$$$

 Petru Bogdan – omul care a adus rigoarea științei moderne în chimia românească

Petru Bogdan s-a născut la 29 ianuarie 1873, într-un sat modest din județul Iași, Cozmești, într-o familie de oameni simpli, dar demni, iar copilăria sa a fost marcată devreme de pierderea tatălui, Vasile Bogdan, căzut în Războiul de Independență, o experiență care i-a întărit probabil caracterul și l-a învățat de timpuriu ce înseamnă responsabilitatea, disciplina și datoria față de țară și comunitate.

Drumul său intelectual a început la Liceul Național din Iași, continuând apoi la Școala Normală Superioară, unde a intrat în contact cu spirite remarcabile ale culturii române, precum George Ibrăileanu și Constantin Stere, formându-se într-un mediu în care ideile, dezbaterile și setea de cunoaștere erau la ordinea zilei, iar această efervescență intelectuală avea să-l însoțească întreaga viață.

După absolvirea Facultății de Științe a Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Petru Bogdan a ales calea grea, dar fertilă, a perfecționării în marile centre universitare europene, ajungând la Berlin, unde a studiat sub îndrumarea unor titani ai chimiei și științei moderne, precum Jacobus Henricus van ’t Hoff și Emil Fischer, iar teza sa de doctorat despre migrarea ionilor, susținută în 1901 cu calificativul magna cum laude, l-a consacrat ca un cercetător riguros și profund.

Anii petrecuți în laboratoarele din Berlin și Leipzig, alături de savanți precum Wilhelm Ostwald și Max Bodenstein, au fost decisivi pentru orientarea sa spre chimia fizică, un domeniu aflat atunci la început, dar care avea să devină esențial pentru înțelegerea materiei, iar Bogdan a înțeles că adevărata sa misiune nu era doar cercetarea, ci și aducerea acestei științe moderne în România.

Întors la Iași în 1903, a început să predea cu răbdare și exigență, iar în 1913 a înființat prima catedră de chimie fizică din România, punând bazele unei școli științifice solide, care a format generații întregi de cercetători, dintre care se remarcă nume precum Horia Hulubei sau Raluca Ripan, oameni care aveau să ducă mai departe spiritul său de rigoare și seriozitate.

Activitatea sa universitară s-a împletit firesc cu cea administrativă, devenind decan, rector și prorector al Universității din Iași, contribuind decisiv la modernizarea instituției și la extinderea ei, într-o perioadă în care educația superioară era privită ca un pilon fundamental al progresului național.

Recunoașterea valorii sale a depășit granițele țării, fiind ales membru titular al Academia Română și primind titlul de doctor honoris causa al Universității din Nancy, iar lucrările sale, de la tratatele de chimie fizică până la studiile despre radioactivitate și structura materiei, au reprezentat repere esențiale pentru dezvoltarea științei românești.

Dincolo de laborator și amfiteatru, Petru Bogdan a crezut că știința trebuie să slujească societatea, motiv pentru care s-a implicat și în viața publică, fiind primar al Iașului și director al Fundației Regale Ferdinand I, rămânând până la sfârșitul vieții un exemplu de intelectual angajat, echilibrat și profund responsabil.

Moștenirea sa nu se regăsește doar în cărți, instituții sau titluri, ci mai ales în modul în care a înțeles să unească rigoarea științifică, educația și spiritul civic, demonstrând că adevărata valoare a unui savant se măsoară nu doar în descoperiri, ci și în oamenii pe care îi formează și în binele pe care îl lasă în urmă.

Câți dintre cei care schimbă cu adevărat direcția unei țări o fac fără zgomot, prin muncă tăcută, răbdare și credință în puterea educației?

#PetruBogdan #ChimieFizică #ȘtiințaRomânească #Iași #ModeleDeViață

$$$

 Muntele Everest – acolo unde cerul, pământul și limitele omului se întâlnesc

Muntele Everest nu este doar cel mai înalt munte al lumii, ci și unul dintre cele mai tulburătoare simboluri ale relației dintre om și natură, un loc în care măreția peisajului se împletește cu fragilitatea vieții, ridicându-se la 8.848,86 metri deasupra nivelului mării, pe lanțul Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet, într-un spațiu unde aerul devine rar, frigul mușcă necruțător, iar fiecare pas este o luptă cu propriul trup.

Everestul nu este o structură inertă, ci un munte viu, care continuă să crească cu câțiva milimetri pe an din cauza mișcărilor tectonice, ca și cum ar încerca necontenit să atingă cerul, iar acest detaliu aproape imperceptibil ne amintește că planeta este într-o continuă transformare, indiferent de dorințele sau ambițiile noastre.

Istoria sa modernă a fost marcată definitiv la 29 mai 1953, când Sir Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay au reușit prima ascensiune confirmată până pe vârf, un moment care a schimbat pentru totdeauna percepția omenirii asupra limitelor posibilului, deschizând drumul pentru mii de alpiniști care aveau să încerce, fiecare în felul său, să cucerească acest colos de gheață și piatră.

Drumul spre Everest nu începe însă pe vârf, ci mult mai jos, pentru mulți la celebrul traseu către Tabăra de Bază, aflată la peste cinci mii de metri altitudine, un pelerinaj al efortului și al răbdării, care traversează sate montane, poduri suspendate, mănăstiri budiste și peisaje care par desprinse din altă lume, transformând călătoria într-o experiență spirituală la fel de intensă ca una fizică.

Dincolo de frumusețe, Everestul ascunde un pericol constant, pentru că temperaturile pot coborî până la minus șaizeci de grade, vânturile pot atinge viteze amețitoare, iar peste pragul de opt mii de metri începe așa-numita Zonă a Morții, unde oxigenul este atât de puțin încât organismul uman începe, încet și inevitabil, să cedeze, forțând alpiniștii să depindă de butelii de oxigen și de o disciplină extremă.

Accidentele și tragediile fac parte din istoria muntelui, peste trei sute de oameni pierzându-și viața în încercarea de a ajunge pe vârf, unii răpuși de furtuni neașteptate, alții de avalanșe sau de epuizare, iar trupurile multora dintre ei au rămas pe munte, transformându-se în repere tăcute ale riscului suprem, pentru că recuperarea lor este adesea imposibilă.

Pentru localnici, Everestul nu este un trofeu, ci un loc sacru, cunoscut sub numele de Chomolungma, Zeița Mamă a Munților, sau Sagarmatha, Fruntea Cerului, o prezență divină care cere respect, nu cucerire, iar steagurile de rugăciune lăsate pe creste nu sunt semne de victorie, ci gesturi de smerenie în fața unei forțe care depășește cu mult puterea omului.

Astfel, Everestul rămâne o oglindă a ambiției umane, dar și un avertisment tăcut, pentru că el nu promite glorie, ci cere pregătire, sacrificiu și respect, iar fiecare pas făcut pe pantele sale este o lecție despre limite, curaj și fragilitate.

Ce ne împinge, oare, să urcăm tot mai sus, chiar și atunci când știm că muntele nu iartă?

#Everest #Himalaya #ZonaMorții #SpiritDeAventură #RespectPentruNatură

_$$

 Temperaturile de la Polul Nord sunt oficial peste punctul de topire. Și este mijlocul iernii acolo. Oamenii de știință avertizează că prima pierdere completă a unui peisaj major este acum la orizont. Într-o abatere alarmantă de la normele istorice, temperaturile din apropierea Polului Nord au crescut recent cu peste 36°F (20°C) peste medie, împingând părți din Arctica înghețată peste punctul de topire în plină iarnă. Termometrele au înregistrat temperaturi peste zero în regiuni care ar trebui să fie blocate în întuneric sub-zero. Impulsată de un sistem de presiune joasă puternic și de apele record de calde ale Atlanticului, această caniculă reflectă o realitate terifiantă: Arctica se încălzește acum aproape de patru ori mai repede decât media globală din 1979. Această transformare rapidă poartă consecințe care se extind mult dincolo de cercul polar. Pe măsură ce gheața reflectorizantă dispare, este înlocuită de apa întunecată a oceanului care absoarbe mai multă radiație solară, creând un ciclu de feedback auto-susținut care destabilizează și mai mult climatul global.

$$$

 Temperaturile de la Polul Nord sunt oficial peste punctul de topire. Și este mijlocul iernii acolo. Oamenii de știință avertizează că prima pierdere completă a unui peisaj major este acum la orizont. Într-o abatere alarmantă de la normele istorice, temperaturile din apropierea Polului Nord au crescut recent cu peste 36°F (20°C) peste medie, împingând părți din Arctica înghețată peste punctul de topire în plină iarnă. Termometrele au înregistrat temperaturi peste zero în regiuni care ar trebui să fie blocate în întuneric sub-zero. Impulsată de un sistem de presiune joasă puternic și de apele record de calde ale Atlanticului, această caniculă reflectă o realitate terifiantă: Arctica se încălzește acum aproape de patru ori mai repede decât media globală din 1979. Această transformare rapidă poartă consecințe care se extind mult dincolo de cercul polar. Pe măsură ce gheața reflectorizantă dispare, este înlocuită de apa întunecată a oceanului care absoarbe mai multă radiație solară, creând un ciclu de feedback auto-susținut care destabilizează și mai mult climatul global.

_$$$

 Termenul de sindrom Stockholm a intrat în limbajul comun pentru a descrie o reacție psihologică paradoxală, însă puțini cunosc evenimentele dramatice care au dus la nașterea acestui concept în luna august a anului 1973. Totul a început la banca Kreditbanken din Stockholm, Suedia, când un evadat pe nume Jan-Erik Olsson a intrat în sediul băncii înarmat cu un pistol-mitralieră și a luat patru ostatici. Ceea ce trebuia să fie un jaf rapid s-a transformat într-o criză de șase zile, timp în care lumea a asistat la o transformare psihologică uluitoare. În loc să manifeste ură sau frică față de răpitorul lor, ostaticii au început să dezvolte o legătură emoțională neașteptată cu acesta și cu complicele său, ajungând să îi vadă pe polițiști drept adevărații dușmani.

Pe parcursul celor peste 130 de ore petrecute în seiful băncii, dinamica dintre agresor și victime s-a schimbat radical din cauza izolării și a fricii constante de moarte. Jan-Erik Olsson a alternat actele de amenințare cu gesturi de o bunătate calculată, oferind haine ostaticilor sau permițându-le să iasă din seif pentru scurte perioade, ceea ce a creat o dependență emoțională profundă. Una dintre ostatice, Kristin Enmark, a devenit vocea acestui fenomen, declarând în timpul unei convorbiri telefonice cu premierul Suediei că are încredere deplină în răpitori și că se teme că un asalt al poliției le-ar pune tuturor viața în pericol. Această inversare a loialității a șocat autoritățile și publicul, marcând momentul în care supraviețuirea a început să fie legată de bunăvoința agresorului.

După ce poliția a reușit în cele din urmă să neutralizeze răpitorii folosind gaze lacrimogene, comportamentul ostaticilor a continuat să sfideze logica obișnuită a victimizării. Aceștia au refuzat să depună mărturie împotriva lui Olsson și a complicelui său în timpul procesului, ba mai mult, au început să strângă bani pentru a le plăti avocații și cheltuielile de judecată. Kristin Enmark a menținut o corespondență de lungă durată cu Olsson, explicând mai târziu că legătura creată în seif nu a fost una de dragoste, ci o formă disperată de adaptare la o situație limită unde singura speranță de viață venea de la cel care deținea controlul absolut. Această loialitate post-traumatică a pus bazele studiilor psihologice asupra modului în care creierul uman procesează frica prin identificarea cu agresorul.

Criminologul și psihiatrul Nils Bejerot a fost cel care a folosit pentru prima dată denumirea de sindromul Stockholm pentru a descrie aceste reacții, deși în ultimii ani conceptul a fost intens dezbătut și criticat de mulți experți. Unii specialiști susțin că termenul a fost folosit inițial pentru a discredita criticile ostaticilor la adresa modului defectuos în care poliția a gestionat criza, transformând o reacție rațională de supraviețuire într-o patologie mentală. Indiferent de controversele medicale, evenimentele din anul 1973 au rămas un punct de referință în psihologia criminală, demonstrând că în condiții de stres extrem, granițele dintre victimă și călău se pot estompa într-un mod imprevizibil.

Sindromul Stockholm ne învață că mintea noastră are mecanisme de protecție uimitoare, capabile să rescrie realitatea emoțională pentru a asigura continuitatea vieții chiar și în cele mai ostile circumstanțe. Povestea celor patru ostatici care s-au pus scut în fața răpitorilor lor rămâne o lecție despre complexitatea naturii umane și despre modul în care izolarea și frica pot reprograma busola morală a unui individ, transformând un seif de bancă într-un laborator al psihicului uman sub presiune.

       Știai asta?

$$$

 Dan Deșliu în două ipostaze

Cazul lui Dan Deșliu este unic în istoria disidenței românești pentru că reprezintă traseul invers al oportunismului: de la un fanatism comunist sincer și premiat, la o revoltă morală devastatoare. Născut în anul 1927, Deșliu nu a fost o victimă a regimului de la început, ci, dimpotrivă, a fost unul dintre „stâlpii” culturali ai acestuia în anii '50. Autor al celebrelor poeme de propagandă stalinistă „Lazăr de la Rusca” și „Minerii din Maramureș”, el a fost răsfățatul Partidului, tirajele cărților sale depășind milioane de exemplare. A fost periculos pentru sistem tocmai din acest motiv: când un om care a construit mitologia regimului se întoarce împotriva lui, lovitura de imagine este mult mai puternică decât critica venită din partea unui „dușman” clasic. Deșliu a fost dovada vie că utopia comunistă a eșuat atât de grav, încât și-a scârbit propriii profeți.

1. Gloria deșartă a realismului socialist În tinerețe, Dan Deșliu a crezut cu o naivitate oarbă în idealurile comuniste. Era talentat, dar și-a pus talentul în slujba minciunii, descriind o Românie fericită care nu exista. Pentru serviciile sale, a primit Premiul de Stat, bani și funcții. Era vedeta literară a epocii Gheorghiu-Dej. Însă, spre deosebire de alți oportuniști care mimau credința pentru avantaje, Deșliu a fost un credincios care, treptat, a început să vadă fisurile. Vizitele în teren, contactul cu realitatea mizeră a minerilor și țăranilor pe care îi cânta în versuri, l-au trezit la realitate. Anii '70 au marcat ruptura. A început să refuze compromisurile, să se retragă din viața publică și să își renege propria operă de tinerețe, considerând-o o „rușine”. A fost un proces dureros de penitență, în care fostul poet oficial a ales să devină un paria.

2. Scrisoarea care a înghețat apele în 1989 Momentul său de maxim curaj a fost luna martie a anului 1989. Într-o perioadă în care teroarea securistă era la paroxism, iar Nicolae Ceaușescu părea de neclintit, Dan Deșliu a trimis o scrisoare deschisă către Europa Liberă. Textul era un rechizitoriu violent la adresa dictatorului, numindu-l „un stăpân fără Dumnezeu” care a transformat România într-un cavou. Mai mult, Deșliu a făcut ceva ce puțini au îndrăznit: a intrat în greva foamei în propria casă, cerând respectarea drepturilor omului. Gestul său a creat panică la vârful PCR. Cum să îl arestezi pe autorul lui „Lazăr de la Rusca”? Ar fi fost o recunoaștere a falimentului ideologic. Așa că regimul a ales varianta arestului la domiciliu. Timp de luni de zile, blocul său din București a fost păzit de ofițeri de Securitate, iar el a fost izolat complet, devenind un simbol al rezistenței solitare.

3. Moartea suspectă din valurile mării Dan Deșliu a supraviețuit regimului pe care l-a contestat, dar nu a supraviețuit mult timp în democrație. Moartea sa, survenită la data de 4 septembrie 1992, rămâne unul dintre marile semne de întrebare ale tranziției. A fost găsit înecat în Marea Neagră, în stațiunea Olimp (sau Neptun), într-o zi în care marea era liniștită, iar el era un înotător excelent. Ancheta a fost superficială, concluzionând rapid că a fost un accident. Totuși, contextul politic era tulbure: Deșliu continua să fie o voce incomodă, criticând noua putere instalată după 1989 (pe care o vedea ca o continuare a vechilor structuri comuniste). Mulți apropiați sunt convinși că a fost vorba de o „lichidare” operată de foști securiști care nu i-au iertat trădarea din 1989 și vehemența ulterioară. Poetul care a început prin a scrie minciuni a murit apărând adevărul, lăsând în urmă o lecție despre puterea conștiinței de a se regenera.

Sursa: Istoria la culcare

$$$

 Când bunătatea devine legendă

În 1983, pe aeroportul din Nisa, un băiat de șapte ani stătea cu bunicul său la poarta de îmbarcare când l-a zărit pe el, pe adevăratul James Bond, așezat liniștit și citind un ziar, iar pentru micuțul Marc Haynes acel moment a fost ca o explozie de magie, pentru că nu în fiecare zi vezi un erou de film la câțiva pași distanță. Bunicul, care nu știa nimic despre cinema sau celebrități, l-a dus pur și simplu până la actor și i-a spus că nepotul lui crede că este faimos și ar vrea un autograf, iar Roger Moore a zâmbit cald, l-a întrebat pe copil cum îl cheamă și a scris un mesaj frumos pe spatele biletului de avion.

Entuziasmul s-a transformat însă rapid în dezamăgire, pentru că semnătura nu spunea „James Bond”, ci „Roger Moore”, un nume care pentru Marc nu însemna nimic, iar cu inima frântă i-a spus bunicului că omul a greșit și a semnat cu alt nume. Bunicul s-a întors la actor cu biletul, explicând situația, iar atunci s-a întâmplat ceva care a transformat un autograf banal într-o amintire pentru o viață. Roger Moore l-a chemat pe băiat mai aproape, s-a uitat conspirativ în stânga și în dreapta, a ridicat celebra sprânceană și i-a șoptit că trebuie să semneze cu numele lui adevărat, altfel Blofeld ar putea afla unde se află, rugându-l să păstreze secretul că tocmai l-a întâlnit pe James Bond.

Marc s-a întors la locul lui cu sufletul vibrând de bucurie, iar când bunicul l-a întrebat dacă a primit semnătura corectă, băiatul a răspuns serios că el a greșit, pentru că acum nu mai era doar un fan, ci un aliat care proteja o misiune secretă.

Anii au trecut, iar Marc Haynes a devenit scenarist, iar într-o zi, la o filmare pentru UNICEF, s-a întâlnit din nou cu Roger Moore, care era ambasador al organizației. Marc i-a povestit, în treacăt, despre întâlnirea lor din copilărie, iar actorul a râs și a spus că nu-și amintește, dar că se bucură că l-a cunoscut pe James Bond, un schimb plăcut, aparent încheiat.

Dar adevărata magie a venit după aceea, când, plecând pe coridor, Roger Moore s-a oprit lângă Marc, s-a uitat din nou în stânga și în dreapta, a ridicat sprânceana și i-a șoptit că, desigur, își amintește întâlnirea de la Nisa, dar nu putea spune nimic în fața cameramanilor, pentru că oricare dintre ei ar fi putut lucra pentru Blofeld. În acel moment, Marc a simțit la 30 de ani aceeași bucurie pură pe care o simțise la 7, realizând că nu fusese un gest întâmplător, ci felul de a fi al unui om care știa cât de mult poate însemna o clipă de atenție.

Aceasta este diferența dintre a juca un erou și a fi unul, pentru că Roger Moore nu s-a limitat la a interpreta personaje pe ecran, ci a ales, de fiecare dată, să transforme confuzia unui copil în miracol, să mențină o iluzie frumoasă și să dovedească faptul că bunătatea, deși cere puțin, poate lăsa urme care durează o viață întreagă.

Asmarandi Alexandra