£££

 S-a întâmplat în 2 august1891: În această zi, s-a născut Mihail Jora, compozitor, pedagog şi dirijor. Mihail Jora (n. Roman, Neamţ - d. 10 mai 1971, Bucureşti) a fost un compozitor şi dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române. A fost profesor şi rector al Academiei Regale de Muzică din Bucureşti. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Compozitorilor Români, a fost prieten apropiat al lui George Enescu şi profesor al lui Dinu Lipatti, iar în urma sa a rămas o operă muzicală de excepţie, recunoscută ca atare şi premiată atât în ţară cât şi peste hotare.

Dar Mihail Jora nu a impresionat doar în profesie ci şi prin trăsături personale unice, fiind de-a lungul întregii sale existenţe un adevărat reper moral, manifestându-se prin gesturi tranşante, prin intransigenţă şi francheţe, fiind pus de multe ori în situaţia de a intra în opoziţie cu regimurile politice totalitare, din cauza dorinţei acestora de a „direcţiona” până şi creaţia artistică a acelor vremuri.

Mihail Jora s-a născut la 2 august 1891 la Roman, judeţul Neamţ, într-o familie de origine armeană. Între anii 1909 – 1911, el a studiat la Conservatorul din Iaşi, unde a urmat teoria şi solfegiul cu Sofia Teodoreanu şi, în paralel, la Facultatea de Drept din Iaşi – devenind licenţiat în drept, apoi, în perioada 1912-1914, a frecventat cursurile Conservatorului din Leipzig, unde i-a avut profesori, la armonie pe Stephan Krehl, la compoziţie pe Max Reger şi la pian pe Robert Techmuller.

Nu puţine au fost vocile care au afirmat că studiile lui Jora de la Leipzig favorizau mai degrabă îndepartarea lui de idealul muzicii naţionale decât apropierea de bogatele izvoare ale melodicităţii populare, însă patriotismul lui Mihail Jora, ataşamentul său faţă de tradiţia naţională aveau să se dovedească mai puternice decât influenţa instruirii profesionale dobândite la Liepzig. În anul 1914, compune prima sa lucrare, opus 1, pentru voce şi pian, pe text german, o compoziţie care purta influenţa acestei şcoli, însă, ulterior, muzica sa avea să se îndrepte către valorile tradiţionale româneşti.

În următorul an, Jora compune opus 2, care face saltul de la cadrul oarecum intim al muzicii vocale de cameră, la forme mai ample, iar în Suita pentru orchestră (în re minor) – 1915, o lucrare care i-a adus lui Jora premiul Enescu, conotaţiile populare devin deja evidente, pentru ca în Mica suită pentru vioară şi pian, opus 3 – 1917, să devină sesizabile schimbări consistente în structura melodiei, cu trăsături naţionale mai pronunţate. După izbucnirea primului război mondial, Mihail Jora îşi întrerupe studiile, pentru a lupta pe front, apoi, între anii 1919-1920 şi-a încheiat studile la Paris, unde a învăţat cu compozitorul Florent Schmitt. După revenirea în ţară, Mihail Jora desfăşoară o bogată activitate ca pianist, dirijor de orchesctră şi critic muzical, iar la 2 noiembrie 1920, înfiinţează, alături de compozitorii A. Alessandrescu, M. Andricu, C. Brăiloiu, N. Caravia, Al. Castaldi, G. Enacovici, D. Cuclin, V Gheorghiu, D. G. Kiriac, F. Lazăr, C. C. Nottara şi I. N. Otescu, Societatea Compozitorilor Români, fiind unul dintre vicepreşedinţii acestui for până la transformarea lui, în 1949, în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.

Tot în 1920, Jora compune poemul simfonic Povestea indică, opus 4, după poezia cu acelaşi nume, de Mihai Eminescu, pentru solo de tenor şi orchestră, o lucrare care subliniază preferinţa sa pentru muzica legată de text sau de o acţiune dramatică, care avea să se manifeste pe parcursul întregii sale cariere componistice, mai ales în lieduri, dar şi în balete.În 1924, într-o nouă lucrare simfonică intitulată Privelişti moldoveneşti, opus 5, se poate spune că Jora surprinde, în întreaga splendoare, frumuseţea plaiurilor natale, iar umorul şi caricaturalul sunt specifice într-o masură şi mai accentuată unora dintre piesele pentru pian care alcătuiesc ciclul Joujoux pour ma dame (mai ales Ma dame veut entendre du Strawinski), opus 7, din anul 1925, piesei Marche Juif pentru orchestră, opus 9, şi primelor două balete ale sale: La piaţă şi Demoazela Măriuţa.

Compozitorului îi era adresată atunci întrebarea „ce vrea să zică balet românesc?„, iar acesta răspunde: „O artă coregrafică făurită de dansatori români, pe muzică scrisă de compozitori români, pe subiecte din viaţa românească, pe mişcări şi ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare româneşti„.Pe lângă cele două, Jora a mai scris muzică de balet – Curtea veche, Când strugurii se coc şi Întoarcerea din adâncuri -, în care Jora şi-a relevat capacitatea deplină a fanteziei ritmice.În 30 noiembrie 1928, la numai o lună de la inaugurarea postului naţional de radio din România (1 noiembrie 1928), Mihail Jora a înfiinţat şi dirijat prima stagiune radio-live pentru concerte simfonice din ţara noastră, cu un program exclusiv Mozart şi Haydn.

A fost, începând cu anul 1929, profesor de compoziție și contrapunct la Conservatorul din București, îndrumând câteva generații de muzicieni printre care se numără compozitorii Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Dan Constantinescu, Octavian Nemescu și mulți alții.În 1931 dă viaţă ciclului de piese de pian pentru copii – Poze şi Pozne – precum şi lucrării instrumentale Şase cântece şi o rumba, iar între anii 1931 şi 1945 a fost consilier artistic al Filarmonicii şi al Operei Române.

Creaţia sa bogată cuprinde şi lieduri, un gen muzical inspirat din creaţia poetică românescă a lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Mihai Eminescu şi alţii, dintre toate distingându-se însă liedul Cinci cântece, opus 11, pe versuri de Octavian Goga.Însă spre deosebire de primele lieduri create de Schubert sau Schumann, cu o melodie vocal-cantabilă, Jora imaginează un anume tip de lied – considerat cel mai specific din întreaga creaţie de gen -, o cântare declamantă izvorâtă din cântece lirice şi balade populare, în care rolul pianului devine din ce în ce mai important. Baletele şi liedurile reprezintă partea cea mai pesonală şi originală a creaţiei lui Mihail Jora, însă opera sa în ansamblu, împreună cu lucrările instrumentale constituie o contribuţie de excepţie la dezvoltarea patrimoniului artistic naţional.

În anul 1937, Jora compune prima sa lucrare instrumentală, Simfonia, cea mai amplă lucrare a sa realizată pentru orchestră, iar în anul 1941, compune Sonata pentru pian, opus 21, în care, ca şi în Variaţiunile pentru pian pe o temă de Schumann, opus 22, realizată doi ani mai târziu, aduce un omagiu compozitorului său preferat. Au urmat anii comunismului, care au arătat tenacitatea personalităţii lui Jora, mai cu seamă în lupta sa cu autorităţile vremii, care încercau să lichideze libertatea de exprimare artistică.

Poate cel mai indrăzneţ gest din cariera sa s-a petrecut în chiar ultima zi a anului 1947, atunci când, cu prilejul depunerii jurământului de loialitate al corpului profesoral al Academiei de Muzică din Bucureşti faţă de nou proclamata Republică Populară Română, Jora a cerut să se păstreze un moment de reculegere în memoria regelui Mihai I, care abdicase cu o zi înainte. La scurtă vreme Jora devine ţinta unor atacuri publice prin intermediul presei din acea vreme, acesta fiind şi momentul în care, conform descoperirilor recente din arhivele CNSAS, compozitorul intră sub atenta supraveghere a Securităţii.

La 10 februarie 1948 apărea Rezoluţia C. C. al P.C. al U.R.S.S, care impunea noi directive în problemele muzicii, care, nu-i aşa, trebuiau transpuse şi de autorităţuile române. Jora s-a împotrivit cu fermitate presiunilor exercitate de autorităţi pentru a face din muzică un alt instrument de propagandă comunistă, semnificativ în acest sens fiind discursul său de la întrunirea comitetului Societăţii Compozitorilor din 15 mai 1948: „Nu se poate impune compozitorului să nu scrie ceea ce simte, ci ceva ce simt alţii, artistul fiind om liber, care are sufletul lui, ce-i aparţine”.

Jora a luat poziţii ferme şi faţă de marginalizarea pe motive politice a unor mari personalităţi muzicale precum Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu, unii dintre aceştia fiind ameninţaţi chiar cu excluderea din Societatea Compozitorilor.George Enescu, care plecase din ţară în 1946, a continuat să fie preşedintele Societăţii Compozitorilor până în anul 1949, când nu a mai fost înscris în nou-creata Uniune a Compozitorilor din R.P.R., iar un merit major în acestă menţinere a lui Enescu la conducerea compozitorilor a avut-o chiar Jora, care a demonstrat o abilitate remarcabilă în medierea relaţiei autorităţilor cu Enescu.

Mihail Jora descindea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, şi în plus se căsătorise cu Elena Gafencu, sora fostului ministru de externe Grigore Gafencu (1938-1939), care se stabilise în străinătate, astfel că au fost găsite circumstanţe pentru a fi transormat în persona non grata, iar în 1947 a fost condamnat în contumacie, împreună cu lotul Maniu-Mihalache. În cele din urmă opiniile sale împotriva autorităţilor precum şi originea sa „nesănătoasă”, i-au adus lui Jora atât excluderea din noua Uniune a Compozitorilor R.P.R. (acelaşi tratament fiind aplicat şi lui Enescu, Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan sau Tiberiu Brediceanu) cât şi destituirea din postul de profesor al Academiei de Muzică.Tot în anul 1949, compune singura sa lucrare cu caracter concertant, Burlesca pentru pian şi orchestră, opus 27 – care a fost prezentată comisiei „de triere” a uniunii şi a fost respinsă şi trecută pe lista „exemplelor de decadentism” – , iar în anul 1951 concepe Sonata pentru violă şi pian, opus 32, o lucrare instrumentală aflată între genul orchestral şi de cameră.

După ce este izolat, înlăturat din toate instituţiile în care profesa, după ce că era urmărit de securitate, corespondenţa îi era interceptată, iar convorbirile telefonice ascultate, în anul 1952, soţia sa, Elena Jora a fost arestată în şi condamnată la patru ani de închisoare, doar pentru vina de fi sora lui Grigore Gafencu. A fost momentul care a declanşat pentru marele compozitor o suferinţă cumplită, iar lumea lui Jora se restrânsese la reuniunile pe care le organiza cu vechi prieteni şi discipoli, intelectuali de marcă aflaţi, la rândul lor, sub atenta supraveghere a securităţii. Chiar şi în aceste condiţii, Jora nu renunţă la atitudinea sa tranşantă, cu toate că în anul 1953 autorităţile îi permit revenirea ca profesor la Conservator, iar mai apoi este reprimit şi în Uniunea Compozitorilor. Atitudinea „curtenitoare” a autorităţilor la adresa sa a continuat: tot în anul 1953, Jora obţine Premiul de Stat pentru baletul Când strugurii se coc şi Sonata pentru vioară şi pian, iar doi ani mai târziu, pe 2 iulie, devine membru titular al Academiei Române.

A trecut la cele veşnice la 10 mai 1971, lăsând drept moştenire o operă artistică impresionantă. Se poate spune că Mihail Jora a fost muzicianul care a lărgit în permanenţă întinderea stilistică a creaţiei sale, aducând în muzica românească cele mai noi elemente apărute la alţi creatori de diferite genuri. Acest mod de a crea a încurajat şi alţi tineri compozitori, mai ales pe discipolii săi personali, să nu rămână consecvenţi unor modele clasice ale muzicii, ci să identifice mijloace de exprimare originale care să transpună în modul cel mai potrivit manifestarea sensibilităţii lor artistice.Şi poate cel mai elocvent în aprecierea personalităţii lui Jora a fost compozitorul Ion Dumitrescu, executorul său testamentar, preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi: „Mihail Jora a fost un om cu o atitudine morală şi cetăţenească exemplară, model de cinste, corectitudine, generozitate, vrednicie şi totală abnegaţie pentru înflorirea culturii româneşti„.

Din păcate, ultima dorinţa testamentară a lui Jora, de a se constitui, cu mobilierul, tablourile, obiectele şi biblioteca familiei Jora, în imobilul din Str. Silvestru nr. 16, unde a locuit timp de mai bine de 40 de ani, Casa memorială Mihail şi Elena Jora, nu a putut fi îndeplinită. Începând cu anul 1991, în onoarea sa, Uniunea Criticilor, Redactorilor şi Realizatorilor Muzicali din România, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi Societatea Muzicală organizează anual Concursul Naţional de Critică şi Interpretare Muzicală Mihail Jora – în 2017 ediţia a XXVIV-a a a avut loc în perioada 11-25 martie, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.Radiodifuziunea Română a acordat studioului său de concerte – cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România -, numele marelui compozitor şi dirijor. Studioul de concerte „Mihail Jora” al Radiodifuziunii – construit în 1959 şi inaugurat în anul 1961, este, de asemenea, singura sală de concerte din România care oferă posibilitatea de a realiza înregistrări în direct la calitate digitală.

Surse:

https://www.societateamuzicala.ro/mihailjora/category/mihail-jora

https://jurnaluldedrajna.ro/mihail-jora-compozitor-dirijor-si-pianist-roman/

https://www.muzicieni-in-arhive.ro/mihail-jora-ro.php

http://www.scritub.com/timp-liber/muzica/Mihail-Jora-compozitor-emblema1941821136.php

https://radioromaniacultural.ro/portret-mihail-jora-creatorul-liedului-si-al-muzicii-de-balet-romanesti-primul-director-muzical-al-radioului-public/

££3

 S-a întâmplat în 2 august1939: La această dată, Albert Einstein îi scria o scrisoare preşedintelui Franklin D. Roosevelt, îndemnându-l să înceapă proiectul Manhattan pentru a dezvolta o armă nucleară. Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (bomba atomică) în timpul celui de-al doilea război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit şi Canada. 

Leo Szilard, un fizician de origine maghiară, care fusese coleg cu Albert Einstein în Germania, a plecat în Anglia în 1933, pentru a scăpa de persecuţia nazistă, mutându-se în America în 1938. Pe măsură ce războiul din Europa a luat amploare, el a devenit îngrijorat de faptul că fizicienii americani nu percepeau bomba atomică sub forma unui posibil produs al fisiunii nou descoperite a uraniului. Prin luna iulie a anului 1939, Szilard şi un alt fizician născut în Ungaria, Eugene Wigner, l-au vizitat pe Einstein la casa sa de vacanţă din Long Island. Szilard l-a rugat pe Einstein să-i trimită o scrisoare Reginei Mamă a Belgiei, cerându-i să facă tot posibilul pentru a împiedica Germania nazistă să obţină uraniu din Congo-ul belgian.

Einstein a preferat să îi scrie prietenului său, ambasadorul belgian în Statele Unite. Ulterior, Szilard s-a întâlnit cu Alexander Sachs, un economist care fusese consilierul vechiului său prieten, preşe intele Franklin D. Roosevelt.Sachs a spus că dacă Szilard îl putea ruga pe Einstein să-i scrie o scrisoare lui Roosevelt, el i-ar înmâna-o personal preşedintelui. Szilard a scris o ciornă, pe care i-a trimis-o lui Einstein, după care i-a făcut încă o vizită, de această dată însoţit de un alt fizician de origine maghiară, Edward Teller. După mai multe discuţii şi alte câteva ciorne, Einstein a aprobat o versiune care i-a fost trimisă preşedintelui Roosevelt pe 2 august 1939. 

O lună mai târziu, a început cel de-al doilea război mondial. Sachs s-a întâlnit cu Roosevelt pentru a discuta scrisoarea abia pe 11 octombrie. După opt zile, Roosevelt a răspuns printr-o scrisoare care începea cu „Dragul meu Profesor: Am considerat că aceste informaţii sunt atât de importante, încât am dispus organizarea unei comisii ce constă din şeful Biroului de Standarde şi un reprezentant ales al Armatei şi Marinei pentru a investiga temeinic posibilităţile sugestiei dumneavoastră cu privire la elementul uraniu”. Cu toate acestea, comunitatea fizicienilor nu a primit niciun semn legat de vreun program atomic american. 

Pe 7 martie 1940, Einstein şi Szilard au colaborat la o a doua scrisoare, mai urgentă, adresată lui Roosevelt. Aceasta începea în felul următor: „De la începutul războiului, interesul faţă de uraniu s-a intensificat în Germania. Am aflat acum că acolo sunt întreprinse cercetări în mare secret.” Activitatea în această direcţie a demarat şi în Statele Unite, în iunie 1940, când Roosevelt a aprobat formarea National Defense Research Committee, prezidată de Vannevar Bush, preşedintele Fundaţiei Carnegie. Bush a blocat publicarea articolelor despre cercetarea uraniului şi a interzis includerea în comitet a savanţilor de origine străină, negând astfel existenţa acestui comitet faţă de mulţi fizicieni.

Ceea ce va deveni proiectul strict secret Manhattan a demarat cu o lună înainte de atacul japonez de la Pearl Harbour, când un comitet ştiinţific a raportat că o bombă puternică putea fi produsă printro masă critică cuprinsă între 2 şi 100 kilograme de uraniu-235. Roosevelt a aprobat recomandarea pe 19 ianuarie 1942, printr-o notă scrisă de mână către Bush: „V.B. OK — returnat — Cred că cel mai bine e să păstrezi această informaţie în propriul tău seif.”

Einstein nu a fost direct implicat în realizarea bombei. Cu toate acestea, scrisoarea sa a dus cu siguranţă la construirea bombei nucleare şi a inaugurat era atomică. În fața imensei amenințări la adresa umanității venită din partea regimului nazist din Germania, Albert Einstein a renunțat la poziția sa pacifistă și, îndemnat de numeroși fizicieni, trimite celebra scrisoare către președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, insistând asupra necesitații producerii bombei atomice, deoarece exista posibilitatea ca și guvernul german să recurgă la acest plan.Scrisoarea lui Einstein a contribuit la precipitarea eforturilor pentru obținerea bombei atomice în Statele Unite.Trebuie subliniat că Einstein nu a avut niciun rol direct sau personal în fabricarea acesteia, ulterior manifestându-și indignarea în ceea ce privește bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki.

Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub adminstraţia Generalului Leslie R. Groves. Cercetarea ştiinţifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer.Proiectul a avut succes în dezvoltarea şi detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, New Mexico; o bombă cu uraniu îmbogăţit denumită „Little Boy" pe 6 august deasupra oraşului Hiroshima, Japonia; şi o a doua bombă cu plutoniu, denumită „Fat Man" pe 9 august deasupra oraşului Nagasaki, Japonia.

Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de ştiinţă ai anilor 1930 că Germania Nazistă investiga ea însăşi posibilitatea producerii armelor nucleare.Născut dintr-un mic program de cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angreneze peste 130 000 de oameni şi să coste aproape 2 miliarde de dolari (23 miliarde, la nivelul din 2007 al dolarului). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producţie şi cercetare care au operat în secret. 

Cele trei centre primare de cercetare şi producţie ale proiectului au fost centrul de producţie al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogăţire a uraniului de la Oak Ridge, Tennessee, şi laboratorul de proiectare şi cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Naţional Los Alamos. Cercetări s-au desfăşurat şi în peste treizeci de alte locuri din Statele Unite, Canada, şi Regatul Unit. Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producţia de arme din SUA până la formarea Comisiei de Energie Atomică în ianuarie 1947.

Surse:

http://www.atomicarchive.com/Docs/Begin/Einstein.shtml

https://www.osti.gov/opennet/manhattan-project-history/Events/1939-1942/einstein_letter.htm

https://hypertextbook.com/eworld/einstein/

https://www.antena3.ro/life/oameni/marea-greseala-a-lui-einstein-scrisoarea-care-a-insemnat-sfarsitul-pentru-sute-de-mii-de-oameni-asa-182214.html

http://stiintasiinginerie.ro/wp-content/uploads/2017/05/6.-FIZICIANUL-ALBERT-EINSTEIN-PĂRINTELE-TEORIEI-RELATIVITĂŢII-Partea-a-II-a-Mircea-BEJAN.pdf

,&&&

 S-a întâmplat în 2 august1990: Avea loc începutul invaziei irakiene in Kuweit (ulterior, încetarea oficială a focului a avut loc la 11 aprilie1991). În urma unei dispute asupra producţiei de petrol şi limitei de frontieră, trupele irakiene ale lui Saddam Hussein invadează Kuweitul. La 2 august 1990, sub pretextul că deţine drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Husein, a invadat acest emirat şi l-a anexat. ONU a condamnat agresiunea şi a instituit un embargo commercial împotriva Irakului şi, faţă de refuzul Bagdadului de a-şi retrage trupele, a declanşat la 3 ianuarie 1991, o operaţie militară (Operaţia „Furtună în deşert"), grosul forţelor aeriene fiind asigurat de SUA. 

În urma acestei acţiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancţiuni şi de control al O.N.U, existând indicii că autorităţile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice şi chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acţiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene), din decembrie 1998 (Operaţia „Vulpea deşertului").

La 2 august 1990, Irakul, devenit putere politică şi militară regională în urma sângerosului război de opt ani cu Iranul (peste un milion de victime), în care beneficiase de un substanţial sprijin internaţional (blocarea islamismului komeinian), atacă şi ocupă în câteva ore Kuweitul. Scopul intervenţiei militare era lichidarea uriaşei datorii financiare faţă de acesta, ca şi acapararea zăcământului petrolier din zona de frontieră Roumaylah. Motivul imediat îl constituise refuzul micului emirat de a mai subvenţiona financiar refacerea de după război a fratelui mai mare, autoproclamat apărător al lumii arabe, ca şi măsurile luate de acesta de a reduce preţul barilului de petrol, fapt ce provoca importante pierderi anuale Bagdadului. Intenţia lui Saddam Hussein, destul de transparentă, de a invada şi Arabia Saudită, deschizându-şi drum spre celelalte mici emirate petroliere, ameninţa cu spectrul preluării controlului asupra a jumătate din zăcământul de petrol al planetei.

Marile puteri, în frunte cu SUA, se alertează, declanşându-se o aprigă confruntare diplomatică, ce poate fi considerată faza primară a războiului din Golf. Consiliul de Securitate al ONU declară Irakul stat agresor şi adoptă o succesiune de rezoluţii prin care acesta este somat să se retragă imediat şi necondiţionat. I se impune boicot şi blocadă comercială, financiară şi militară, ajungându-se până la ultimatumul care avertiza asupra autorizării utilizării forţei în situaţia în care, până la 15 ianuarie 1991, Kuweitul nu era eliberat. Moscova are mai multe tentative nereuşite de mediere, iar Liga Arabă condamnă agresiunea irakiană.

Acţiunile Bagdadului în plan diplomatic se desfăşoară pe trei paliere majore: obţinerea recunoaşterii internaţionale a intervenţiei sale militare, prin acceptarea de către comunitatea mondială a politicii faptului împlinit; provocarea permanentă a Israelului pentru a integra acţiunile sale în regiune în problematica globală a Orientului Mijlociu; constituirea unei coaliţii a lumii arabe prin exploatarea naţionalismului regional în cadrul aşa numitului război sfânt. După ce mai întâi declară că intervenţia s-a produs la cererea „poporului răsculat” împotriva autocraţiei monarhice, lichidându-se astfel „partajul colonial”, Saddam Hussein mimează, mai întâi, o tentativă de retragere parţială pentru ca, în final, să anunţe „fuziunea totală şi ireversibilă” a celor două state. În acest mod, cea mai mare parte a micuţului emirat devenea a nouăsprezecea provincie a Irakului.

În continuare se încearcă combinarea abilă a poziţiei dure, ireconciliante cu negocieri şi concesii surprinzătoare. Răspunde mai întâi presiunilor ONU prin închiderea frontierelor statului, provocând „războiul ostaticilor” prin care sunt blocaţi în interiorul ţării mii de cetăţeni occidentali. Urmează apoi şantajul, prin presiunile executate asupra corpului diplomatic în cadrul „războiului ambasadelor”, în care acestea sunt izolate, asediate şi hărţuite permanent; li se întrerupe energia electrică şi apa, ori este practicată răpirea de persoane. Soluţionarea conflictului este legată de rezolvarea problemei palestiniene şi de o abordare globală a situaţiei întregului Orient Mijlociu. Totodată, pentru a-şi asigura spatele, reglementează raporturile cu Iranul, căruia îi cedează teritoriile capturate prin război (două insule ce controlează strâmtoarea Ormuz, care îi mai fuseseră oferite în 1975, prin acordul de la Alger, drept recompensă pentru sprijinul acordat în lichidarea revoltei kurzilor).

În paralel cu eforturile diplomatice comunitatea internaţională desfăşoară o amplă acţiune de constituire a unei forţe multinaţionale şi pentru concentrarea în regiune a potenţialului militar menit să ducă la îndeplinire ultimatumul Consiliului de Securitate, operaţie recunoscută sub numele de cod „Scutul Deşertului”. După expirarea termenului, la 16 ianuarie 1991, începe operaţia „Furtună în Deşert”. Scopul ei, aşa cum transpare din mesajul şefului administraţiei americane, era de „a-l goni pe Saddam Hussein din Kuweit prin forţă”, de a distruge potenţialul nuclear şi instalaţiile de fabricare a armelor chimice, precum şi artileria şi tancurile Irakului.

Războiul s-a încheiat la 28 februarie 1991, prin înfrângerea militară a Irakului, dar mulţi se întreabă de ce aliaţii nu au mers până la capăt cu înlăturarea lui Saddam Hussein, mulţumindu-se cu un succes limitat.S-a repetat celebrul episod, nici astăzi încă lămurit, când, după zdrobitoarea înfrângere a romanilor la Canae (50.000 de morţi, cifră colosală pentru acea vreme), Hanibal nu exploatează victoria prin asedierea Romei. A făcut greşeala, ce se va dovedi fatală pentru el, să creadă că „Cetatea Eternă” se va prăbuşi de la sine sub impactul propriei umilinţe. Există suficiente argumente care pot legitima reţinerea Aliaţilor şi justifica necesitatea conferirii unui caracter limitat victoriei obţinute.Se impune însă a fi studiat fondul problemei, şi anume, interdependenţele dintre geostrategie şi geopolitică. Echilibrul regional şi menţinerea controlului asupra balanţei de putere în regiune conferă probabil Irakului un rol bine delimitat şi în viitor.

Surse:

https://www.academia.edu/4146541/Conflictul_din_Golf_1990-1991_şi_noua_ordine_geopolitică_în_Orientul_Mijlociu

https://www.scribd.com/doc/140933292/Razboiul-Din-Kuweit

https://www.scribd.com/doc/146162007/Războiul-din-Golf-1990

https://www.coursehero.com/file/14425855/Poilitici-de-securitate/

https://books.google.ro/books?id=zBeXF2Ub26QC&pg=PA74&lpg=PA74&dq=1990:+invaziei+irakiene+in+Kuweit&source=bl&ots=1FhbfvY0K8&sig=ACfU3U3AIX8E0iHqmp0Ip1eeaJNFzYgxRw&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjL-I_7w5bjAhUh-yoKHRAIC-44ChDoATAGegQICRAB#v=onepage&q=1990%3A%20invaziei%20irakiene%20in%20Kuweit&f=false

£_3

 S-a întâmplat în 2 august1997: În această zi, la catedrala greco-catolică „Sfânta Treime din Blaj" au fost depuse osemintele episcopului Ioan Inocenţiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Şcolii Ardelene, aduse de la Roma, după 230 de ani de la moartea sa; au avut loc, cu acest prilej, ceremonii religioase, cu participarea înalţilor prelaţi ai Bisericii Greco-Catolice; rămăşiţele pământeşti ale episcopului au fost reînhumate în catedrală în octombrie acelaşi an.

Ioan Micu, numit ulterior Inochentie Micu Klein (n. 1692, Sadu, judeţul Sibiu - d. 23 septembrie 1768, Roma, Italia) a fost preot greco-catolic, episcop, iluminist, baron, consilier imperial, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. S-a născut în familia unor ţărani români din localitatea Sadu, judeţul Sibiu. A absolvit cinci clase secundare la colegiul catolic din Cluj. A studiat ulterior la seminarul din Tirnavia, Slovacia. Prin diploma din 25 februarie 1729, împăratul austriac Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu episcop şi consilier imperial. El a urmat în scaunul episcopal după episcopul Ioan Giurgiu Patachi, decedat în anul 1727. La 5 septembrie 1729 a primit titlul de baron, luându-şi numele de Klein. În acelaşi an, la 23 septembrie s-a hirotonit, iar la 25 septembrie s-a călugărit, luând numele de Inochentie. La 5 noiembrie a fost consacrat episcop. După hirotonire, el a plecat la Viena, pentru a cere drepturi pentru românii din Transilvania, aşa cum au fost ele acordate de diplomele leopoldine.

A fost înscăunat episcop la Făgăraş la data de 28 septembrie 1732.Înainte de înscăunare a scris opt scrisori împăratului austriac Carol al VI-lea, prin care cerea drepturi pentru românii din Transilvania, afirmând că acesta este „cel mai vechiu în Transilvania şi totodată cel mai numeros căci Românii sunt de zece ori mai mulţi decât Ungurii, Saşii şi Secuii laolaltă".După înscăunare a scris alte şaisprezece scrisori având acelaşi subiect.Între 1734-1735 a stat la Viena, pentru a obţine de la împărat schimbarea domeniilor de la Sâmbăta de Jos şi Gherla cu cel de la Blaj.

În 1737 a mutat sediul episcopiei de la Făgăraş la Blaj. La Blaj a strâns fonduri pentru repararea castelului din localitate şi pentru edificarea catedralei, a mănăstirii şi a şcolilor pe care dorea să le înfiinţeze. În 1738 a pus piatra de temelie a primei şcoli româneşti din Blaj. În acelaşi an a convicat un sinod eparhial, în timpul căruia a vorbit în numele „naţiunii române", ceea ce a constituit un act de mare curaj pentru acea vreme. În 1741 a pus piatra de temelie a mănăstirii, care va fi terminată în anul 1747. În 1743 a obţinut de la împărăteasa Austriei, Maria Tereza, un rescript prin care se acordau preoţilor greco-catolici români locuri de casă, locuri de biserică, pentru iobagi dreptul a urma şcoli, dreptul de a nu mai fi maltrataţi, iar pentru nobilii români, dreptul de a accede în funcţii publice.

La 23 ianuarie 1744, el a fost foarte aproape de a fi aruncat pe fereastră de membrii Dietei ardelene de la Sibiu pentru că îndrăznise să ceară drepturi pentru români. În acelaşi an au avut loc tulburări în rândul credincioşilor, din cauza călugărului sârb Visarion Sarai. Acesta a provocat românii ortodocşi să respingă greco-catolicismul şi pe preoţii greco-catolici. Aceasta, împreună cu convocarea ortodocşilor la un sinod greco-catolic, a făcut ca Inochentie să nu fie privit cu ochi buni de austrieci. În urma acestor tulburări, Inochentie Micu a fost cercetat la Viena, de către autorităţi, pentru răzvrătire împotriva statului. Împărăteasa Maria Tereza intenţiona să îl arunce în temniţă, astfel că Inochentie Micu a plecat de la Viena la Roma, în exil. Timp de mai mulţi ani s-a încercat înduplecarea Mariei Tereza de a-i permite lui Micu să se întoarcă, ceea ce nu s-a reuşit. 

În 1751 Inochentie Micu a renunţat la funcţia de episcop, asigurându-i-se o pensie anuală, care i-a fost plătită tot restul vieţii sale.A fost urmat în scaunul episcopal de episcopul Petru Pavel Aron. A rămas în exil la Roma un total de douăzeci şi patru de ani, timp în care a suferit de gută. A murit la 23 septembrie 1768, în Italia, la Roma. A fost înmormântat în biserica Madona del Pascolo, Roma. Rămăşiţele sale pământeşti au fost repatriate în România şi reînhumate la 19 octombrie 1997, fiind depuse în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, ctitoria lui Inochentie Micu Klein.

Prin lupta dusă cu autorităţile vremii pentru afirmarea drepturilor naţiunii române din Transilvania şi pentru crearea posibilităţilor de învăţătură pentru români, Inochentie Micu Klein este considerat întemeietorul spiritualităţii româneşti moderne.

Surse:

Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia Traiană, Bucureşti

Prunduş, Silvestru Augustin; Plaianu, Clemente - Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de editură "Viaţa creştină", Cluj-Napoca, 1994

http://www.bru.ro/blaj/lista-episcopilor/ps-ioan-inocentiu-micu-klein/

http://litere.usv.ro/public_pdf/lucrari_cadre/n_iacob/5_Augustin%20Bunea_Episcopul%20Ioan%20Inocentiu%20Klein%20(1728-1751)_2012.pdf

https://www.egco.ro/2018/09/22/episcopul-greco-catolic-ioan-inocentiu-micu-klein/

&&&

 S-a întâmplat în 2 august…

- 338 î. Hr.:Bătălia de la Cheroneea dintre macedonenii lui Filip al II-lea şi atenieni.

- 216 î. Hr.: Bătălia de la Cannae (al doilea război punic). Hannibal a învins armata romană (45.000 de romani morţi şi 20.000 de prizonieri). Bătălia de la Cannae, 2 august, 216 î. Hr., a avut loc aproape de oraşul Cannae în Apulia (sud-estul Italiei); a fost o bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic. Armata cartagineză condusă de Hannibal a distrus armata romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro. Astăzi este privită ca una dintre cele mai mari bătălii tactice din istoria militară.

- 47 î. Hr.: Iulius Cezar înfrânge oastea regelui Farnac II. Cezar înştiintează Senatul despre lupta cu trei cuvinte „veni, vidi, vici" 

- 1484: Sultanul Baiazid al II -lea anunță că a cucerit Chilia și Cetatea Albă. Cele doua cetăți devin raiale turcești 

- 1610: Henry Hudson descoperă Golful Hudson. Golful Hudson (în engleză Hudson Bay, în franceză Baie d'Hudson) este un golf imens (cu suprafaţa de 822.325 kmp) dar relativ puţin adânc în nord-estul Canadei, considerat în prezent ca făcând parte din Oceanul Arctic . Zona golfului Hudson a fost locuită încă din preistorie de triburi de eschimoşi inuit (în nord) şi cree (în sud). În 1610, Henry Hudson a descoperit golful, care va purta numele său, şi a explorat coastele sale estice. În primăvara următoare însă, pe nava sa a izbucnit o revoltă, în urma căreia Henry Hudson şi marinarii care îi erau loiali au fost lăsaţi în voia sorţii într-o barcă şi nu se cunoaşte soarta lor ulterioară.

- 1667: A murit sculptorul şi arhitectul italian Francesco Borromini; iniţial asistent al lui Bernini, Borromini a devenit unul dintre cei mai originali sculptori ai barocului (n.25.IX.1599) (Enciclopedia britanică). Ă: Alte surse dau moartea la 3.VIII.1667. Pe 2 august 1667 marele artist baroc italian Francesco Borromini se aruncă în propria sabie, după ce şi-a ars o parte din schiţe. Celibatar, melancolic, de un orgoliu şi de o susceptibilitate aproape paroxistice, cu o înaltă conştiinţă a artei sale, vor scrie ulterior enciclopediile, Borromini a avut un acces de nebunie. Era un artist zbuciumat, obsedat de căutarea armoniei naturale şi ros de gelozie faţă de rivalii săi, mai ales faţă de Bernini. Borromini sosise la Roma imediat după ce îşi terminase ucenicia şi încă de la 20 de ani lucrează într-unul dintre cele mai cunoscute ateliere din oraş, fiind la acea vreme pasionat de arhitectura antichităţii. Împreună cu mentorul său, Carlo Maderno lucrează la celebrul Palazzo Barberini, însă după decesul lui Maderno, atelierul este preluat de Gian Lorenzo Bernini. Cei doi finalizează lucrarea dar încep o rivalitate care va dura toată viaţa. În timpul pontificatului lui Inocenţiu al X-lea, Borromini reuşeşte să îl înlocuiască pe Bernini ca arhitect şef al Romei, unul dintre cele mai mari succese ale carierei sale. Dar succesul nu durează mult, şi deşi îşi păstrează poziţia, va avea din ce în ce mai puţine proiecte concesionate în ultima perioadă a vieţii. Se pare că în vara anului 1667 dezamăgirile dar şi munca intensă la ultima sa carte îşi spun cuvântul, arhitectul fiind de neconsolat de oricare dintre apropiaţii săi.Primul angajament independent al lui Borromini a fost biserica romană şi mănăstirea San Carlo alle Quattro Fontane (1638-1641), al cărei dom pare că pluteşte datorită punctelor de arcuire şi surselor de lumină care sunt poziţionate dedesubtul său.Lucrările sale, alcătuite din forme convexe şi concave, au spaţii de forme poligonale şi ovale neregulate, aşa cum se poate observa în cazul bisericii Sant'Ivo della Sapienza (1642-1660).In ultimii ani de viaţă, şi-a pierdut averea, iar în 1667 s-a sinucis.Influenţa stilului său a fost resimţită în Italia de Nord şi în Europa Centrală, pe tot parcursul secolului următor.

- 1788: A murit Thomas Gainsborough, artist englez (n. 1727) a fost unul dintre cei mai faimoşi pictori portretişti şi peisagişti britanici ai secolului al XVIII-lea.

- 1799: A murit Etienne Jacques de Montgolfier, inventatorul, impreună cu fratele său, Michel Joseph, al balonului cu aer cald. (n. 6.01.1745)

- 1815: Napoleon a fost exilat în insula Sfânta Elena.Sfânta Elena este o insulă în Atlanticul de Sud, în largul coastelor Africii. Face parte ca teritoriu dependent din Teritoriile britanice de peste mări. Din teritoriu fac parte şi insulele Ascension şi Tristan da Cunha. Insula a fost descoperită de portughezul João da Nova pe data de 21 mai 1502. În amintirea acestei zile, insula a primit numele împărătesei Elena, sărbătorită în calendarul romano-catolic pe 21 mai.Insula a devenit faimoasă ca loc de exil pentru imparatul francez Napoleon Bonaparte între1815 şi moartea sa în 1821. Napoleon Bonaparte a stat în localitatea Longwood, unde se găseşte şi casa-muzeu. Domeniul în care Napoleon a rezidat între 1815-1821 este proprietare a guvernului francez, din 1858.

1820: S-a născut John Tyndall, fizician britanic de origine irlandeză; a descoperit fenomenul de împrăştiere a luminii în mediile disperse („efectul T") (m. 1893) 

- 1827: A murit William Blake, pictor şi tipograf englez. William Blake (n. 28 noiembrie 1757) a fost un poet, vizionar, pictor şi tipograf englez. În esenţă nerecunoscută în timpul vieţii sale, opera diversă şi profundă a lui William Blake este astăzi considerată esenţială atât în istoria poeziei cât şi a artelor vizuale.Într-un sondaj de opinie organizat de BBC în anul 2002, Blake a fost votat al 38-lea pe o listă conţinând 100 dintre cei mai importanţi britanici ai tuturor timpurilor.

- 1834: S-a născut Frédéric Auguste Bartholdi, sculptor francez. Frédéric Auguste Bartholdi (n. Colmar - d. 5 octombrie 1904, Paris) a fost un sculptor francez, originar din Alsacia. A început studiul arhitecturii în Alsacia şi apoi la Paris, a continuat cu studiul picturii, la Paris, cu Ary Scheffer, dar a abondonat pictura în favoarea sculpturii, pe care a studiat-o cu Antoine Étex şi J.-F. Soitoux, artă de care s-a ocupat apoi exclusiv.Printre lucrările sale celebre se numără „Francesca da Rimini" (1852), „Monumentul lui Martin Schongauer" (1863), „Le Vigneron" (1870) şi „Vercingetorix" (1872). Cea mai cunoscută lucrare a sa este însă Statuia Libertăţii din New York. O replică a statuii, de mai mici dimensiuni, este instalată la Paris, pe Île des Cygnes de pe Sena, în timp ce statuia originală, care a servit de model, se află expusă tot în Paris, şi anume în Grădina Luxemburg.Tot la Paris există şi Flacăra Libertăţii din Paris, monument reprezentând doar flacăra, în mărime naturală, a Statuii Libertăţii din New York.

- 1835: S-a născut inventatorul american Elisha Gray; a inventat releul telegrafic cu autoadaptare (1867), telegraful armonic (1874), teleautograful (1888) ş.a; a revendicat invenţia aparatului telefonic (la 14.II.1876 Alexander Graham Bell şi Elisha Gray au depus cerere de brevet la Oficiul de patente al SUA, de la New York; primul, la ora locală 12:00, iar al doilea la ora 14:00; pe această diferenţă s-au bazat cei care i-au atribuit lui Bell invenţia în procesul care i-a opus multă vreme pe cei doi inventatori) (m. 1901) 

- 1858: In Boston si New York City au fost instalate primele cutii poştale 

-1869:Societatea Academică Română primeşte cea dintâi donaţie de documente istorice, din partea lui V.A.Urechia (2/14) 

- 1871: S-a născut John Sloan, pictor american

- 1891: S-a născut Mihail Jora, compozitor, pedagog şi dirijor (m. 1971)Mihail Jora (n. Roman, Neamţ - d. 10 mai 1971, Bucureşti) a fost un compozitor şi dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române. A fost profesor şi Rector al Academiei Regale de Muzică din Bucureşti.Și-a făcut studiile la Leipzig şi la Paris. Ca profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti, a educat o întreagă pleiadă de compozitori. 

- 1892: S-a născut Mihail Sevastos, memorialist, poet şi traducător (în special din literatura rusă) (m.24.IX.1967) 

- 1893, 2/14: S-a născut compozitorul şi dirijorul Alfred Alessandrescu (m. 1959)

- 1905: S-a născut Karl Amadeus Hartmann, compozitor, unul dintre cei mai mari simfonisti germani, de la Mahler si Bruckner incoace (d. 05.12.1963)

- 1905: S-a născut actriţa de film americană Myrna Loy (“Fiica ambasadorului”, „Zbor de noapte”, „Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre”) (d.14.12.1993) 

- 1912: S-a născut Mircea Şeptilici, actor şi regizor; deţinut politic între anii 1948 şi 1956; stabilit de la începutul anilor '80 în străinătate (m.1989, la Montreal)

- 1920: Încep lucrările Conferinţei internaţionale de la Paris pentru stabilirea statutului definitiv al Dunării; au participat Belgia, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Italia, România;Conferinţa se va încheia la 23.VII.1921, când va fi semnată, de către ţările participante, Convenţia de la Paris; ulterior va adera la Convenţie Italia şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, precum şi Cehoslovacia 

- 1920: S-a născut Louis Pauwels, ziarist şi scriitor francez, devenit celebru după publicarea, în 1961, a cărţii „Dimineaţa magicienilor" (m. 1997) 

- 1921: A murit Enrico Caruso, tenor italian. Enrico Caruso (n. 25 februarie 1873) a fost unul dintre cei mai faimoşi tenori din istoria operei. Caruso a fost cel mai popular cântăreţ în toate genurile muzicale ai primilor 20 de ani ai secolului 20 şi unul dintre pionierii muzicii înregistrate. Înregistrările numeroase ale repertoriului său, precum şi vocea sa extraordinară, cunoscută pentru frumuseţea şi intensitatea sa, atât pentru registrul său vocal, dar şi pentru forţa şi amplitudinea sa, au făcut din Enrico Caruso una din cele mai cunoscute personalităţi artistice ale timpului său. 

- 1922: A murit Alexander Graham Bell, inventator american de origine scoţiană; cercetările sale privind fiziologia auzului l-au condus la inventarea telefonului (1876). Alexander Graham Bell (n. 3 martie 1847 în Edinburgh Scoţia, d. pe insula Cap Breton în Canada) a fost un om de ştiinţă, inventator şi, ulterior, industriaş american, care în anul 1876 a devenit prima persoană care a brevetat un dispozitiv capabil să emită şi să recepţioneze cuvintele rostite. În transmiţătorul sau microfonul lui Bell, undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era ataşat un magnet permanent. Diafragma şi magnetul vibrau, şi un efect numit inducţie electro-magnetică producea un curent variabil într-o bobină alăturată. Acest curent variabil era transmis prin cabluri la un receptor în care trecea prin bobina unui electromagnet. Curentul variabil producea un câmp magnetic variabil, care făcea să vibreze o diafragmă subţire de fier, pentru a reproduce vibraţiile sonore iniţiale. Transmiţătorul lui Bell producea doar un semnal slab, fără mijloace de a-l amplifica. 

- 1923: S-a născut Shimon Peres, om politic israelian, preşedinte al Israelului din 15.VII.2007 (pentru un mandat de şapte ani); fost lider al Partidului Muncii; de mai multe ori ministru şi prim-ministru; ca ministru de externe, a fost unul dintre principalii artizani ai Acordului de pace israeliano-palestinian din 1993, împreună Yitzhak Rabin (premierul israelian de atunci) şi liderul palestinian Yasser Arafat; Premiul Nobel pentru pace pe 1994, împreună cu Y. Rabin şi Y. Arafat. Alte surse dau ca date ale naşterii 15 sau 21 august

- 1929: Se înfiinţează Regia Autonomă a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă (PCA) care ia în exploatare şi administrare căile de comunicaţie pe apă, porturile, vasele aferente, instalaţiile de orice fel ş.a.

- 1932: S-a născut Peter O'Toole, actor 

- 1933: S-a născut Mihai Nasta, eseist, filolog şi traducător; stabilit la Bruxelles, din 1984 

- 1934: A murit Paul von Beneckendorff und von Hindenburg, militar de cariera, presedinte al Reichului (1925-1934). In anul 1934, prin moartea lui Hindenburg, Hitler si-a asigurat calea deschisa catre acapararea suprematiei politice (n.02.10.1847) 

- 1934: Adolf Hitler devine Führer al Germaniei. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor „indezirabili” din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor politici din Germania.

- 1936: A murit Louis Blériot, constructor de avioane si pilot francez. Louis Blériot (n.1 iulie 1872) a fost un aviator francez, inventator şi inginer. În 1909, el a efectuat primul zbor complet deasupra unei întinderi mari de apă într-un aparat mai greu decât aerul, când a traversat Canalul Mânecii. Pentru această realizare el a primit un premiu de 1000 lire (5.000 dolari; SUA 1910). El este considerat prima persoană care a construit un monoplan funcţional. Blériot a fost un pionier al acrobaţiilor aeriene.

- 1937: A murit scriitorul Pavel Dan (n.3.IX.1907) 

- 1937: S-a născut soprana germană Gundula Janowitz (Alain Pâris, Dicţionar de interpreţi)

-1937: Pachebotul SS Normandie bate recordul de traversare a Atlanticului.Recordul de traversare: 3 z 23 h 2 min.SS Normandie a fost cel mai mare transatlantic al Franţei şi unul din cele mai mari ale secolului XX. A fost prima navă la care s-a adoptat forma de bulb a etravei pentru reducerea rezistenţei la înaintare. A câştigat trofeul Panglica albastră în 1935 şi 1937 parcurgând distanţa dintre Le Havre şi New York în 4 zile şi 2 ore.În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost capturată de către S.U.A., apoi după conversie folosită pentru transportul de trupe între S.U.A. şi Anglia. În 1942, pe timpul staţionării în portul New York, a fost complet distrusă de un incendiu de mari proporţii. După război, în 1946-1947, este tăiată ca fier vechi în portul Newark, New Jersey.Panglica albastră este un trofeu instituit de compania Cunard White Star Line. El constă dintr-un glob terestru din argint masiv pe care se grava succesiv numele navelor care realizau cel mai scurt timp în traversarea Oceanului Atlantic între Europa şi America (vestic şi estic).

- 1939: Albert Einstein scrie o scrisoare preşedintelui Franklin D. Roosevelt, îndemnându-l să înceapă proiectul Manhattan pentru a dezvolta o armă nucleară.

 - 1940: Stalin semnează un decret abuziv (fără niciun fel de consultare a locuitorilor regiunii) de crearea a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenească pe o parte din pământul românesc ocupat cu forţa de Armata Roşie

- 1943: S-a născut regizorul de film şi scenaristul Stere Gulea

- 1945: Sfârşitul Conferinţei aliaţilor de la Potsdam (17 iulie - 2 august).Conferinţa de la Potsdam a fost o conferinţă ţinută după încheierea celui de-al doilea război mondial la Cecilienhof, în Potsdam,Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cele mai mari şi mai puternice forţe ale Aliaţilor care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegaţiile au fost conduse de şefii guvernelor celor trei naţiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee şi, respectiv, Preşedintele american, Harry S. Truman.Stalin, Churchill şi Truman— şi Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator înalegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiţionată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinţei s-au aflat şi problemele ordinii internaţionale postbelice, problemele tratatelor de pace şi aprecierea efectelor războiului.

- 1945: A murit Pietro Mascagni, compozitor şi dirijor italian (n. 1863)După debutul strălucit cu „Cavalleria rusticana”, doar câteva titluri din creaţia lui Mascagni au mai supravieţuit. Amintim: „Amicul Fritz” (1891), „Ratcliff” (1894) şi „Iris” (1898). 

- 1948: S-a născut Cornel Dinu, fost jucător de fotbal, component al echipei naţionale şi, mai apoi, antrenor

- 1950: S-a născut Valeriu Condurache, critic literar şi publicist; fost director al Complexului Muzeal „Moldova" din Iaşi (m. 2007) 

- 1951: S-a născut actorul Marcel Iureş. Marcel Iureş a primit de două ori titlul de cel mai bun actor de teatru din România. Activitatea sa artistică este legată în principal de teatru.Din 1995, Marcel Iureş este preşedinte al Fundaţiei Cultural Artistice Teatrul ACT, punând bazele celei de-a doua scene independente de teatru din România. Cele mai importante roluri în teatru: „Richard al II-lea", „Richard al III-lea" (regizată de Mihai Măniuţiu), „Hamlet" (regizată de Liviu Ciulei), „Caligula" de Albert Camus (regizată de Mihai Măniuţiu), Beckman („Afară în faţa uşii") de Wolfgang Borchert (regizată deMihai Măniuţiu). La Teatrul ACT a mai jucat în piesa „Cetatea Soarelui" (în regia lui Mihai Măniuţiu).Cariera internaţională a lui Marcel Iureş este legată de câteva roluri în filme, dintre care cele mai cunoscute: Amen, Războiul lui Tom Hart, Misiune: Imposibilă, Interviu cu un vampir: Cronicile Vampirului şi Pacificatorul.

- 1964: A izbucnit războiul americano-vietnamez (incheiat in 1975) 

-1967: Premiera filmului „În arşiţa nopţii" cu Sidney Poitier ...5 premii şi 2 nominalizări Oscar, 3 premii şi 3 nominalizări Globul de Aur, un premiu şi 2 nominalizări BAFTA

- 1969, 2-3: Vizita la Bucureşti a preşedintelui SUA, Richard Nixon, prima vizită a unui şef de stat american în România şi prima vizită într-o ţară socialistă după cel de-al Doilea Război Mondial

- 1973: A murit regizorul francez de film Jean-Pierre Melville, precursor al „Noului Val" francez (n.20.X.1917)

 - 1975, 2-3: Vizita oficială în România a preşedintelui SUA, Gerald Ford; cu acest prilej au fost semnate instrumentele de ratificare a Acordului comercial româno-american

- 1976: A murit Fritz Lang, regizor american (n. 1890) Friedrich Christian Anton Lang, cunoscut marelui public sub numele de Fritz Lang (n. 5 decembrie 1890, Viena) a fost un regizor, scenarist şi producător de cinema austriaco - germano - american. Extrem de influent în artă în perioada cunoscută ca expresionismul german, devenit ulterior unul dintre cei mai cunoscuţi émigrés din Germania în Statele Unite, Fritz Lang a fost proclamat de către British Film Institute drept Maestru al întunericului („Master of Darkness").Cele mai faimoase filme ale sale au fost Metropolis (cel mai scump film al erei mute din cinematografie) şi M, ambele realizate în Germania, înaintea emigrării sale în Statele Unite.

- 1978: A murit Carlos Chavez, dirijor, compozitor şi muzicolog mexican (n.13.VI.1899)

- 1985: Lansarea la apă a crucişătorului „Muntenia" (actuala fregată „Mărăşeşti"), construit la Șantierul Naval din Mangalia.Nava a fost construită în Santierul Naval Mangalia, după un proiect românesc, între 1 martie 1978 şi 2 august 1985. Unica a cărei construcţie a fost dusă până la capăt dintr-un proiect de trei crucişătoare uşoare, cât dorea Nicolae Ceauşescu să deţină marina română. La data de 2 august 1985, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, nava a fost lansată la apă, fiind încadrată drept crucişător uşor portelicopter, şi a primit numele de „Muntenia”.Crucişătorul constituia o unitate militară separată, pentru că avea la bord două apartamente pentru cuplul Ceauşescu, denumite de echipaj Cabinetul 1 şi Cabinetul 2. În 1990 s-au schimbat denumirea şi clasa navei, aceasta devenind distrugătorul „Timişoara”, iar tot în acelaşi an a fost rebotezată „Mărăşeşti”.Din 2001, nava a fost reîncadrată în clasa fregate.

Deplasament (To): 4795 t (fără încarcare maximă)

Dimensiuni (metri: lungime x lăţime x pescaj): 144,6 x 14,8 x 6

Propulsie: 4 motoare Diesel; 8440 CP

Viteza (Noduri): 27

Echipaj: 270 (25 ofiţeri)

Armament: 

Rachete:

&&&

 Hai să fim veseli.

După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: „Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior."

                                       *

Celebrul compozitor Hans von Bülow, plimbându-se într-o seară prin Berlin, îngândurat, s-a lovit de un trecător.

Acesta s-a oprit iritat și se răsti la muzician:

- Dobitoc !

Bülow își scoase pălăria și spuse:

- Încântat de cunoștință, numele meu este Bülow !

                                      *

Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă.

„Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod", fu răspunsul.

                                       *

O echipă de zidari lucra la repararea parterului unei case cumpărate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Într-o zi, în timp ce cântărețul repeta câteva arii într-o cameră de la etajul I, se prezentă la el maistrul.

- Doriți să terminăm reparațiile luna asta?

- Bineînțeles! - răspunde Caruso.

- Atunci, fiți amabil și nu mai cântați ! Imediat ce vă aud, oamenii mei lasă totul baltă și stau să vă asculte...

A fost, povestită mai târziu de Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a făcut vreodată.

                                              *

Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atracție la masa unor aristocrați. Amfitrioana, cunoscută pentru inteligența sa cam șubredă, făcu imprudența să-l întrebe:

- Spuneți-mi, vă rog: am auzit că peștele regenerează materia cenușie. Ce pește mă sfătuiți să consum?

- Balena ! - răspunse prompt Shaw.

                                          *

După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest. În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal. Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?

Naiv, ţăranul i-a răspuns:

- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul !

                                         *

Împăratului Octavian Augustus i-a fost prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă.

Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr. Răspunsul grecului fu prompt:

- Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult. Cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar !

                                               *

N.T. Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.

Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:

- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.

Fapt ce se adeverea întotdeauna.

                                             *

Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:

- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.

- Când, stimabile ?, l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.

- Acum o oră.

- Ce măgar !, a exclamat Caragiale.

Apoi, luându-l gura pe dinainte:

- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta !

                                                 *

În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu mănâncă nimic, gazda l-a întrebat:

- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau ?

- Internele, a răspuns acesta.

A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne !

                                                 *

Ziaristul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiției pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:

- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi ? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa !

                                            *

În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duce la închisoare să-l viziteze şi dădu acolo peste un profesor de muzică, care îl învăţa pe filosof un cântec la liră.

- Păi cum - exclamă prietenul - mâine vei muri şi astăzi mai înveţi un cântec nou ?!

Iar Socrate i-a răspuns:

- Dar când să-l mai învăţ, dragul meu ?

                                             *

Într-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, văzându-l pe filosoful Descartes cum se delecta cu niște specialități culinare, îi zise în batjocură:

- Cum, și filosofii mănâncă lucruri atât de bune ?

- De ce nu ? - îi răspunse Rene Descartes - îți închipui poate că natura a creat lucruri delicioase numai pentru proști ?

                                             *

În carnetele sale, Leonardo da Vinci și-a notat, alături de numeroase schițe, studii, informații, și unele anecdote spuse prietenilor. Iată una din ele:

Un pictor care avea niște copii foarte urâți, fiind întrebat cum e cu putință ca el, care a pictat tablouri atât de frumoase, are astfel de copii, a răspus că:

„Tablourile le-am pictat ziua, în timp ce pe copii i-am făcut noaptea!"

                                                *

Soția filosofului și matematicianului grec Pitagora era o femeie instruită și inteligentă.

Fiind întrebată după cât timp se purifică o femeie care s-a împreunat cu un bărbat, a răspuns:

„Cu propriul soț, imediat, cu altul, niciodată".

                                            *

Talleyrand stătea într-o zi între doamna De Stael şi doamna De Récamier, galant cu amândouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.

- În sfârşit - spuse d-na De Stael, oarecum dezamăgită - dacă am cădea amândouă în apă, pe care ai salva-o mai întâi ?

- O, doamnă baroană - răspunse Talleyrand - sunt sigur că înotaţi ca un înger.

                                                   *

Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce într-o zi dis-de-dimineață în vizită la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primește în capot și se scuză:

- Vedeți, domnule Fontenelle, mă scol pentru dvs. !

- Da, doamnă, dar vă culcați pentru altul ! - mormăi supărat filosoful.

************************

Să avem cu toții un început de săptămână...vesel!

@##

 Un profesor de matematică observă că i se scurge robinetul de la chiuveta din bucătărie. Cum nu se pricepe deloc la treburi casnice, cheamă un instalator.

​Instalatorul vine, scoate o șurubelniță, strânge un șurub preț de două secunde, iar robinetul nu mai picură deloc.

– Gata, domnule profesor, s-a rezolvat! spune el. Costă 500 de lei.

Profesorul rămâne mască:

– Cum 500 de lei pentru două secunde de muncă?! Păi eu sunt profesor universitar de matematică, predau chestii incredibil de complexe și nu câștig banii ăștia într-o oră!

Instalatorul dă din umeri, zâmbind complice:

– Da, știu cum e... De asta m-am lăsat și eu de facultate. Dar vă dau un pont: firma noastră caută oameni. Puteți să veniți și dumneavoastră să vă angajați ca instalator. Câștigați de zece ori mai mult! Trebuie doar să mințiți la interviu că aveți doar 8 clase, fiindcă șeful nu suportă intelectualii.

​Zis și făcut. Profesorul, strâmtorat cu banii, se duce, minte că are doar 8 clase, primește postul și începe să câștige sume la care nici nu visa.

​După câteva luni, conducerea firmei decide că toți angajații trebuie să urmeze un curs de seral pentru a-și completa studiile obligatorii de 10 clase. Profesorul nostru ajunge, evident, la ora de matematică.

​Profesorul de la seral, dorind să vadă nivelul clasei, îl scoate tocmai pe el la tablă:

– Ia zi, tinere, care este formula pentru aria cercului?

​Profesorul nostru se blochează. Știe formula pe de rost, dar din cauza emoțiilor de a nu fi descoperit că e supracalificat, o uită pe moment. Așa că decide să o deducă rapid prin integrare.

​Începe să scrie pe tablă integrale duble, ecuații diferențiale, umple toată tabla de calcule complicate și, la final, ajunge la rezultat:

-π•r pătrat.

Se uită lung și își dă seama că are un minus în față. A greșit pe undeva un semn. Începe să transpire, șterge, reia calculul de la capăt, dar ajunge la exact același rezultat: cu minus. Disperat, se întoarce cu fața spre clasă, speriat că se va face de râs.

​În acel moment, toți ceilalți instalatori din bănci îi șoptesc în cor, cu jumătate de gură:

– Inversează, bă, limitele de integrare!