$$$

 ANTON VAN LEEUWENHOEK

Antoni van Leeuwenhoek (1632-1723) a fost cel mai important microscopist al Revoluției Științifice . Olandezul a realizat peste 500 de microscoape, multe cu o mărire mult superioară modelelor contemporane. Printre descoperirile sale se numără bacteriile, protozoarele, globulele roșii, spermatozoizii și modul în care se reproduc insectele și paraziții minusculi.

Tinereţe

În mod neobișnuit pentru unul dintre cei mai proeminenți oameni de știință ai secolului al XVII-lea, Antonie van Leeuwenhoek nu aparținea claselor superioare. S-a născut în Delft, în Olanda, într-o familie din clasa mijlocie inferioară, pe 24 octombrie 1632. Familia lui Antonie era formată din berari, iar el nu a avut ocazia să studieze la universitate sau să învețe latină sau franceză, cele două limbi principale de comunicare științifică la acea vreme. Aceste handicapuri erau serioase, mai ales în ceea ce privește finanțele, deoarece majoritatea oamenilor de știință aveau mijloace independente pentru a-și finanța cercetările adesea costisitoare. Leeuwenhoek a fost obligat să-și finanțeze cercetările în domeniul microscopiei lucrând atât ca negustor de stofe (se instruise în această profesie la Amsterdam), cât și ca funcționar municipal minor în Delft. În mod semnificativ, poate, pentru realizările sale viitoare, în munca sa de inspectare a țesăturilor, a folosit lupe.

Microscoapele lui Leeuwenhoek

În al doilea deceniu al secolului al XVII-lea, microscopul a urmat rapid telescopul ca unul dintre cele mai importante instrumente ale Revoluției Științifice. O lume complet nouă în miniatură s-a deschis oamenilor de știință. Anatomistii, entomologii și botaniștii au fost deosebit de dornici să folosească această nouă invenție pentru a-și aprofunda înțelegerea lumii naturale. Viața la microscop a devenit brusc de neimaginat mai complicată și mai complexă.

Microscopul cu bile al lui Leeuwenhoek era capabil de o mărire extrem de impresionantă de 270 de ori.

Se pare că Leeuwenhoek a fabricat primele microscoape la începutul anilor 1670. Este posibil să fi devenit interesat de acest subiect în urma succesului răsunător al lucrării „Micrographia” , o carte bogat ilustrată de Robert Hooke (1635-1703) despre minunile care puteau fi observate pe o lamă microscopică. Cu siguranță, investigațiile lui Leeuwenhoek par să urmeze ordinea cărții lui Hooke, ceea ce sugerează că acesta avea propriul exemplar.

Un microscop fabricat de Leeuwenhoek este menționat într-o scrisoare din 1673 între doi oameni de știință renumiți, Reinier de Graaf și Henry Oldenburg. Leeuwenhoek a fabricat peste 500 de microscoape de-a lungul carierei sale, șlefuindu-și propriile lentile de sticlă. El a inventat un microscop mic și frumos simplu, care folosea, în loc de lentila obișnuită de sticlă, o mică bilă de sticlă fixată între două plăci metalice . Microscopul cu bile al lui Leeuwenhoek era capabil de o mărire impresionantă de 270 de ori. Leeuwenhoek a adăugat o scală de măsurare la mini-microscopul său, iar acest lucru a permis o comparație mai precisă a imaginilor și specimenelor. Într-o epocă în care partajarea datelor științifice devenea primordială, el a conceput și o modalitate pentru alți microscopiști de a compara scara folosind o măsurătoare de bază, cum ar fi grosimea unui fir de păr uman sau a unui fir de nisip. În acest fel, microscopiștii din alte părți puteau înțelege mai bine munca celuilalt.

Descoperirile lui Leeuwenhoek

Departe de a fi un simplu tehnician, Leeuwenhoek și-a folosit cu succes microscoapele și a făcut câteva descoperiri importante în acest domeniu de cercetare încă nou. „Printre contribuțiile sale se numără descoperirea globulelor roșii, a circulației sângelui prin capilare, a existenței protozoarelor și a naturii spermatozoizilor masculini” (Burns, 166). De asemenea, a descoperit bacterii, pe care le-a numit „animalcule”, observate în lucruri precum probele prelevate din intestinele animalelor. O altă descoperire a fost aceea că insectele minuscule, invizibile cu ochiul liber, se reproduceau exact ca formele de viață mai mari și nu printr-un fel de reacție spontană, așa cum se credea pe atunci.

Leeuwenhoek era deosebit, deoarece era interesat să vizualizeze aproape orice la microscoapele sale, așa cum este rezumat aici de istoricul W. E. Burns:

Le-a cerut vecinilor săi obiecte de examinat, cum ar fi tunsori de păr sau probe de sânge; a obținut de la afacerile locale obiecte precum cereale infestate și bucăți de animale măcelărite; și s-a dus la docuri pentru a preleva mostre din gama largă de bunuri disponibile acolo, cum ar fi piei de balenă. Nici Leeuwenhoek nu a fost reticent în a-și pune porțiuni din propriul corp sub lentilă, publicând rezultatele examinării microscopice a tartrului de pe dinți în 1683... și detaliind analiza unei substanțe găsite între degetele de la picioare ale lui Leeuwenhoek după ce își lăsase ciorapii purtați timp de două săptămâni.

(166)

Un exemplu al curiozității nepotolite a lui Leeuwenhoek și al dorinței sale de a-i folosi pe oamenii din jurul său a fost acela că a investigat cauza afecțiunii comune a gutei. Cunoștea un pacient care suferea de simptomul nefericit al unei substanțe asemănătoare cretei, excretate prin două orificii din articulațiile sale, una din călcâi și cealaltă din cot. Leeuwenhoek a rezumat ce s-a întâmplat apoi într-o scrisoare:

L-am rugat să-mi dea puțină cretă din cea pe care mi-a acordat-o de bunăvoie... Am observat materia solidă care, pentru ochiul nostru, seamănă cu creta și am văzut, spre marea mea uimire, că mă înșelam, căci nu consta decât din particule mici, lungi și transparente, multe ascuțite la ambele capete.

(Jardine, 299)

Aceste particule pe care Leeuwenhoek le-a observat, știm acum că sunt depozite de urat de sodiu cauzate de un exces de acid uric în sânge.

Într-o altă scrisoare, Leeuwenhoek oferă următoarea descriere a modului în care a descoperit protozoarele, întâmplător, în întregime, deoarece olandezul încerca de fapt să „descopere cauza gustului iute al piperului pe limba noastră” (Jardine, 94):

Am pus cam o treime de uncie de piper întreg în apă, punându-l în biroul meu, cu unicul scop ca, în acest fel, piperul, fiind înmuiat, să pot observa mai bine ceea ce îmi propuneam. După ce acest piper a stat trei săptămâni în apă, în care adăugasem de două ori puțină apă ca zăpada [cea mai pură apă disponibilă] (cealaltă apă fiind expirată), l-am privit pe 24 aprilie 1676 și am observat, spre marea mea uimire, un număr incredibil de animale foarte mici, de diverse feluri.

(Jardine, 92)

Teoria vieții a lui Leeuwenhoek

Descoperirea spermatozoizilor de către Leeuwenhoek în jurul anului 1677 l-a determinat să formuleze o teorie a ciclului de reproducere. Oamenii de știință erau încă împărțiți cu privire la modul exact în care se creează viața nouă, în special la oameni. În mod tradițional, masculul era considerat mai important în reproducere, o opinie susținută de masculi pentru a-și susține propriile idei că ar trebui să fie mai importanți. Cu toate acestea, până în secolul al XVII-lea, devenise clar că majoritatea vieții noi provenea dintr-un ovul produs de femelă, de un fel sau altul, așa că teoria predominantă era „ovismul”, adică caracteristicile esențiale ale noii forme de viață erau toate prezente într-un ovul care aștepta fertilizarea. Leeuwenhoek a propus opusul, deoarece credea că spermatozoizii și nu ovulul conțineau caracteristici precum sufletul formei de viață. El „a dezvoltat o teorie preformaționistă în care noile creaturi sunt elaborate în sperma masculului (guvernată de sufletul animal al tatălui) înainte de concepție și ulterior cresc în pântecele mamei cu nutrienții furnizați de ovul” (Henry, 83).

Teoria lui Leeuwenhoek nu a fost acceptată pe scară largă și chiar a intrat în bucluc pentru că a discutat în public astfel de chestiuni intime (unii se întrebau, de asemenea, de unde și cum își luase specimenele). Cu toate acestea, descoperirea spermatozoizilor și a altor substanțe necunoscute anterior de către Leeuwenhoek a fost un exemplu al modului în care, în Revoluția Științifică, astfel de descoperiri erau flăcări folosite pentru a testa și purifica teoriile explicative existente sau pentru a le distruge sau pentru a crea altele complet noi.

Recunoaștere internațională

Leeuwenhoek era conștient că, pentru a face descoperirile sale mai cunoscute și utile comunității științifice, trebuia să le surprindă în desene. Leeuwenhoek a angajat desenatori locali pentru a crea imagini precise ale ceea ce văzuse la microscoapele sale. A trimis aproape toate rezultatele cercetărilor sale, inclusiv ilustrațiile special comandate, la Royal Society din Londra. Istoricul L. Jardine explică abordarea microscopistului:

Nu se prefăcea a fi expert în nimic altceva decât în manipularea microscoapelor sale; își prezenta observațiile ca date brute, sub formă de jurnal zilnic, „pentru ca acestea să fie mai bine recunoscute în Anglia și în alte părți”. „Vă rog pe dumneavoastră și pe domnii sub ochii cărora se întâmplă acest lucru să țineți cont de faptul că observațiile și opiniile mele sunt doar rezultatul propriului meu impuls și al curiozității”, a explicat el, cu o umilință studiată.

(90)

Sute dintre aceste lucrări au fost apoi traduse din originalele olandeze și publicate în revista neoficială a societății, Philosophical Transactions, între 1673 și 1723. Multe dintre scrisorile lui Leeuwenhoek către societate au fost ulterior publicate și în volume complete. În 1680, Leeuwenhoek a fost invitat să devină membru al societății. Leeuwenhoek a fost, de asemenea, un colaborator de lungă durată la revista olandeză De Boekzaal van Europe .

Leeuwenhoek a devenit atât de priceput în pregătirea și observarea specimenelor pe lame microscopice încât era mult înaintea majorității colegilor săi oameni de știință în ceea ce făcea posibil să se vadă la mărire mare. Într-adevăr, mărirea și claritatea erau atât de mari încât niciun alt microscopist nu putea reproduce ceea ce vedea el, așa că unii se îndoiau că Leeuwenhoek văzuse vreodată astfel de lucruri. Cu siguranță exista un oarecare mister implicat, deoarece Leeuwenhoek a refuzat să dezvăluie cum își ilumina specimenele, o necesitate pentru a putea vedea orice clar la mărire mare. În cele din urmă, alți oameni de știință precum Hooke au ajuns din urmă și au dovedit că Leeuwenhoek vedea într-adevăr lucruri nemaivăzute până atunci.

Munca olandezului a devenit atât de cunoscută încât a putut să-și ofere casa din Delft ca un fel de muzeu deschis, unde publicul putea vizita și vedea lamele pregătite în numeroasele microscoape pe care le instalase. Monarhi au vizitat țara, inclusiv Iacob al II-lea al Angliei (domnit între 1685 și 1688) și Petru cel Mare al Rusiei (1682-1721), la fel ca și oameni de știință eminenți precum Christiaan Huygens (1629-1695), inventatorul ceasului cu pendul.

Antonie van Leeuwenhoek a murit la Delft pe 26 august 1723, la înaintata vârstă de 90 de ani. Supraviețuise a două soții și avusese un singur copil. El le-a arătat altor oameni de știință calea de urmat și și-a creat o specializare în noi domenii de cercetare, cum ar fi protozoologia și bacteriologia. Microscopul, întotdeauna dificil de utilizat chiar și în mâini pricepute, a căzut în dizgrație în secolul al XVIII-lea, dar a revenit în secolul următor, în special în domeniul medicinei , când deficiențele tehnice ale lentilelor, luminilor și pregătirii lamelor au fost mult îmbunătățite. Leeuwenhoek a făcut mult, așadar, pentru a se asigura că acest instrument a devenit un instrument vital în știința modernă .

$$$

 CONCILIUL DE LA TRENTO

Conciliul de la Trento (1545-1563) a fost o întâlnire a clericilor catolici convocată de Papa Paul al III-lea (care a servit între 1534 și 1549) ca răspuns la Reforma protestantă . În trei sesiuni separate, conciliul a reafirmat autoritatea Bisericii Catolice, a codificat scriptura, a reformat abuzurile și a condamnat teologia protestantă, stabilind viziunea și obiectivele Contrareformei catolice .

Contrareforma (cunoscută și sub numele de Reforma Catolică, 1545 - cca. 1700), care a fost lansată pentru a afirma viziunea Bisericii asupra creștinismului și abuzurilor reformei, se înțelege că a început cu Conciliul de la Trento, convocat pentru a aborda aceste probleme. Inițial, întâlnirea trebuia să fie ecumenică, implicând atât clerul protestant, cât și pe cel catolic, și era programată pentru 1537, dar războiul și diverse dezacorduri au amânat conciliul până în 1545, moment în care clerul catolic votase pentru a le refuza protestanților dreptul de a vota asupra oricăror decizii sau decrete. Deși protestanții au fost invitați, niciunul nu a participat. Mulți clerici catolici din Franța și Germania au refuzat, de asemenea, să participe din diverse motive, inclusiv dificultatea deplasării la locul respectiv din nordul Italiei .

Deși Conciliul de la Trento a fost uneori caracterizat ca o singură întâlnire excesiv de lungă, acesta s-a întrunit doar trei sesiuni (constând dintr-un total de 25 de întâlniri propriu-zise) între 1545-1563:

-Prima sesiune: 1545-1549

-A doua sesiune: 1551-1552

-A treia sesiune: 1562-1563

Prima și a doua sesiune au fost prorogate (întrerupte fără dizolvarea unui corp de delegați), așadar datele conciliului sunt date ca fiind 1545-1563, deoarece aceasta este durata sesiunilor sale oficiale. Delegații nu s-au întâlnit însă în mod regulat timp de 18 ani, iar mulți dintre cei care au participat la prima sesiune au fost diferiți de cei de la ultima. Rezultatul a fost o serie de decrete care reformau abuzurile din cadrul Bisericii, condamnau Reforma Protestantă și teologia protestantă, afirmau adevărurile Bisericii Catolice și autoritatea sa spirituală și codificau scriptura.

Context și necesitate

Reforma protestantă a început în teritoriile germanice ale Sfântului Imperiu Roman în 1517, odată cu cele 95 de teze ale lui Martin Luther . Martin Luther (l. 1483-1546) a fost un călugăr și teolog catolic care a emis tezele doar ca o invitație adresată colegilor clerici de a dezbate problema vânzării de indulgențe. Indulgențele erau mandate care garantau sufletului cuiva (sau al unei persoane dragi) o ședere mai scurtă în purgatoriu după moarte , iar Luther s-a opus vânzării lor, precum și autorității papei asupra sufletelor din purgatoriu și lăcomiei aparente din spatele acestei politici. Obiectând vânzarea de indulgențe, Luther a contestat autoritatea papei și, prin urmare, a Bisericii.

Conciliul de la Trento a devenit o conferință catolică al cărei scop era reformarea abuzurilor Bisericii și afirmarea autorității acesteia.

Biserica a răspuns prin excomunicarea lui Luther în 1521 și etichetarea lui drept eretic și haiduc la Dieta de la Worms , dar până atunci, cele 95 de teze și alte lucrări ale sale fuseseră publicate, răspândite pe scară largă și traduse din latină în limba vernaculară. Alți preoți, precum Huldrych Zwingli (l. 1484-1531), și-au inițiat propriile provocări, iar Reforma s-a răspândit în Elveția și apoi în Franța. În iunie 1530, Dieta de la Augsburg a fost convocată de Carol al V-lea, Împărat Roman (r. 1519-1556), în încercarea de a reunifica Biserica. Luteranii au prezentat Confesiunea de la Augsburg (scrisă de Philip Melanchthon , mâna dreaptă a lui Luther, l. 1497-1560), în timp ce catolicii au oferit Confutatio Augustana (scrisă în principal de Johann Eck , l. 1486-1543). Niciuna dintre părți nu a acceptat confesiunile de credință ale celeilalte și nimic nu a fost rezolvat.

Papa Paul al III-lea și Carol al V-lea au făcut o altă încercare de reconciliere între catolici și protestanți în 1537, dar această întâlnire nu a fost niciodată convocată din cauza conflictelor militare dintre Carol al V-lea și regele Francisc I (Francisc I al Franței, domnit între 1515 și 1547). Carol al V-lea era încă nerăbdător să realizeze o formă de reconciliere, nu doar din cauza tulburărilor civile și a violenței care au însoțit Reforma, ci și pentru că avea nevoie ca supușii săi să fie uniți împotriva unei posibile invazii a Imperiului Otoman . Următoarea încercare a fost programată pentru 13 decembrie 1545 la Trento (anglicizat ca Trent), nordul Italiei.

Prima sesiune

Deși a fost convocată ca o conferință ecumenică, contingentul catolic le-a interzis protestanților să voteze sau să aibă vreo voce semnificativă în cadrul dezbaterilor încă de la început. Ca răspuns, clerul protestant a refuzat să participe (chiar dacă unii, precum Melanchthon, au făcut încercări inițiale). Conciliul de la Trento a devenit apoi o conferință catolică al cărei scop era reformarea abuzurilor Bisericii (cum ar fi vânzarea de indulgențe), abordarea acuzațiilor de erori în învățătura și practica Bisericii și afirmarea (sau reafirmarea) autorității și centralității Bisericii în viața oamenilor.

Reforma protestantă s-ar putea să nu fi avut loc niciodată – sau cu siguranță s-ar fi dezvoltat diferit – dacă Biserica ar fi luat pur și simplu în considerare obiecția timpurie a lui Luther față de vânzarea indulgențelor, în loc să încerce să-l reducă la tăcere. Așadar, el a trecut de la această critică la o respingere completă a Bisericii, iar punctul central al afirmației sale era că cineva era îndreptățit înaintea lui Dumnezeu numai prin credință și că pentru comuniunea cu Dumnezeu era nevoie doar de Biblie . Biserica susținea că cineva era îndreptățit prin credința sa și prin faptele care proveneau din acea credință, citând cartea biblică I Corinteni 15:58, „Măriți din belșug în orice faptă bună, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” și alte pasaje similare. Luther a răspuns cu propriile texte biblice, inclusiv: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Prima problemă care trebuia abordată, așadar, era cum era cineva îndreptățit în ochii lui Dumnezeu.

Pentru a aborda pe deplin această preocupare, însă, au trebuit mai întâi să convină în unanimitate asupra cărților Bibliei care constituiau Sfânta Scriptură. Luteranii respinguseră anumite cărți și, până atunci, Luther își publicase propria traducere a Bibliei, iar pentru a contracara acest lucru, trebuia să se decidă asupra unei versiuni „autoritare” a Scripturii. Aceasta s-a încheiat în aprilie 1546, când traducerea Vulgata a Sfântului Ieronim a fost afirmată ca singurul text autorizat. Până în iunie 1546, au convenit în unanimitate asupra adevărului păcatului originar care despărțea sufletul de Dumnezeu și făcea necesară îndreptățirea. Au ajuns la concluziile lor privind îndreptățirea în ianuarie 1547, după luni de dezbateri. Savantul Diarmaid MacCulloch comentează:

Conciliul a respins afirmația lui Luther conform căreia omenirea păcătoasă nu poate împlini Legea – „Dumnezeu nu poruncește imposibilități”. Harul lui Dumnezeu este disponibil prin faptele bune pe care oamenii le pot săvârși, inclusiv participarea la sacramentele Bisericii, precum botezul și pocăința (în martie 1547, toate cele șapte sacramente ale Bisericii Apusene medievale au fost reafirmate ca fiind „instituite de Iisus Hristos ”)... textul lung și complex echilibrat al Decretului despre Justificare a fost în cele din urmă adoptat în ianuarie 1547. (235-236)

În martie 1547, conciliul a convenit, de asemenea, asupra necesității spirituale a botezului copiilor (o respingere a afirmației anabaptiștilor conform căreia doar botezul adulților era valid) și asupra importanței și riturilor privind confirmarea în Biserică. Alte sesiuni au fost întrerupte din cauza ciumei și , deși au existat întâlniri, nu au fost emise alte decrete, iar conciliul a fost prorogat în septembrie 1549.

Decrete și canoane ale primei sesiuni

Prima sesiune a emis o serie de decrete (edicte) și canoane (reguli sau legi) care au reafirmat învățătura și practica Bisericii, respingând și condamnând în același timp afirmațiile protestante (de asemenea, a reafirmat și aprobat crearea Sfântului Oficiu de către Papa Paul al III-lea în 1542, mai cunoscut sub numele de Inchiziție). Decretele s-au concentrat în principal pe justificare și pe modul în care învățăturile Bisericii ofereau îndrumarea spirituală pentru ca sufletul să merite viața veșnică în rai, în timp ce faptele protestante duceau pe cineva pe căi greșite și îl duceau pe suflet în iad după moarte. Decretele includeau:

-Neputința naturii și a legii de a-l îndreptăți pe om – Oamenii se nasc în păcat și sunt incapabili să respecte legea lui Dumnezeu.

-Dispensația și Misterul Venirii lui Hristos – Hristos a venit ca Mijlocitor între omenire și Dumnezeu.

-Cine sunt îndreptățiți prin Hristos – Deși Hristos a murit pentru toți oamenii, numai cei care Îl acceptă vor fi îndreptățiți (mântuiți).

-O descriere a justificării păcătosului și a modului acesteia în starea de har - Trecerea de la păcat la mântuire prin experiența „nășterii din nou” oferită de Biserică prin sacramente.

-Împotriva încrederii deșarte a ereticilor – Afirmația că cineva are nevoie doar de credință și de Biblie pentru a fi îndreptățit este de nesuportat, deoarece cineva se bazează pe propria voință și judecată pentru a-și declara mântuirea în loc să se bazeze pe autoritatea stabilită a Bisericii.

Roadele îndreptățirii/Meritele faptelor bune – Omul este mântuit nu numai prin credință, ci prin faptele bune pe care le inspiră credința. Prin săvârșirea faptelor bune, omul Îl glorifică pe Dumnezeu și își anunță mântuirea. (Janz, 406-411)

Și celelalte decrete aveau legătură directă sau indirectă cu justificarea, iar canoanele au urmat aceeași paradigmă, dar au reprezentat o respingere atentă și directă a teologiei, criticilor și practicii protestante. Fiecare canon se încheie cu afirmația „Să fie anatema”, adică „blestemat”, excomunicat din Biserică și condamnat la iad. Acestea vizează în principal afirmația luterană conform căreia numai credința și numai Scriptura sunt tot ce are nevoie cineva pentru a fi mântuit.

Bazându-se pe Proverbe 3:5 – „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te sprijini pe priceperea ta” – Conciliul a stabilit că protestanții se bazau pe propria judecată cu privire la ceea ce constituie mântuirea și respingeau orice încredere în Dumnezeu, negând autoritatea Bisericii, care pretindea că este însărcinată direct de Iisus Hristos. Două exemple de canoane care merg direct la acest punct sunt 13 și 14:

Canonul 13: Dacă cineva spune că, pentru a obține iertarea păcatelor, este necesar ca fiecare om să creadă cu certitudine și fără nicio ezitare izvorâtă din propria sa slăbiciune și indispoziție că păcatele îi sunt iertate, să fie anatema.

Canonul 14: Dacă cineva spune că omul este absolvit de păcatele sale și îndreptățit pentru că crede cu tărie că este absolvit și îndreptățit, sau că nimeni nu este cu adevărat îndreptățit decât cel care se crede îndreptățit și că numai prin această credință se realizează absolvirea și îndreptățirea, să fie anatema. (Janz, 413)

Canoanele au condamnat Reforma Protestantă drept erezie și susținătorii acesteia drept eretici. Autoritatea (garanția) fundamentală a argumentului Bisericii era că, dacă cineva putea pretinde că cunoaște „adevărul” pur și simplu concluzionând că ceea ce știa era adevăr, atunci nu exista adevăr, ci doar opinie individuală. Mai mult, dacă oricine putea citi Biblia o putea interpreta singur, nu exista o înțelegere „adevărată” a Scripturii posibilă, ci doar interpretări individuale. Întrucât se înțelegea că oamenii se nășteau în păcat și voința lor era coruptă, nu se putea baza pe propria perspicacitate pentru a interpreta Scriptura, ci trebuia să se adere la operele scrise ale Părinților Bisericii și la înțelegerea și practica tradițională.

A doua și a treia sesiune

A doua sesiune a avut loc în mai 1551, sub Papa Iulius al III-lea (care a servit între 1550 și 1555), cu scopul de a rezolva problemele legate de Euharistie. Unele secte protestante (începând cu Zwingli în Elveția) au susținut că celebrarea Liturghiei era doar o comemorare a jertfei lui Hristos și au negat că Dumnezeu era prezent în consacrare sau că pâinea și vinul au fost transformate în trupul și sângele lui Hristos. Conciliul a respins acest lucru ca fiind erezie și a decretat că Hristos era prezent în mod substanțial în Euharistie, condamnând pe oricine nu era de acord cu Canonul 1 din 1551:

Dacă cineva neagă că în sacramentul Preasfintei Euharistii sunt conținute cu adevărat, real și substanțial trupul și sângele împreună cu sufletul și dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos și, prin urmare, Hristosul întreg, ci spune că El este în el doar ca un semn, sau o figură sau o forță, să fie anatema. (Janz, 416)

Au procedat pe aceeași linie cu penitența și extrema ungere, susținând că aceste rituri, ca și celelalte, au fost instituite de Hristos însuși și nu puteau fi negate fără a-și pune sufletul în pericol de condamnare veșnică. Sesiunea urma să continue cu alte subiecte, dar a fost prorogată când prințul protestant Maurice, Elector al Saxoniei (l. 1521-1553), fost aliat al lui Carol al V-lea în Războiul Schmalcaldic (1546-1547), l-a părăsit pentru a se alia cu regele francez Henric al II-lea în 1552 în cel de-al Doilea Război Schmalcaldic.

Consiliul s-a întrunit ulterior sub Papa Pius al IV-lea (care a servit între 1559 și 1565) în ianuarie 1562. Această sesiune s-a ocupat în principal de reformarea abuzurilor din Biserică, inclusiv a clerului slab educat care trăia din zeciuiala enoriașilor fără a oferi îndrumare spirituală sau alinare. Au fost emise decrete pentru înființarea de seminarii și reformarea cerințelor pentru cler. Ignațiu de Loyola (l. 1491-1556) își formase deja Societatea lui Isus (iezuiți) în 1534 și, odată aprobată de papă, începuse o inițiativă privind educația care, până în 1562, prinsese rădăcini și se răspândise. Consiliul a aprobat înființarea mai multor seminarii și studii mai aprofundate de către candidații clerici în 1563.

Ca răspuns la afirmația protestantă conform căreia clerul se putea căsători, Conciliul a susținut că nici Hristos, nici apostolii săi nu erau căsătoriți și a menționat că Sfântul Pavel abordase problema în pasajul biblic: „Bine este pentru ei să rămână necăsătoriți, așa cum sunt eu” (1 Corinteni 7:7). S-a decis ca clerul să urmeze sugestia și exemplul lui Pavel și să rămână necăsătorit. Obiecția protestantă față de vânzarea indulgențelor a fost abordată prin faptul că indulgențele nu vor mai fi vândute, ci vor putea fi obținute contra unei donații, iar procesul va fi reglementat. Respingerea protestantă a icoanelor și a artei religioase a fost condamnată, precum și obiecția lor față de venerarea sfinților și a moaștelor.

Ca o contracarare a iconoclasmului protestanților, Consiliul a aprobat comandarea de lucrări de artă religioasă și compoziții muzicale ( Mesia de George Frideric Handel este un rezultat direct al Contrareformei catolice și al Conciliului de la Trento), care au dat naștere stilului baroc. Bisericile catolice aveau să fie de acum înainte mai grandioase și mai impunătoare decât modestele lăcașuri de cult protestante, iar arhitectura , arta și muzica aveau să lucreze împreună pentru a aduce un enoriaș într-o relație mai strânsă cu Dumnezeu și Biserica. Muzica, în special, urma să fie folosită pentru a celebra misterele sacre ale credinței și pentru a încuraja deschiderea către bucuria divină și contemplarea minunăției și măreției lui Dumnezeu.

În același timp, pentru a preveni răspândirea gândirii protestante, Index Librorum Prohibitorum ( Indexul Cărților Interzise ), creat în 1559, a fost aprobat printr-un decret în 1563, care începea prin a denumi în mod specific operele unor reformatori precum Luther, Zwingli, Ioan Calvin (l. 1509-1564) și alții. Indexul era detaliat în interdicțiile sale, dar, în esență, prevedea că orice carte condamnată de papă sau de Sfântul Oficiu sau de preotul sau episcopul cuiva trebuia respinsă de un catolic cu o bună reputație în Biserică. Citirea fără pocăință a cărților din Index era înțeleasă ca un păcat grav și un act de rebeliune care punea în pericol sufletul. Indexul a continuat să fie în vigoare până în 1967, când a fost suspendat.

Concluzie

Delegații care au stabilit doctrina Bisericii și au emis decretele Conciliului de la Trento nu erau reprezentativi pentru întregul cler catolic de la acea vreme. Delegații din Franța au participat doar la a treia sesiune, delegații germani au avut apariții inegale, iar majoritatea deciziilor au fost luate de clerul italian care locuia relativ aproape de Conciliul de la Trento și avea mai multe oportunități de a călători pentru întâlniri. Chiar și așa, decretele lor au fost întâmpinate cu aprobare, iar petiția de ratificare a decretelor a fost aprobată de Papa Pius al IV-lea în ianuarie 1564.

Deciziile, decretele și canoanele Conciliului de la Trento au devenit modelul Contrareformei Catolice, care a restabilit autoritatea Bisericii prin reguli, reglementări și definiții clare ale catolicismului. Conciliul a susținut, în esență, toate politicile și tradițiile Bisericii medievale , reformând în același timp orice abuzuri sau erori de politică ale acestora. După ce a abordat aceste probleme, Conciliul a afirmat primatul Bisericii ca unică autoritate a viziunii creștine. Deși unele dintre decrete, cum ar fi Indexul, au fost suspendate de atunci, deciziile Conciliului de la Trento au continuat să informeze credința și practica catolică până în anii 1960 și, în parte, continuă să o facă și în prezent.

$¢$

 CALIFATUL RASHIDUN

Primii patru califi ai imperiului islamic – Abu Bakr , Umar , Uthman și Ali – sunt numiți califi Rashidun (cei cu dreptate călăuziți) (632-661 d.Hr.) de către musulmanii sunniți tradiționali. Mandatul lor a început odată cu moartea profetului Mahomed în 632 d.Hr., când Abu Bakr a preluat titlul de calif – succesorul profetului, deși nu o continuare a profeției în sine (conform musulmanilor, aceasta se încheiase odată cu Mahomed ) și s-a încheiat odată cu asasinarea califului Ali în 661 d.Hr.

În timpul domniei lor, armatele islamului au unit Peninsula Arabică sub steagul credinței lor și apoi au cucerit părți ale Imperiului Bizantin (330-1453 d.Hr.) și întregul Imperiu Sasanian (224-651 d.Hr.). Aceste cuceriri rapide și permanente au fost oprite în timpul domniei ultimului dintre acești califi Rashidun - Ali, care și-a petrecut cea mai mare parte a domniei în război civil și pe care musulmanii șiiți îl consideră singurul moștenitor legitim al lui Mahomed. Califii Rashidun au introdus un sistem administrativ inovator și, deși nu au reușit să obțină autoritatea supremă, sistemul lor a fost continuat și modelat pentru a se potrivi nevoilor timpului de către conducătorii ulteriori până în 1924 d.Hr.

Califul Abu Bakr (r. 632-634 CE)

Moartea profetului Mahomed, în anul 632 d.Hr., a fost o pierdere tragică pentru adepții săi, mulți chiar refuzând să accepte că acesta nu mai era acolo. Întrucât Mahomed pretinsese că primise revelații divine, adepții săi erau acum îngrijorați că nu vor mai fi ghidați de forța divină. Au apărut și probleme mai practice, deoarece Mahomed nu numise un moștenitor pentru poziția sa și nici nu avea un moștenitor natural propriu. La scurt timp după moartea lui Mahomed, multe dintre triburile arabe au declarat că pactul lor cu Mahomed era de natură personală și că nu simțeau nicio obligație față de Islam (aceasta este denumită Ridda - apostazie în arabă). Ca și cum lucrurile nu ar fi fost deja destul de rele, mulți alți oameni au început să revendice titlul de profet. Cu toate acestea, în timpul vieții sale, Mahomed le-a spus foarte clar adepților săi că el era ultimul profet al lui Dumnezeu și, prin urmare, acești oameni erau impostori în ochii musulmanilor.

Abu Bakr (d. 573-634 d.Hr.), un apropiat al lui Mahomed și primul convertit de sex masculin (ceea ce i-a adus porecla de Siddique – adică de încredere), a obținut sprijinul majorității Ummah musulmane (musulmanii sunniți) și a luat titlul de Khalifa (calif) – adică succesorul Profetului. Pretenția sa nu a fost incontestabilă, deoarece un grup de musulmani numit Shia't Ali (partidul lui Ali) l-a promovat pe Ali ca singurul candidat legitim pentru califat , dar autoritatea lui Abu Bakr a prevalat.

Apostații și falșii profeți reprezentau o amenințare iminentă la adresa existenței Islamului, cel mai notabil și mai puternic dintre ei fiind Musaylimah (d. decembrie 632 d.Hr.), „Arhimincinosul”, așa cum este numit de musulmani. Peninsula Arabică se fragmentase din nou, iar dacă aceste partide s-ar fi unit împotriva unui dușman comun – Medina și Mecca, imperiul Islamului ar fi fost zdrobit chiar din leagănul său.

Abu Bakr și-a demonstrat abilitatea de lider înnăscut; i-a chemat la arme pentru Jihad (război sfânt – contextual). Știa că, deși dușmanii săi erau superiori numeric, erau dezbinați și a folosit această oportunitate la maximum. A împărțit armata musulmană în mai multe corpuri de armată și a trimis fiecare corp de armată să subjuge o anumită parte a Peninsulei Arabice – aceste războaie au devenit cunoscute sub numele de Războaiele Ridda (632-633 d.Hr.). Cel mai notabil general al acestor războaie a fost Khalid ibn al Walid (1. 585-642 d.Hr.), care a învins forțele lui Musaylimah, în ciuda faptului că era mult depășit numeric, în bătălia de la Yamama (decembrie 632 d.Hr.), unde și Musaylimah a fost ucis.

Până la sfârșitul Războaielor de la Ridda, întreaga Peninsulă Arabică era unită sub steagul Islamului, iar pentru aceasta, Abu Bakr este numit „al doilea fondator al Islamului” (conform istoricului John Joseph Saunders). Știind că arabii trăiau după regula răzbunării și că triburile subjugate prin forță își doreau răzbunare, Abu Bakr a decis să-și îndrepte energiile în altă parte. Știa exact unde să meargă în continuare: teritoriile vecine Siriei și Irakului - care se aflau sub stăpânire bizantină , respectiv sasaniană . Întrucât ambele imperii se epuizaseră complet în războaiele lor constante, acum era momentul perfect pentru a ataca - Abu Bakr avea noroc (deși poate că nu știa el însuși).

El a trimis armate în ambele provincii pentru a-și extinde stăpânirea asupra triburilor arabe care locuiau în ele (și care erau resentimente față de conducătorii lor din cauza ratelor mari de impozitare, pentru a finanța războaiele nesfârșite dintre cele două superputeri). Istoricul JJ Saunders relatează în „ O istorie a Islamului medieval” cum Abu Bakr și-a instruit corpul de oștiri:

În discursul său adresat voluntarilor nerăbdători care au răspuns, le-a spus (dacă relatarea sa este adevărată) să nu facă rău femeilor , copiilor și bătrânilor, să se abțină de la jaf și distrugerea recoltelor, pomilor fructiferi, turmelor și cirezilor și să-i lase în pace pe călugării și anaherii creștini care s-ar putea găsi în chiliile lor. (43-44)

Khalid a fost trimis în Irak, unde a avut mare succes, deși a ucis soldați captivi – destul de brutal. Între timp, campaniile din Siria dădeau și ele roade. Împăratul bizantin Heraclius (610-641 d.Hr.) și-a dat seama că aceste atacuri nu erau simple raiduri și s-a pregătit pentru un contraatac eficient (sub conducerea fratelui său Theodore, deoarece acesta era bolnav). Simțind acest lucru, Abu Bakr i-a ordonat lui Khalid să părăsească Irakul și să se mute în Siria.

Khalid și-a demonstrat apoi geniul militar, și-a ales cu grijă cei mai buni oameni și a pus niște cămile să bea cu forța cantități copioase de apă, apoi a călătorit până în Siria, prin deșertul arid, fără drumuri și fără apă - a sacrificat câte o cămilă în fiecare zi pentru a potoli setea oamenilor săi în timpul călătoriei lor. Când a intrat în Siria, a început să atace teritoriile bizantine și apoi a folosit o forță musulmană comună pentru a-i învinge pe bizantini în bătălia de la Ajnadayn (634 d.Hr.) - ceea ce le-a consolidat și mai mult poziția în regiune. Abu Bakr nu a trăit însă suficient de mult pentru a se bucura de aceste succese, deoarece a murit din cauze naturale la scurt timp după aceea.

Califul Umar (domnit 634-644 d.Hr.)

Abu Bakr a primit sprijinul multor oameni influenți; unul dintre acești oameni a fost Umar ibn Khattab (m. 584-644 d.Hr.), un tovarăș senior al lui Mahomed, cunoscut pentru temperamentul său aprig și poziția sa de neclintit față de dreptate. Abu Bakr l-a preferat ca succesor al său și a fost firesc ca, după moartea sa, Umar să devină următorul calif, adăugând expresia „comandant al credincioșilor” după titlul său.

Umar a continuat campaniile lui Abu Bakr, iar anul 636 d.Hr. a adus două victorii majore pentru Califat. Armata musulmană, sub conducerea lui Sa'ad ibn abi Waqas (1. 595-674 d.Hr.), a învins un contraatac major sasanid în bătălia de la Al Qaddissiya; ca rezultat imediat, această bătălie a adus întregul Irak sub control musulman (în timp ce restul Imperiului Sasanid a fost cucerit ulterior). Forțele lui Khalid ibn al Walid i-au zdrobit pe bizantini în bătălia de la Yarmouk - tehnic, armata era sub comanda unui om senior pe nume Abu Ubaidah (1. 583-639 d.Hr.), dar expertiza lui Khalid a salvat situația; Levantul era acum sub controlul lui Rashidun.

Orașul Ierusalim a fost predat pașnic și fără vărsare de sânge lui Umar, personal (acesta a trebuit să vină în Levant și Siria pentru a gestiona afacerile interne), în 638 d.Hr. Umar l-a retrogradat și pe Khalid din funcția de general în a doua zi a celei mai mari realizări a sale, iar această mișcare a fost intens dezbătută. Unii spun că Umar a avut probleme personale cu Khalid, în timp ce alții susțin că Khalid a fost excesiv de crud (deoarece au existat multe controverse împotriva lui) și că Umar, fiind inflexibil în parametrii săi de justiție, nu a fost dispus să facă compromisuri. Dacă acesta din urmă ar fi fost motivul, Umar ar fi putut ezita să-l execute pe generalul necinstit (așa cum ar fi făcut în mod firesc în circumstanțe normale), datorită realizărilor sale recente pe câmpul de luptă. Cu toate acestea, era clar că Umar îl prefera pe Abu Ubaidah ca potențial moștenitor, dar acesta din urmă a murit în 639 d.Hr. din cauza ciumei care a devastat Siria și Levantul.

În timpul domniei sale de zece ani, Umar a menținut o strânsă control asupra imperiului său. Până în ziua de azi, este amintit ca fiind probabil cel mai faimos dintre califii Rashidun, iar istoricul JJ Sauders îl numește „adevăratul fondator al imperiului arab”. El a introdus diwanul – o birocrație primitivă, responsabilă de plata salariilor și pensiilor soldaților. De asemenea, Umar i-a protejat pe localnicii nou cuceriți de jaful armatelor sale, menținând forțele armate separate de restul populației în orașe de garnizoană precum Fustat în Egipt și Kufa și Basra în Irak. El a introdus numeroase reforme și instituții cu care arabii nu aveau nicio experiență anterioară, cum ar fi poliția, instanțele și parlamentele, ba chiar a introdus calendarul islamic, care începea din anul hegirei – 0 AH / Zero „După Hegira”, migrația Profetului de la Mecca la Medina în 622 d.Hr.

Însă, dintre toate calitățile pe care le avea, niciuna nu este la fel de lăudată ca evlavia și dragostea sa pentru dreptate, care i-au adus titlul de Farooq (cel care distinge între bine și rău). O poveste comună, adesea asociată cu el, spune că unul dintre fiii săi ar fi fost acuzat de adulter; martorul a fost o femeie care a pretins că este cea cu care a făcut acest lucru. Umar a ordonat ca propriul său fiu să fie biciuit, dar bietul băiat nu a mai putut suporta și a murit. Mai târziu, acuzația s-a dovedit a fi greșită, Umar a fost copleșit de durere, dar nu s-a răzbunat pentru fiul său iubit.

După moartea lui Abu Ubaidah, acesta l-a numit pe Muawiya (l. 602-680 d.Hr.) noul guvernator al Siriei în 639 d.Hr., acesta din urmă având ca scop ridicarea clanului său - Umayya, la statutul de califat în 661 d.Hr. Umar a fost asasinat, ca act de răzbunare, de către un sclav persan pe nume Lu'lu în 634 d.Hr., care a fost umilit de înfrângerea perșilor.

Califul Uthman (domnit 644-656 d.Hr.)

În ultimele sale suflări, Umar a numit un comitet format din șase membri ( shura – în arabă) pentru a-i alege succesorul; aceștia au restrâns opțiunile la două persoane: Uthman ibn Affan (d. 579-656 d.Hr.) și Ali ibn Abi Talib (d. 601-661 d.Hr.). În cele din urmă, Uthman a fost ales ca succesor al său. El provenea din clanul bogat Umayya și un prieten apropiat al lui Muhammad (era căsătorit cu două dintre fiicele Profetului) și a fost, de asemenea, onorat cu titlul de Ghani, „cel generos”, pentru actele sale caritabile.

Mandatul lui Uthman nu a fost lipsit de succese militare: întregul Egipt a fost consolidat, au fost câștigate teritorii suplimentare ale Persiei , iar încercările bizantine de a recuceri teritoriile pierdute au fost respinse, în mod ironic, cu ajutorul populațiilor locale (în mare parte monofiziți) care au preferat să fie sub stăpânire musulmană, deoarece fuseseră grav asupriți de foștii lor stăpâni.

În ciuda tuturor succeselor sale, Uthman nu a fost la fel de popular printre oameni ca predecesorii săi. Pe măsură ce costul războiului constant i-a copleșit pe arabi, prețurile au crescut și au apărut alte probleme socio-economice (care fuseseră ținute sub control de Umar), iar acest lucru a înfuriat populația generală. Mai mult, Uthman a fost acuzat că și-a promovat propriile rude (din clanul Umayya) în poziții importante și a fost acuzat și de blasfemie (o acuzație care s-a dovedit falsă după moartea sa). Popularitatea sa în scădere și refuzul de a folosi puterea militară pentru a-i zdrobi pe cei care au început să se revolte împotriva lui (ceea ce ar fi putut face cu ușurință) sub pretextul că nu va vărsa sânge musulman, au dus în cele din urmă la moartea sa.

Califul a fost ucis în propria casă, în anul 656 d.Hr., de soldați rebeli din orașul garnizoană Fustat (Egipt). Citea Coranul când atacatorii l-au lovit. Soția sa, Naila, a încercat să-l salveze, dar nu a reușit (a încercat să devieze sabia ucigașului cu mâinile goale și s-a tăiat degetele). Era slab din punct de vedere politic, dar un om cinstit și blând. Vărul său, Muawiya, îi oferise protecție completă în Siria, dar Uthman a refuzat să părăsească orașul Medina, unde umblase și trăise Profetul său.

Califul Ali (r. 656-661 d.Hr.)

Ali, care până în acel moment rămăsese sub umbra superiorilor săi (sfatuindu-i în problemele statului), a devenit în cele din urmă următorul calif, dar unitatea musulmanilor murise odată cu Uthman. Muawiya, acum conducătorul clanului omeiazilor , tânjea după răzbunare, dar Ali nu a reușit să-i facă dreptate predecesorului său decedat, din cauza neliniștilor și destabilizării tot mai mari (Ali dorea să restabilească mai întâi ordinea). Nemulțumindu-se cu nimic mai puțin decât dreptate, Muawiyya, alături de mulți alți musulmani proeminenți, a declarat rebeliune deschisă; astfel a început primul război civil al imperiului islamic - Prima Fitna (656-661 d.Hr.).

În anul 656 d.Hr., Ali s-a confruntat cu o armată condusă de Aisha, cea mai tânără soție a profetului Mahomed, la Basra (în Irak). Deși a ieșit victorios în ceea ce a fost ulterior numită „bătălia de la Cămilă” și nu a putut face nimic altceva în acea situație, reputația sa era puternic pătată, deoarece era acum acuzat că vărsase sânge musulman, lucru pe care Uthman refuzase să-l facă.

Apoi a mărșăluit în Siria, unde, în anul următor, s-a confruntat cu Muawiya în bătălia de la Siffin, care s-a încheiat cu un impas, acesta din urmă continuând să sfideze autoritatea primului - avea sprijinul deplin al Siriei, Levantului și Egiptului. Ali a făcut, de asemenea, controversata mișcare de a muta capitala de la Medina la Kufa, un oraș garnizoană din Irakul modern. Ali eșua ca conducător; expansiunea imperiului se oprise, iar musulmanii erau acum la gâtul unii altora. Deși avea să dobândească o faimă postumă fără precedent datorită implicării sale în ideologia islamică șiită, reputația sa la acel moment era la cel mai scăzut nivel în rândul supușilor săi, mulți dintre aceștia începând să-l abandoneze.

În timp ce Ali încă domnea din Kufa, Muawiya se declarase el însuși calif la Ierusalim. Imperiul Islamic avea doi califi simultan. Acest lucru s-a schimbat când Ali a fost ucis de un grup extremist numit kharjiți. Kharjiții erau inițial aliații săi, dar decizia sa finală de a ajunge la un compromis cu Muawiya i-a înfuriat. Ali a pedepsit trădarea kharjiților atacându-i cu toată puterea militară, iar acum acest grup extremist se lupta pentru răzbunare. L-au asasinat pe calif în timp ce se rugau în congregație în anul 661 d.Hr. Nu realizase prea multe ca conducător, dar atât musulmanii sunniți, cât și cei șiiți sunt de acord în unanimitate că Ali era o persoană bună și un adevărat musulman în suflet. A făcut erori de judecată în timpul mandatului său, care l-au costat mult, dar până în ziua de azi este venerat pentru evlavia sa sinceră, înțelepciunea proverbială și curajul pe câmpul de luptă și a câștigat porecla de Asad Allah, „leul lui Dumnezeu”.

Urmările

Kharjiții au încercat și ei să-l ucidă pe Muawiya, dar acesta a supraviețuit doar cu o rană minoră și apoi a întemeiat dinastia omeiadă (661-750 d.Hr.). Instabilitatea imperiului sub califii Rashidun urma să fie inversată, omeiazii conducând cu mână severă: revoltele au fost înăbușite cu forța brută, iar provinciile rebele au fost ținute sub control de o serie de guvernatori nemiloși, dar loiali. Omeiazii au introdus, de asemenea, sistemul dinastic de guvernare arabilor, iar tot sub domnia lor imperiul a atins extinderea sa maximă.

Deși au fost umbriți în realizările politice și militare de către succesorii lor, califii Rashidun sunt încă onorați ca fiind cei mai buni dintre califi de către musulmanii de astăzi pentru evlavia lor. Deși sistemul lor era instabil, ei au pus bazele califatelor islamice care aveau să supraviețuiască timp de secole după moartea lor.

$$$

 CHRISTIAN HUYGENS

Christiaan Huygens (1629-1695) a fost un matematician, fizician și astronom olandez. Figură importantă a Revoluției Științifice , Huygens a combinat cercetarea teoriilor matematice, cum ar fi mișcarea undelor luminoase, cu proiecte practice, cum ar fi construirea de telescoape și ceasuri superioare folosind arcuri de balansier. Lui Huygens i se atribuie construirea primului ceas cu pendul funcțional și identificarea pentru prima dată a inelelor lui Saturn .

Tinereţe

Christiaan Huygens s-a născut la Haga, Olanda, pe 14 aprilie 1629. Membrii familiei sale au deținut funcții de conducere în administrația publică timp de mai multe generații. Tatăl lui Christiaan, Constantijn (1596-1687), a fost secretarul liderului Republicii Olandeze. Christiaan a fost educat în mod privat în casa familiei înainte de a se muta la Universitatea din Leiden, unde a studiat dreptul și matematica din 1645. Nu și-a finalizat studiile, dar averea familiei sale a însemnat că nu a fost nevoit niciodată să muncească pentru a-și câștiga existența. Liber să-și urmeze interesele științifice și încurajat să facă acest lucru de tatăl său, Huygens s-a concentrat mai întâi pe matematică și rezolvarea problemelor de geometrie înainte de a explora modalități de a îmbunătăți instrumentele pe care astronomii se bazau pentru munca lor.

Huygens și Saturn

Huygens, împreună cu fratele său Constantijn (1628-1697), a proiectat și fabricat instrumente de înaltă calitate, cum ar fi microscoapele. Țările de Jos, în general, erau renumite la acea vreme pentru producătorii săi de lentile de înaltă calitate. Huygens era interesat de astronomie și, în acest scop, a dezvoltat îmbunătățiri la telescoapele existente folosind lentile fabricate în Olanda. Huygens și-a folosit foarte bine noile instrumente. În 1658, a prezentat o lucrare despre inelele lui Saturn într-o întâlnire la Academia Montmor, la care au participat demnitari ai bisericii și statului francez. Trei ani mai devreme, Galileo Galilei (1564-1642) observase ceva ciudat la Saturn - ceea ce păreau a fi apendice de o parte și de alta a planetei - dar telescopul său nu era suficient de bun pentru a identifica inelele; instrumentul lui Huygens era. Huygens a fost, de asemenea, primul care a observat clar Titan , unul dintre sateliții lui Saturn. Huygens avea să se întoarcă la cerul nopții mai târziu în cariera sa, dar mai întâi și-a îndreptat atenția către provocarea de a măsura timpul mai precis decât se făcuse vreodată.

Pentru a-și înlocui modelele care foloseau un pendul, Huygens a încercat să construiască un cronometru portabil precis.

Ceasul cu pendul

Galileo a fost poate primul care a avut în vedere ceasuri mai precise folosind un pendul în loc de o roată de balansier, dar Huygens a fost cel care a realizat primul exemplar funcțional în 1657 (deși olandezul Salomon Closter, cu care Huygens colaborase anterior la ceasul său cu pendul, făcuse același lucru cam în aceeași perioadă). Huygens și-a prezentat ceasul cu pendul lumii științifice în lucrarea sa Horologium (1657), a cărei prefață i-a recunoscut lui Galileo ideea sa originală. Ceasurile cu pendul au crescut dramatic precizia, astfel încât ceasurile pierdeau doar 10 sau 15 secunde în fiecare zi, comparativ cu 15 minute la modelele fără pendul. Invenția a revoluționat măsurarea timpului și a făcut posibile o serie întreagă de experimente științifice, acum că se putea obține o precizie mai mare.

O altă lucrare despre ceasurile cu pendul a urmat în 1673, Horologium Oscillatorium . Aici, Huygens a prezentat „o analiză matematică magistrală a cicloidei, curba trasată de un punct de pe marginea unei roți în timp ce se rostogolește pe o suprafață orizontală... proprietățile matematice ale curbei însemnau că aceasta asigura oscilația perfect regulată a pendulului ceasului său” (Jardine, 332).

Precizia îmbunătățită a ceasurilor cu pendul nu era încă suficientă pentru a rezolva problema marinarilor care trebuiau să-și determine longitudinea prin măsurarea exactă a timpului. În orice caz, un pendul nu ar funcționa pe mare, având în vedere mișcarea de rostogolire a unei nave. Exista, de asemenea, problema faptului că umiditatea pe mare putea afecta foarte mult părțile mobile delicate ale ceasurilor. Aceste probleme nu l-au împiedicat pe Huygens să încerce un model sofisticat de pendul cu un fel de pendul în colivie, în cadrul probelor maritime din anii 1660. În 1665, Huygens a publicat chiar și un manual util pentru marinari pentru a-și folosi ceasul, „ Instrucțiuni privind utilizarea ceasurilor cu pendul pentru găsirea longitudinii pe mare” . Ceasul nu a fost însă un succes.

Huygens și colegul său ceasornicar olandez Johannes van Ceulen au încercat din nou să rezolve problema longitudinii în anii 1680. Au convins Compania Olandeză a Indiilor Orientale (VOC) să finanțeze construcția unui model de pendul funcțional în 1682. Directorii VOC și-au dat seama că o navigație mai bună însemna timpi de navigație mai scurți, ceea ce însemna că se puteau câștiga mai mulți bani și se puteau irosi mai puține cheltuieli. A fost nevoie de trei ani pentru a realiza ceasul, care a fost apoi testat pe mare în 1685, 1686 și 1690 (tot drumul din Olanda până la Capul Bunei Speranțe). Din păcate, încercările au fost considerate nesatisfăcătoare, iar ceasul prea sensibil la mișcările mării. Huygens nu a reușit niciodată să-și creeze pendulul perfect, deoarece acesta uza prea repede componentele sale și, prin urmare, pur și simplu nu era practic cu materiale din secolul al XVII-lea.

HUYGENS a locuit la Paris între 1666 și 1681 și a fost membru al Academiei Regale de Științe.

Cronometrul marin

Deși nu a renunțat niciodată complet la ceasul cu pendul, Huygens a încercat simultan, la mijlocul anilor 1670, să construiască un cronometru portabil precis, folosind noua idee a unui arc de balansier. Când Huygens și-a schițat pentru prima dată ceasul acționat cu arc, a scris în jurnalul său: „Eureka – l-am găsit” (Jardine, 144). Din păcate, apoi a fost implicat într-o dispută prioritară privind mecanismul arcului ceasului cu omul de știință englez și notoriul avocat Robert Hooke (1635-1703). Huygens notase în jurnalul său exact momentul în care a făcut descoperirea cu spirala de balansier: 23 ianuarie 1675. Hooke a susținut că a avut ideea originală în 1658, dar nu a pus-o în practică. Pentru a dovedi acest lucru, a construit și un ceas acționat cu arc în 1675. Este posibil ca asociații comuni să-i fi comunicat ideea lui Hooke lui Huygens. Pe lângă acestea, un al treilea inventator, Isaac Thuret, un ceasornicar parizian, a susținut, de asemenea, că a dezvoltat un nou tip de ceas. Huygens îl angajase pe Thuret să realizeze un model al invenției sale, așadar pretenția francezului de prioritate era extrem de îndoielnică. Această situație nefericită ilustrează faptul că, în această perioadă, nu era suficient să inventezi ceva, ci trebuia să fii văzut ca primul care face acest lucru pentru a obține o recunoaștere mai largă. În cele din urmă, spirala balansierului a îmbunătățit precizia și a redus dimensiunea ceasornicelor, dar tot nu era suficient de bun pentru navigație, unde o deviere de două sau trei secunde crea diferențe mari în ceea ce privește geografia. Ceasul de buzunar acționat cu arc a devenit foarte popular printre locuitorii de pe uscat, dar nici Huygens, nici Hooke nu au câștigat prea mulți bani din ceea ce devenise o idee publică pe care orice ceasornicar decent o putea pune în practică. Între timp, problema longitudinii nu a fost rezolvată definitiv decât în 1770 și odată cu apariția cronometrului marin al lui Harrison , inventat de John Harrison (1693-1776).

Pe lângă faptul că poseda cunoștințe impresionante de matematică, Huygens a fost un mare constructor de instrumente practice. De asemenea, a experimentat cu pompe de aer, fiind singurul om care a făcut acest lucru cu un oarecare succes în afară de Hooke. Asistentul lui Huygens în experimentele sale cu pompe a fost francezul Denis Papin (1647-1713), care a continuat spre lucruri mai mărețe și a conceput precursorul oalei sub presiune, un dispozitiv care i-a determinat pe inventatorii de mai târziu să se gândească la posibilitatea de a valorifica aburul pentru a alimenta un motor.

Telescopul aerian

Un alt instrument științific de precizie de care Huygens a manifestat un mare interes a fost telescopul aerian. Ideea era de a utiliza un design de telescop refractor, dar în loc să plaseze lentila și oglinda într-un tub lung pentru a le separa, Huygens a renunțat complet la tub. Cu o lentilă plasată pe o structură înaltă, cum ar fi o clădire sau un copac, iar cealaltă pe sol, se putea obține o imagine mult mai clară decât prin utilizarea unui telescop cu tub. Telescopul aerian construit de Huygens în 1686 era masiv. Distanța dintre lentile, distanța focală, era de 67 de metri (210 ft), ceea ce îl făcea cel mai mare telescop din lume la acea vreme. Ideile lui Huygens despre telescoape au fost publicate în 1684 în lucrarea sa Astroscopia Compendiaria . El și-a donat telescopul aerian Societății Regale, iar diversele lentile și ocularul pot fi văzute astăzi la Muzeul de Știință din Londra.

Huygens a vizitat Societatea Regală din Londra în 1661 și a fost numit membru în 1663, fiind unul dintre primii străini care au primit această titlu. Mai multe dintre lucrările lui Huygens au fost publicate în revista neoficială a Societății Regale, Philosophical Transactions .

Huygens a locuit la Paris între 1666 și 1681. A fost numit membru al Academiei Regale de Științe din Paris (Académie des Sciences, fondată în 1666), fiind primul străin numit în acest fel (alături de Gian Domenico Cassini). Bursa sa a însemnat că a primit un salariu pentru cercetările sale și o pensie impresionantă de 5.000 de lire sterline atunci când a venit momentul. Acest lucru nu era neobișnuit, deoarece Ludovic al XIV-lea al Franței (domnit între 1643 și 1715) dorea în mod special să atragă cele mai strălucite minți ale Europei la academia sa. Cu toate acestea, politicile lui Ludovic al XIV-lea au devenit din ce în ce mai antiprotestante - după cum reiese din revocarea Edictului de la Nantes câțiva ani mai târziu - și astfel, în 1681, Huygens s-a întors în Olanda, trăind tot restul vieții sale la Haga.

Teoriile luminii și gravitației

În 1690, Huygens și-a publicat Tratatul despre lumină . În acest volum, el și-a prezentat „teoria care descrie lumina ca o undă emisă de particulele unui obiect, declanșând o serie de unde suplimentare. Aceste unde sunt purtate printr-un eter compus din particule” (Burns, 226). Astăzi, principiul luminii al lui Huygens este încă valabil. Principiul afirmă că „impulsurile luminoase se succed neregulat... o infinitate de impulsuri sferice, fiecare provenind dintr-un punct diferit de-a lungul perturbației inițiale” (Bynum, 235). Ceea ce Huygens nu a realizat, dar au descoperit ulterior oamenii de știință, a fost că diferitele culori ale luminii (spectrul) călătoresc fiecare pe propria lungime de undă, iar acest lucru explică de ce lumina poate fi manipulată de corpuri exterioare, cum ar fi cea observată în refracție printr-o lentilă sau prin picături de ploaie. Huygens a emis corect ipoteza că lumina albă nu trebuie neapărat să fie alcătuită din întregul spectru de culori, ci ar putea fi alcătuită din anumite perechi, de exemplu, albastru și galben.

Huygens a fost un filosof mecanic cartesian nu în întregime ortodox (pentru care toate fenomenele naturale trebuie reduse la mișcare și materie) și a pus la îndoială munca de pionierat a lui Isaac Newton asupra gravitației, deoarece omul de știință britanic nu putea explica cauza gravitației, ci doar efectele acesteia. Huygens și Newton s-au întâlnit la Londra în 1689. În loc de teoria lui Newton despre gravitația universală, care nu avea nicio cauză, Huygens a prezentat un contramodel al gravitației în lucrarea sa Discours de la cause de la pesant ( Discurs despre cursul gravitației ), publicată în 1690. Aici, Huygens „a propus că particulele responsabile de gravitație înconjoară Pământul în toate direcțiile, în jurul polilor, precum și în jurul ecuatorului; și în jurul oricărui alt cerc mare trasat pe suprafața Pământului” (Henry, 76-7).

Moarte și moștenire

Spre sfârșitul vieții sale, Huygens a scris o prezentare generală simplificată a filosofiei carteziene , „Kosmotheoros” sau „Lumile cerești descoperite ”, publicată postum în 1698. „Less-cartezian” (mai puțin cartezian) a fost teoriile lui Huygens despre impact și forța centrifugă, pentru care a dezvoltat noi formule algebrice. Huygens a suferit de probleme de sănătate în ultimii ani și a murit la Haga pe 8 iulie 1695. În testamentul său, omul de știință și-a lăsat documentele Universității din Leiden. Olandezul revoluționase cronometrarea, construise o teorie durabilă a luminii și arătase ce ar putea realiza telescoape mai bune cu observațiile sale asupra lui Saturn. Agenția Spațială Europeană a aterizat o navă pe Titanul lui Saturn în 2005; acea navă a fost numită după Huygens.

$$_

 CLAUDE ADRIEN HELVETIUS

Claude Adrien Helvétius ( 26 ianuarie 1715 – 26 decembrie 1771) a fost un filozof francez , francmason litozof.

Viaţă

Claude Adrien Helvétius s-a născut la Paris, Franța , și provenea dintr-o familie de medici, inițial supranumiți Schweitzer (care înseamnă „ elvețian ” în germană; latinizat ca Helvétius ). Străbunicul său, Johann Friedrich Schweitzer, cunoscut sub numele de „Helvetius”, a fost un medic și alchimist olandez, de origine germană. Bunicul său, Adriaan Helvetius, a introdus utilizarea ipecacuanei ; [ 4 ] tatăl său, Jean Claude Adrien Helvétius, a fost primul medic al lui Marie Leszczyńska , regina Franței. Claude Adrien a fost instruit pentru o carieră financiară, fiind ucenic la unchiul său matern în Caen, dar și-a ocupat timpul liber cu poezia. La vârsta de douăzeci și trei de ani, la cererea reginei, a fost numit fermier general , un post de colectare a taxelor în valoare de 100.000 de coroane pe an. Astfel, având grijă de el, a început să se bucure de viață la maximum, cu ajutorul bogăției și generozității sale, al gusturilor sale literare și artistice - a frecventat, de exemplu, clubul progresist Club de l'Entresol . Pe măsură ce a crescut, a început să caute distincții mai durabile, stimulat de succesul lui Pierre Louis Maupertuis ca matematician , al lui Voltaire ca poet și al lui Montesquieu ca filosof. Soția sa, Anne-Catherine de Ligniville, Madame Helvétius , a întreținut un salon frecventat de figuri importante ale Iluminismului timp de peste cinci decenii.

În 1758, Helvétius și-a publicat capodopera filozofică , o lucrare numită De l'esprit (Despre minte), în care susținea că toate facultățile umane sunt atribute ale simplei senzații fizice și că singura motivație reală este interesul personal, prin urmare nu există bine și rău, ci doar plăceri competitive. Doctrinele sale ateiste , utilitare și egalitare au stârnit un val de indignare public, iar Sorbona a ars-o public în 1759, forțându-l pe Helvétius să emită mai multe retractări.

În 1764, Helvétius a vizitat Anglia, iar în anul următor, la invitația lui Frederic cel Mare , a mers la Berlin , unde regele i-a acordat multă atenție. 

După 10 ani, când și-a considerat averea suficientă, a renunțat la postul de fermier general și s-a retras la o moșie din Franța, unde și-a folosit averea pentru a ajuta săracii, a încuraja agricultura și a dezvolta industrii. Pentru aceasta, a câștigat admirația multor filozofi.

Helvétius a fost unul dintre mai mulții filosofi francezi care au petrecut o perioadă la curtea lui Frederic cel Mare al Prusiei (înfățișat mai sus)

Familia lui Helvétius locuia alternativ pe Château de Voré (Collines des Perches, Loir-et-Cher ) și casa lor pariziană din strada Sainte-Anne .

Din punct de vedere religios, Helvétius era deist , deși „foarte indiferent”. 

A murit la Paris pe 26 decembrie 1771. 

O lucrare găsită în lucrările sale numită De l'homme, de ses facultés intellectuelles et de son éducation (Despre om), a fost publicată în 1773.

Filozofie

De l'esprit și recepția sa

Studiile filosofice ale lui Helvétius s-au încheiat cu publicarea celebrei sale cărți De l'esprit (Despre minte). Aceasta a fost publicată pentru prima dată în 1758 și se dorea a fi rivala lucrării Spiritul legilor de Montesquieu , Helvétius argumentând puternic împotriva teoriei lui Montesquieu conform căreia clima influența caracterul națiunilor.

Lucrarea a atras atenția imediată și a stârnit cea mai formidabilă opoziție, în special din partea delfinului Louis , fiul regelui Ludovic al XV-lea . Avocatul general Joly de Fleury a condamnat-o în Parlamentul din Paris în ianuarie 1759. Sorbona a condamnat cartea, în timp ce preoții au convins instanța că era plină de cele mai periculoase doctrine. Cartea a fost declarată eretică - atât de atee încât a fost condamnată de Biserică și Stat și a fost arsă. Helvétius, îngrozit de furtuna pe care o stârnise, a scris trei retrageri separate și umilitoare. În ciuda protestelor sale împotriva ortodoxiei, cartea a fost arsă public de călăul din Paris. 

A avut efecte negative de amploare asupra restului filosofilor , în special asupra lui Denis Diderot și a lucrării pe care acesta o făcea la Enciclopedie . Autoritățile religioase, în special iezuiții și noul Papă, au început să se teamă de răspândirea ateismului și au vrut să reprime rapid și dur „gândirea modernă”. De l'esprit a devenit aproape un țap ispășitor pentru acest lucru. 

Această mare publicitate a dus la traducerea cărții în aproape toate limbile Europei. Voltaire a spus că îi lipsea originalitatea. Rousseau a declarat că însăși bunăvoința autorului i-a infirmat principiile. Grimm considera că toate ideile din carte erau împrumutate de la Diderot . Madame du Deffand considera că Helvétius stârnise o asemenea explozie spunând deschis ceea ce credea toată lumea în secret. Madame de Graffigny a susținut că toate lucrurile bune din carte fuseseră culese în propriul ei salon. 

Egoismul psihologic

Filosofia lui Helvétius aparține școlii egoiste:

-Toate facultățile omului pot fi reduse la senzații fizice , chiar și la memorie, comparație, judecată. Singura noastră diferență față de animalele inferioare constă în organizarea noastră externă.

-Interesul personal, fondat pe iubirea plăcerii și frica de durere, este singura sursă a judecății, acțiunii și afecțiunii. Ființele umane sunt motivate exclusiv de căutarea plăcerii și de evitarea durerii. „Aceste două”, spune el, „sunt și vor fi întotdeauna singurele principii de acțiune la om”. Sacrificiul de sine este determinat de faptul că senzația de plăcere depășește durerea însoțitoare și este, prin urmare, rezultatul unui calcul deliberat.

-Nu avem libertatea de alegere între bine și rău. Nu există așa ceva ca dreptul absolut – ideile despre dreptate și nedreptate se schimbă în funcție de obiceiuri. 

Această viziune asupra omului a fost în mare măsură hobbesiană – omul este un sistem controlabil determinist printr-o combinație adecvată de recompensă și pedeapsă, iar scopurile guvernării sunt de a asigura maximizarea plăcerii.

Egalitatea naturală a inteligențelor

„Toți oamenii”, susținea Helvétius, „au o dispoziție egală pentru înțelegere”. Fiind unul dintre numeroșii discipoli lockieni ai Iluminismului francez , el considera mintea umană ca o tablă goală, dar liberă nu numai de idei înnăscute, ci și de dispoziții și înclinații naturale înnăscute. Constituția fiziologică era cel mult un factor periferic în caracterele sau capacitățile oamenilor. Orice inegalități aparente erau independente de organizarea naturală și își aveau cauza în dorința inegală de instruire. Această dorință izvorăște din pasiuni, de care toți oamenii, în mod obișnuit, bine organizați, sunt susceptibili în aceeași măsură. Prin urmare, datorăm totul educației. Ingineria socială este, prin urmare, o întreprindere neconstrânsă de abilitățile naturale ale oamenilor.

Această egalitate naturală se aplica tuturor oamenilor din toate națiunile și, prin urmare, diferențele de caracteristici naționale nu erau rezultatul unor diferențe înnăscute între oamenii din acea națiune, ci mai degrabă un produs secundar al sistemului de educație și guvernare. „Nicio națiune”, scria Helvétius, „nu are motive să se considere superioară altora în virtutea însușirii sale.” 

Acest aspect radical egalitar al filosofiei lui Helvétius l-a determinat pe Diderot să remarce că, dacă ar fi adevărat, De l'esprit ar fi putut la fel de bine să fie scris de îngrijitorul de câini al lui Helvétius. 

Omnipotența educației

Întrucât toți oamenii au același potențial natural, susținea Helvétius, toți au aceeași capacitate de a învăța. Astfel, educația este metoda prin care se poate reforma societatea și există puține limite pentru îmbunătățirile sociale drastice care ar putea fi aduse de o distribuție adecvată a educației. Deși oamenii par să posede anumite calități în abundență mai mare decât vecinii lor, explicația pentru aceasta vine „de sus” - este cauzată de educație, lege și guvernare. „Dacă întâlnim în mod obișnuit la Londra oameni pricepuți, care se găsesc cu mult mai multă dificultate în Franța”, aceasta se datorează faptului că este o țară în care „fiecare cetățean are o contribuție la gestionarea afacerilor în general”. „Arta de a forma oamenii”, conchide el, „este în toate țările [...] strict legată de forma de guvernare” și, prin urmare, educația prin intervenție guvernamentală este metoda de reformă. 

Esența gândirii sale era că etica publică are o bază utilitară și a insistat cu tărie asupra importanței culturii și educației în dezvoltarea națională. Gândirea sa poate fi descrisă ca fiind nesistematică. 

Influenţa

Ideile originale din sistemul său sunt cele ale egalității naturale a inteligențelor și omnipotenței educației , niciuna dintre acestea neavând o acceptare generală, deși ambele au fost proeminente în sistemul lui John Stuart Mill . Cesare Beccaria afirmă că a fost inspirat în mare măsură de Helvétius în încercarea sa de a modifica legile penale. Helvétius a exercitat, de asemenea, o oarecare influență asupra utilitaristului Jeremy Bentham .

Aspectele materialiste ale lui Helvétius, împreună cu cele ale baronului d'Holbach , au avut o influență asupra lui Karl Marx , teoreticianul materialismului istoric și al comunismului , care a studiat ideile lui Helvétius la Paris și a numit ulterior materialismul lui Helvétius și d'Holbach „baza socială a comunismului”. 

Critică

Filosoful german Johann Georg Hamann s-a opus vehement doctrinelor raționaliste ale lui Helvétius. 

Filosoful britanic Isaiah Berlin l-a enumerat pe Helvétius, alături de Hegel , Fichte , Rousseau , Saint-Simon și Maistre, ca fiind unul dintre cei șase „dușmani ai libertății” care au constituit baza ideologică a autoritarismului modern , în cartea sa „Libertate și trădare: șase dușmani ai libertății umane” . 

Poezie

Ambițiile sale poetice au dus la poemul intitulat Le Bonheur (publicat postum, împreună cu o relatare a vieții și operei lui Helvétius, de Jean François de Saint-Lambert , 1773), în care dezvoltă ideea că adevărata fericire se găsește doar în a face din interesul unei singure persoane interesul tuturor.

$$$

 ALFRED ELTON VAN VOGT

A. E. Van Vogt (născut pe 26 aprilie 1912, lângă Winnipeg , Man., Canada - decedat pe 26 ianuarie 2000, Los Angeles , California, SUA) a fost un autor canadian de science fiction care s-a impus ca unul dintre cei mai importanți scriitori ai genului la mijlocul secolului al XX-lea. Poveștile sale sunt caracterizate ca aventuri alerte, cu intrigi complexe, uneori confuze.

Van Vogt a urmat Universitatea din Ottawa și și-a început cariera de scriitor la începutul anilor 1930, vânzând articole fictive revistelor de confesiuni. După ce a scris o serie de piese radiofonice, s-a orientat spre science fiction, iar prima sa povestire publicată în gen, „Distrugătorul Negru”, a apărut în numărul din iulie 1939 al revisteiAstounding Science Fiction , considerată pe atunci principala revistă science fiction. A devenit un colaborator regulat, la fel ca Isaac Asimov și Robert Heinlein , iar cei trei au introdus „epoca de aur” a science fiction-ului. Primul roman al lui Van Vogt ,Slan (1946), care a fost serializat în Astounding Science Fiction din septembrie până în decembrie 1940, spunea povestea unor mutanți cu puteri supraomenești. A fost urmat de unul dintre clasicii lui Van Vogt, The Weapon Makers (1947), serializat pentru prima dată în 1943. Alte lucrări serializate pentru prima dată în anii 1940 au fost The World of Ā (1948; publicată ulterior sub numele The World of Null-A ), o poveste misterioasă despre un supererou în curs de dezvoltare, și The Weapon Shops of Isher (1951), o continuare a The Weapon Makers .

Van Vogt, care s-a mutat în Statele Unite în 1944, a luat o pauză de la scrisul science-fiction în anii 1950 pentru a contribui la dezvoltarea Dianeticii, o formă de psihoterapie care a fost ulterior încorporată în Scientologie . Și-a reluat cariera de scriitor în anii 1960, dar nu a reușit să atingă nivelul de succes anterior. Printre romanele sale ulterioare se numără The Silkie (1969), Renaissance (1979) și The Cosmic Encounter (1980).

$¢

 CLAUDIUS PTOLEMEU

Claudius Ptolemeu (cca. 100 - cca. 170 d.Hr.) a fost un matematician, astronom și geograf alexandrin. Lucrările sale au supraviețuit intacte antichității și Evului Mediu, iar teoriile sale, în special cele privind un model geocentric al universului cu planete care urmează orbite în cadrul unor orbite, au avut o influență imensă până când au fost înlocuite de modelul heliocentric al universului propus de Copernic și Galileo .

Viață și opere

Ptolemeu, cunoscut și sub numele de Claudius Ptolemaeus (sau Klaudios Ptolemaios), s-a născut în jurul anului 100 d.Hr., dar informațiile biografice despre el sunt într-adevăr rare. Tot ce se știe cu adevărat este unde ( Alexandria ) și când (125-141 d.Hr.) a făcut Ptolemeu anumite observații astronomice și în ce ordine a scris principalele sale tratate. Ideile lui Ptolemeu, în schimb, au devenit larg cunoscute și au fost respectate timp de secole. Teoriile lui Ptolemeu au fost perpetuate prin textele sale care au supraviețuit, printre care se numără Mathematikê Syntaxis ( Compoziție matematică ), numită mai frecvent cu numele său arab Almagest (care înseamnă „Cea mai mare carte”); Ipoteze planetare ; Tetrabiblos (cunoscut și sub numele de Apotelesmatika ); Armonice; Optică; și Geôgraphikê Hyphêgêsis ( Geografie ). Aceste titluri diverse ilustrează amploarea cercetării intelectuale a lui Ptolemeu.

Operele lui Ptolemeu și-au găsit drumul din Mediterana antică în lumea islamică (traduse în arabă în secolul al IX-lea), în Imperiul Bizantin și apoi înapoi în Europa în Evul Mediu (traduse în latină în secolul al XII-lea). Almagestul a fost publicat pentru prima dată folosind presa de tipar în 1515. Teoriile lui Ptolemeu au fost serios contestate și apoi înlocuite abia în secolul al XVII-lea, în timpul Revoluției Științifice .

Almagestul

Almagestul este cea mai faimoasă lucrare a lui Ptolemeu și a fost probabil finalizată în jurul anului 150 d.Hr. Este un fel de manual format din 13 volume, care acoperă propriile sale teorii și numeroase idei ale gânditorilor anteriori cu privire la mișcările Soarelui, Lunii, stelelor și planetelor. El a extins ideile Almagestului în Ipotezele sale planetare .

Pentru majoritatea gânditorilor, a fost crucial să considere Pământul ca centru al universului datorită importanței pe care o acordau umanității în cosmos.

Ptolemeu a fost un astronom pasionat, deși se baza pe ochiul liber, deoarece telescopul nu a fost inventat decât la începutul secolului al XVII-lea. La ce a avut acces Ptolemeu au fost o mulțime de observații astronomice efectuate de oamenii de știință babilonieni din secolele VIII-III î.Hr. De asemenea, a avut acces la citiri similare efectuate de astronomii greci din secolul al V-lea î.Hr. până în vremea sa. O a treia sursă au fost observațiile pe care le-a înregistrat el însuși, în mare parte la Alexandria între 127 și 141 d.Hr. În cele din urmă, Ptolemeu se bazează pe teoriile gânditorilor anteriori, în special ale filosofului grec Aristotel (384-322 î.Hr.) și ale astronomului grec Hiparh din Niceea (cca. 190 - cca. 120 î.Hr.).

În modelul universului al lui Ptolemeu, Pământul era considerat centrul cosmosului, cu Soarele, Luna, planetele și stelele rotindu-se în jurul său pe orbite circulare uniforme, în timp ce călătoresc printr-o substanță denumită aither . Pentru majoritatea gânditorilor, era crucial să considere Pământul ca centru al universului, datorită importanței pe care o acordau umanității în viziunea lor asupra cosmosului. În astronomia ptolemeică, după Pământul central, există (în ordine) Luna, Mercur, Venus , Soarele, Marte , Jupiter , Saturn și apoi stelele.

Aristotel își crease viziunea asupra cosmosului pe baza unor sfere perfecte, iar Ptolemeu și-a adaptat teoriile în acest punct de vedere.

Ptolemeu încearcă să măsoare mișcările corpurilor cerești și, procedând astfel în tabele complexe, este posibil să se prezică mișcările lor viitoare și atât eclipsele solare, cât și cele lunare. Una dintre problemele pe care le-au avut Ptolemeu (și predecesorii săi) a fost că este posibil să se observe că corpurile cerești nu se mișcă în cercuri regulate sau cu o viteză regulată în comparație cu Pământul. A fost dezvoltată o teorie pentru a explica aceste fapte, și anume că un corp precum Luna a călătorit într-un cerc perfect mai mic (un epiciclu) care la rândul său urmează traiectoria unui cerc mai mare (deferentul) care se învârte în jurul Pământului. Pentru Soare, orbita este ușor descentrată (comparativ cu punctul central fix, ecuantul) și, astfel, pe măsură ce Soarele se mișcă în jurul Pământului, pare să se apropie și apoi să se îndepărteze, când, de fapt, urmează încă un cerc perfect. Epiciclurile explică, de asemenea, de ce se poate observa că planetele se mișcă înapoi pentru o scurtă perioadă de timp, mișcarea lor retrogradă. Toate acestea au fost o explicație oarecum ingenioasă, dar ilustrează faptul că, pentru gânditorii antici (și mulți dintre cei medievali), era necesar ca orbitele planetare să fie perfect circulare, deoarece acest lucru reflecta ceea ce era considerat perfecțiunea Creației (și, prin urmare, a Creatorului). Aristotel își crease viziunea asupra cosmosului pe baza unor sfere perfecte, iar Ptolemeu și-a adaptat teoriile în acest punct de vedere. Exista însă problema că corpurile care se mișcau pe o orbită descentrată s-ar lovi în cele din urmă unele de altele. Aceste idei preconcepute despre orbite circulare cu Pământul în centrul lucrurilor au necesitat 15 secole pentru a fi scăpate și, astfel, pentru a le permite astronomilor să explice ce este observabil.

Ptolemeu a continuat să construiască pe baza a ceea ce s-a dovedit a fi o fundație teoretică complet greșită, explicând mișcarea stelelor. Ptolemeu a catalogat meticulos 1.022 de stele (cele vizibile din Alexandria), toate grupate în diversele lor constelații, acolo unde a fost posibil. Aceste stele, spunea el, erau fixe în relație una cu cealaltă, dar întregul câmp de stele, fixat într-o sferă, se mișcă în jurul Pământului într-un proces foarte lent pe care l-a descris drept „procesiune”. O altă problemă, prezentată în Ipotezele planetare , a fost de a lua în considerare din ce este alcătuit de fapt universul, adică cum se mișcă corpurile cerești într-un mod atât de regulat. Ptolemeu a adaptat de la gânditorii anteriori un sistem de sfere imbricate sau, așa cum spune istoricul J. Evans, „un fel de ceapă cosmică” (Bagnall, 884) în care „sfera fiecărui corp este contiguă cu următoarea” (Hornblower, 1236). Cu alte cuvinte, corpurile cerești nu plutesc, ci sunt fixe într-un sistem de sfere interconectate care le determină calea prin univers.

Este important să ne amintim aici că tabelele matematice și catalogul de informații despre stele ale lui Ptolemeu au fost considerate cele mai utile de către astronomii contemporani și de cei de mai târziu. Teoriile lui Ptolemeu despre motivul sau modul în care se mișcau corpurile cerești erau mult mai puțin relevante decât observațiile măsurate ale mișcărilor lor. Acest lucru este valabil și pentru că, deși teoriile lui Ptolemeu se potriveau cu faptele observabile, din păcate, ele erau complet greșite în multe cazuri. Și mai semnificativ, erorile au fost adoptate ca evanghelie de aproape toată lumea, inclusiv de Biserica Creștină, căreia îi plăcea ideea că creația lui Dumnezeu , Pământul, se afla în centrul lucrurilor. A contesta viziunea lui Ptolemeu și Aristotel asupra cosmosului devenea o erezie. O altă consecință a dominației ideilor lui Ptolemeu a fost „pierderea tuturor lucrărilor anterioare pe teme similare” (Hornblower, 190). Modelul lui Ptolemeu era departe de a fi perfect, dar a fost singurul care a supraviețuit intact din antichitate.

Geografie și alte lucrări

În lucrări ulterioare, în special în lucrarea sa Tetrabiblos , Ptolemeu prezintă o teorie conform căreia mișcările corpurilor cerești au efecte asupra aspectelor pământești (de exemplu, vremea), iar acestea pot fi prezise datorită astrologiei. În lucrarea sa Armonice , Ptolemeu a dezvoltat un model în care numerele întregi și raporturile lor sunt echivalate cu game muzicale. Optica discută despre modul în care funcționează ochiul uman. Ptolemeu credea că ochiul trimite conuri de percepție care lovesc obiectul, iar sufletul citește cumva aceste informații pentru a determina forma, dimensiunea, culoarea și așa mai departe.

Ptolemeu era foarte interesat de cartografie și suficient de ambițios încât să dorească să creeze o hartă a lumii. Geografia în 8 volume a lui Ptolemeu s-a inspirat din lucrările unor geografi anteriori, în special ale lui Marinus din Tir (începutul secolului al II-lea d.Hr.), și conține un catalog impresionant de peste 8.000 de locuri identificate după longitudinea și latitudinea lor. Aceste informații au fost concepute pentru a ajuta pe oricine să-și creeze propria hartă a lumii. Lumea cunoscută era limitată la acea vreme, desigur, iar Ptolemeu a făcut o serie de erori, cum ar fi faptul că a făcut Marea Mediterană prea lungă (din cauza datelor astronomice inexacte) și a prezentat Oceanul Indian ca o mare interioară mărginită de India , Africa și un mare continent sudic. Ptolemeu a încercat să rezolve problema modului de reprezentare a maselor de uscat tridimensionale pe o hartă bidimensională și de a menține dimensiunea și poziția lor relative una față de cealaltă cât mai aproape de realitate. El a susținut ideea că o hartă globală adevărată ar trebui proiectată pe o sferă. În ciuda tuturor erorilor sale, „Geografia a fost o realizare remarcabilă pentru vremea sa și a devenit lucrarea standard în domeniu (revizuită de nenumărate ori) până în secolul al XVI-lea” (Hornblower, 1237).

Revoluția lui Copernic

Părerile lui Ptolemeu au dominat astronomia timp de secole, dar un om a contestat în cele din urmă modelul ptolemeic, astronomul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543). Din jurul anului 1514, Copernic credea că Pământul era o planetă care orbita în jurul Soarelui, adevăratul punct central al sistemului nostru solar. Rotirea Pământului în jurul propriei axe și orbitarea în jurul Soarelui explica variațiile observabile ale lui Marte și Venus. În plus, el a sugerat că schimbările relativ mici ale unghiului axei Pământului în timp explicau precesia echinocțiilor, adică deplasarea treptată a constelațiilor pe cerul nopții în timp. Planetele observabile atunci erau în următoarea ordine de la Soare: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter și Saturn. Toate aceste idei radicale au fost prezentate în lucrarea lui Copernic, De Revolutionibus Orbium Coelestium ( Despre revoluțiile sferelor cerești ), o lucrare de șase volume, publicată nepublicată până în 1543.

Întâmplarea a făcut ca reacția la teoria lui Copernic să fie destul de moderată în general, chiar și micul grup de astronomi care constituiau publicul țintă al acesteia abia dacă a simțit o undă de reacție. Astronomia ptolemeică era încă viziunea ortodoxă asupra cosmosului. În cele din urmă, oamenii de știință de mai târziu au început să exploreze aceleași teme și să caute tabele astronomice din ce în ce mai precise. Pe măsură ce ideile lui Copernic au prins tot mai mult în mintea intelectualilor europeni, reformistul Martin Luther (1483-1546) a denunțat De Revolutionibus. Până în 1616, opera lui Copernic era atât de cunoscută încât a fost considerată o amenințare serioasă și condamnată ca eretică de către autoritățile bisericești, care au inclus-o pe lista cărților interzise.

Un alt salt uriaș înainte în astronomie a fost făcut de astronomul italian Galileo Galilei (1564-1642). El și-a creat propriul telescop superputernic și, cu acesta, a putut vedea ceea ce niciun ochi uman nu mai văzuse vreodată. Galileo a început să construiască noi teorii îndrăznețe, bazate pe observațiile sale uimitoare. Probabil cele mai semnificative observații ale lui Galileo în legătură cu povestea noastră despre Ptolemeu au fost cele privind fazele planetei Venus, care arătau că aceasta se învârtea în jurul Soarelui, și cele privind mișcarea petelor solare ale Soarelui, care sugerau că acesta era o sferă rotativă. Pe scurt, Galileo a arătat că Copernic avea dreptate și că sistemul ptolemeic centrat pe Pământ era greșit. Galileo a fost judecat și găsit vinovat de erezie de Biserica Catolică în 1633, dar acest lucru nu i-a împiedicat și pe alți gânditori să respingă vechiul model ptolemeic al universului, deoarece „niciun astronom competent nu a apărat sistemul tradițional ptolemeic odată ce auzise că Venus avea un set complet de faze; trebuia să fii un filosof prost informat ca să faci asta” (Wootton, 226). Pe scurt, „telescopul a distrus sistemul ptolemeic” (Wootton, 246).

Oamenii de știință, înarmați cu instrumente de precizie, preluaseră de la filosofii naturii în ceea ce privește cea mai bună explicație a lumii din jurul nostru. Astronomul german Johannes Kepler (1571-1630) a continuat munca lui Copernic și Galileo și a descoperit că corpurile cerești se mișcă pe orbite eliptice, nu perfect circulare, în jurul Soarelui. Dintr-o dată, galaxia noastră – și până atunci astronomii aveau o idee destul de clară că ceea ce puteam vedea era doar o mică parte a universului – devenise un exemplu inteligibil al legilor fizicii. Modelul universului al lui Ptolemeu era acum la fel de inutil ca harta sa mondială, deoarece peisajul cunoașterii fusese complet transformat de Revoluția Științifică.