$$$

 CÂND S-A NĂSCUT IISUS HRISTOS ?

În fiecare an, pe 25 decembrie, conform calendarului gregorian, respectiv pe 7 ianuarie, conform calendarului iulian, creștinii ortodocși și catolici din întreaga lume celebrează Nașterea lui Iisus Hristos, ocazie cu care își fac unii altora cadouri și petrec în jurul bradului împodobit într-o adevărată sărbătoare a bucuriei, iubirii și a liniștii sufletești.

Cu toate acestea, în urma studierii documentelor istorice și a scrierilor sfinte, Nașterea Mântuitorului a reprezentat o necunoscută, dar și un punct de interes pentru teologii Bisericii de pretutindeni. În schimb, istoricii s-au contrazis pe seama datei la care Fecioara Maria l-a adus printre oameni pe Fiul lui Dumnezeu. 

Biblia nu menționează o dată exactă la care s-ar fi născut Iisus Hristos, acest lucru fiind confirmat și de mai multe lucrări istorice de specialitate precum „New Catholic Encyclopedia” sau „Encyclopedia of Early Christianity”. 

Pentru a fi stabilit cu exactitate anul nașterii lui Iisus Hristos au fost făcut numeroase calcule pornind de la profeţii ale Vechiului Testament, dar și legături cu tradiţii romane. 

Ce spune istoria despre nașterea lui Iisus Hristos 

Potrivit istoricilor, Iisus Hristos s-ar fi născut în jurul anilor 3-2 î.Hr. Papa Benedict al XVI-lea consideră că anul 1 d.Hr. nu este corect în privința nașterii Mântuitorului, suveranul pontif estimând că acest eveniment ar fi avut loc între anii 7 și 2 î.Hr. 

Și cum nu se știe data exactă la care s-a născut Iisus Hristos, nu se poate spune cu certitudine nici ce vârstă avea El când a murit. Potrivit scrierilor biblice, Fiul lui Dumnezeu ar fi avut, se pare, între 33 și 36 de ani atunci când s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor oamenilor. Iisus Hristos a fost crucificat la Ierusalim în jurul anului 30 d.Hr., sub guvernarea lui Ponțiu Pilat.

Se știe că 25 decembrie este sărbătoarea romană a solstiţiului de iarnă, și anume Ziua Naşterii Soarelui Învingător. Creştinii au transformat-o, însă, în Ziua Naşterii lui Iisus Hristos, Soarele Dreptăţii, și au făcut-o sărbătoare imperială, sfântă şi obligatorie. 

Ştiind că Irod, în timpul căruia s-a născut Iisus, murise în luna aprilie a anului 4 î.Hr., însă Naşterea Domnului a avut loc, cel mai probabil, în toamna anului 5 î.Hr., spune arhimandritul Teofil Lefter, citat de Doxologia.ro. 

Puțini sunt cei care știu că, în trecut, credincioșii sărbătoreau nașterea lui Iisus Hristos odată cu botezul acestuia, adică pe data de 6 ianuarie, iar această dublă sărbătoare era denumită Sărbătoarea Arătării Domnului (Teofania şi Epifania). Se credea că Domnul s-a născut în aceeaşi zi a anului în care, peste 30 de ani, s-a botezat. 

Dar acest fapt s-a pierdut în negura timpului. Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost separată de cea a botezului în Biserica din Antiohia în jurul anului 375, iar la Constantinopol, în anul 379. 

Când s-a născut, de fapt, Iisus Hristos

Motivul pentru care sărbătoarea Crăciunului se ține la 25 decembrie este destul de obscur, însă se crede că această zi a fost aleasă pentru a coincide cu sărbătorile păgâne care se țineau în preajma solstițiului de iarnă, atunci când ziua începe să crească pentru a se celebra „renașterea soarelui”. 

O teorie pentru a explica alegerea acestei date pentru celebrarea nașterii lui Iisus Hristos este creștinizarea festivalului păgân de la Roma „Dies Natalis Solis Invicti”, care înseamnă „ziua de naștere a Soarelui Necucerit”. Conform acestei teorii, în timpul domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat sărbătoarea ca ziua de naștere a lui Iisus, asociind-o cu „Soarele neprihănirii”. 

La 25 decembrie 274, Împăratul Aurelian avea să proclame Zeul-Soare drept principalul zeu protector al imperiului și i-a dedicat un templu în Campus Martius. Crăciunul a luat ființă într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor în Roma Antică. 

Această zi, ca dată a sărbătoririi Naşterii Domnului, a fost introdusă în Biserica Alexandriei şi apoi a Ierusalimului mult mai târziu, în prima jumătate a secolului al V-lea, după care s-a răspândit în aproape toată creştinătatea răsăriteană.

Deși Biblia nu oferă un răspuns exact referitor la data la care s-a născut Mântuitorul, Cartea Sfântă menționeză, totuși, două evenimente petrecute în preajma nașterii Sale. 

Conform Evangheliei după Luca, Iisus s-ar fi născut cel mai probabil primăvara, vara sau toamna, între lunile martie și noiembrie. De altfel, versetul 2:8 din Luca vorbește despre „turmele de oi și despre păstorii acestora care trăiau sub cerul liber și făceau noaptea de strajă lângă turmele lor”. Știm că „oile stăteau sub cerul liber începând cu săptămâna dinaintea Paștelui până la jumătatea lunii noiembrie”. 

„Iarna stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într-o lună de iarnă, este puțin probabil să fie cea corectă deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe câmp”,ase precizează în lucrarea „Daily Life in the Time of Jesus”. 

Cel de-al doilea eveniment menționat în Biblie îl reprezintă recensământul pe care l-a ordonat Caesar Augustus înainte ca Iisus Hristos să se nască. Fiecare persoană trebuia să se înregistreze „în orașul lui”, ceea ce aducea cu sine efectuarea unei călătorii de o săptămână sau chiar mai mult (Luca 2:1-3). 

Unde s-a născut Iisus Hristos? 

Istoricii nu au căzut de acord nici în ceea ce privește locul unde s-a născut Iisus Hristos, unii fiind de părere că Nazaret ar fi locul sfânt deoarece reprezintă cea mai bună aproximare. Alții consideră că Iisus s-ar fi născut în Bethleem de Galileea, o așezare situată la 10 km de Nazaret. 

Aceștia din urmă își susțin ipoteza spunând că Bethleemul Iudeei nu poate fi luat în calcul din cauza lipsei unor dovezi arheologice clare ale faptului că această așezare ar fi fost locuită în timpul lui Iisus. 

Evangheliile lui Matei și Luca, precum și Evanghelia după Toma menționează ca loc al nașterii orașul Bethleem Efrata. 

Profeţia este, însă, incredibil de exactă și spune că în urmă cu circa 720 de ani a fost prezis locul exact al naşterii Domnului, și anume Bethleem. Și asta, în pofida faptului că părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu circa 530 de ani înainte a fost prezis timpul apariţiei (anul 27 d.Hr.) şi, implicit, al naşterii Lui (anul 5 î.Hr.), mai notează sursa citată.

$$$

 COREEA

Coreea apartine uneia dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii. Istoria nationala a poporului corean incepe in mileniul al doilea î.Hr., odată cu întemeierea regatului Gojoseon (conform legendei lui Dangun în anul 2333 î.Hr), la malurile raului Liao in sud-estul Manciuriei contemporane. Nu stim prea multe despre triburile Altaice care au fost stramosii coreenilor moderni, stim insa ca in secolul al IV-lea, coreenii au adoptat budismului ca religie, impreuna cu scrierea chineza, ambele avand un efect profund asupra societăţii bastinase. Stim astazi din literatura destul de bogata ca statul Corean şi-a menţinut independenţa politică şi culturală, în ciuda invaziilor mongole din secolul al XIII-lea şi a invaziilor japoneze din secolul al XVI-lea. În secolul al XV-lea, în timpul domniei regelui Sejong cel Mare, a fost creat primul alfabet corean numit hangul (vezi mai jos).

Am sa incerc sa scriu despre istoria extrem de controversata a acestui popor si a acestei culturi milenare. Istoria Peninsulei Coreene incepe in Paleoliticul timpuriu (acum 300 de mii de ani), cand partea de sud a peninsulei a fost populata de predecesorii Homo Sapiens, adica Homo Abilis. Primele vestigii arheologice le intalnim tot in sudul peninsulei Coreene in mileniile al IX-VIII-lea i.Hr. Cam pe la mijlocul Paleoliticului. Neoliticul care incepe in milenile VII-VI î.Hr. ne dezvaluie doua culturi diferite. Prima numita Jeulmun (8000-1500) si a doua numita Mumun, care este o perioada tranzitorie de la neoliticul “Stone Age,” intre 1500-300 î.Hr. Important de mentionat este ca ambele perioade desi in parte neolitice, difera total de neoliticul occidental intalnit in Orientul Mijlociu si Europa.

Perioada Jeulmun este impartita in trei diviziuni:

Jeulmunul Timpuriu (6000-3500 î.Hr). Perioada in care principala ocupatie a locuitorilor a fost pescuitul, vanatul si inceputurile unei agriculturi elementare. Populatia inca semi-migratorie cu asezari mici si temporare.

Jelmunul Mediu (3500-2000 î.Hr). Perioada in care apar primele asezari sedentare si o agricultura sustenabila, care permitea pastrarea surplusurilor de alimente de la o recolta la cealalta. Suntem siguri de acest lucru, avand in vedere vasele ceramice de dimensiuni mai mari care permiteau pastrarea a mari capacitati de produse agricole, in special secara si ovaz.

Jelmunul Târziu (2000-1500 î.Hr). Perioada in care agricultura devine principala ocupatie, pescuitul si vanatul devenind ocupatii complementare. In aceasta perioada se vede clar o migratie a populatiei spre nordul peninsulei Coreene si spre interior in afara zonelor de pescuit. Perioada este caracterizata de ceramica asemanatoare gasita in Manciuria, Rusia Maritima, Valea Amurului, Mongolia si Japonia in perioada Jōmon. Postarea viitoare despre perioada Mumun.

Limba Coreeană

Limba coreeană este limba oficială a Coreei de Sud, de Nord si a Regiunii Autonome Yanbian din sudul Chinei. Limba Coreana este vorbită de aproximativ 78 – 80 de milioane de oameni în toată lumea. Clasificarea acestei Ist-Cor-4limbi este disputată. O parte din lingvisti o considera ca limbă izolată (adică, nu este similara genealogic cu nici o altă limbă), o alta parte o considera apropiata cu dialectul Japono-Ryukyuan; de aproximativ jumatate de secol, majoritatea lingvistilor o clasifica in grupa lingvistica Altaica.

Limbile altaice sunt o familie de aproximativ 60 de limbi înrudite, vorbite de circa 330 de milioane de oameni, răspândite mai cu seamă în Asia Centrala şi de Est. Înrudirea dintre aceste limbi este o problemă în plină dezbatere între lingvişti, unii dintre ei respingând ipoteza unei legături genetice între aceste limbi.

Familia limbilor altaice se presupune că ar cuprinde următoarele subfamilii: limbile turcice, limbile mongolice şi limbile tunguze. La acestea, mulţi cercetători adaugă limba coreeană şi limbile japonice (reprezentate în principal de limba japoneză). Ipoteza apartenenţei limbii ainu la aceeaşi familie este considerată puţin plauzibilă, dar posibila. Similarităţile dintre limbile altaice, evidente de altfel, sunt puse de mulţi lingvişti pe seama moştenirilor “genetice” de la o limbă unică (limba proto-altaică).

Limba coreană, denumita oficial in Coreea de Sud hangugeo sau gugeo, (“limba naţională”) sau mai popular hangungma. In Coreea de Nord aceeasi limba este cunoscută sub numele chosŏnmal sau chosŏnŏ. Coreeana este o limbă aglutinantă, iar sintaxa este de tip SOV (subiectul, obiectul, verbul apar de obicei în această ordine).

Istoric, coreenii au folosit scrierea hieroglifică chineză la început, din secolul al VI-lea (ca scriere mixtă, unele semne notau noţiuni, altele sunete), alfabet numit Hanja, cu trei variante derivate: hyangchal, gugyeol si idu, iar de la mijlocul secolului al XV-lea foloseşte alfabetul propriu hangul. Din secolul al XV-lea alfabetul Hanja, scris cu ajutorul hieroglifelor chinezesti, a fost schimbat de regele Sejong “cel Mare” (1397 – 1450) cu alfabetul actual numit Hangul. Proclamatia de schimbare a alfabetului, denumita Hunminjeongeum, este una din cele mai vechi reforme lingvistice cunoscute.

Limba Coreeană romanizată

Multe limbi, care au fost scrise perioade indelungate cu ajutorul unor alfabete proprii sau imprumutate, au suferit din secolul al XIX-lea si pana in zilele noastre un proces de romanizare (latinizare), folosind transcrierea lingvistica a vocalbularului limbii respective, de la scrirea traditionala la una care folosea alfabetul latin. Marea majoritate a acestor romanizari/latinizari nu au avut succes. Dintre cele care au avut succes mentionam in primul rand limba Turca sau limbile asa numite ilirice, bazate pe transliterarea marelui lingvist Ljudevit Gaj (1809 – 1872), care include in special limbile fostei Iugoslavii (Croata, Slovena Sarba, etc.)

Bineinteles ca transliterarea romanizata a luat avant din momentul aparitiei calculatoarelor electronice, pe la sfarsitul secolului al XX-lea.

Intorcandu-ne la limba Coreeana, trebuie sa mentionez ca din cate povestesc colegii experti in aceasta limba si din cat exista in literatura de specialitate, transliterarea coreenei a reusit “binisor”, problema ar fi reticienta intelectualilor coreeni si impreuna cu ei a maselor populare sa se foloseasca de aceasta transliterare.

Limba Coreeana moderna a trecut o evolutie de cateva sute de ani (ca orice limba, de fapt) intre prima invazie japoneza (1598) si sfarsitul lungii dinastii Joseon ( 1392–1897). Romanizarea limbii Coreene a suferit cateva versiuni, ultima schimband metodologia secolului 20 (McCune–Reischauer) cu una proprie, dezvoltata de Academia Coreeana intre anii 1995 – 2000.

Trebuie mentionat ca limba Coreeana romanizata NU este sinonima cu Romaja, care este de fapt un stil, care permite includerea unor neologisme moderne (de obicei de sorginte anglo-americana) in scrierea traditionala Coreeana. Metoda folosita si in limba japoneza este denumita – Rōmanji.

Ca anecdota, pot sa va povestesc ca o mare parte a coreenilor cred ca romanii (Romania) sunt originea alfabetului latin, deci noi suntem cei care “purtam vina” romanizarii alfabetului lor. De mentionat ca exista si o versiune de transliterare cu ajutorul alfabetului chirilic (va imaginati cine se foloseste de aceasta transliterare).

$$$

 COSTACHE CARAGIALE

Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale, a fost actor, regizor, profesor de actorie şi unul dintre fondatorii Teatrului Naţional din România, primul director de teatru al Teatrului cel Mare (Teatrului Naţional de azi) şi deschizător de drumuri în dramturgia românească.

Costache Caragiale s-a născut în 29 martie 1815 şi a decedat în 13 februarie 1877. Mărturiile contemporanilor sunt puţine, iar imaginea unui Costache Caragiale tânăr ne lipseşte. A absolvit Conservatorul, în vremea când acesta se numea Filarmonica, şi l-a avut model pe actorul Aristia. 

Aprins de dorinţa de a învia teatrul românesc cu spectacole în limba română 

Până să devină directorul Teatrului cel Mare, Costache Caragiale a jucat la Iaşi şi Botoşani vreo şase ani. La Bucureşti, teatrul era ca şi în Moldova un domeniu rezervat trupelor străine, franceze, nemţeşti, italiene marcat de spectacole de vodevil, operă, varietăţi. 

Pe la 1845 revine în Bucureşti şi încheagă o trupă, numind-o “trupa română de diletanţi”, din care făceau parte actorii străluciţi ai vremii: Ştefan Vellescu, C. Demetriade, Maria şi Raluca Stavrescu, Frosa Vlasto Marcolini şi Mihail Pascaly propunându-şi să includă în repertoriu numai piese scrise de primii noştri dramaturgii români ai vremii: V. Alecsandri, C. Negruzzi, C.Facca. 

„Aprins de dorinţa de a învia un teatru pe care cabala politică îl sugrumase încă în leagănul său – povestea Costache Caragiale – propusei la câţiva bărbaţi de putere să-mi dea ajutorul pecuniar, făgăduindu-le sclavia mea la întâmplare de nereuşire. Propunerea îmi fu primită în ridicol şi eu eram un şarlatan…”. 

Şi atunci, hotărăşte să-şi sacrifice averea personală în favoarea teatrului, ca trupa să joace spectacole în limba naţională, dintre care amintim: “Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii” de V. Alecsandri, „Buna educaţie” de C. Bălăcescu; „Comedia Vremeii sau franţuzitele” de C.Facca. 

Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Actorii au jucat în spectacole rostind textul în limba română, fără fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane. 

Publicul său nu era format din boierii din vestitele lor saloane ale epocii, ci lumea de jos a breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Actorul şi profesorul de la Conservator, care a dat prima promoție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui. 

Inaugurarea Teatrului cel Mare din Bucureşti 

Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. Din contractul semnat de către actor, se constată că a primit funcția de director al Teatrului cel Mare din Bucureşti la 1 iulie 1852, pe un termen de trei ani. La acea vreme, construcţia instituţiei nu era finalizată. 

Din contract reiese că era obligat să aibă o trupă de 24 de persoane, să dea în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, București, Fondul Teatrului Național, 1852) Nu știm cu ce bani, înainte de inaugurarea instituției, Costache Caragiale se deplasează la Paris pentru a cumpăra costume și decor. 

Așadar, Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei [CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel] între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. [ Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”] 

După înființare, în 1852, Teatrul Național devine în scurt timp inima Micului Paris, -aşa era numit Bucureştiul atunci – şi pulsează viaţă în universul cultural și politic românesc până în 1944. Era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti de pe scenele lumii în toate limbile, în spectacole de dramă, tragedie, comedie, vodevil. Viaţa bucureşteană de atunci înseamnă teatru, iar teatru înseamnă viaţă socială, culturală, politică, cu ecou în fața teatrului sau pe scena lui. 

La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre “frumoasa amestecătură” care mergea de la “modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”. 

În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. [Olănescu, Costache –“Teatru la români”]. 

Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Iar tonul festiv a fost dat de protipendada, care a alergat cu sufletul la gură să umple sala, ca să-și etaleze costumele și rochiile elegante daor ca să fie văzuţi. Programul ales pentru inaugurarea sălii nu corespundea nici cu frumuseţea sălii, nici cu însemnătatea zilei, că era ajunul anului nou, nici cu diversitatea socială a spectatorilor. 

În privința programului serii au existat controverse în epocă. Din ziarele timpului, aflăm că pe afiș era trecut spectacolul „Zoe” sau “Amantul împrumutat”, un vodevil într-un act, tradus din limba franceză, cu muzica cupletelor scrisă de Eduard Wachmann, unde juca cântăreața Niny Valéry și actorii: Costache Caragiale, Costache și Ralița Mihăileanu, Catinca Mihăescu și Raluca Stavrescu, urmat de un program de teatru de operă italiană, în care cuprindea o arie din opera “Masnadieri” (Bandiții) cântată de Mustani, și trioul din “Lucreția Borgia” cântat de soprana Marziali cu Finochi și Pellegrini, un cvartet din “Lucia de Lamermoor” cântat de domnișoara Lesniewsha cu Mustani, Fiochi și Carol, toți din trupa lui Papa Nicola. Și la final, doina din “Claca țărănească” operetă scrisă de Ioan Andrei Wachmann (1807-1863), pentru a da serii un ton festiv. 

Patru lei, o cămaşă, o bibliotecă şi un gând nobil 

La arhivele Statului printre multe dosare despre istoria teatrului românesc există o scrisoare semnată de Iasomiţa Caragiale: „Subscrisa, soţia repausatului Costache Caragiale, rămasă în mizerie, împreună cu o numeroasă familie, fără poziţiune, fără recompensă, adusă la extremă disperare, vin a vă ruga, a face a mi se acorda o seară în Teatrul Naţional, fără plată, ca să poată artiştii români, în fruntea cărora se află domnul Pascaly să dea o reprezentaţie în favoarea nenorocitei familii a lui Costache Caragiale, camaradul, fostul director şi iniţiatorul în arta dramatică.” Scrisoarea datează din 14 octombrie 1877. 

Refuzul fusese categoric pe motiv că direcţia nu are nicio zi liberă. 

Pe lângă comediile sale, a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi o vastă bibliotecă. Plecase în lumea de dincolo cu un gând nobil şi optimist: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…” A mai scris: „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” (o lucrare confesională unde stăruia asupra mişcării teatrale naţionale) şi „Teatrul Naţional în Ţara Românească” închinată publicului român. 

Costache Caragiale a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut un crez: TEATRUL.

&&&

 CORNELIU BABA

„Ideea care m-a urmărit este că şansa picturii mele a fost tocmai dezavantajul de a trăi în Est şi de a participa la toate coşmarurile acestei epoci, care mă urmăresc obsesiv în drama picturii mele.” Corneliu Baba s-a născut pe 18 noiembrie 1906.

Iată ce scria, spre sfârşitul vieţii, Corneliu Baba, unul dintre cei mai importanți pictori români, în „Însemnările unui pictor din Est”. „Fantezia mea avea nevoie de un drum sinuos, de drama umană, văzută în toată cruzimea, violenţa şi laşitatea care continuă să umple, de-a lungul secolelor, Istoria.” A murit la 91 de ani, în decembrie 1997. 

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe. 

Creația sa profund personală, racordată la tradiţia occidentală, realizată într-un limbaj unic, cum susțin foștii săi studenţi Henri Mavrodin, Zamfir Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu sau Ştefan Câlţia, azi artişti cu un loc sigur în peisajul contemporan, înseamnă mult pentru arta românească din secolul XX. Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe. 

Dând dovadă de o vocaţie cultivată din copilărie de tatăl său, pictor de biserici, a traversat un întreg secol, lucrându-şi asiduu talentul, pe care-l respecta, nerisipindu-şi energia creatoare, căutând să dea chip obsesiilor în tablouri a căror valoare s-a bucurat de recunoaştere unanimă. A iubit deopotrivă lectura şi muzica, fiind fascinat de George Enescu, căruia avea să-i picteze un portret tulburător mai târziu, descoperit în timpul unui concert susţinut cândva la Craiova, oraşul natal al pictorului: „Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”. 

Încă de la primele sale desene, datând din anul 1916, anul intrării României în război, alături de Antanta, s-a aplecat cu acribie asupra omului și a chipurilor lui, studiindu-le în paralel cu studiul naturii. A rămas dincolo de programe estetice, fără să se afilieze la vreunul, fără să se regăsească total în vreunul. Deși în opera lui de tinerețe se simt ecouri din diferite orientări – expresionism, avangardă etc. –, creația lui Corneliu Baba se va apropia apoi de realism, dar unul profund personal, care l-a impus, făcându-i totodată şi un mare deserviciu. A rămas fidel crezului romantic – pictura este o taină pe care n-o descifrează teoreticienii sau ideologii, idee pentru care a pledat în faţa studenţilor, în lunga lui carieră pedagogică, începută în 1939, când era deja asistent la Catedra de Pictură a Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, la care el însuşi studiase sub îndrumarea lui Nicolae Tonitza. 

În 1945 a devenit profesor de pictură la același institut, dar peste doar câțiva ani, în 1949, a primit interdicţia de a mai preda, din motive rămase incerte. 

A părăsit Iaşiul şi s-a stabilit la Bucureşti. El însuşi a mărturisit-o mai târziu, în „Însemnările unui pictor din Est”: „Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mânca. Din când în când eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Când foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întâlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte”. Sunt anii în care a acceptat să ilustreze „Mitrea Cocor”, cartea obedientă a lui M. Sadoveanu, şi „Bietul Ioanide”, romanul lui G. Călinescu. Mai târziu pentru acest gest a fost acuzat de pactizare cu regimul, pe care, pe altă parte, îl condamna neîncetat. Şi alte episoade din cariera sa au fost folosite în scop denigrator: scrisoarea din 1962, prin care cerea să devină membru al Partidului Muncitoresc Român, lucrări ca „Odihnă la câmp” şi câteva portrete sociale. 

Obsesia pentru portret, prezentă în destinul său decenii întregi, a fost decisivă pentru evoluția artistului. Datorită portretelor sale unice, Corneliu Baba şi-a găsit un loc numai al lui, odată cu prima expoziţie personală din străinătate (la Bruxelles, abia în 1964), după participarea la expoziţii de artă românească la Varşovia, Praga, Budapesta, Belgrad, Helsinki, Atena, Viena. Au urmat Londra, Tokyo, Beijing, Tel Aviv, Boston, New York, Washington, Chicago, Palma de Mallorca, Lisabona, Buenos Aires, Glasgow. 

Supravieţuind clipei, opera lui Corneliu Baba, explică acelaşi critic, respira acelaşi aer ca marea pictură occidentală, răspunzând creator influenţei exercitate de Goya, El Greco şi Rembrandt. Ciclurile originale dedicate arlechinului, regelui nebun, spaimei (cu primul desen început în ziua cutremurului din 1977), precum şi numeroasele portrete de personalități ale epocii sau de membri ai familiei, departe de normele artei academice, au fost o modalitate constantă de exprimare a condiţiei tragice a omului, rămânând principalele sale reuşite artistice. Corneliu Baba a pictat chipuri halucinante, de coșmar sau pur și simplu de vis, studiind revolta şi suferinţa, folosind cum numai el știe culorile, lumina şi umbra. 

Prin spaţiul geografic în care a funcţionat, a fost un om al Estului. Prin racordarea la tradiţia picturii europene, prin afinitățile sale artistice, a fost un spirit al Vestului. A filtrat coşmarul trăit în spaţiul real printr-o conştiinţă artistică singulară, cum spunea el însuși, turnându-l în forme care ţin de un spaţiu spiritual ce transcende istoria. Tablourile, răspândite în diverse muzee şi colecţii, dintre care cea mai bogată este Colecţia Baba de la Muzeul de Artă din Timişoara, au rămas mărturie. La Timișoara, unde există 27 de tablouri ale sale, tocmai s-au întors luna aceasta 7 tablouri ale sale, care au fost expuse, alturi de tablouri semnate de Pablo Picasso, de exemplu, la Muzeul Academiei Naționale de Arte din Beijing.

$$$

 Am observat că la frizeria "Stil Clasic" de pe strada Sf. Vineri din București, programul afișat spunea "Luni-Sâmbătă 9-18" dar luminile rămâneau aprinse până după nouă în fiecare seară de marți și joi, și când am trecut într-o seară târziu și m-am uitat pe fereastră, am văzut frizerul - un domn de șaizeci și patru de ani - tăind părul gratuit unei cozi lungi de bărbați fără adăpost, muncitori de pe șantiere și bătrâni cu pensii mici, iar pe perete avea un panou cu o sută douăzeci și trei de fotografii înainte-după unde oameni cu păr lung și murdare transformați arătau din nou ca oameni cu demnitate, și când l-am întrebat de ce face asta marți și joi seara gratuit când ar putea să încaseze bani, mi-a răspuns "Pentru că nimeni nu te ia în serios la un interviu de angajare când arăți ca vagabond, și uneori diferența dintre a rămâne sărac și a scăpa din sărăcie e o tunsoare de 30 lei pe care nu ți-o poți permite".

Lucrez ca activist pentru drepturile persoanelor fără adăpost în București și în ultimele luni am observat o schimbare ciudată - tot mai mulți dintre oamenii pe care îi asist la programele noastre sociale apăreau brusc cu tunsori proaspete, bărbierit îngrijit, aranjat decent. Când îi întrebam unde au fost, același răspuns: "La frizeria de pe Sf. Vineri. Marți sau joi seară. Gratis."

Prima dată am crezut că e o confuzie sau o ofertă limitată. Dar când al cincilea, al șaselea, al zecelea om mi-a spus același lucru, am hotărât să investighez.

Frizeria "Stil Clasic" era un spațiu mic, doar douăzeci metri pătrați, prins între un magazin de vechituri și o brutărie pe o stradă liniștită din centrul vechi. Vitrina arăta ca orice friză tradițională - scaun de frizer din piele roșie, oglinzi mari, poze cu tunsori clasice, prețuri afișate: "Tunsoare bărbați - 35 lei, Ras - 25 lei, Tunsoare + Ras - 50 lei".

Am trecut pe acolo într-o marți după-amiază. Frizeria era deschisă, un client în scaun, frizerrul - un domn în vârstă cu păr alb și ochelari - lucrând meticuloase cu foarfeca. Programul afișat pe ușă spunea clar: "Luni-Sâmbătă 9:00-18:00, Duminică închis".

Dar în aceeași seară de marți, la opt și jumătate, când treceam din nou pe acolo mergând spre casă, luminile erau aprinse. M-am apropiat de fereastră și am privit înăuntru.

Coadă. Aproximativ cincisprezece bărbați așteptând pe scaune de-a lungul peretelui. Dar nu erau clienți obișnuiți. Erau oameni cu haine murdare de muncă sau rupte de uzură, cu păr lung și neglijat, cu barbe crescute haotic, cu fețe obosite și învinețite de viață grea. Recunoșteam câțiva - oameni fără adăpost pe care îi văzusem în programele noastre.

Frizerrul lucra la unul dintre ei - un bărbat de vreo cincizeci de ani cu păr până la umeri, murdar și încâlcit. Frizerrul lucra cu aceeași atenție meticuloasă pe care o văzusem după-amiaza. Foarfeca, pieptenul, mașinuța de tuns, totul folosit cu precizie profesională.

Am intrat. Clopoțelul de la ușă a sunat. Frizerrul s-a uitat spre mine.

"Bună seara. Dacă vreți tunsoare acum, trebuie să programați pentru mâine în timpul zilei. Seara de marți e rezervată."

"Pentru cine e rezervată?"

A făcut un gest spre bărbații care așteptau. "Pentru domnii care nu își pot permite tunsoare în program normal."

"E gratis?"

"Da."

"De ce?"

A tăiat câteva șuvițe din părul clientului său, apoi s-a oprit și m-a privit. "Pentru că aspectul contează. Mai ales când ești sărac. Când arăți neglijat, lumea te tratează ca pe nimic. Când arăți îngrijit, ai șanse."

M-am așezat pe un scaun liber lângă un bărbat tânăr cu haine de șantier. "De cât timp faceți asta?"

"De paisprezece ani. Din 2010."

"De ce marți și joi?"

"Pentru că marți și joi nu am familie acasă. Soția e la program lung la spital - asistentă medicală, ture de douăsprezece ore. Fiul meu e la facultate în altă oraș. Casă goală oricum. Mai bine lucrez."

Am rămas și am observat. Următoarele două ore, frizerrul - nume complet Leon Ionescu, șaizeci și patru de ani, frizer de patruzeci și doi de ani - a lucrat fără oprire. Client după client. Fiecare primea aceeași atenție ca și clienții plătitori de ziua.

Tunsoare completă - părul spălat la chiuvetă mică din spate, tăiat cu foarfeca și mașinuță, aranjat cu pieptene, fixat cu gel. Pentru cei cu barbă - ras sau tunsoare barbă, după preferință. Totul gratuit. Fiecare client ieșea transformat.

Un bărbat de vreo treizeci de ani, intrat cu păr lung până la ochi și barbă de șase luni, a ieșit cu tunsoare scurtă profesională și obraz ras. Diferența era șocantă - din vagabond în om care arăta angajabil.

"Mulțumesc, nea Leon", a spus bărbatul. "Maine am interviu pentru serviciu de curier. Acum măcar arăt presentabil."

"Să-mi spui cum a mers", a răspuns Leon. "Și dacă iei servicial, să vii să sărbătorim cu o tunsoare specială."

După ce toți clienții au plecat - ultima tunsoare terminată la zece fără zece - am rămas să vorbesc cu Leon în timp ce făcea curățenie.

"Cum ați ajuns să faceți asta?", l-am întrebat.

S-a așezat obosit pe scaunul de frizer. "În 2009, în timpul crizei economice, am pierdut tot. Aveam friză mai mare, trei angajați, afaceri bune. Criza a venit, oamenii au încetat să cheltuiască pe tunsori, am dat faliment. Am pierdut frizeria, apartamentul, mașina. Timp de opt luni, eu și familia am locuit într-o cameră închiriată, trăind din economii care se topeau."

"Cum ați supraviețuit?"

"Soția a găsit serviciu la spital - salariu modest dar stabil. Eu am căutat de muncă. Am aplicat la zeci de locuri. Dar la fiecare interviu, vedeam cum mă privesc - un bărbat de cincizeci de ani, obosit, cu părul neglijat pentru că nu aveam bani de frizer, cu haine ieftine. Nu m-a angajat nimeni."

"Și apoi?"

"Într-o zi, un bărbat - patron la un salon mare - m-a oprit după un interviu ratat. Mi-a spus: «Ești frizer bun, am verificat referințele. Dar arăți ca dracu. Vino mâine dimineață, îți fac tunsoare gratis. Apoi te duc eu la un interviu la un prieten.» A făcut exact asta. Mi-a tuns părul, m-a ras, m-a făcut să arăt din nou profesional. M-a dus la prietenul lui. Am fost angajat pe loc."

"Și asta v-a inspirat?"

"Da. Am lucrat trei ani ca angajat, am economisit, am deschis frizeria asta mică în 2013. Și în 2010, când afacerea începea să meargă, mi-am amintit de omul care m-a ajutat. Am hotărât să fac același lucru pentru alții. Am început cu marțea seara. Un anunț mic la biserica din cartier: «Tunsori gratuite pentru cei în nevoie - marți 18:30-22:00». Au venit trei oameni prima seară. Apoi cinci. Apoi zece. Acum vin cincisprezece-douăzeci în fiecare marți și joi."

"Nu v-a tentat niciodată să renunțați? E mult efort."

A zâmbit obosit. "Ba da. Prima dată când un client «gratuit» a devenit violent - beat, agresiv, a spart o oglindă. A doua oară când cineva a furat produse din friză în timp ce lucram la altul. A treia oară când am realizat că lucrez cincisprezece ore în zile de marți și joi - nouă ore program normal cu clienți plătitori, șase ore seara cu clienți gratis. E epuizant."

"Dar ați continuat."

"Pentru că restul de nouăzeci și nouă la sută sunt oameni oneți, recunoscători, care au nevoie reală. Pentru fiecare idiot care profită, sunt zece oameni care plâng de recunoștință pentru o tunsoare simplă. Pentru mine, merită."

În săptămânile următoare, am devenit voluntar la frizeria lui Leon. Marți și joi seara, veneam să ajut - păstram ordinea cozii, oferem apă și biscuiți celor care așteptau, curățăm părul de jos după fiecare tunsoare, spălam prosoapele.

Am auzit poveștile. Vasile, șaizeci de ani, pensie 900 lei, nu își permitea tunsoare de luni de zile. "La pensionarul mea, 35 lei pentru tunsoare înseamnă mâncarea pentru trei zile. Aleg mâncarea. Dar nea Leon mă ajută să arăt om."

Marius, treizeci și patru de ani, fără adăpost de doi ani după divorț și pierdere serviciu. "Am aplicat la patruzeci de joburi. Nimeni nu m-a luat în serios cu părul lung și barba de vagabond. După ce nea Leon m-a tuns, am fost la al patruzeci și unulea interviu. M-au angajat. Încep luni."

Constantin, patruzeci și opt de ani, muncitor zilier pe șantiere. "Lucrez la negru, plătit cash la sfârșitul zilei. Banii ajung exact pentru mâncare și gazdă. Nimic pentru friză. Dar aspectul contează - când arăți îngrijit, maistrul te alege pentru munca mai bună, mai bine plătită. Tunsorile lui nea Leon m-au ajutat să trec de la 80 lei pe zi la 120 lei pe zi."

Pe peretele frizeriei, Leon avea un panou mare - fotografii înainte și după. O sută douăzeci și trei de perechi de fotografii. Fiecare pereche arăta un om transformat.

Înainte: păr lung murdar, barbă crescută haotic, privire învinsă.

După: tunsoare profesională, ras îngrijit, privire care avea speranță.

"Ăstea sunt transformările mele", spunea Leon mândru. "Nu e doar despre păr. E despre demnitate. Când te uiți în oglindă și vezi un om îngrijit, te simți om. Când vezi un vagabond, te simți vagabond."

Sub fiecare pereche de fotografii - o notă scrisă de mână:

"Marius D. - Primit serviciu ca depozitar după tunsoare. Mulțumesc!"

"Gheorghe P. - M-am împăcat cu fiica după 3 ani. Spunea că nu mă recunoștea când am apărut îngrijit la ușa ei."

"Ion T. - Pensionar. Prima tunsoare în 8 luni. M-am simțit din nou ca om."

Anul trecut, pandemia a închis frizeria timp de trei luni. Leon era disperat - nu pentru pierderea venitului (soția lucra, aveau economii) ci pentru clienții gratis.

"Oamenii ăia au nevoie de tunsori mai mult decât oricând. Intervievile de job sunt online acum - trebuie să arăți decent pe camera. Dar sunt închis legal."

A găsit soluție. A cumpărat echipament portabil - foarfece, mașinuță pe baterie, oglindă mică. Marți și joi seara, lua echipamentul și mergea la centrele pentru persoane fără adăpost. Tundea oameni în curțile centrelor, în aer liber, respectând distanțarea.

"Poliția m-a oprit odată", mi-a povestit. "«Ce faceți aici?» «Tund oameni gratis.» Au verificat, au văzut că lucrez în aer liber cu măști, au lăsat-mă în pace. Unul dintre polițiști mi-a spus: «Respecte pentru ce faceți.»"

După pandemie, când a redeschis frizeria, coadă era dublă. Treizeci de oameni marți seara. Leon a lucrat până la unsprezece noaptea. A doua zi abia putea ridica mâinile de durere.

"Dar toți au primit tunsoare", spunea mândru. "Nimeni trimis acasă."

În decembrie anul trecut, un eveniment emoționant. Marius - tânărul fără adăpost care primise serviciu după tunsoare - a revenit la friză. Dar nu pentru tunsoare. A venit cu un plic.

"Nea Leon, am primit primul salariu. Vreau să contribui."

În plic - 500 lei.

"Nu pentru tunsoarea mea. Aia o consider cadou. Dar vreau să finanțez tunsori pentru alții. Cinci-șase oameni, câți pot plăti cu 500 lei. Folosiți banii pentru produse, electricitate, ce aveți nevoie."

Leon a plâns. "Nu trebuie să faci asta."

"Vreau. Pentru că știu cum e. Acum un an eram eu în coadă, disperat, fără speranță. Dvs. m-ați ajutat. Acum ajut eu."

De atunci, fenomen neașteptat. Mai mulți foști clienți gratis care și-au găsit servicii au început să contribuie. 200 lei pe lună, 300 lei, 100 lei - după posibilități. Leon folosește banii strict pentru programa gratuită - produse, utilități, echipament.

"Nu vreau profit din asta", spune el. "Vreau sustenabilitate. Dacă foștii clienți contribuie, pot continua să ajut actuali clienți. E ciclu virtuos."

Luna trecută, Leon a avut un infarct ușor. Spitalizat trei zile, forțat să se odihnească două săptămâni. A fost devastat. "Dar marți și joi? Oamenii mei?"

Soluția a venit de la comunitate. Doi frizeri tineri - foști ucenici ai lui Leon - au oferit să preia marțea și joia seara gratis până Leon se recuperează.

"Leon ne-a învățat meseria gratis când eram studenți săraci", au spus. "Acum e rândul nostru."

Au ținut programa deschisă. Clienții au continuat să vină. Leon, urmărind de acasă prin telefoanele voluntarilor, plângea de recunoștință.

Acum, la șaizeci și patru de ani, Leon continuă. Marți și joi seara, de la șase și jumătate până când ultimul client e servit - uneori zece seara, alteori unsprezece. Paisprezece ani de program constant. Aproximativ 6.000 tunsori gratuite până acum. Sute de oameni ajutați să arate presentabil pentru interviuri, întâlniri de familie, evenimente importante.

"Nu sunt erou", spune Leon când cineva îl laudă. "Sunt doar frizer care și-a amintit cum e să fii judecat după aspect când nu ai bani să arăți decent. Fac ce pot cu ce știu - tund păr. Dacă asta ajută pe cineva să scape din sărăcie, perfect."

Cineva l-a întrebat odată: "Dar când vă pensionați? Cine continuă programa?"

Leon a zâmbit. "Am doi ucenici tineri care învață nu doar meserie ci și filozofia. Când mă pensioneaz, ei preiau. Programa continuă. Pentru că București are mereu oameni care nu își permit tunsoare dar au nevoie de demnitate. Și un frizer cu suflet mare poate face diferența între a arăta ca vagabond și a arăta ca om care merită o șansă."

Și așa, în fiecare marți și joi seara, pe strada Sf. Vineri din București, luminile la frizeria "Stil Clasic" rămân aprinse mult după închiderea oficială. În interior, un frizer de șaizeci și patru de ani cu mâini obosite dar sigure transformă oameni uitați de societate în oameni care arată din nou ca ei înșiși - îngrijiți, respectabili, demni.

Pentru că adevărata măsură a compasiunii nu stă în ce dai celor care pot plăti. Stă în ce dai celor care nu pot plăti dar au nevoie disperată. Stă în tunsori gratuite oferite după nouă ore de muncă plătită. Stă în transformarea unui salon de coafură într-un spațiu de restabilire a demnității. Stă în fotografiile înainte-după care arată nu doar schimbarea aspectului ci schimbarea speranței.

Și poate că într-o lume obsedată de profit și eficiență, avem nevoie de mai mulți ca Leon Ionescu - frizerrul care știe că uneori diferența dintre sărăcie și șansă e o tunsoare de 35 lei pe care nu ți-o poți permite dar care îți poate schimba complet cum te văd alții și, mai important, cum te vezi pe tine.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale

$$$

 Am auzit pian cântat în fiecare seară după ora nouă în blocul unde locuiesc, un sound ciudat pentru că venea dintr-un apartament de la etajul patru unde știam că locuia o bătrână singură cu pensie mică, și când am urcat într-o seară să mă plâng de zgomot, am găsit-o pe doamna Stela, șaptezeci și doi de ani, predând lecții gratuite de pian la opt copii din blocuri din jur - copii ale căror familii nu își permiteau școală de muzică dar care arătau talent - și mi-a arătat un caiet vechi unde notase de treizeci și șapte de ani numele tuturor copiilor pe care i-a învățat gratuit, peste o mie două sute de elevi, dintre care șaizeci și unu deveniseră muzicieni profesioniști, și când am întrebat-o de ce predă gratis seara când ar putea să se odihnească după o viață de muncă, mi-a răspuns "Pentru că talentul nu alege familia în care se naște, și nu pot sta și privi cum un copil care ar putea fi pianist rămâne muncitor necalificat doar pentru că părinții lui câștigă 3.000 lei pe lună și nu pot plăti 200 lei pe lecție".

Locuiesc la etajul doi într-un bloc din cartierul Titan din București, construit în anii '80, zece etaje, patru scări, aproximativ o sută șaizeci de apartamente. E un bloc obișnuit din perioada comunistă - pereți subțiri, izolație sonoră slabă, auzi vecinii tușind, televizoarele, certurile, viețile lor traversând prin beton și spațiu.

De când m-am mutat acum opt luni, am observat un pattern sonor ciudat. În fiecare seară, de luni până vineri, între nouă și unsprezece noaptea, auzeam pian. Nu muzică înregistrată - pian adevărat, note live, exerciții, bucăți clasice, uneori aceleași pasaje repetate de zeci de ori.

La început am crezut că e un pasionat de muzică care exersează târziu. Dar după câteva săptămâni, am realizat că nu era o singură persoană. Stilul varia - uneori profesionist și fluid, alteori începător și poticnit. Uneori Bach, alteori melodii simple pentru copii.

Într-o seară de aprilie, după o zi lungă de muncă, eram obosit și iritat. Pianul cânta la ora zece - un începător care repeta aceleași opt măsuri din "Für Elise" cu greșeli repetate. Mi-a ajuns.

Am urcat la etajul patru, de unde venea sunetul. Am bătut la ușa apartamentului 42. O femeie în vârstă a deschis - poate șaptezeci și doi de ani, păr alb strâns în coc, ochelari cu ramă groasă, îmbrăcată simplu în bluză și fustă de casă.

"Bună seara", am spus iritat. "Sunt de la etajul doi. Pianul dvs. cântă foarte tare după ora nouă în fiecare seară. Încerc să dorm."

A zâmbit cu blândețe. "Îmi pare rău pentru deranj. Dar nu e pianul meu care cântă. E elevă mea, Ioana. Are zece ani și e la a treia lecție. Tocmai învață poziția corectă a mâinilor."

"Lecție? La ora zece seara?"

"E singurul program când mama ei e liberă să o aducă. Lucrează până la nouă la un supermarket. Programul nostru e 21:15-22:00. Vineri e ultima zi din săptămână."

Am fost confuz. "Dar... predați pian profesional?"

"De treizeci și șapte de ani. Dar nu profesional în sensul de plătit. Gratuit, pentru copii care nu își permit școală de muzică."

Mă uitam la ea nedumerit. Din apartament se auzea repetiția - aceleași opt măsuri, din nou greșite. Vocea femeii din interior îndemnând: "Încă o dată, Ioana. Degetul trei pe Mi, nu degetul doi."

"Intrați", mi-a spus doamna. "Vedeți singur."

Am intrat. Apartamentul era mic - două camere, vizibil din hol. În camera de zi, un pian vertical vechi, probabil din anii '70, ocupând o treime din spațiu. La pian, o fetiță de zece ani cu limbă scoasă în colțul gurii de concentrare, repetând acele opt măsuri. Lângă ea, pe un scaun, o femeie tânără în uniformă de supermarket, evident mama, urmărind cu atenție.

Doamna m-a prezentat. "Sunt Stela Popescu. Profesoară de pian pensionară. Asta e Ioana și mama ei, Alexandra."

Alexandra s-a ridicat, jenată. "Ne cerem scuze pentru zgomot. Știu că e târziu, dar e singura oră când pot aduce copilul. Dacă deranjează prea mult, renunțăm..."

"Nu renunțați", a spus ferm doamna Stela. "Doamna/Domnul de la etajul doi înțelege că educația muzicală nu se întâmplă doar în program convenabil."

S-a întors spre mine. "Aș putea să predau ziua. Dar toți copiii mei au părinți care lucrează până târziu - curățenie, fabrici, supermarketuri, pază. Seara e singura oră când pot veni. Dacă nu predau seara, ei nu au acces deloc la educație muzicală."

Am privit în jur. Pe perete, fotografie veche - doamna Stela tânără, lângă un pian de concert, într-o sală mare. Diplome încadrate - Conservatorul de Muzică București, premii la concursuri, certificat de profesor.

"Ați fost profesoară la conservator?", am întrebat.

"Douăzeci și opt de ani. De la 1975 la 2003. Apoi pensionată. Dar muzica nu se pensionează, așa că am continuat - acasă, gratuit, pentru copiii care au talent dar nu au bani."

Pe masă, un caiet vechi cu copertă de piele uzată. L-a deschis și mi l-a arătat. Pagini și pagini de nume scrise cu mână atentă, organizate pe ani.

"Registrul meu. De treizeci și șapte de ani țin evidența tuturor elevilor. Prima intrare - 1987. Andrei Munteanu, șapte ani. Ultima intrare - luna trecută. David Constantinescu, șase ani. Între ei, o mie două sute treizeci și șapte de copii."

"O mie două sute de elevi... gratuit?"

"Da. Copii din familii cu venituri mici - sub 3.000 lei pe lună. Părinți care lucrează munci grele, salarii minime. Dar copiii arată talent sau pasiune pentru muzică. Eu le dau lecții gratuite până ajung la nivel unde pot aplica pentru burse la școli de muzică."

M-am așezat, uimit. Ioana continua să repete "Für Elise", acum puțin mai bine.

"Cum ați ajuns să faceți asta?", am întrebat.

Doamna Stela s-a așezat pe un fotoliu vechi. "În 1987, eram profesoară la conservator. Prestigios, bine plătit pentru perioada comunistă, elevi talentați din familii bune. Într-o zi, o colegă mi-a cerut un favor - să evaluez un copil, fiul vecinei ei. Familie săracă, tată muncitor la fabrică, mamă la curățenie. Dar copilul cânta la pian improvizat făcut din carton, cânta melodii auzite la radio, de ureche, perfect."

"Ați evaluat copilul?"

"L-am testat. Talent extraordinar - ureche absolută, simț ritmic perfect, creativitate muzicală rară. I-am spus mamei: «Acest copil trebuie să meargă la școală de muzică. Are potential să fie pianist de concert.» Mama a plâns. «Doamnă profesoară, școală de muzică costă. Taxe, pian, lecții private. Nu avem bani. Abia ne ajung pentru mâncare.»"

"Ce ați făcut?"

"I-am spus să aducă copilul la mine acasă. Două ori pe săptămână, o oră. Gratuit. Am predat copilul trei ani. La zece ani, a câștigat concurs național. A primit bursă completă la conservator. Astăzi e pianist profesionist, cântă în Germania cu orchestră simfonică."

"Și asta v-a inspirat să continuați?"

"Da. Pentru că am realizat - câți copii ca el există și nu sunt descoperiți? Câți talente se pierd pentru că s-au născut în familii sărace? De atunci, orice copil care mi-e recomandat cu talent dar fără bani, primește lecții gratuite."

În săptămânile următoare, am devenit curios. Am observat programul. Luni până vineri, 18:00-22:00. În fiecare oră, un copil diferit. Patru lecții pe seară, douăzeci pe săptămână.

Am vorbit cu alți vecini. Reacții mixte.

Unii susținători: "Doamna Stela e înger. Ajută copiii săraci."

Alții iritați: "Zgomotul ăla în fiecare seară e insuportabil. De ce nu predă ziua?"

Alții indiferenți: "Nu mă deranjează. E muzică, nu manele."

Am început să cobor ocazional să ascult. Stăteam pe scară lângă ușa ei, ascultam lecțiile prin ușă.

O auzeam predând cu răbdare infinită. "Nu, Mihai, degetul cinci pe Do, nu degetul patru. Încearcă din nou... Bine! Acum mai rapid... Excelent! Vezi? Poți!"

Sau: "Alexandra, ritmul e greșit. Ascultă." Bătea ritmul cu mâna. "Unu-doi-trei-patru, unu-doi-trei-patru. Acum tu... Exact! Foarte bine!"

Sau: "David, știu că e greu. Prima lună e întotdeauna grea. Dar ai progresat mult de săptămâna trecută. În două luni o să cânți melodii întregi, promit."

În mai, am bătut din nou la ușă. De data asta nu să mă plâng, ci să întreb.

"Doamnă Stela, pot să asist la o lecție? Sunt curios cum predați."

A acceptat. Am asistat la lecția unei fete de optsprezece ani, Andreea, care studia de șase ani cu doamna Stela. Cânta Chopin - Nocturna în Mi bemol major. Nivelul era aproape profesionist.

"Andreea a început cu mine la doisprezece ani", mi-a explicat doamna Stela după lecție. "Părinți divorțați, mamă lucrând două servicii. Fără bani pentru școală de muzică. Acum, la optsprezece, aplică pentru conservator cu bursă. Are șanse mari."

"Și dacă intră?"

"Atunci munca mea e completă. Eu îi aduc la nivel de conservator. Conservatorul le dă educație formală și diplome. Apoi ei devin muzicieni profesioniști sau profesori de muzică sau pur și simplu oameni care înțeleg frumusețea muzicii."

Am întrebat-o direct: "De ce faceți asta gratuit? Ați putea încasa 200 lei pe lecție. La douăzeci de lecții pe săptămână, asta e 4.000 lei. Pensia dvs. e probabil sub 2.000."

"Pensia mea e 1.800 lei", a spus calm. "Și da, aș putea încasa. Dar atunci aș putea preda doar copiilor cu bani. Copiii cu bani au deja acces la educație muzicală - părinții plătesc școli private, profesori privați, piane scumpe. Copiii fără bani nu au nimic. Eu aleg să predau celor fără nimic."

"Dar cum supraviețuiți cu 1.800 lei?"

"Modest. Apartamentul e plătit - cumpărat în comunism. Utilități mici. Mănânc simplu. Nu călătoresc, nu cumpăr haine scumpe, nu cheltuiesc pe prostii. Îmi ajunge."

"Și pianul? Întreținerea?"

"Acordat o dată pe an de un tehnician prieten care îmi face reducere mare. Consumabile - cretă pentru mâini, cărți de muzică - le cumpăr uzate sau împrumut de la biblioteca conservatorului. Totu e posibil dacă prioritizezi."

Am întrebat-o despre carnetul ei - cei o mie două sute treizeci și șapte de elevi. "Câți au devenit muzicieni profesioniști?"

A deschis carnetul la ultimele pagini. O listă separată - nume cu note.

"Șaizeci și unu au devenit muzicieni profesioniști - pianiști de concert, profesori de muzică, membri în orchestre. Doi sute treizeci și trei au intrat la conservator sau facultăți de muzică. Restul - nouă sute patruzeci și trei - nu au devenit muzicieni, dar au învățat muzica și o iubesc. Asta contează și."

"Țineți legătura cu ei?"

"Cu unii. De Crăciun primesc felicitări de la vreo patruzeci de foști elevi. Uneori vin înapoi să îmi mulțumească. Acum două săptămâni, un fost elev - acum treizeci și doi de ani, a studiat cu mine la doisprezece ani - a venit cu fiul lui de șase ani. «Doamnă Stela, dacă acceptați, aș vrea să îl învățați pe băiatul meu cum m-ați învățat pe mine.» Desigur am acceptat."

În iunie, am asistat la un "concert" special organizat de doamna Stela - elevii ei actuali cântând pentru vecini în curtea blocului. Opt copii, vârste între șapte și optsprezece ani, fiecare cântând o piesă.

David, șapte ani, trei luni de studiu - "Twinkle Twinkle Little Star", simplu dar corect.

Ioana, zece ani, șase luni de studiu - "Für Elise" prima parte, mult îmbunătățit de prima oară când am auzit-o.

Mihai, paisprezece ani, doi ani de studiu - Beethoven, Sonatina în Fa major.

Andreea, optsprezece ani, șase ani de studiu - Chopin, Nocturna, interpretare aproape profesionistă.

Vecinii au aplaudat. Unii au plâns - inclusiv părinții copiilor care nu realizaseră cât de mult progresaseră copiii lor.

După concert, o vecină bătrână a venit la doamna Stela. "Doamnă profesoară, vă cer iertare. M-am plâns de zgomot de atâtea ori. Nu am înțeles ce faceți. Acum înțeleg. Mulțumesc pentru ce dați acestor copii."

Doamna Stela a zâmbit. "Mulțumesc că ați acceptat zgomotul. Știu că nu e plăcut. Dar pentru copiii ăștia, e singura lor șansă."

În iulie, am avut conversație lungă cu doamna Stela despre viață, muzică, alegeri.

"Nu regretați niciodată? Că ați putea fi pensionată comodă, odihnându-vă, călătorind, în loc să predați gratuit patru ore pe seară?"

S-a gândit. "Uneori. Când mă dor mâinile de artrita și trebuie să demonstrez poziția degetelor pentru a zecea oară în seară. Când e iarnă și e frig și copiii vin îmbrăcați subțire pentru că părinții nu au bani de geci groase. Când un copil talentat abandonează pentru că familia se mută și nu mai poate veni. Da, atunci regret durerea, dificultatea."

"Dar?"

"Dar când Andreea cântă Chopin aproape perfect și știu că acum trei ani nu știa unde e tasta Do. Când David de șapte ani îmi spune entuziasmat «Doamnă Stela, am exersat o oră în fiecare zi!». Când primesc mesaj de la fost elev care acum cântă profesional în străinătate «Mulțumesc că ați crezut în mine când nimeni nu credea». Nu, atunci nu regret nimic."

În septembrie, am avut vești proaste. Doamna Stela a fost diagnosticată cu artrită severă în mâini. Medicul i-a recomandat să reducă folosirea intensivă a mâinilor.

"Trebuie să reduceți orele de pian", i-a spus medicul. "Maximum o oră pe zi. Altfel riscați să pierdeți complet mobilitatea degetelor."

Era devastată. "O oră pe zi înseamnă cinci elevi pe săptămână. Acum am douăzeci. Ce fac cu ceilalți cincisprezece?"

Soluția a venit de la comunitate. Doi foști elevi ai ei - acum profesori de muzică - au oferit să preia jumătate din elevi. "Învățați-ne metodologia dvs., doamnă Stela. Predăm noi. Gratuit, ca dvs. Continuăm munca dvs."

Doamna Stela a plâns de recunoștință. A petrecut o lună antrenându-i pe cei doi foști elevi. Apoi au împărțit copiii - ea predând zece elevi, ei predând fiecare câte cinci.

"Programul continuă", mi-a spus fericită. "Nu prin mine singură, dar prin ceea ce am învățat alți profesori. Asta e moștenire mai bună decât oricâți elevi aș putea preda personal."

Acum, la șaptezeci și doi de ani, cu artrită în mâini, doamna Stela predă zece copii pe săptămână în loc de douăzeci. Dar model ei continuă prin foști elevi care au devenit profesori și care predau gratuit, cum a făcut ea.

"Câți copii predați acum în total - dvs. plus foștii elevi care au preluat metoda?", am întrebat-o.

A numărat. "Eu zece. Ana predă cinci. Cristian predă cinci. Dar și alți trei foști elevi ai mei, în alte cartiere, au început programe similare - cinci, șapte, patru elevi. În total, aproximativ treizeci și șase de copii din familii sărace primesc lecții gratuite de pian de la mine sau de la foști elevi ai mei. Programul s-a multiplicat."

"Sunteți mândră?"

"Nu de mine. De sistem. Am creat ceva care supraviețuiește fără mine. Când voi muri, alții vor continua. Asta e succesul adevărat."

Luna trecută, doamna Stela a împlinit șaptezeci și doi de ani. Foștii ei elevi - cincizeci și trei au putut veni - au organizat concert în onoarea ei la conservator. Muzicieni profesioniști, profesori de muzică, pasionați de muzică - toți învățați de ea - cântând în onoarea ei.

La final, Andreea - acum admisă la conservator cu bursă completă - a cântat Chopin Nocturna, piesa pe care o studiase cu doamna Stela. A cântat perfect, profesional, frumos.

Doamna Stela a plâns. "Asta e de ce fac. Pentru momentul ăsta."

Și în blocul nostru din Titan, pianul încă cântă seara. Nu la fel de des - doar trei seri pe săptămână acum, număr redus de elevi din cauza artritei. Dar continua. Și uneori, când aud repetiția - același pasaj de zeci de ori, greșeli corectate răbdător, progres lent dar sigur - nu mă mai enervez.

Zâmbesc. Pentru că știu că undeva la etajul patru, o femeie de șaptezeci și doi de ani cu mâini dureroase predă unui copil sărac ceva ce nimeni altcineva nu i-ar da - acces la frumusețea muzicii, șansa de a deveni mai mult decât circumstanțele nașterii, speranța că talentul contează mai mult decât banii.

Pentru că adevărata educație nu se întâmplă doar în școli scumpe cu taxe mari. Se întâmplă și în apartamente mici din blocuri vechi, seara târziu, când profesori pensionari cu pensii mici aleg să împărtășească cunoștințele lor cu copii care nu au nimic altceva decât talent și dorință.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale

$$$

 Am observat că maturatorul de la Piața Universității din București avea întotdeauna o carte în buzunarul vestei portocalii de lucru, și într-o dimineață când am trecut devreme pe acolo, l-am văzut stând pe o bancă citind "Crimă și pedeapsă" în timp ce coșul lui de gunoi era plin pe jumătate, iar când i-am spus "Nu ar trebui să lucrați în loc să citiți?", mi-a răspuns calm "Lucrez de la cinci dimineața, acum e pauza mea de douăzeci de minute, și citesc pentru că cineva trebuie să arate copiilor din piață că cititul nu e doar pentru cei cu diplome și birouri".

Mă numesc Adrian și sunt profesor de liceu în București. În fiecare dimineață trec prin Piața Universității mergând spre școală. De câteva luni am observat un maturator - bărbat de vreo cincizeci de ani, uniformă portocalie, cărucior cu mătură și lopată - care părea diferit de ceilalți.

Avea o carte. Mereu. În buzunarul mare al vestei. Uneori o scotea și citea câteva minute stând pe bancă. Alte ori o ținea în mână în timp ce aștepta să se golească coșul în mașina de gunoi.

Într-o dimineață de aprilie, când am trecut pe la șase și jumătate, l-am văzut citind. Stătea pe o bancă lângă fântâna arteziană, coșul lui de gunoi lângă el pe jumătate plin, cartea deschisă în mâini. "Crimă și pedeapsă" - am văzut coperta.

M-am apropiat. "Bună dimineața. Nu ar trebui să lucrați în loc să citiți?"

A ridicat privirea. Ochi calmi, inteligenți. "Bună dimineața. Lucrez de la cinci. Acum e pauza mea oficială - douăzeci de minute. Citesc."

"Dostoievski e greu pentru pauză de douăzeci de minute."

A zâmbit. "Nu citesc Dostoievski pentru relaxare. Citesc pentru educare. Și pentru a arăta oamenilor din piață că cititul nu e privilegiu, e drept."

M-am așezat lângă el. "Ce vreți să spuneți?"

A închis cartea marcând pagina cu degetul. "Mă numesc Gheorghe. Lucrez ca maturator de paisprezece ani. Înainte am fost profesor de română. Licențiat, master, douăzeci de ani predare. Apoi criză, restructurare, concediere. Nu am găsit alt post de profesor. Am găsit post de maturator. Am acceptat pentru că trebuia să trăiesc."

Am fost șocat. "Profesor de română... și acum maturator?"

"Da. Viața e imprevizibilă. Dar profesia se schimbă, pasiunea rămâne. Când eram profesor, citeam și încurajam elevii să citească. Acum sunt maturator, citesc și încurajez pe cine pot."

"Încurajați pe cine?"

A făcut un gest spre piață. "Copiii care trec pe aici dimineața spre școală. Tinerii care așteaptă autobuzul. Bătrânii care stau pe bănci. Când mă văd citind - un maturator, cineva de jos în ierarhie socială - unii se opresc curioși. «Ce citiți?» întreabă. Le arăt. Discutăm. Recomand cărți. Uneori împrumut."

"Împrumutați cărți?"

"Am o cutie în șopronul meu de la margine pieței. Cam treizeci de cărți - clasici, romane moderne, poezie. Când cineva e interesat, îi împrumut. Returnează când termină. Sau nu returnează - și e ok. Important e că citesc."

În săptămânile următoare, am început să vorbesc regulat cu Gheorghe. Am aflat povestea completă.

Născut în 1974, crescut într-o familie de intelectuali. Tatăl profesor universitar, mama bibliotecară. Iubirea pentru cărți din copilărie. Facultate de Litere la București, apoi master în literatura română modernă. Profesor la un liceu din sectorul 3 timp de douăzeci de ani.

În 2010, criză economică. Restructurări masive în educație. Gheorghe concediat - ultimul venit, primul plecat. A aplicat la alte școli. Competiție uriașă - sute de candidați pentru fiecare post. Nu a prins nimic.

Timp de un an, a trăit din economii și din meditații ocazionale. Apoi economiile s-au terminat. Trebuia serviciu, orice serviciu. A văzut anunț pentru maturator la Salubritate. Salariu minim, dar sigur. A aplicat. A fost acceptat.

"Prima zi ca maturator", mi-a povestit, "am plâns. Nu de rușine pentru munca fizică - toată munca cinstită e demnă. Ci de pierdere. Pierdusem cariera, identitatea, scopul. Eram profesor fără elevi."

"Cum ați depășit?"

"Prin cărți. Și printr-o realizare - pot să fiu profesor în alt mod. Nu în clasă, nu cu salariu, dar pot împărtăși dragostea pentru lectură cu oricine vrea să asculte."

A început să citească vizibil. În pauze, pe bancă, cu cartea deschis. Oamenii observau. Unii zâmbeau. Alții comentau ironic. Dar unii întrebau.

Primul a fost un adolescent de cincisprezece ani, elev la un liceu din zonă. "Ce citiți, domnu'?" "«Maitreyi» de Eliade." "E bună?" "E extraordinară. Vrei să o citești când termin?" Băiatul a ezitat, apoi a acceptat. O săptămână mai târziu a returnat-o. "Mi-a plăcut. Aveți altceva?"

De atunci, Gheorghe ține biblioteca informală. Cutie în șopron cu cărți. Oricine poate împrumuta. Fără înregistrare, fără termen, fără condiții. Bazat pe încredere.

În paisprezece ani, aproximativ două sute de oameni au împrumutat cărți. Unii au returnat, alții nu. Din treizeci de cărți inițiale, au circulat probabil o sută - unele returnate, altele pierdute, altele donate, altele înlocuite de Gheorghe din propriul salariu.

"Cât cheltuiți pe cărți din salariu?", l-am întrebat.

"Aproximativ două sute lei pe lună. Salariul meu e 2.400 lei. După chirie și utilități - 1.000 lei - și mâncare - 800 lei - îmi rămân 600. Jumătate pun deoparte, jumătate pe cărți. Le cumpăr uzate din anticariat sau de pe OLX. Trei-patru cărți pe lună pentru bibliotecă."

"De paisprezece ani?"

"Da. Aproximativ șase sute de cărți cumpărate și puse în circulație. Investiție de aproximativ 30.000 lei. Pentru mine, e mai bine decât orice altă cheltuială."

Am devenit voluntar informal. Donez cărți pentru biblioteca lui. Recomand titluri. Uneori stau cu el în pauză și discutăm literatură.

Am cunoscut și "clienții" lui. Maria, șaizeci și opt de ani, pensionară. Împrumută o carte pe săptămână de trei ani. "Domnul Gheorghe mi-a redescoperit plăcerea cititului. La pensie, credeam că viața mea intelectuală s-a terminat. El mi-a arătat că poate doar începe."

Andrei, șaisprezece ani, elev de liceu. "La școală citim obligatoriu pentru BAC. E plictisitor. Dar domnul Gheorghe îmi recomandă cărți care chiar îmi plac. Mi-a dat «Jocul îngerului» de Carlos Ruiz Zafón. Prima carte pe care am citit-o voluntar complet."

Elena, treizeci și doi de ani, asistentă medicală. "Lucrez ture grele. Oboseală constantă. Dar când îl văd pe domnul Gheorghe citind în pauza lui de douăzeci de minute după ce a maturat de la cinci dimineața, mă gândesc - dacă el găsește timp să citească, pot și eu."

În octombrie anul trecut, incident care l-a făcut cunoscut. Un jurnalist tânăr, trecând prin piață, l-a văzut pe Gheorghe citind "Anna Karenina". Curios, a vorbit cu el. A aflat povestea. A scris articol - "Profesorul care a devenit maturator dar nu a încetat să predea".

Articol viral. Zeci de mii de distribuiri. Reacții masive.

Unii admirativi: "Exemplu de demnitate și dedicare!"

Alții critici: "De ce sistemul permite profesori să devină maturatori?"

Gheorghe a răspuns calm în interviuri ulterioare: "Nu regret munca de maturator. E muncă cinstită. Regret că sistemul educațional pierde profesori din cauza lipsei de posturi. Dar eu am găsit alt mod să predau. Nu toată educația se întâmplă în clase."

După articol, donații. Oameni trimiteau cărți. În două luni, peste trei sute de cărți donate. Gheorghe a organizat bibliotecă mai mare - nu doar în șopron ci pe o rafturi lângă banca lui preferată în piață. "Bibliotecă liberă - Luați o carte, lăsați o carte".

Acum biblioteca are aproximativ o sută cincizeci de cărți în permanență. Circulație constantă - zilnic cineva ia o carte, cineva aduce una. Gheorghe curează săptămânal - îndepărtează cărți deteriorate, organizează pe categorii, recomandă.

Am întrebat-o recent: "Nu vă pare rău că nu mai predați oficial? Nu vă lipsește sala de clasă?"

A reflectat. "Îmi lipsește structura - curriculum, progres măsurabil, evaluare. Dar nu îmi lipsește impactul. Când eram profesor, aveam treizeci de elevi pe clasă, patru clase, o sută douăzeci de elevi pe an. Predare obligatorie - unii interesați, alții plictisiți. Acum, ca maturator cu bibliotecă, am poate douăzeci de «elevi» voluntari pe an - oameni care aleg să împrumute, să citească, să discute. Calitate peste cantitate."

"Dar salariul? Diferența dintre profesor și maturator?"

"Semnificativă. Ca profesor câștigam 3.500 lei în 2010. Ca maturator câștig 2.400 lei acum. Diferență de 1.100 lei lunar. Peste paisprezece ani, am pierdut aproximativ 180.000 lei venit. Dar am câștigat altceva - libertate de a preda cum vreau, cui vreau, ce vreau. Fără curriculum obligatoriu, fără examene, fără birocație. Doar pasiune pură pentru lectură împărtășită cu oricine vrea."

Luna trecută, eveniment emoționant. Andrei, băiatul de liceu care împrumutase cărți timp de doi ani, a venit la Gheorghe cu veste. "Domnule Gheorghe, am luat BAC-ul. Nota zece la română. Mă duc la Litere. Vreau să fiu profesor ca dumneavoastră."

Gheorghe a plâns. "Nu ca mine. Mai bun decât mine. Învață, predă, rămâi în sistem. Fii profesorul pe care eu nu am putut continua să fiu."

Și acum, în fiecare dimineață când trec prin Piața Universității spre școala unde predau, îl văd pe Gheorghe. Uniformă portocalie, mătură în mână, carte în buzunar. Mătură de la cinci la opt. Apoi pauză - douăzeci de minute cu Dostoievski sau Tolstoi sau Eminescu. Apoi înapoi la măturat până la două după-amiaza.

Și lângă banca lui, biblioteca liberă. O sută cincizeci de cărți disponibile oricui. Clasici români, literatură universală, romane contemporane. Unele noi donate, altele vechi cumpărate de Gheorghe din anticariat. Toate libere. Toate oferite cu speranța că cineva va citi și va iubi lectura cum o iubește el.

Pentru că uneori educația nu se întâmplă unde ne așteptăm. Nu întotdeauna în școli cu profesori plătiți și diplome pe perete. Uneori se întâmplă pe o bancă în Piața Universității, unde un maturator de cincizeci de ani cu diplomă de profesor și pasiune nezdruncinată pentru literatură transformă pauzele lui de douăzeci de minute în lecții informale despre frumusețea cuvintelor, despre demnitatea muncii cinstite, despre faptul că identitatea nu vine din profesie ci din ce alegi să faci cu timpul și talentele tale.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.