$$$

 MIHAI EMINESCU - ROMÂNII, POPOR PRIMITOR ȘI TOLERANT

Constatam mai înainte de toate ca româniinu sunt nicairi colonisti, venituri, oamenii nimanui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decât toti conlocuitorii lor. Caci daca astazi se mai iveste câte un neamt singular care cauta sa ne aduca de preste Dunare, nu mai întrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astazi cestiunea originei noastre, abstragând de la împrejurarea ca o asemenea interesanta cestiune nu este de nici o importanta. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români si punctum.

Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.

A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.

Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)

Sursa: 

Magazin istoric

$$$

 BEN OKRI

Ben Okri s-a născut pe 15 martie 1959 în Abuja, Nigeria, într-o familie de etnie urhobo. Crescând în Nigeria, el a fost martor la tumultul și provocările sociale și politice caracteristice acestei țări, situație ce a avut un impact profund asupra imaginației sale creative. Când avea doar șase ani, familia sa s-a mutat în Lagos, unde Okri a început să-și dezvolte pasiunea pentru literatură, influențat fiind de poveștile transmise de bunica sa. Aceste influențe timpurii îi vor sculpta ulterior viziunea literară, îmbinând folclorul african cu teme universale.

După terminarea studiilor la Universitatea din Lagos, Ben Okri a plecat în 1978 în Marea Britanie pentru a studia literatura. În această perioadă, experiențele de imigrație nu doar că îi lărgesc orizonturile, dar îi și conturează calea artistică. Primele sale lucrări, inclusiv volumele de poezii „Flowers and Shadows” (1989) și romanul „The Famished Road” (1991), sunt marcate de influențele culturale bilaterale, explorând teme precum identitatea, spiritualitatea și realitatea socială. „The Famished Road” a câștigat premiul Booker în 1991, consolidându-i repede reputația pe scena literară internațională.

Contextul istoric al Nigeriei, inclusiv conflictele civile și corupția politică, se regăsește adesea în lucrările sale, reflectând anxietățile și speranțele oamenilor din această națiune. Această realitate, combinată cu seriozitatea și complexitatea experiențelor sale de imigrație, a fost fundamentală în formarea stilului său narativ. Ben Okri continuă să fie o voce influentă în literatură, aducând la lumină perspective unice și profunde, care explorează aspecte ale umanității și ale condiției umane.

Operele importante ale lui Ben Okri

Ben Okri este un autor de renume mondial, iar lucrările sale sunt recunoscute pentru profunzimea lor tematică și stilul său narativ distinctiv. Printre cele mai notorii opere se numără romanul „O elegie africană”, care abordează aspecte ale identității naționale și ale experiențelor umane în contextul conflictelor și suferințelor care au marcat Nigeria. Cartea combină elemente de realitate magică cu introspecții filosofice, oferind cititorilor o viziune complexă asupra culturii și tradițiilor nigeriene.

”Putem să visăm cum vrem să fie această lume şi să facem în aşa fel încât visul să devină realitate.”

Un alt roman esențial în creația lui Okri este „Lampa magică”, o lucrare care explorează puterea cuvintelor și impactul lor asupra realității. Această carte reflectă un amestec de fantezie și realitate, ilustrând cum nararea poveștilor poate influența comunitățile și viața cotidiană. Stilul poetic și vizual al lui Okri îl distinge în peisajul literar contemporan, având un impact semnificativ asupra cititorilor din întreaga lume.

Pe lângă romane, Ben Okri a publicat și colecții de poezii și eseuri care examinează teme precum spiritualitatea, natura și lupta pentru justiție socială. Lucrările sale demonstrează adesea o sensibilitate profundă față de realitățile sociale și politice ale Nigeriei, explorând în același timp legătura omului cu universul. Această diversitate în creația sa contribuie la bogăția literaturii lui Okri și la relevanța sa continuă în discuțiile despre drepturile omului și condiția umană.

„Când poți imagina, începi să creezi și când începi să creezi, realizezi că poți crea o lume în care preferi să trăiești, mai degrabă decât o lume în care suferi.” 

În concluzie, operele lui Ben Okri nu sunt doar simple narațiuni, ci reflecții asupra experienței umane, oferind o înțelegere profundă a complexităților vieții în contextul unei societăți în continuă schimbare. Impactul său asupra literaturii este indiscutabil, iar contribuțiile sale continuă să inspire și să provoace gândirea contemporană.

„Trăsăturile veritabile de caracter ale ființei umane sunt capacitatea de a crea, de a depăși obstacolele, de a îndura, de a transforma, de a iubi și de a fi mai presus de propria suferință.”

Receptarea critică și premii literare

Operele lui Ben Okri au fost primite cu un interes și o apreciere semnificativă în lumea literară, demonstrându-se că acesta este un autor cu o viziune unică și profundă asupra existenței. Criticii literari au lăudat adesea stilul său narativ, care îmbină basmele africane cu elemente contemporane, oferind cititorilor o experiență inedită. Analizând opere precum „The Famished Road”, criticii au evidențiat modul în care Okri reușește să abordeze teme complexe, precum identitatea, migrarea și supraviețuirea, integrându-le într-o narațiune captivantă și plină de simbolism. Recenziile sale au evidențiat, de asemenea, capacitatea de a întreține un dialog între fantezie și realitate, fapt ce contribuie la adâncirea mesajului său literar.

Printre numeroasele distincții obținute de Okri, Premiul Booker, câștigat în 1991 pentru „The Famished Road”, rămâne cea mai notabilă. Această recunoaștere internațională a avut un impact considerabil asupra carierei sale, catapultându-l în atenția cititorilor și editorilor de pe plan global. Datorită acestui premiu, Okri a devenit un simbol al literaturii africane contemporane, inspirând o generație de scriitori să exploreze teme similare. Alte premii și nominalizări includ Premiul Whitbread și Premiul pentru literatură al Uniunii Europene, consolidând statutul său ca una dintre cele mai influente voci ale literaturii contemporane.

Aceste recunoașteri nu doar că validează talentul său literar, dar oferă și o platformă mai largă pentru explorarea problemelor sociale și politice prin intermediul ficțiunii. Critica pozitivă și premiile obținute au ajutat la construirea unei audiențe internaționale, ceea ce a contribuit la o mai bună înțelegere a contextului cultural din care provine Okri și a temelor sale universale. Prin urmare, receptarea critică și premiile literare au avut un rol esențial în afirmarea și promovarea viziunii sale, facilitând în același timp lucrările dimensionate ale acestuia în peisajul literar global.

„Moartea m-a învățat religia vieții – sunt convertit – sunt orbit – încep să văd – sunt beat de somn.” 

De ce să-l citim pe Ben Okri

Ben Okri se prezintă ca una dintre figurile emblematice ale literaturii contemporane, fiind recunoscut pentru viziunea sa diversificată asupra condiției umane. Citirile sale nu sunt doar acte de divertisment, ci adevărate călătorii introspective ce provocă reflecții profunde asupra societății și existenței. Temele pe care Okri le abordează în opera sa, cum ar fi aspirația, suferința și speranța, sunt universal relevante, ceea ce le oferă un impact deosebit în contextul complexităților moderne.

Un alt motiv pentru care operele lui Ben Okri merită citite este talentul său de a îmbina realitatea cu elemente fantastice, ceea ce aduce o nouă dimensiune narativă. Stilul său liric și poetic nu doar că încântă cititorul, ci și îl îndeamnă să gândească critic la problemele sociale și filosofice contemporane. Mesajele transmise de Okri rezonează puternic în fața provocărilor actuale, invitându-ne să reflectăm asupra relației noastre cu mediul înconjurător, cu societatea și cu noi înșine.

Pentru începători, recomandăm câteva lucrări esențiale, cum ar fi „Fasting of the Spirit” sau „The Famished Road”. Acestea nu doar că oferă o introducere în universul său literar, dar și ilustrează complexitatea gândirii sale. Citind operele acestuia, descoperim cum literatura nu este doar o oglindă a vieții, ci și un instrument de schimbare și introspecție. Această putere de a inspira și provoca gândirea face din Ben Okri un autor esențial în peisajul literar contemporan.

$$$

 CE ESTE BURNOUTUL

Burnoutul este o stare de epuizare fizică, emoțională și mentală, cauzată de stresul cronic și de suprasolicitarea resurselor personale. Această condiție s-a impus ca un fenomen din ce în ce mai des întâlnit în societatea modernă, mai ales în mediile profesionale aglomerate și competitivă. Caracterizat printr-o lipsă profundă de motivație și energie, burnout-ul afectează nu doar individul, ci și performanța echipelor și organizațiilor. Este esențial să identificăm simptomele pentru a interveni la timp.

Printre cele mai comune simptome ale burnoutului se numără oboseala persistentă, iritabilitatea, dificultățile de concentrare și insomnia. De asemenea, pot apărea și simptome fizice, cum ar fi dureri de cap sau probleme digestive. Este important de menționat că, spre deosebire de stresul obișnuit, care poate fi temporar și legat de situații specifice, burnoutul este o stare de epuizare totală, care necesită o abordare sistematică pentru recuperare.

Cauzele principale ale burnoutului includ volumul de muncă crescut, lipsa de control asupra sarcinilor, un mediu de lucru toxic sau lipsa sprijinului din partea colegilor și a superiorilor. Aceste factori, atunci când sunt combinați, pot duce la un sentiment de neputință și deziluzie, amplificând severitatea stării de burnout. Recunoașterea timpurie a acestor simptome este crucială, deoarece poate oferi ocazia de a interveni înainte ca problemele să devină severe. Să nu ignorăm aceste semne, deoarece prevenirea este cheia în combaterea burnout-ului și menținerea sănătății mentale.

Factori de risc și prevenire

Burnout-ul este o problemă complexă care este influențată de o varietate de factori de risc intra și interindividuali. Mediul de lucru joacă un rol crucial în dezvoltarea acestei afecțiuni, deoarece condițiile de muncă stresante, cum ar fi termenele limită strânse, lipsa suportului din partea colegilor sau a superiorilor, și volumul de muncă excesiv, pot contribui semnificativ la epuizarea fizică și emoțională. De asemenea, un climat organizațional negativ, caracterizat prin conflicte interne sau lipsa de recunoaștere, poate amplifica riscul de burnout.

Pe lângă factori externi, stilul de viață personal al indivizilor influențează, de asemenea, predispoziția către burnout. Un program de lucru excesiv, combinat cu obiceiuri nesănătoase, cum ar fi alimentația deficitară sau sedentarismul, poate duce la o stare generală de epuizare. De asemenea, atitudinile personale, cum ar fi perfecționismul sau abilitățile de gestionare a stresului, pot influența modul în care o persoană percepe și gestionează provocările cotidiene. Persoanele care nu au metode eficiente de relaxare sau de decompresie sunt, în general, mai vulnerabile la burnout.

În ceea ce privește prevenirea, studiile psihologice sugerează diverse strategii care pot ajuta la reducerea riscului de burnout atât pentru indivizi, cât și pentru organizații. Asigurarea unui echilibru sănătos între muncă și viața personală, promovarea unui mediu de lucru suportiv, și dezvoltarea abilităților de gestionare a stresului sunt esențiale. Implicarea activă în activități recreative, exerciții fizice regulate, și tehnici de mindfulness pot servi la creșterea rezilienței individului și la menținerea unei stări mentale sănătoase. Este esențial ca atât indivizii, cât și organizațiile să conștientizeze aceste aspecte pentru a preveni efectele negative ale burnout-ului.

Impactul burnoutului asupra sănătății mentale și fizice

Burnoutul, o stare de epuizare emoțională și fizică, afectează profund sănătatea mentală și fizică a individului. Pe termen scurt, persoanele care suferă de burnout pot experimenta simptome precum oboseală extremă, dificultăți de concentrare și iritabilitate. Aceste efecte inițiale pot duce la o scădere a performanței la locul de muncă și la o deteriorare a relațiilor personale.

Pe termen lung, consecințele burnoutului devin și mai severe. De exemplu, studiile arată că o expunere prelungită la stresul asociat cu burnoutul poate contribui la dezvoltarea unor tulburări mintale, cum ar fi depresia și anxietatea. Aceste afecțiuni pot apărea din slăbirea rezilienței mentale, afectând capacitatea individului de a face față provocărilor cotidiene. Psihologii subliniază importanța recunoașterii simptomelor de burnout înainte ca acestea să devină cronice, deoarece intervenția timpurie poate evita complicațiile mai grave.

În plus, efectele fizice ale burnoutului nu trebuie ignorate. Oboseala cronică, un simptom frecvent asociat cu burnoutul, poate duce la o slăbire generală a sistemului imunitar. Persoanele afectate pot experimenta un risc crescut de probleme cardiovasculare, cum ar fi hipertensiunea arterială și afecțiunile inimii. Testimoniale ale experților sugerează că stilul de viață și practicile de autocontrol sunt cruciale în gestionarea efectelor negative ale burnout-ului. De exemplu, un studiu de caz realizat pe un grup de angajați arată că prin implementarea unor tehnici de reducere a stresului, cum ar fi meditația sau exercițiile fizice, participanții au experimentat o ameliorare semnificativă a simptomelor de burnout.

Modalități de recuperare și sprijin

Recuperarea după burnout reprezintă un proces complex care necesită abordări diverse și personalizate. Una dintre tehnicile esențiale în acest proces este gestionarea eficientă a stresului. Aceasta poate include exerciții de respirație, meditație sau chiar yoga, care ajută la reducerea tensiunii și îmbunătățirea stării de bine psihice. De asemenea, stabilirea unor rutine zilnice ce includ activități de relaxare contribuie la restabilirea echilibrului mental.

Terapiile recomandate, precum terapia cognitiv-comportamentală, se dovedesc a fi eficiente în cazul persoanelor afectate de burnout. Aceste metode de terapie își propun să identifice și să schimbe tiparele de gândire negative, ajutând astfel indivizii să-și regăsească motivația și satisfacția în activitățile zilnice. Participarea la sesiuni de terapie de grup poate oferi nu doar suport emoțional, ci și oportunitatea de a împărtăși experiențe cu alte persoane care se confruntă cu probleme similare. Acest tip de interacțiune socială joacă un rol crucial în procesul de recuperare.

Subliniind importanța sprijinului social, este esențial ca persoanele afectate să își dezvolte rețele de suport care să includă familia, prietenii sau colegii. Aceste relații contribuie la crearea unui mediu favorabil recuperării, în care indivizii se simt ascultați și susținuți. Consilierea psihologică este o resursă disponibilă care poate oferi instrumentele necesare pentru a face față provocărilor emoționale. În plus, adoptarea unui stil de viață sănătos, ce include o alimentație echilibrată și exerciții fizice regulate, poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții și poate reduce incidența recidivelor de burnout.

$$$

 DE CE E MAI BINE SĂ TACI CÂND EȘTI PROST

O cercetare filosofică asupra tăcerii și a prostiei

Conceptul de tăcere, în raport cu prostia, a fost un subiect de interes pentru gânditorii din diferite epoci. Filosofii antici, cum ar fi Socrate, au subliniat importanța cunoașterii de sine.Socrate a afirmat că „singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”, evidențiind astfel valoarea umilinței intelectuale. Aceasta sugerează că, în fața ignoranței, tăcerea poate fi o reacție mai înțeleaptă decât exprimarea unui raționament greșit. Această atitudine ar putea corespunde ideii de „ignorance is bliss”, conform căreia neștiința poate aduce o formă de confort, liberând individul de presiunea de a ști sau de a înțelege anumite lucruri.

Filosofii moderni, în special cei din tradiția existențială, au extins discuția despre tăcerea ca o formă de înțelepciune. De exemplu, Friedrich Nietzsche a argumentat că tăcerea poate fi o cale de a evita atenția nedorită asupra inconsecvențelor proprii. Așadar, alegerea de a rămâne tăcut în fața unei opinii greșite sau a unei idei prost înțelese devine o dovadă de discernământ. Aceasta nu înseamnă că tăcerea este întotdeauna preferabilă, dar poate fi uneori o formă de protecție împotriva reproșurilor și a judecății sociale.

În plus, tăcerea influențează profund comunicarea și percepția socială. Persoanele care optează pentru a nu se pronunța pe o temă controversată pot fi considerate mai înțelepte sau mai contemplative, astfel creând un contrast față de cei care „vorbesc fără să știe”. Această dinamică pune accent pe rolul tăcerii în construirea identității sociale și a relațiilor interumane. Prin urmare, tăcerea nu este doar o absență de cuvinte, ci poate fi interpretată ca o formă activă de reflecție și discernământ.

ROLUL EMOȚIILOR

Aspecte psihanalitice ale tăcerii și impactul ei asupra individului

Tăcerea, din perspectivă psihanalitică, este adesea considerată un mecanism de apărare care poate proteja individul de expunerea la vulnerabilitate. În momente de confuzie sau nesiguranță, a alege să nu exprimi gândurile sau sentimentele poate preveni situații incomode sau conflicte interumane. Astfel, tăcerea devine un refugiu mental, permițând individului să se abțină de la exprimarea unei prostii sau a unei idei care ar putea să nu fie bine primite de ceilalți.

Din acest unghi, abținerea de la vorbire nu este doar o manifestare a timidității, ci poate fi văzută ca o strategie de supraviețuire psihologică. Prin evitarea exprimării gândurilor necorespunzătoare, oamenii reușesc să mențină un echilibru psihologic, reducând riscul de a fi judecați sau criticați. De asemenea, tăcerea poate contribui la o sănătate mentală mai bună, oferind persoanelor un spațiu pentru reflecție și autoanaliză, aspecte esențiale în procesul de dezvoltare personală.

În plus, tăcerea joacă un rol important în dinamica relațiilor interumane. Aceasta poate oferi un spațiu pentru asimilarea informațiilor, permițând indivizilor să reacționeze într-un mod mai ponderat și considerat. Un exemplu relevant este cel al comunicării în cadrul grupurilor, unde așteptarea înainte de a răspunde poate încuraja discuții mai profunde și mai relevante. Această practică nu numai că ajută la construcția unor relații mai solide, dar și promovează un mediu mai puțin conflictual și mai empatic.

Astfel, înțelegerea și utilizarea tăcerii ca o formă de apărare psihologică pot avea un impact semnificativ asupra bunăstării mentale a individului și asupra relațiilor sale, creând o bază pentru interacțiuni mai echilibrate și o viață interioară mai sănătoasă.

Într-o societate care premiază zgomotul și certitudinea, tăcerea e un act de elitism interior.

Iar dacă prostia nu poate fi evitată – căci toți o vizităm uneori – atunci măcar să o tratăm cu umor, curaj și puțin bun-simț.

Căci da, ne rămâne ceva:

Demnitatea de a nu confunda exprimarea cu valoarea.

Și tăcerea cu slăbiciunea.

Implicațiile medicale ale comunicării și tăcerii

Decizia de a nu vorbi într-o situație de inadecvare sau de lipsă de expertiză poate avea repercusiuni semnificative asupra sănătății psihologice. Tăcerea nu reprezintă întotdeauna o forma de slăbiciune, ci poate fi văzută ca un mecanism de apărare, ajutând individul să evite anxietatea și stresul asociat cu exprimarea unei opinii incorecte. În mediul medical, de exemplu, pacienții care aleg să asculte mai degrabă decât să vorbească în timpul consultațiilor pot beneficia de o înțelegere mai profundă a diagnosticului și a opțiunilor de tratament. Această abordare poate spori capacitatea de a reține informații și de a le integra în planul de îngrijire.

În mod similar, cercetările în domeniul psihologiei sugerează că tăcerea poate acționa ca un instrument terapeutic valoros. În cadrul terapiei prin cuvânt, psihologul îi încurajează pe pacienți să reflecteze profund înainte de a forma o reacție verbală. Această metodă nu doar că descoperă temerile și anxietățile interne, dar permite și dezvoltarea unei conștiințe de sine mai ridicate. Prin tolerarea unor momente de liniște, pacienții pot ajunge să își exploreze gândurile și emoțiile fără presiunea de a răspunde imediat, ceea ce poate conduce la clarificarea problemelor psihologice și la găsirea de soluții.

Mai mult, tăcerea contribuie la cultivarea îmbunătățirii relației terapeutice, deoarece permite terapeutului să asculte activ și să reacționeze la nevoile pacientului. Aceasta face ca procesul terapeutic să fie mai eficient, având un impact pozitiv asupra stării generale de sănătate mintală. Astfel, alegerea de a fi tăcut nu este lipsită de valoare, ci reflectă o strategie deliberată și conștientă, menită să promoveze învățarea, dezvoltarea personală și bunăstarea mentală.

CEARTA CA ALIAT

Conexiuni între tăcere, prostie și inteligență emoțională

Tăcerea este, adesea, percepută ca o formă de prostie sau lipsă de cunoaștere, însă această viziune este mult mai nuanțată. Cercetările sugerează că tăcerea poate fi un indiciu al unei inteligențe emoționale ridicate. Persoanele care aleg să rămână tăcute în anumite momente sunt adesea capabile să observe și să analizeze mai bine mediul social din jurul lor. Ele pot percepe emoțiile și intențiile altora, ceea ce le permite să răspundă mai eficient în diverse interacțiuni sociale.

Inteligența emoțională implică abilitatea de a recunoaște, înțelege și gestiona propriile emoții, dar și pe cele ale altora. Prin tăcere, o persoană are oportunitatea de a asculta activ. Aceasta este o competență esențială în formarea relațiilor interumane sănătoase și echilibrate. Cei care așteaptă să fie abordați înainte de a oferi puncte de vedere sau opinii pot evita conflicte inutile și pot promova în schimb dialoguri constructive.

În plus, tăcerea poate să contribuie la dezvoltarea abilităților de empatie, deoarece permite individului să se concentreze asupra emoțiilor și reacțiilor celorlalți. Este un mecanism prin care se poate evalua impactul propriilor cuvinte și acțiuni asupra celor din jur. Din această perspectiva, tăcerea devine un instrument valoros în formularea unor răspunsuri mai adaptate și nuanțate. Prin cultivarea acestui tip de autocontrol, o persoană poate îmbunătăți considerabil capacitățile de comunicare, ceea ce, în final, se traduce într-o mai mare eficiență socială și emoțională. În concluzie, tăcerea are un rol esențial în contextul inteligenței emoționale, demonstrând că a nu vorbi poate fi mai benefic decât s-ar putea considera la prima vedere.

Dacă nu putem tăcea când suntem proști… ce ne mai rămâne de făcut?

Psihologul ar zâmbi cu înțelegere și ar spune: nu e o întrebare nouă. Dar e pusă bine.

Pentru că adevărul e simplu și inconfortabil: inteligența nu strălucește doar prin ce spune, ci mai ales prin ceea ce alege să nu spună.

Din păcate, prostia are o voce puternică și o urgență personală de a se exprima.

Nu are dubii, nu are ezitări, nu are pauze. E convingătoare pentru că e sigură.

Și, de cele mai multe ori, nu știe că e prostie. Știe doar că „trebuie să spun ceva”.

Dacă nu putem tăcea când ar trebui, ce ne mai rămâne?

Autoironia. E primul semn că ai înțeles. Dacă poți râde de cât de serios te iei uneori, deja te-ai salvat pe jumătate.

Întrebarea. Pune o întrebare în loc să dai un răspuns. Cine întreabă cu onestitate nu pare prost. Doar curios.

Ascultarea. Într-o lume în care toți vor să vorbească, cel care știe să tacă și să asculte capătă, paradoxal, autoritate.

Recunoașterea. Să spui: „nu știu, dar mi-ar plăcea să înțeleg” e un act de grație. Și o dovadă de inteligență.

$$$

 ETERIA ȘI ROMÂNII

Eteria sau „Societatea prietenilor” era o societate secretă, înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci: Nicolae Scufas din Arta, Atanasie Tsacalof din Ianina şi Emanoil Xanthos din Patmos. Scopul, ca şi naţionalitatea primilor membri ai societăţii, era la început pur grecesc: izbăvirea neamului grec şi eliberarea lui. Dar pentru a câştiga sprijinul celorlalte popoare supuse Porţii, societatea şi-a lărgit programul, propunându-şi să realizeze unirea armată a tuturor creştinilor din Turcia europeană.

Nu a fost o întâmplare că Eteria a luat fiinţă pe teritoriul Rusiei, în marele port al Mării Negre, unde se întâlneau interesele ruseşti şi greceşti şi nici faptul că, în primii ani de la înfiinţare, până la 1818, ea nu a făcut aderenţi decât printre grecii stabiliţi în Rusia, ca negustori sau refugiaţi. Printre grecii, foarte numeroşi, din Imperiul Habsburgic, puţini au aderat la Eterie, iar masele rurale din teritoriile locuite de greci ale Imperiului Otoman nici nu auziseră de aceasta când insurecţia a izbucnit.

Rostul Eteriei era să dea unei elite de greci, stăpâniţi de acelaşi sentiment, dar împrăştiaţi în locuri deosebite şi supuşi unor guverne străine, o organizare comună, condusă de o ierarhie bine stabilită şi capabilă să pună masele în mişcare la cel dintâi semnal al şefului suprem[1].

În urma refuzului lui Capodistria de a fi conducătorul mişcării greceşti, Emanoil Xanthos s-a adresat atunci lui Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn al Ţării Româneşti. Prin calitatea sa de general în armata rusă şi de aghiotant al ţarului, Alexandru Ipsilanti permitea Eteriei să întreţină credinţa în sprijinul Rusiei; prin legăturile sale de rudenie cu cele mai însemnate familii din Fanar şi din Principate, el aducea considerabile mijloace de propagandă. Trecerea conducerii în mâinile sale a produs efecte imediate asupra vieţii interne a Eteriei. După ce a primit de la Xanthos corespondenţa, actele şi socotelile Eteriei şi , la 20 aprilie 1820 a fost proclamat epitrop general al conducerii, Alexandru Ipsilanti a vizitat eforiile din diferitele oraşe ale Rusiei şi a luat contact cu fruntaşii Eteriei. Înainte de pasul decisiv, Ipsilanti a luat principalilor săi colaboratori jurământul de credinţă şi a numit pe Iordache Olimpiotul comandantul gărzii domneşti de la Bucureşti.

În Moldova, Alexandru Ipsilanti a izbutit să câştige pentru cauza organizaţiei greceşti şi pe domnul Mihai Şuţu. Prin aceasta, eteriştii s-au asigurat de toate resursele Moldovei şi de o bază largă pentru pregătirea revoluţiei. Din momentul în care Mihai Şuţu a intrat în Eterie, el a pus practic la dispoziţia lui Ipsilanti toată averea sa şi toate resursele Moldovei.

Insurecţiunea de la 1821 s-a produs în cadrul luptei de emancipare a popoarelor creştine din Turcia europeană. Această teză plasa problema revoluţiei române în cadrul istoriei popoarelor creştine din Turcia europeană, în care îşi găsea dimensiunile adevărate şi semnificaţia reală. Acest cadru îi definea şi obiectivul care era cucerirea independenţei politice şi economice. Acest program corespundea aspiraţiilor tuturor claselor sociale, fiindcă dominaţia otomană stăvilea dezvoltarea tuturor forţelor „vii” ale acestor popoare. Chiar şi marea boierime şi clerul înalt care au împărtăşit împreună cu domnii şi cu turcii din beneficiile regimului fanariot, au aderat la Eterie, deoarece cucerirea independenţei le deschidea noi perspective de progres material şi politic şi pentru că victoria le părea asigurată din moment ce conducătorii Eteriei garantau că Alexandru Ipsilanti, epitropul general al acesteia, va veni urmat de o puternică armată rusă, în stare nu numai să împiedice pe turci să calce teritoriul ţării noastre, ci chiar să-i alunge din Europa.

Veniamin Costache

“În noaptea de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti, însoţit de doi fraţi trece Prutul pe la vama Sculeni şi înconjurat de vreo 200 de arnăuţi sosea la Iaşi.” (Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. vol IV, nr 67).

Pe 27 februarie 1821 în prezenţa eteriştilor şi a simpatizanţilor greci şi români, Veniamin Costache, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a sfinţit drapelul Eteriei şi a binecuvîntat pe şeful acesteia, prinţul Alexandru Ipsilanti, dînd prin aceasta semnalul luptelor pentru cauza sfântă a Libertăţii Greciei în cadrul mişcărilor de eliberare a popoarelor din Balcani.

“Revoluţia pentru eliberarea pământului Greciei, îşi are începutul în Iaşi. Aşa susţinea şi contemporanul ei, Costache Negruzzi, în vestita sa scrisoare a VII-a (Calipso) publicată prin 1857 şi dau mărturie două plăci de marmură, bătute în pereţii Sălii Gotice din ograda Trei Ierarhilor.

Tudor Vladimirescu

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a început în cadrul Eteriei şi al revoluţiei greceşti. Dar răsunetul pe care l-a produs în toate clasele româneşti se explică prin situaţia în care se aflau ţările române, prin structura lor economică, socială şi politică, prin poziţia lor în cadrul Imperiului otoman şi prin raporturile lor cu celelalte popoare din Peninsula Balcanică.

O analiză atentă a sfârşitului mişcării din Ţara Românească va distinge totdeauna, ca pe două faţete deosebite ale realităţii, faptul ivirii unor neînţelegeri între comandantul pandurilor şi armata sa, de faptul, cu totul diferit, al ascuţirii contradicţiei dintre revoluţia românească şi Eterie. Eteriştii l-au suprimat pe Tudor Vladimirescu, neputându-l îndupleca să coopereze cu ei. Aceasta nu înseamnă că Adunarea norodului, înşelată de şefii eterişti, după cum recunoaşte şi Cioranu[2], dorea unirea cu ei şi că ea dezaproba poziţia politică neutrală adoptată de Tudor la Goleşti faţă de războiul dintre turci şi eterişti.

Politica externă a lui Vladimirescu a fost una clar diferită de cea a Eteriei: el nu a urmărit să provoace învrăjbirea celor două imperii, rus şi turc, căci câmpul de război era pe teritoriul românesc, ci s-a străduit să convingă atât Poarta, cât şi Curtea ţaristă a recunoaşte vechile drepturi ale Principatelor, pierdute din cauza guvernării fanariote, Ţările Române în concepţia sa trebuind să aibă o cârmuie românească.

Un adevărat rechizitoriu al expediţiei eteriste din Principate şi în special al comandantului ei suprem se găseşte într-o cronică greacă scrisă chiar în 1821 de un anonim care a luat parte la această campanie[3].

Temeinic informat, autorul are în plus calitatea că nu poate fi bănuit, sub nici o formă, de ostilitate faţă de Eterie şi faţă de obiectivele ei. Fără a fi apărătorul cauzei româneşti, el prezintă întreaga expediţie ca pe o eroare enormă, pentru care poartă răspunderea în primul rând şeful Eteriei. Acesta, odată pornit la acţiune, cu sau fără sprijinul ţarului, ar fi trebuit să traverseze rapid teritoriul Principatelor, potrivit proclamaţiilor sale şi să treacă Dunărea pentru a lupta împotriva turcilor, care nu erau pregătiţi a susţine un război în aceste părţi. În loc să facă aceasta, Ipsilanti s-a dovedit un „nechemat” pentru misiunea pe care şi-a asumat-o, preferând să fie jefuitorul Principatelor şi să compromită cauza revoluţiei greceşti.

Din însemnările memorialiştilor desprindem indicaţia de a considera în spirit dialectic activitatea Eteriei: în ciuda bunei lor intenţii de a lupta pentru eliberarea Greciei, conduita eteriştilor faţă de poporul român a fost cu totul negativă. Împrejurarea se explică prin aceea că acţiunea eteristă din Principate a fost condusă de fanarioţi sau de slujitori ai regimului fanariot printre care Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Iacovachi Rizo Nerulos, Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, A. Pini, C. Samurcaş, etc.

Practic, într-un anumit sens , revoluţia de la 1821 şi mişcarea eteristă au determinat două din implicaţiile care fuseseră întrevăzute în planurile strategice iniţiale: intervenţia Rusiei şi internaţionalizarea problemelor greacă şi română. Acţiunea lui Ipsilanti în Principate, în dezacord cu planurile iniţiale ale Eteriei, a servit doar interesele revoluţiei greceşti prejudiciind grav pe cele ale românilor.

[1] Andrei Oţetea, Documente.Răscoala din 1821, II, p. 330.

[2] Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Librăriile „Cartea Românească”, Bucureşti, 1921, p. 297.

[3] Expediţia din 1821 a lui Ipsilanti în Principatele Dunărene, în Documente. Răscoala din 1821, coordonator Andrei Oţetea, IV, p. 241-273.

Sursa: http://foaienationala.ro/eteria-si-romanii.html

$$$

 ANAIS NIN – SCRISOARE DE DESPĂRȚIRE CĂTRE C.L. (LANNY BALDWIN)

Ea: scriitoare americană de origine franceză, născută din tată spaniol și mamă daneză (câte gene vor fi lăsat în structura ei interioară aceste obârșii!) e celebră pentru jurnalele intime pe care a început să le scrie de la 11 ani și a continuat să le scrie timp de 45 de ani.

Tentația de a-și înțelege tatăl, un viveur care își părăsește familia pentru a se căsători cu o femeie bogată și extraordinar de atractivă, îi provoacă o aplecare precoce către psihanaliză, intrând în lumea boemei pariziene, alături de nume mari din elita vremii.

„Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia”, scrie Anaïs Nin, care nu va pierde nicio ocazie de a-și căuta și găsi fericirea: printre formele ei cele mai notabile, scriitorul Henry Miller (care îi datorează cariera), psihanalistul Otto Rank, și alții cu care compensează meandrele fastidioase ale unei căsătorii timpurii, devenite plictisitoare (dar rezistente, în pofida tuturor aventurilor ei).

El: C.L. (Lanny) Baldwin, om de afaceri, poet obscur, pe care îl ajută să își publice un volum, semnându-i prefața. Ajunge cunoscut prin intermediul scrierilor ei, în special cele din “L’homme Fatal”. Ironic.

Scrisoarea de despărțire semnată de Anaïs Nin: 

„Bietul meu Lanny, cum poți fi atât de orb! O femeie este geloasă doar atunci când nu are nimic, așa că, gândește-te, la ce aș fi geloasă eu, care sunt cea mai iubită dintre femei? Am renunțat la tine, după cum știi, și asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, în seara în care ai plâns – am acceptat totuși să continui prietenia până când aveai să găsești răspunsurile la întrebările care te frământau – iar atunci când s-a întâmplat, m-am retras din viața ta pentru simplu motiv că nu am timp de relații care nu îmi folosesc la nimic. 

Ziua în care am descoperit partea inertă din tine a pus capăt oricărei iluzii că ai putea vreodată să aparții lumii mele, chiar dacă ți-ai dorit mult acest lucru. Lumea aceasta e construită din pasiune, iar acest sentiment este esențial spiritului creator, care, iată, a făcut din Henry [Miller] un mare scriitor și i-a inspirat pe ceilalți tineri pe care tu ești gelos să scrie cărți, să producă filme, poezii, picturi, să compună muzică.

Eu n-am nevoie să conving pe cineva să mă iubească, pentru că sunt copleșită de iubire, mă scald în ea. Nici o prietenie călduță cum e a nostră nu mă interesează, pentru că am puterea pe care mi- dă fericirea de a mă ști iubită. În toată efervescența acestei lumi, relația noastră a fost asemenea unei ieșiri cu un preot, iar diferența de intensitate s-a simțit îngrozitor. Așa că am așteptat momentul oportun să pun capăt, nevrând să te fac să te simți abandonat.

Cred însă că ar fi trebuit să mă cunoști mai bine, astfel încât să nu trăiești cu impresia greșită că aș putea fi geloasă pe biata americancă, din moment ce încă de la început te-a pierdut de atâtea ori în favoarea mea.

Orgoliul femeii care a știut exact măsura contribuției ei în cadrul relației, o doză de cinism abia mascată față de incapacitatea bărbatului de a răspunde cu acceași măsură, intuiția ratării acestei relații nepotrivite cu standardele ei și abilitatea de a face primul pas, eleganța revelării faptelor atât cât să nu devină ofensatorii, sinceritatea și detașarea cu care a expus faptele, astfel încât adevărul să fie departe de orice echivoc. Avem foarte multe de învățat de la ea, dar fiecare atât cât poate, nu-i așa?

$$$

 CE ÎNSEAMNĂ POLITICA

Politica în societate

Politica poate fi definită ca un sistem de procese și structurii prin care se organizează și se administrează societatea, cu scopul de a gestiona relațiile dintre indivizi și grupuri. În esență, politica este despre putere, autoritate și influență. Aceste concepte sunt fundamentale în înțelegerea modului în care deciziile sunt luate și implementate, precum și a impactului acestora asupra comunităților. Politica își propune să stabilească reguli și norme care să ghideze comportamentul cetățenilor și să asigure funcționarea armonioasă a societății.

Un aspect deosebit de important al politicii este că aceasta influențează aproape fiecare aspect al vieții cotidiene. De la taxele pe care le plătim și serviciile publice pe care le primim, până la drepturile și libertățile noastre fundamentale, politica are un impact direct asupra vieții fiecărui individ. În acest sens, implicarea activă a cetățenilor în procesul politic devine esențială. Participarea în alegeri, militarea pentru drepturi și implicarea în discuții publice sunt toate forme prin care indivizii pot influența direcția politicii și pot contribui la binele comun.

De asemenea, politicile publice exacte și transparente sunt necesare pentru dezvoltarea unei societăți echitabile. O astfel de structură Politică permite soluționarea problemelor sociale și economice, asigurând astfel un mediu favorabil pentru creștere și prosperitate. Importanța educației politice nu poate fi subestimată, deoarece promovează o înțelegere mai profundă a chestiunilor sociale, economice și globale, facilitând astfel implicarea informată a cetățenilor în dinamica politică.

Istoria politicii: de la democrațiile antice la politicile moderne

Politica, în esența sa, reprezintă un ansamblu complex de decizii, puteri și interacțiuni sociale, având rădăcini adânci în istoria umanității. De la democrațiile antice ale Greciei, cum ar fi democrația ateniană, care a pus bazele participării cetățenilor la procesul decizional, până la politicile moderne, traiectoria acestei discipline a fost extrem de dinamică. În Atena, cetățenii aveau dreptul să participe activ în adunările publice, ceea ce aducea un sentiment de apartenență și de responsabilitate civică.

De-a lungul secolelor, politica a evoluat considerabil, aducând cu sine ideologii și forme de guvernare diverse. Un moment crucial în istoria politică a fost Revoluția Industrială, care a transformat structurile economice și sociale, generând un accent pe capitalism și muncă industrială. Această schimbare a dus la o competiție intensă pentru puterea politică, redefinind în același timp relațiile dintre clase sociale. În paralel, apariția unor noi ideologii, precum socialismul și liberalismul, a contribuit la diversificarea peisajului politic global.

Secolul XX a fost marcat de două războaie mondiale, care au avut un impact devastator asupra societății și politicii. Aceste conflicte au schimbat radical harta politică a Europei și au dus la crearea unor organizații internaționale menite să asigure pacea și stabilitatea. Războiul Rece a adâncit diviziunile ideologice, provocând o rivalitate intensă între blocul capitalist și cel comunist, influențând în mare măsură politicile externe și interne ale multor națiuni.

Astăzi, structurile politice contemporane continuă să fie influențate de aceste evenimente istorice, iar studiul evoluției politicii este esențial pentru a înțelege contextul global actual. Aceasta ne oferă o bază solidă pentru a analiza cum deciziile din trecut modelează politica modernă și cum se formează relațiile internaționale.

️ Winston Churchill

„Democrația este cea mai rea formă de guvernământ – cu excepția tuturor celorlalte care au fost încercate.”

️ Abraham Lincoln

„Guvernarea poporului, de către popor, pentru popor, nu va pieri de pe acest pământ.”

️ Theodore Roosevelt

„Un mare politician este cel care se poate uita în viitor și spune ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare și anul viitor. Și apoi să explice de ce nu s-a întâmplat.”

️ Charles de Gaulle

„Politica este o chestiune prea serioasă pentru a fi lăsată doar pe mâna politicienilor.”

️ Margaret Thatcher

„Dacă vrei ca un lucru să fie spus, cere-i unui bărbat. Dacă vrei ca un lucru să fie făcut, cere-i unei femei.”

️ Barack Obama

„Schimbarea nu va veni dacă așteptăm o altă persoană sau un alt timp. Noi suntem cei pe care îi așteptăm. Noi suntem schimbarea.”

️ John F. Kennedy

„Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țara ta.”

️ Niccolò Machiavelli (nu a fost politician, dar a fost influent în gândirea politică)

„Scopul scuză mijloacele.”

(Citat adesea atribuit eronat – dar reflectă gândirea din Principele)

Cei mai mari oameni politici ai lumii

Istoria politică mondială este marcată de personalități remarcabile, fiecare dintre acestea având un impact semnificativ asupra cursului evenimentelor globale. Winston Churchill, de exemplu, este recunoscut ca unul dintre cei mai influenți lideri din secolul XX. Prim-ministrul britanic a condus Regatul Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, promovând valori precum curajul și unitatea. Churchill a fost un orator talentat, iar discursurile sale au inspirat generații întregi să lupte împotriva tiraniei naziste, lăsând o moștenire puternică asupra lumii politice.

Nelson Mandela este o altă figură proeminentă, cunoscut pentru lupta sa împotriva apartheid-ului în Sudafrica. După 27 de ani de închisoare, el a devenit primul președinte de culoare al țării, promovând reconcilierea și egalitatea. Moștenirea sa nu se bazează doar pe triumful său personal, ci și pe valorile universale ale libertății și justiției pe care le-a susținut, influențând mișcările pentru drepturile omului din întreaga lume.

Mahatma Gandhi, lider al mișcării de independență a Indiei, a fost un alt think tank al politicii globale. Prin adoptarea strategiilor de non-violență și disobediență civică, el a demonstrat puterea acțiunii pacifiste în fața opresiunii coloniale britanice. Valorile sale de modestie, sacrificiu și adevăr au inspirat nu doar națiunea indiană, ci și lideri precum Martin Luther King Jr. și Nelson Mandela, extinzând influența sa la nivel global.

În adâncirea analizei acestor oameni politici, se pot descoperi și controversele care i-au înconjurat. Fie că este vorba despre criticile aduse stilului autoritar al lui Churchill, deciziile discutabile ale lui Mandela în timpul regimului de tranziție, sau metodele neconvenționale utilizate de Gandhi, fiecare dintre acești lideri a provocat dezbateri intense cu privire la moralitatea și eficiența politicii lor. Această complexitate face ca studiul lor să fie esențial în înțelegerea politicii adevărate și a impactului acestora asupra lumii contemporane.

Politica în prezent: provocări și perspective pentru viitor

În contextul politic actual, lumea se confruntă cu o serie de provocări globale semnificative care necesită o reacție coordonată și eficientă din partea liderilor și a instituțiilor. Schimbările climatice reprezintă o amenințare fără precedent, afectând nu doar mediul, ci și economia și societatea. De asemenea, inegalitatea economică a crescut considerabil în ultimele decenii, generând tensiuni sociale și politici populiste în diverse colțuri ale lumii. Această situație complicată este adesea un catalizator pentru migrarea forțată a persoanelor, ceea ce poate duce la crize umanitare și conflicte între națiuni.

În acest climat, asistăm la emergența unor noi tendințe politice. Populismul a câștigat teren, adesea alimentat de frustrare și neîncredere în instituțiile tradiționale. Liderii populistici se folosesc de retorica împăcării, promițând soluții simple pentru probleme complexe, dar adesea ignorând realitățile profunde ale acestei schimbări. În paralel, activiștii pentru justiție socială au crescut în influență, mobilizând comunități în sprijinul cauzelor de egalitate și de drepturile omului. Această dinamică generează un peisaj politic în continuă schimbare, în care viitorul democrației este din ce în ce mai contestat.

Privind înainte, este crucial să ne întrebăm ce scenarii sunt posibile pentru politica globală de mâine. Este esențial ca tinerii să se implice mai activ în procesele democratice, iar acest lucru poate duce la o revigorare a angajamentului civic. În mod similar, integrarea tehnologiei și a comunicării digitale în politică poate oferi noi modalități de implicare a cetățenilor și de transparență a proceselor decizionale. Așadar, în fața provocărilor globale, adaptabilitatea și inovația vor fi cheie în modelarea unei politici care să răspundă nevoilor actuale și viitoare ale societății.