiv tratate vechi de heraldică. Își confecționase singur steme nobiliare pe care le purta gravate pe inele grele, refuzând adesea să răspundă la salutul celor considerați inferiori genealogic. Nu căuta aplauzele publicului larg. Preferase să își transforme propria viață într-o operă de artă închisă, o piesă de teatru în care el era singurul spectator capabil să înțeleagă grandoarea iluziei. O fațadă impecabilă menită să ascundă trauma unui copil lipsit de identitate clară.

🔴 Spre deosebire de tatăl său, care lăsa posterității o operă vastă de piese de teatru și schițe usturătoare, Mateiu a avut o tăcere literară aproape paralizantă. A scris extrem de puțin, publicând un singur roman, „Craii de Curtea-Veche”, o operă la care a șlefuit maniacal mai bine de un deceniu. Fiecare cuvânt era cântărit cu o rigoare de bijutier, textul final fiind o capodoperă absolută a esteticii decadente, un monument închinat misterului, ruinei și amurgului. Nu exista nicio urmă din umorul sau din satira socială a tatălui. Cartea sa era o evadare într-o lume a secretelor bucureștene, despre boieri decăzuți și vicii rafinate. Prin acest roman unic, Mateiu a demonstrat că geniul literar nu se măsoară în numărul de pagini, ci în densitatea pură a atmosferei create.

Pentru a-și desăvârși iluzia aristocratică și a scăpa definitiv de sărăcia tinereții, a făcut un compromis personal tulburător, o decizie care a șocat societatea epocii. S-a căsătorit din pur interes cu Marica Sion, o femeie aparținând vechii boierimi, mai în vârstă decât el cu douăzeci și cinci de ani. Nu a căutat iubirea, ci a urmărit exclusiv dobândirea unui titlu, a unui conac impunător la Fundulea și a unui pământ pe care să se poată intitula stăpân absolut. Odată ajuns proprietar, a impus un protocol absurd și rigid la moșia sa. A arborat un steag personal cu blazon falsificat pe acoperiș, iar fără acest stindard ridicat, nimeni nu avea permisiunea să îi treacă pragul. Devenise boierul pe care îl visase, prizonier fericit în propria sa fantezie heraldică.

🔴 Sfârșitul său a fost la fel de abrupt și misterios ca viața pe care și-a regizat-o, tăind firul unei existențe care abia începuse să se bucure de confortul iluziilor nobiliare. În anul o mie nouă sute treizeci și șase, la doar cincizeci și unu de ani, un accident vascular cerebral fulgerător l-a smuls din conacul său iubit, lăsând în urmă o operă literară minimă, dar de o profunzime irepetabilă. Spre deosebire de funeraliile naționale fastuoase de care a avut parte marele Ion Luca, înmormântarea fiului a fost una discretă, cu doar câțiva apropiați, perfect asortată cu singurătatea asumată. Aristocratul închipuit s-a întors în pământ fără a lăsa moștenitori care să îi ducă blazonul inventat. Tot efortul de a crea o dinastie nobilă s-a spulberat într-o singură noapte de doliu.

Însă detaliul șocant, o ironie supremă a istoriei pe care acest estet nu ar fi suportat-o niciodată în viață, s-a consumat la câteva decenii după dispariția sa fizică. Omul care și-a consumat existența urându-și tatăl, care a falsificat acte pentru a-și ascunde numele de Caragiale, a fost pedepsit tocmai de literatură. Astăzi, în topurile realizate de critici, singurul său roman, scris în izolare, este considerat de mulți experți drept cel mai bine scris roman din întreaga istorie a literaturii române. A fugit o viață întreagă de umbra geniului patern, dar a reușit la final, printr-o singură carte, să îl egaleze și chiar să îl depășească în prestigiul pur academic, răzbunându-se pe destin exact prin numele pe care îl detesta visceral.

$$$

 🔴 Soldații înarmați care au spart ușa cu cizmele în creierii nopții nu veniseră să captureze teroriști, ci au scos brutal din paturi un adolescent și pe părinții lui, ordonându-le sec să își împacheteze existența în două ore. În preajma Rusalilor din o mie nouă sute cincizeci și unu, zeci de mii de români au fost treziți de țipete și urcați cu forța în vagoane infecte de marfă, destinate până atunci exclusiv animalelor. Sistemul concentraționar comunist declanșase cea mai vastă operațiune de epurare socială din istoria României, transformând cetățeni onești în sclavi doar pentru că dețineau o palmă de pământ. Trenurile au mers zile și nopți într-o căldură infernală, zăvorâte pe dinafară cu lanțuri grele de fier.

Când ușile de lemn s-au deschis cu zgomot metalic, deportații epuizați nu au găsit lagăre cu sârmă ghimpată sau barăci, ci absolut nimic. Au fost descărcați în mijlocul pustietății din Câmpia Bărăganului, un deșert nesfârșit bătut de un vânt tăios, unde orizontul se topea într-o arșiță halucinantă. Li s-a dat un simplu țăruș bătut în pământul crăpat și li s-a spus cu cinism diabolic că de acum, în acel punct invizibil, este casa lor. Nu aveau unelte agricole, apă potabilă sau materiale de construcție, fiind lăsați de stat să moară sub cerul liber sau să supraviețuiască săpând bordeie cu mâinile goale. Regimul demonstrase că nu are nevoie de ziduri înalte pentru a te transforma în prizonier, folosind geografia aspră a țării ca instrument letal.

🔴 Pentru tânărul Paul Goma, șocul acelei dezrădăcinări violente nu a însemnat simplu pierderea unei case călduroase, ci botezul său definitiv în infernul luptei anticomuniste. Privind neputincios cum părinții săi sunt umiliți sistematic de milițieni și reduși la sclavi ai statului, adolescentul a suferit o mutație psihologică profundă. Din acel noroi amestecat cu lacrimile Bărăganului nu s-a ridicat doar un supraviețuitor resemnat, ci a început să se forjeze cea mai necruțătoare, intransigentă și curajoasă voce a disidenței literare românești. Trauma nu l-a zdrobit psihic, ci a turnat o fundație de oțel în caracterul unui om care avea să refuze orice compromis cu torționarii națiunii sale.

Zilele lungi și nopțile nesfârșite petrecute în bordeiele întunecate, săpate sub pământ pentru a nu îngheța iarna, i-au ascuțit mintea și i-au transformat condeiul într-un veritabil bisturiu literar. Experiența brutală a deportării a devenit combustibilul brut pentru viitoarea sa proză monumentală și incomodă. Literatura creată de Paul Goma nu este una a metaforelor delicate sau a evadărilor poetice, ci o radiografie dură, de o precizie chirurgicală a abisului uman. A scris folosind noroiul înghețat al Bărăganului, foamea cumplită care îi rodea stomacul, umilința zilnică și frigul neiertător. A refuzat să cosmetizeze teroarea prin ficțiune ușoară, obligând cititorii să privească direct în ochii monstrului instituționalizat care strivea destine.

🔴 Paradoxul absolut pe care aparatul comunist nu l-a putut anticipa a fost că teroarea inițială a creat un individ imposibil de șantajat, cumpărat sau intimidat. Când a devenit singurul scriitor român de calibru care a contestat asumat dictatura personală a liderului suprem, curajul său a paralizat mașinăria aparatului represiv. Nu l-au putut corupe cu funcții academice luxoase și nu l-au putut reduce la tăcere cu bătăi bestiale în beciuri, tocmai pentru că el cunoscuse deja, din adolescență, cel mai de jos nivel al abisului concentraționar. Pentru un om căruia statul îi furase totul la cincisprezece ani, amenințările ofițerilor deveniseră inofensive și lipsite de putere. Era imun la frica paralizantă, posedând arma letală împotriva unui regim construit exclusiv pe teroare.

Finalul acestui destin excepțional poartă o cicatrice adâncă și rușinoasă care condamnă direct ipocrizia memoriei din România teoretic liberă de astăzi. Paul Goma, omul pe care lagărul nu a reușit să îl ucidă și pe care instrumentele de tortură ale Securității nu l-au îngenuncheat moral, a fost silit să trăiască un exil amar, extrem de dureros și prelungit în Franța. Cel mai mare și mai intransigent luptător pentru libertate al nostru a murit singur și teribil de sărac, răpus într-un spital parizian rece, fără ca statul postcomunist să îi fi redat oficial cetățenia retrasă abuziv. O țară întreagă l-a aplaudat steril în emisiuni, dar l-a lăsat deliberat să se stingă ca un apatrid uitat, refuzându-i o reabilitare solemnă. Cenușa ultimului disident nu s-a întors în patria care l -a trădat.

$$$

 🔴 Cel mai mare geniu al literaturii române a fost disprețuit visceral și renegat în secret chiar de propriul său fiu, un copil nelegitim care a ajuns să își urască tatăl pentru originea sa plebee. În timp ce Ion Luca Caragiale își consuma viața râzând zgomotos prin berării, fiul său Mateiu a ales să se izoleze într-un elitism aristocratic inventat. Relația dintre ei nu a fost una de afecțiune, ci un război rece, tăcut și plin de resentimente adânci. Bastardul nerecunoscut la naștere a refuzat să accepte că sângele său provine dintr-o familie balcanică, construindu-și cu minuțiozitate o mască de nobil medieval rătăcit în secolul douăzeci. A fugit toată viața de umbra părintelui său, încercând să se purifice de orice urmă de vulgaritate prin rafinament absolut.

Bucureștiul interbelic, un oraș agitat și plin de parveniți gălăgioși, a devenit scena perfectă pentru spectacolul său de dandy decadent. Mateiu nu trăia în ritmul celorlalți, ci plutea ca o nălucă aristocratică prin cafenelele de noapte, mereu îmbrăcat impecabil, purtând monoclu și studiind obsesiv tratate vechi de heraldică. Își confecționase singur steme nobiliare pe care le purta gravate pe inele grele, refuzând adesea să răspundă la salutul celor considerați inferiori genealogic. Nu căuta aplauzele publicului larg. Preferase să își transforme propria viață într-o operă de artă închisă, o piesă de teatru în care el era singurul spectator capabil să înțeleagă grandoarea iluziei. O fațadă impecabilă menită să ascundă trauma unui copil lipsit de identitate clară.

🔴 Spre deosebire de tatăl său, care lăsa posterității o operă vastă de piese de teatru și schițe usturătoare, Mateiu a avut o tăcere literară aproape paralizantă. A scris extrem de puțin, publicând un singur roman, „Craii de Curtea-Veche”, o operă la care a șlefuit maniacal mai bine de un deceniu. Fiecare cuvânt era cântărit cu o rigoare de bijutier, textul final fiind o capodoperă absolută a esteticii decadente, un monument închinat misterului, ruinei și amurgului. Nu exista nicio urmă din umorul sau din satira socială a tatălui. Cartea sa era o evadare într-o lume a secretelor bucureștene, despre boieri decăzuți și vicii rafinate. Prin acest roman unic, Mateiu a demonstrat că geniul literar nu se măsoară în numărul de pagini, ci în densitatea pură a atmosferei create.

Pentru a-și desăvârși iluzia aristocratică și a scăpa definitiv de sărăcia tinereții, a făcut un compromis personal tulburător, o decizie care a șocat societatea epocii. S-a căsătorit din pur interes cu Marica Sion, o femeie aparținând vechii boierimi, mai în vârstă decât el cu douăzeci și cinci de ani. Nu a căutat iubirea, ci a urmărit exclusiv dobândirea unui titlu, a unui conac impunător la Fundulea și a unui pământ pe care să se poată intitula stăpân absolut. Odată ajuns proprietar, a impus un protocol absurd și rigid la moșia sa. A arborat un steag personal cu blazon falsificat pe acoperiș, iar fără acest stindard ridicat, nimeni nu avea permisiunea să îi treacă pragul. Devenise boierul pe care îl visase, prizonier fericit în propria sa fantezie heraldică.

🔴 Sfârșitul său a fost la fel de abrupt și misterios ca viața pe care și-a regizat-o, tăind firul unei existențe care abia începuse să se bucure de confortul iluziilor nobiliare. În anul o mie nouă sute treizeci și șase, la doar cincizeci și unu de ani, un accident vascular cerebral fulgerător l-a smuls din conacul său iubit, lăsând în urmă o operă literară minimă, dar de o profunzime irepetabilă. Spre deosebire de funeraliile naționale fastuoase de care a avut parte marele Ion Luca, înmormântarea fiului a fost una discretă, cu doar câțiva apropiați, perfect asortată cu singurătatea asumată. Aristocratul închipuit s-a întors în pământ fără a lăsa moștenitori care să îi ducă blazonul inventat. Tot efortul de a crea o dinastie nobilă s-a spulberat într-o singură noapte de doliu.

Însă detaliul șocant, o ironie supremă a istoriei pe care acest estet nu ar fi suportat-o niciodată în viață, s-a consumat la câteva decenii după dispariția sa fizică. Omul care și-a consumat existența urându-și tatăl, care a falsificat acte pentru a-și ascunde numele de Caragiale, a fost pedepsit tocmai de literatură. Astăzi, în topurile realizate de critici, singurul său roman, scris în izolare, este considerat de mulți experți drept cel mai bine scris roman din întreaga istorie a literaturii române. A fugit o viață întreagă de umbra geniului patern, dar a reușit la final, printr-o singură carte, să îl egaleze și chiar să îl depășească în prestigiul pur academic, răzbunându-se pe destin exact prin numele pe care îl detesta  visceral.

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1610: În această zi, a murit (asasinat) Henric al IV-lea de Navarre, rege al Franţei (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Bourbon; prin „Edictul de la Nantes" (1598), garantând protestanţilor hughenoţi drepturi egale cu cele acordate catolicilor, a pus capăt, pentru un timp, conflictelor religioase în Franţa; ajutat de hughenoţi, a consolidat absolutismul monarhic, a dezvoltat industria, comerţul şi agricultura. Henric de Bourbon (Henri IV; denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și „regele nostru Henric" (n.13 decembrie 1553), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon. Unul dintre meritele lui este dezvoltarea economică a Franței, după un război religios ce a dezbinat țara. Prin Edictul din Nantes asigură libertatea religiei protestante hughenote în Franța.

Regele Henric s-a născut în cetatea Pau, în sud-vestul munților Pirinei, în vecinătatea regiunii Bearn, al doilea fiu al lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome, de religie catolică, și al reginei de Navara Ioana de Albret, de religie protestantă, care era nepoata preferată a fostului rege francez Francisc I al Franței. În timpul bunicii sale, Margareta, și a mamei sale, Regatul Navarei era centru de organizare și de întâlnire a protestanților, care, în Paris, erau amenințați cu închisoarea și arderea pe rug. Henric a fost botezat în religia catolică, fiind educat de către bunicul și mătușa sa, (protestanți) care i-au dat o educație simplă. În vârstă de patru ani, a fost prezent la căsătoria „delfinului" Franței, Francisc al II-lea cu Maria Stuart, regina Scoției (24 aprilie 1558); aici o întâlnește pe verișoara lui, Margareta de Valois, care, mai târziu, îi va deveni soție.După un accident într-un turnir de cavalerie, moare, la (10 iulie 1559), regele Franței, Henric al II-lea .Urmașul său la tron, Francisc al II-lea, moare și el, la 5 decembrie 1560, după o domnie scurtă, iar tronul Franței este ocupat de Carol al IX-lea, care domnește sub regența mamei lui, Caterina de Medici

Cu toate că este botezat catolic, Henric, viitorul rege, primește o educație protestantă. Ambii unchi ai lui Henric, Francisc și Carol de Guise, caută să limiteze influența politică a Caterinei de Medici, care îl reține pe Henric la curtea regală. Frustrați de pierderea influenței politice, cei doi unchi „de Guise" organizează, la 1 aprilie, un măcel la Vasy, în urma căruia izbucnește „primul război hughenot". Antoine de Bourbon, tatăl lui Henric, moare în luptă la asediul cetății Rouen, de partea taberei catolice. Mama lui Henric, Ioana, își readuce fiul la Navara, unde este educat în spiritul protestant, împotriva voinței Caterinei de Medici. La sfârșitul „primului război hughenot" (1563), Henric se află din nou la curtea regală, unde astrologul Nostradamus (1567) prezice viitorul, și pe Henric de Navara ca rege al Franței. Ca general al trupelor din Navara, Henric ia parte la luptele împotriva nobililor basci.În anul 1567 izbucnește „al doilea război hughenot" printr-un atac asupra prințului Henric I de Bourbon-Conde. Caterina de Medici încearcă din nou să-l readucă pe Henric la curtea regală, voind să-l educe în spiritul religiei catolice.Prin refuzul mamei acestuia, urmează atacul asupra prințului de Bourbon-Conde. Războiul hughenot s-a sfârșit în anul 1568, însă ostilitățile au continuat, ceea ce a dus la „al treilea război hughenot"

În septembrie 1568 au loc lupte în La Rochelle, unde Henric, având vârsta de 14 ani, îl întâlnește pe unchiul său, Ludovic de Bourbon-Conde și pe Gaspard de Coligny, aceștia fiind unii dintre conducătorii trupelor protestante.În august 1570 se încheie pacea de la Saint-Germain dintre hughenoți și catolici. Mama lui Henric moare (9 iunie 1572), după unele zvonuri, otrăvită. În același an, la 18 august, Henric se căsătorește cu Margareta de Valois, sora regelui Carol IX-lea, căsătorie care asigură pacea de la Saint-Germain. Cununia a fost celebrată în catedrala Notre-Dame din Paris, fiind prezenți mulți protestanți.Sărbătoarea a fost umbrită de atentatul neizbutit (22 august) asupra amiralului hughenot Gaspard II de Coligny, care începuse să-l influențeze pe regele Carol IX-lea, lucru ce-a declanșat dezaprobarea catolicilor în frunte cu Caterina de Medici

O dușmănie care mocnește între cele două tabere și care, din porunca regelui Carol (sfătuit de mama lui, Caterina), duce la masacrul hughenoților invitați la Paris (3000 - în Paris și 30.000 - în Franța), în Noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august) .Capii hughenoți prizonieri, cu binecuvântarea papei Grigore al XIII-lea, puteau alege între închisoare la Bastilia, spânzurătoare sau convertirea la catolicism. Hughenoții sunt înfrânți și trupele lor respinse în orașele din sud-vestul Franței La Rochelle, Nimes, Montauban. Carol al IX-lea moare în (30 mai 1574), urmat de fratele său Henric al III-lea al Franței, care nu avea urmași. Henric de Navara reușește să evadeze dintr-o încăpere din Louvre, unde a fost ținut doi ani ca ostatic, va renunța la credința protestantă, trecând la cea catolică. În anul 1578 se revede în Guyenne, unde era refugiat, cu soția lui, Margareta de Valois, după o despărțire de 32 de luni. Această reîntâlnire se produce cu aprobarea Caterinei de Medici, care speră în reîntoarcerea lui Henric la Paris. După o perioadă de 4 ani împreună cu Henric, Margareta se reîntoarce la Paris. În urma unui conflict cu fratele ei Henric al III-lea trebuie să părăsească curtea Franței. Conflictul dintre Henric al III-lea, sprijinit de Filip al II-lea, și Henric de Navara, sprijinit de Henric de Guise și de regina Angliei, Elisabeta I, precum și ajutorul Țărilor de Jos, a fost cunoscut în istorie ca „războiul celor trei Henric"

Papa Sixtus al V-lea îl excomunică, în 1585, pe Henric de Navara, care era protestant convins, și vrea să împiedice venirea lui pe tronul francez, datorită faptului că Henric de Navara era moștenitorul legitim al coroanei franceze în cazul morții lui Henric al III-lea (fără moștenitori). Henric de Navara refuză să recunoască excomunicarea papală.Între trupele catolice, conduse de ducele de Joyeuse, și cele protestante ale lui Henric de Navara are loc bătălia de la Coutras, unde Henric, cu toate că era în inferioritate numerică, învinge trupele regale ale lui Henric al III-lea.Sixtus al V-lea îl excomunică și pe Henric al III-lea, la sfârșitul anului 1588, cauza fiind uciderea ducelui de Guise în noaptea de Crăciun. Ambii regi excomunicați pornesc împotriva Ligii catolice care ocupase Parisul. Henric al III-lea, ultimul din dinastia Valois, este asasinat de călugărul dominican Jacques Clément în Saint-Cloud

Fiind fără urmași, pe patul de moarte, Henric al III-lea îl numește rege al Franței pe cumnatul său, Henric de Navara, cu condiția convertirii sale la religia catolică. Au urmat lupte îndelungate cu trupele catolice franceze, sprijinite de habsburgii spanioli, însă, în cele din urmă, Henric de Navara trece la religia catolică (25 iulie 1593), în basilica Saint Denis, fiind încoronat la 27 februarie 1594. În anul încoronării, respinge armata spaniolă care încearcă să invadeze Franța. Urmează o perioadă de tratative și împăcarea lui cu conducătorii Ligii Catolice, mai târziu și cu Filip al II-lea al Spaniei.După o lungă perioadă de timp, Franța este din nou unită, Henric este recunoscut ca rege de Provence și Bretagne. La 13 aprilie, prin Edictul de la Nantes, este acordată libertatea credinței, fiind recunoscută religia protestantă cu drepturi egale în administrația statului. Acest edict a asigurat, în Franța, o pace de 96 de ani între cele două religii, până la „Edictul de la Fontainebleau”

Prin numirea ducelui de Sully (1597) în fruntea administrației financiare, Franța a cunoscut o deosebită dezvoltare. Infrastructura statului, agricultura au fost modernizate, starea financiară a statului s-a îmbunătățit prin reducerea deficitelor. S-au construit canale, porturi cu vamă pe cereale, s-a dezvoltat creșterea animalelor. În anul 1599, Henric s-a logodit cu Maria de Medici, una dintre cele mai bogate femei din Europa, după ce căsătoria cu Margareta de Valois a fost anulată de papa Clement al VIII-lea; motivul despărțirii a fost lipsa urmașilor și o serie de escapade amoroase ale Margaretei. Copiii rezultați din căsătoria cu Maria de Medici au fost

Regele Ludovic al XIII-lea (1601-1643)

Isabella Elisabeta (1602-1644)

Cristina Marie (1606-1663)

Nicolas Henri (1608-1611)

Gaston (1608-1660)

Henriete Marie (1609-1669)

După datele istoricilor din acea perioadă, 80% din populația de la țară a avut o viață mai ușoară și, în general, nivelul de trai a crescut.În anul 1610, la vârsta de 57 de ani, Henric se pregătește pentru o intervenție militară în Țările de Jos de sud, în ajutorul prinților reformați în Sfântul Imperiu Roman. După încoronarea Mariei de Medici ca regină a Franței, în timpul unei călătorii la Saint-Denis, este asasinat de Francois Ravaillac. Urmașul său, delfinul Ludovic devine rege al Franței la vârsta de nouă ani, sub numele Ludovic XIII și sub regența mamei lui, Maria de Medici

Surse

Mark Greengrass, France in the age of Henri IV: the struggle for stability, Londres/New York, Longman, coll. « Studies in modern history », 1995, 2e éd. (1re éd. 1984

Nicola Mary Sutherland, Henry IV of France and the Politics of Religion, 1572-1596, vol. 1 & 2, Bristol, Elm Bank, 200

https://www.histoire-pour-tous.fr/histoire-de-france/3032-henri-iv-roi-de-france-1553-1610.htm

https://www.youtube.com/watch?v=eSh-xxhTqr

https://www.britannica.com/biography/Henry-IV-king-of-Franc

https://www.biography.com/royalty/henry-i

https://www.encyclopedia.com/people/history/french-history-biographies/henry-iv-franc eveEl2):..;;;;;:......