&$&

 S-a întâmplat în 19 septembrie…

- Ziua Artileriei şi Rachetelor Antiaeriene.

- 1356: În lupta de lângă Poitiers in timpul Războiului de o sută de ani, armatele engleze au obţinut victoria asupra armatei franceze de cavaleri condusă de regele Ioan al II-lea cel Bun

- 1551: S-a născut Regele Henric al III-lea al Franţei. Henric al III-lea (Henri III) (d. 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franţei între 1574 - 1589 şi Rege al Poloniei între 1573 şi 1574 cu titlul de Henric de Valois.

- 1677: A apărut, la Iaşi, Cronica Ţărilor Moldovei şi a Munteniei, de Miron Costin, apreciată pentru viziunea umanistă asupra teritoriului şi istoriei naţionale şi pentru ampla demonstrare a latinităţii limbii şi poporului român.

- 1730: S-a născut Augustin Pajou, sculptorul oficial al regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei; lucrările sale de sculptură monumentală fac trecerea de la stilul rococo la neoclasicism (m. 1809)

- 1783: În Franţa, la Palatul Versailles, a fost ridicat în aer cel de-al doilea balon cu aer cald construit de fratii Montgolfier, având la bord trei pasageri: o raţă, un cocoş şi o oaie. Aterizarea s-a produs fără probleme, demonstrând că şi alte vietăţi decât păsările pot suporta înălţimile. Primul balon, fără echipaj, a fost înălţat la 5 iunie 1783

 -1802: S-a născut Kossuth Lajos, om politic şi publicist ungar; unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848-1849 din Ungaria; guvernator general al acesteia după declararea independenţei (14.IV-13.VIII.1849); după înfrângerea revoluţiei, a emigrat în Turcia, de aici în Marea Britanie, stabilindu-se apoi în Italia, la Torino, unde a şi murit (m. 1894).

- 1825: S-a născut istoricul Ştefan Dimitrie Grecianu, medievist cu preocupări privind genealogiile unor familii boiereşti din Ţara Românească; in această direcţie a publicat Genealogiile documentare ale familiilor boiereşti, 3 vol. (1913-1916). A editat pentru prima oară cronica logofătului Radu Greceanu (1906).; membru de onoare al Academiei Române (m. 1908). 

- 1830: S-a născut George Cadbury, celebrul fabricant de ciocolata 

- 1843: A murit Gaspard Coriolis, matematician, fizician, inginer francez.

- 1870: Armata prusacă începe „Asediul Parisului". Va dura 135 de zile.

- 1885: S-a născut poetul Vasile Militaru; răsfăţat de public în timpul vieţii, dar aspru judecat de critica literară, a intrat ulterior în conul de umbră al interesului literar, devenind un „scriitor uitat" (m. 1959). Unele surse dau ca dată a naşterii 21 septembrie 1886. Militaru (n. Dobreni, judeţul Ilfov - d. 8 iulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) a fost un poet şi scriitor român naţionalist, fost deţinut politic sub regimul comunist din România. Când i s-a cerut să-şi folosească talentul literar în slujba comunismului, refuzul său a fost categoric: „În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”…Vasile Militaru este autorul real al celebrei poezii A venit aseară mama, dedicată prietenului său George Enescu în 1930 şi atribuită mult timp (70 de ani) lui George Coşbuc. George Enescu a pus-o pe note în scurt timp fiind o capodoperă a genului.

- 1887, 19.IX / 2.X: S-a născut fizicianul Eugen Bădărău; fondatorul primei şcoli româneşti de descărcări în gaze şi de fizica plasmei; membru titular al Academiei Române din 1948. Eugen Bădărău (n. 19 septembrie / 2 octombrie 1887, Folteşti, Galaţi; d. 11 martie 1975, Bucureşti) a fost un fizician român, profesor universitar, director al Institutului de Fizică Bucuresti, membru al Academiei Române (din 1948). Este considerat fondatorul Scolii româneşti de descărcări electrice în gaze şi fizica plasmei. 

- 1895: Împăratul Franz Joseph I i-a graţiat pe memorandişti, sub presiunea opiniei publice europene şi ca urmare a intervenţiilor diplomatice ale României.

- 1903: S-a născut poetul român Marcel Breslaşu („Cântarea Cântărilor”) (m.29.09.1966) 

- 1909: A murit Nicolae Hurmuzaki, om politic român, membru de onoare al Academiei Române (n. 1826)

- 1911: S-a născut Sir William Golding, scriitor britanic; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1983. Sir William Gerald Golding (d.19 iunie 1993) a fost un romancier britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1983. El prezintă romanele sale criza constiintei omului modern confruntat cu problemele relitătii contemporane. William Golding s-a dedicat exclusiv scrisului abia la cincizeci de ani, în 1961. Experienţa războiului avea să-l marcheze profund: el şi-a pierdut atunci încrederea în om ca o fiinţă inocentă: pentru el, până şi copiii poartă în suflete germenele răului. Aceasta este tema primului său roman, The Lord of the Flies, din 1954 (trad. Împăratul muştelor, 1969) care a cunoscut un enorm succes imediat după apariţie. Urmează alte 11 romane şi două volume de eseuri, tratând, toate, aceeaşi temă. În 1983, în discursul de la primirea premiului Nobel, Golding se arăta uimit de obstinaţia cu care oamenii caută semnele deznădejdii lăsate de el în opera sa. „Eu nu mă simt deloc deznădăjduit”, spunea el cu acel prilej. Iar paradoxul acesta exprimă cel mai bine luciditatea cu care a privit întotdeauna lumea în care ne este dat să trăim.A luat parte în Marina britanică la debarcarea din Normandia şi la operaţiunea de scufundare a celui mai mare crucişător german, nava Bismarck în timpul celui de-al doilea război mondial.

- 1912: S-a născut dirijorul german Kurt Sanderling (m. 2011) 

- 1919: A fost înfiinţată Opera Română din Cluj; spectacolul inaugural a avut loc la 25.05.1920 cu opera „Aida” de G. Verdi; clădirea Operei din Cluj face parte din patrimoniul cultural naţional, fiind declarată clădire monument istoric şi de artă

- 1922: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Ioan Scărlătescu (n.1872), compozitor şi pianist român. A desfăşurat activitate artistică în calitate de pianist-concertist în ţară şi peste hotare. A compus muzică vocal-simfonică, muzică simfonică, muzică de cameră, piese vocale. A scris piese de teatru, eseuri filozofice, poezii. 

- 1922: S-a născut celebrul atlet ceh Emil Zátopek; cvadruplu campion olimpic în probele de fond ale ediţiilor din 1948 şi 1952 ale Jocurilor Olimpice de vară (m. 2000)

- 1924: Inginerul român Aurel Persu (1890-1977) obţine în Germania un brevet de inventator pentru „automobil aerodinamic”. Maşina se află în prezent la colecţia Muzeului tehnic „Prof. D. Leonida” din Bucureşti.

- 1926: S-a născut scriitorul italian Carlo Fruttero, coautor al romanului „La Donna della domenica" (m. 2012)

-1927: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) Angela Moldovan, cântăreaţă de muzică populară şi interpretă a unor roluri secundare în câteva filme de succes   Artistă emerită (1962), laureată a Ordinului Muncii, clasa a III-a (1957) şi clasa a II-a (1962), a Ordinului Meritul Cultural. clasa a II-a (1967), Cavaler al Ordinului Meritul Naţional” (2003). Numeroase premii la festivaluri şi concursuri naţionale şi internaţionale încununează cariera de peste jumatate de veac în slujba cântecului popular românesc a doamnei Angela Moldovan.

- 1928: Premiera primului film de desen animat cu sonor „Steamboat Willie”; produs de Walt Disney, filmul are ca protagonist un şoricel numit Mickey, inventat în 1927 de către prietenul lui Disney, Ub Iwerks 1893 

- 1931: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Ermil Pangrati (n.1864), inginer şi matematician român. Personalitate cu rol important în dezvoltarea învăţământului tehnic şi de arhitectură în România. El a înfiinţat Şcoala de Arhitectură (1896), devenită ulterior Academia de Arhitectură din Capitală. A realizat, urmărind zi cu zi construcţia Universităţii din Bucureşti. A scris lucrări despre învăţământul ştiinţific şi istoria ştiinţei româneşti.

- 1935: A murit inginerul rus Konstantin Ţiolkovski; studii de aerodinamică şi astronautică; unul dintre fondatorii astronauticii (n. 1857)

- 1937 : S-a născut tenorul George Lambrache, stabilit în Germania 

- 1941: S-a născut Stephen Jay Gould, paleontolog, biolog evoluţionist si istoric al ştiinţei american. Stephen Jay Gould (d. 20 mai 2002) a fost un paleontolog, biolog evoluţionist şi istoric al ştiinţei. Gould a fost unul dintre cei mai influenţi şi citiţi scriitori de ştiinţă popularizată a generaţiei sale. Gould şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale profesorale la Harvard University, iar cea de paleontolog la American Museum of Natural History din oraşul New York. În ultimii ani ai vieţii sale, Gould a predat biologia şi evoluţia la New York University, aflată în apropierea casei sale din SoHo.

- 1941: Germania: prin decret cetăţenii de origine evreiasca sunt obligaţi să poarte o banderolă cu o stea galbenă şi având înscris cuvântul "evreu"

- 1942: A încetat din viaţă, la Iaşi, Constantin Meissner (n.1854), pedagog român. Membru de onoare al Academiei Române. Şi-a consacrat întreaga viaţă muncii de organizare a învăţământului primar şi normal-primar. A fost profesor şi director la Şcoala Normală „V. Lupu” din Iaşi (1879-1913). A făcut parte din cercul literar al Junimii şi a fost unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Titu Maiorescu.

- 1945: S-a născut Ruxandra Sireteanu-Constantinescu, biofiziciană română stabilită în Germania din 1972; şefa grupului de Psihofizică de la Institutul Max Planck pentru Cercetarea Creierului şi titulara catedrei de Psihologie Fiziologică / Biopsihologie de la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main. Ruxandra Sireteanu-Constantinescu (n. Mediaş; d. 1 septembrie 2008, Frankfurt am Main), cunoscută în lumea ştiinţifică sub numele scurt Ruxandra Sireteanu, a fost o biofiziciană română germană, şefa grupului de Psihofizică de la Institutul Max Planck pentru Cercetarea Creierului şi titulara catedrei de Psihologie Fiziologică / Biopsihologie de la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main. S-a ocupat cu studiul sistemului vizual uman, aducând contributii fundamentale privitor la plasticitatea neurală si ambliopie.

- 1946: S-a deschis primul Festival al filmului  de la Cannes, după ce a fost amânat timp de şapte ani, ca urmare a celui de-al doilea război mondial.

- 1948: S-a născut actorul şi regizorul britanic de film Jeremy Irons

- 1952: Charles Chaplin a primit interdicţia de a mai intra pe teritoriul SUA.Cu toate că Chaplin s-a bucurat de un succes major în Statele Unite şi a fost rezident din 1914 până în 1953, acesta a menţinut o atitudine naţionalistă neutră. În timpul erei „McCarthismului”, Chaplin a fost acuzat de activităţi ne-americane şi a fost suspectat că ar fi comunist, iar Edgar Hoover, care i-a instruit pe cei de la FBI să ţină dosare secrete costisitoare, a încercat să îi încheie rezidenţa din SUA.

- 1955: S-a stins din viaţă Carl Milles (n.1875), sculptor american de origine suedeză. A emigrat în S.U.A. (1945). A executat lucrări monumentale (Urşi jucându-se şi Fântâna lui Orfeu, în Stockholm; Poseidon, fântâna din faţa Muzeului din Göteborg etc). 

- 1957: S-a născut Carmen Maria Cârneci, compozitoare şi dirijoare stabilită în Germania 

- 1961: A murit Lucia Sturza Bulandra, actriță româncă, profesoară şi directoare de teatru. Lucia Sturdza-Bulandra (n. 25 august 1873, Iaşi - d. 1 Bucureşti) a fost o renumită actriţă de teatru din România. Lucia Sturdza-Bulandra a fost una dintre marile figuri ale scenei româneşti, de neuitat în roluri de compoziţie din dramaturgia universală şi naţională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generaţii întregi de actori: Nicolae Baltăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc.În 1898 a debutat la Teatrul Naţional din Bucureşti iar în 1914, împreună cu soţul ei, a întemeiat o companie particulară. Din1941 este actriţă a Teatrului Municipal din Bucureşti iar din 1947 pâna la sfârşitul vieţii a fost directoarea acestui teatru, astăzi Teatrul Bulandra.A fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din Bucuresti timp de 30 de ani.

-1967: Ministrul Afacerilor Externe al României, Corneliu Mănescu (d. 26.06.2000), a fost ales preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost pentru prima dată când un reprezentant al unei ţări socialiste era ales în această funcţie 

- 1972: A murit pianistul francez Robert Casadesus (n. 1899) 

- 1976: A murit, în Bucureşti, Iosif Ross (n.1899), caricaturist. Din cei 77 de ani de viaţă, 50 i-a consacrat desenului, caricaturii, pamfletului politic şi graficii antifasciste.

- 1982: În San Francisco tramvaiele sunt retrase din circulaţie, dupa 122 de ani de existenţă

- 1984: A murit actorul Toma Dimitriu („Mitrea Cocor", „Drumul oaselor") (n. 1908)

- 1991: Un cuplu german a găsit, în Alpii Austrieci, corpul unui om „înghetat tun”. Omul glaciar, supranumit Otzi, avea 1,5 metri înaltime şi aproximativ 5 000 de ani

- 1992: A murit scriitoarea Cella Serghi. Născută la 22 octombrie1907 în Constanţa, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, dupa numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne ataşată toată viaţa de farmecul ţinutului natal, aşa cum de altfel şi mărturiseşte. Familia Marcoff locuieşte în Constanţa până în 1916, refugiindu-se în timpul războiului la Brăila, apoi la Bucureşti. Clasele primare începute la Constanţa sunt continuate în oraşele în care familia se stabileşte. Urmează la Bucureşti Facultatea de Drept, luându-şi licenţa în 1931. Încă din timpul studenţiei începe să lucreze, angajându-se ca secretară la un avocat. Se căsătoreşte cu inginerul Alfio Seni, apoi cu judecătorul Ion Bogdan. Practică un timp avocatura, fapt ce serveşte romancierei la cunoaşterea diferitelor caractere, îmbogăţind gama personajelor sale. Sub pseudonimul Gella Marin trimite ziarelor „Gazeta", de sub direcţia lui Ion Pas, şi „Reporter" un număr de reportaje şi cronici teatrale, care s-au bucurat de mult succes. Primul său reportaj era intitulat „Week end în Bucegi". Aceste prime publicaţii aveau să-i deschidă Cellei Serghi perspectiva permanentei munci literare.În 1937 apare în „Revista fundaţiilor" primul fragment din romanul „Pânza de păianjen", intitulat „Cele dintâi nedumeriri". Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu şi Alexandru Rosetti. De fapt, Camil Petrescu o şi determinase să scrie, după cum mărturiseşte scriitoarea. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariţia acestui roman. Aşa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu şi Mihail Sebastian. Este chemată să publice în „Viaţa românească" şi „Revista Fundaţiilor" de Mihai Ralea, D. I. Suchianu şi Al. Rosetti, iar Eugen Lovinescu o invită la „Sburătorul". Leagă astfel multe prietenii literare. Schiţele publicate în revistele amintite, având aceeaşi eroină - Mirona - vor deveni romanul de mai târziu „Cad zidurile", apoi în alte ediţii „Cartea Mironei" sau „Mirona".Locuieşte un timp la Paris, unde continuă să scrie şi să citească fragmente în grupul studenţilor români, fapt relatat în volumul „Mirona", care cuprinde foarte multe elemente autobiografice. Lecturile în grup sunt stimulente pentru autoare.În 1945 e secretara Universităţii libere populare. După 1945 publică articole şi schiţe în revistele „Femeia", „Flacăra", „Viaţa românească". Romanele sale - toate bine primite de cititori, au cunoscut câte trei şi patru ediţii. Retipăririle confirmă odată mai mult popularitatea de care se bucură scriitoarea. Interpretă deosebită a sufletului feminin, personajele sale au găsit o largă audienţă în rândul publicului. Mai toate eroinele au un destin tulburător şi captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. După cum apreciază critica literară, „ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei Serghi este viziunea realistă a cărţilor sale".În afara creaţiei originale, Cella Serghi este şi o bună traducătoare, oprindu-se însă la lucrări care se circumscriu temperamentului său artistic („Vă place Brahms ?" de Francoise Sagan şi „Casa de hârtie" de Francoise Mallet-Joris).

- 1996: A murit Ştefan Mihăilescu-Brăila, actor român de teatru şi film.

- 1996: A murit Noureddine Aba, scriitor şi dramaturg algerian (n. 1922)

-2000: Au început, la Târgu Jiu, lucrările de restaurare la „Coloana Infinitului” a sculptorului român Constantin Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, concepute şi executate de acesta.  

- 2000: A murit actriţa americană de film Ann Doran (n. 1911)

- 2002: A murit Victor Ernest Maşek, estetician, autor al mai multor volume de istoria artei; imediat după 1989 a fost director al Teatrului Nottara din Bucureşti, apoi director al Centrului Cultural din Viena. Victor Ernest Maşek (13 ianuarie 1937, Bucureşti, d.Bucureşti) este un estetician, traducător şi critic de teatru. Este fiul Hedwigăi (născută Ekhardt) şi al lui Carol Maşek, economist. Urmează cursurile primare şi secundare la Bucureşti şi tot aici Facultatea de Filosofie, absol¬vită în 1965; şi-a susţinut doctoratul în 1971, cu teza Introducere în estetica informaţională,publicată în 1972 sub titlul Artă şi matematică. Lucrează în calitate de cercetător la sectorul de estetică al Institutului de Filosofie (până în 1975), ca şef al sectorului de cercetare la Muzeul Literaturii Române (1975-1980), expert principal la Centrul de Perfecţionare a Cadrelor din domeniul culturii şi ca redactor la Editura Ştiinţifică şi Enclopedică (din 1983). După 1989 a fost directorul Teatrului „Nottara" din Bucureşti. A debutat cu versuri în 1959, la „Gazeta literară".

- 2004: A murit medicul Ion R. Baciu; cercetări în fiziologia sistemului sangvin şi în fiziologia muncii; membru titular al Academiei Române din 1993 (n. 1921) 

- 2005: A murit Emil Manu, critic literar şi poet (n. 1922) 

-2010: A murit Horia Şerbănescu, actor român de teatru şi film. Horia Şerbănescu (n.16 martie 1924, Bucureşti – d. Bucureşti) a fost un actor de comedie român.Popular actor de comedie şi de revistă, pe scenă şi la televiziune. În film, sporadice roluri secundare.

- 2011: A murit Johnny Răducanu, contrabasist, pianist, compozitor şi aranjor de muzică de jazz (supranumit „Mr. Jazz of Romania"). Johnny Răducanu (n. 1 decembrie 1931, Brăila) a fost un contrabasist, pianist, compozitor, aranjor şi conducător de formaţie român de etnie romă.Pe numele său real Răducan Creţu, s-a născut într-o familie de romi cu tradiţii muzicale de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţul Şolcan. S-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas, încă de la 19 ani. A făcut studii muzicale la Iaşi şi Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (clasa contrabas, 1953-1956). Îndrumător activ al tinerei generaţii, Johnny Răducanu este considerat un veteran al muzicii româneşti de jazz.

- 2 011: A murit cântăreaţa americană Dolores Hope (n. 1909)

$$$

 S-a întâmplat în 20 septembrie1862: La această dată, erau inaugurate cursurile Şcolii Militare la Bucureşti, într-o clădire nouă de pe Uliţa Târgoviştei (în prezent Calea Griviţei, în imobilul unde astăzi functionează Universitatea Natională de Arte şi în căminele ASE cu intrarea din Str. Mihail Moxa).

La festivitatea de deschidere, domnitorul Alexandru Ioan Cuza spunea: „Sunt fericit de a prezida astăzi inaugurarea unei singure şcoli militare a României, unde întâia oară se găsesc împreună elevi de dincoace şi de dincolo de Milcov”. În anul 1866, din cauza faptului că un incendiu distruge localul din Bucureşti, Şcoala este mutată la Iaşi, în casele lui Grigore Ghica Deleanu de pe strada Copou. În anul1872, aceasta revine la Bucureşti în vechea sa clădire. În anul 1861, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 204 din 22 iulie, Şcolile militare din Iaşi şi Bucureşti sunt contopite într-una singură, cu sediul la Bucureşti. Lt. col. de stat major Eugene Lamy, sef al misiunii franceze, elaborează „Regulamentul Şcolii militare din Bucureşti”, aprobat de domnitor la 30 martie 1862. 

Acest regulament menţine o parte din vechile reglementări, dar introduce şi elemente noi din regulamentul de funcţionare a Şcolii militare de la Saint Cyr. Elaborat, după cum arată ministrul de război, în raportul către domnitor, cu scopul „să fie bine precizate datoriile fiecăruia şi să se determine un cadru de învăţătură din care să rezulte îndoitul scop de a dobândi ofiţeri de linie şi pentru armele speciale”. Regulamentul cuprinde 11 titluri şi 191 de articole, în care se precizează: scopurile şcolii, personalul, consiliul de studii, condiţiile de admitere, programele de învăţământ, cazarea, hrănirea, disciplina, ieşirea în taberele de instrucţie etc.

Admiterea în şcoală se face pe bază de concurs, iar perioada de şcolarizare este de cinci ani. Noul regulament de funcţionare, publicat și intrat în vigoare în anul 1862, prevede că elevii trebuie să-şi însuşească în anii de studii un volum de cunoştinte de cultură generală de nivel liceal şi unul de cunoştinţe militare de specialitate la nivelul de ofiţer comandant de pluton. Ca atare, programa de învăţământ cuprinde atât discipline de cultură generală – ştiinţifică şi umanistă (limba română, limba franceză, limba germană, istorie, geografie, desen, caligrafie, algebră, geometrie, geometrie descriptivă, aritmetică), cât şi discipline de specialitate militară (topografie, tactică şi strategie, fortificaţii, arhitectură, poduri şi șosele, administraţie, legislaţie şi regulamente, gimnastică, nataţie etc). 

Anul de învăţământ este împărţit în două semestre: în luna iulie au loc examenele de promovare sau absolvire şi înălţarea in grad, iar vacanţa este în luna august. Elevii sunt egali în drepturi şi îndatoriri, indiferent de mediul social din care provin, clasificarea lor în cadrul promoţiei facându-se exclusiv pe baza rezultatelor obţinute la învăţătură şi a comportamentului în şcoala. Exigenţele faţă de pregătirea cursanţilor sunt mari, regulamentul fiind drastic în privinţa lipsei de interes în pregătire. În această perioadă, folosindu-se experienţa unor şcoli militare din străinătate, se adoptă şi soluţia primirii in şcoala militară a unor tineri ca externi. Regulamentul din 1862 mai indică faptul că absolvenţii şcolii de la armele speciale au dreptul de a-şi continua studiile în şcoli de aplicaţie din Franţa, prin grija şi după nevoile stabilite de guvernul ţării. Cheltuielile de întreţinere a elevilor în Şcoala militară de la Bucureşti sunt suportate fie de stat în întregime (pentru bursieri), fie de stat şi de familia elevului în proporţii egale, fie în întregime de către familia elevului. 

Prevederea acordării de burse de către stat reprezintă un progres faţă de perioada anterioară, deoarece deschide calea pătrunderii în şcoala militară şi a unora din tinerii ale căror familii erau mai puţin avute, dar care se evidenţiau ca foarte valoroşi.

Surse:

https://www.armyacademy.ro/istoric.php

https://www.forter.ro/content/infanteria

http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/CTM/CTM_2012.pdf

https://www.istoria-romanilor.com/alexandru-ioan-cuza-si-reforma-militara/2011/09/20

https://www.facebook.com/420708254631644/posts/185600 sa 6821101773/

&&&

 S-a întâmplat în 20 septembrie1866: În această zi, s-a născut George Coşbuc, poet român. George Coşbuc, poet şi traducător, membru titular al Academiei Române, s-a născut la Hordou în judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie numeroasă, fiind al optulea copil al preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi al Mariei, fiică de preot. A crescut cu poveştile spuse de mama sa şi de alţi oameni de la ţară şi a învăţat să citească încă de la vârsta de cinci ani. În aceste locuri s-a îndrăgostit nu numai de literatură, ci şi de folclorul românesc şi şi-a găsit inspiraţia pentru cele mai cunoscute poezii ale sale: „Nunta Zamfirei”, „Mama”, „Numai una”, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „El Zorab”, „Duşmancele”, „Noi vrem pământ!”, „Iarna pe uliţă” sau „La oglindă”.

Educaţia timpurie a primit-o la şcolile din Hordou, Telciu şi Năsăud (1874-1876). A urmat, apoi, liceul la Năsăud (1876-1884), unde s-a familiarizat cu literaturile clasice precum şi cu limba germană. A început să se manifeste ca poet şi traducător în cadrul Societăţii de lectură „Virtus Romana Rediviva”, al cărei membru extraordinar şi preşedinte a devenit. Între anii 1882-1883, a publicat poezii şi traduceri în revista liceului, „Muza someşeană”. În 1884, s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Literatură a Universităţii din Cluj, unde a frecventat cursurile de teoria şi istoria retoricii la greci şi romani, sintaxa greacă, istoria literaturii latine, istoria vechilor greci. În acelaşi an a devenit membru în comitetul Societăţii „Iulia” a studenţilor români. La îndemnul scriitorului Ioan Slavici, a început colaborarea la revista „Tribuna” din Sibiu, al cărei redactor a devenit în 1887. Aici a avut loc şi adevăratul său debut, cu poezia „Filosofii şi plugarii”. În paginile acestei reviste a publicat, între anii 1888-1889, „Nunta Zamfirei”, „Rada”, „Mânioasă”, „Fata morarului”, „Crăiasa zânelor”, „Numai una”.

În 1889 s-a stabilit la Bucureşti. A fost funcţionar la Ministerul Cultelor (1890-1893), şef al Biroului administrativ şi de corespondenţă al Casei Şcoalelor (1902), dedicându-se muncii de ridicare culturală a satului. Astfel, a făcut călătorii în scopul îndrumării învăţătorilor, a selecţionat cărţi pentru bibliotecile rurale, iar după numirea sa, în 1907, ca şef al Biroului de activităţi extraşcolare, a îndrumat şi organizat conferinţe săteşti.

George Coşbuc a desfăşurat şi o intensă activitate publicistică. A editat, împreună cu Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, revista „Vatra” (1894), în paginile căreia a publicat „Doina”, „Noi vrem pământ”, „In opressores”, „Dragoste învrăjbită”, „Paşa Hassan”, „Scara”, „Iarna pe uliţă”, „Lupta vieţii” ş.a. De asemenea, a editat „Semănătorul” în (1901), împreună cu Al. Vlahuţă, şi „Viaţa literară” (1906). A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii, între care: „Albina”, „Convorbiri literare”, „Epoca literară”, „Flacăra”, „Foaia ilustrată”, „Povestea vorbei”, „Românul”, „Vieaţa”.

A publicat şi studii referitoare la însemnătatea estetică şi poetică a creaţiei populare: „Elementele literaturii poporale” (1900), „Legendele mănăstirilor noastre” (1902), „Ghicitorile poporale” (1903), „Naşterea proverbilor” (1903), „Baladele poporale” (1903). Totodată, a tradus câteva capodopere ale literaturii universale: „Odiseea” de Homer, „Eneida” de Vergiliu, „Divina Comedie” de Dante, precum şi „Sakuntala” de Kalidasa. Versurile şi proza scrise de-a lungul vremii au fost reunite în volumele „Balade şi idile” (1893), „Fire de tort” (1896), „Povestea unei coroane de oţel” (1899), „Ziarul unui pierde-vară” (1902), „Dintr-ale neamului românesc” (1903), „Cântece de vitejie” (1904). Unele dintre acestea sunt presărate cu subiecte din istoria naţională sau cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine, dar toate îşi au punctul de plecare în poezia germană.

George Coşbuc a fost ales membru corespondent (1 aprilie 1900), apoi membru titular (la 20 mai 1916) al Academiei Române. A murit la Bucureşti, la 9 mai 1918, la vârsta de 51 de ani. Satul Hordou, devenit localitate care astăzi poartă numele poetului, găzduieşte Casa Memorială „George Coşbuc”, leagănul copilăriei sale, locul care l-a inspirat să creeze opere memorabile. Aceasta este una dintre cele mai vechi clădiri din spaţiul Ţării Năsăudului şi a fost ridicată de tatăl poetului, Sebastian Coşbuc, după anul 1840. Este o căsuţă tipic ţărănească, vopsită în alb, cu acoperiş din şindrilă şi cu obloane grele de lemn, care ne ajută să pătrundem în universul poetului, să înţelegem o fărâmă din viaţa, frământările şi geniul său creator. O placă din marmură albă atrage atenţia prin mesajul că în această casă s-a născut cel ce şi-a scris în două versuri toată esenţa şi adevărul existenţei sale: „Sunt inima-n inima neamului meu/ Şi-i cânt şi iubirea şi ura…”.

Surse:

„Dicţionarul scriitorilor români”,Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.

Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_george_cosbuc.htm

https://radioromaniacultural.ro/documentar-101-ani-de-la-moartea-poetului-geo rge-cosbuc/

&&&

 S-a întâmplat în 20 septembrie1918: La această dată, s-a constituit, la Paris, „Consiliul Naţional al Unităţii Românei”, organ reprezentativ al României, care va desfăşura o intensă activitate în străinătate în favoarea idealurilor de unitate naţională.    

Consiliul Naţional Român Provizoriu creat la Paris sub conducerea lui Take Ionescu a proclamat, la 20 septembrie 1918, formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român care avea să fie  ecunoscut în toamna anului 1918 de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român. Consiliul Naţional al Unităţii Române era format din 29 de membri, având pe Take Ionescu preşedinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu, vicepreşedinţi. El reunea pe fruntaşii emigraţiei din ţările aliate precum şi din toate provinciile istorice româneşti şi a publicat ziarul La Roumanie.

Expunerea de motive privind constituirea acestui organism a făcut-o marele poet Octavian Goga, printr-o cuvântare rostită la şedinţa festivă în care a demonstrat justeţea revendicărilor românilor din Transilvania şi Bucovina şi a subliniat necesitatea adoptării unei strategii politice, a unui program de luptă ferm care să asigure unitatea de vederi şi acţiune a întregii emigraţii româneşti şi totodată sprijinul deplin al opiniei publice europene. Principalele obiective politice ale Consiliului Naţional al Unităţii Române erau:

1) de a informa, cât mai mult posibil, opinia publică din Occident cu privire la drepturile româneşti, legitimitatea lor, pe baza argumentelor etnico-istorice şi a jertfelor imense ale poporului român în războiul de eliberare şi unitate naţională;

2) de a colabora în mod public, într-o strânsă intimitate cu celelalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria;

3) de a organiza legiuni militare formate din români transilvăneni şi bucovineni aflaţi în străinătate etc.

Acest organism a fost recunoscut la scurt timp de la înfiinţarea sa de către puterile Antantei, ca reprezentant al intereselor României, ceea ce reflecta menţinerea şi reconfirmarea- angajamentelor asumate prin Convenţia de alianţă din vara anului 1916 faţă de revendicările teritoriale ale poporului român.

Ministrul de externe francez, St. Pichon, în scrisoarea oficială de recunoaştere a Consiliului Naţional al Unităţii Române, sublinia că „guvernul francez consideră acest înalt organism politic, format din personalităţi eminente din România şi din teritoriile despărţite încă de patria mamă, drept imaginea fidelă a adunărilor de autodeterminare româneşti, deoarece este emanaţia aspiraţiilor seculare spre libertate şi unire a românilor”. El considera, totodată, Consiliul Naţional al Unităţii Române „interpretul cel mai autorizat al poporului român” şi-l asigura că se poate baza pe întregul concurs al Franţei.

În lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu, împreună cu N. Titulescu, a făcut trei călătorii în Marea Britanie, Take Ionescu fiind primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George. În toate demersurile sale Take Ionescu susţinea principiul naţionalităţilor. George Clemenceau spunea că „Take Ionescu este un om care poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deşi român până-n măduva oaselor, având pentru ţara sa cea mai înaltă şi legitimă ambiţie”.Winston Churchill l-a caracterizat ca fiind „omul care vedea întotdeauna clar şi just”.

Consiliul Naţional al Unităţii Române şi-a trimis misiuni diplomatice în diferite alte  ţări sau a completat pe cele existente, spre a câştiga opinia publică şi guvernele ţărilor respective pentru cauza unităţii politice a românilor şi a combate manevrele politico-diplomatice ale Austro-Ungariei, care încerca să salveze existenţa conglomeratului multinaţional. El cerea expres recunoaşterea dreptului de autodeterminare a tuturor naţiunilor până la despărţirea lor de statul multinaţional, în consens cu declaraţia Partidului Naţional Român din Transilvania, care era fondată pe argumente istorice, politice şi etno-demografice. În numele românilor de pretutindeni, Consiliul Naţional al Unităţii Române arăta, între altele, că refuză să recunoască guvernul instaurat la Budapesta ca şi autoritatea parlamentului maghiar, exprimând deschis hotărârea de unire a Transilvaniei şi Bucovinei cu România. De asemenea, Consiliul Naţional al Unităţii Române a avut un rol important în organizarea participării reprezentanţilor poporului român la Conferinţa de la Geneva a naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, din 29 octombrie 1918.

Au luat parte români, cehi, slovaci, sârbi, polonezi şi italieni. Conferinţa a afirmat, în mod expres şi solemn, în faţa opiniei publice mondiale, voinţa colectivă şi de nezdruncinat a acestor naţionalităţi de a-şi proclama independenţa şi unitatea naţională. În toamna anului 1918, Ministerul Afacerilor Externe francez a întocmit un amplu raport cu privire la istoria Transilvaniei, în care erau evocate principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor de aici de sub dominaţia străină şi îndeosebi eforturile depuse de poporul român în primul război mondial pentru înfăptuirea unităţii sale naţional-statale.

Raportul consemna argumentat că „un an şi jumătate românii au luptat cu dârzenie, înfruntând şi groaznicele încercări pe care foametea şi epidemiile le-au agravat şi sperând pentru o clipă că le aparţine victoria care pe drept li se cuvenea. Prin Misiunea sa militară, armata franceză s-a asociat eforturilor lor. Se ştie în ce împrejurări dificile a fost întreruptă lupta. Tratatul de pace de la Bucureşti, care a fost atunci impus de către Puterile Centrale, în anul 1918, aliaţilor noştri (României) a fost crud; el le-a răpit (românilor) teritorii bogate, le-a impus, clauzele sale politice şi economice şi cea mai aspră supunere”. Raportul sublinia că „România nu şi-a pierdut însă de loc speranţa şi apropiata victorie a Aliaţilor va justifica constanţa sentimentelor sale.

„Franţa – menţiona documentul diplomatic – care a secondat în secolul al XIX-lea primele eforturi pentru independenţa română, care a favorizat unirea principatelor Moldova şi Valahia va rămâne fidelă prietenilor şi principiilor sale, folosindu-se de acestea pentru a facilita înfăptuirea unităţii române şi pentru a smulge din braţele unei tiranii, care, de la secol la secol, de la an la an a devenit tot mai crudă, un popor de care este legată prin atâtea simpatii reciproce”.

O neobosită activitate politică şi diplomatică a desfăşurat şi emigraţia română din Italia şi Statele Unite. Profesorul dr. G. G. Mironescu releva în lucrările sale „Din pribegie” şi „Aperçu sur la question roumaine” că „bravii fii ai neamului nostru ardeau de dorul de a lupta pe frontul italian sau francez împotriva inamicului”. Între anii 1916 şi 1918 reprezentanţii mişcării naţionale  şi ai altor organizaţii şi asociaţii cultural-patriotice şi politice româneşti, misiunile şi emigraţiile româneşti, toţi românii aflaţi în străinătate, au desfăşurat o amplă activitate politică şi patriotică, au fost interpreţii legitimi ai aspiraţiilor poporului român spre unitate naţională. Ei au întreprins în susţinerea revendicărilor naţional-teritoriale în favoarea Unirii, o intensă propagandă, reuşind să atragă atenţia opiniei publice internaţionale asupra intereselor României, să câştige simpatia anumitor cercuri conducătoare din Franţa, Anglia, Italia, Belgia, S.U.A. etc., şi să constituie pe frontul occidental unităţi militare alcătuite din voluntari combatanţi români, fapt ce va influenţa favorabil succesul eforturilor diplomatice ale guvernului român în cadrul Conferinţei de pace de la Paris.

Surse:

https://www.dacoromania-alba.ro/nr67/contributia.htm

https://ziarullumina.ro/documentar/take-ionescu-oracolul-nadejdilor-55140.html

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/formarea-consiliului-national-al-unitatii-romane/

https://www.isj-cl.ro/images/Curriculum/Istorie/Formarea%20statului%20national%20unitar%20roman%20-%20prezentare%20interactiva.pdf

http://www.scritub.com/istorie/DESAVARSIREA-UNITATII-NAT IONAL1541911716.php

&&&

 S-a întâmplat în 20 septembrie 1934: În această zi, s-a născut actriţa italiană de film Sophia Loren. Sophia Loren, pe numele său la naştere Sophia Villani Scicolone, s-a născut într-un cartier sărac din Roma. Tatăl ei, Riccardo Scicolone, a refuzat să se căsătorească cu mama ei, Romilda Villani, dar a permis Sophiei şi surorii sale mai mici, Maria, să preia numele lui.

La vârsta de patru ani, mama sa s-a mutat cu cele două fiice la Pozzuoli, o suburbie săracă din Napoli. În perioada 1939 – 1944, Sophia a suferit de spaimă şi de greutăţile inerente ale războiului, Napoli fiind unul din obiectivele cele mai des bombardate. În această perioadă mama lor a încercat să-şi sprijine familia, cântând la pian în cafenelele locale, însă familia a trecut prin situaţii diperate, cu lipsuri alimentare crunte. Astfel, în cadrul unuia dintre locurile de muncă, bunica Luisa a vândut lichior de cireşe făcut în casă, în timp ce Romilda cânta la pian, Maria cânta vocal, iar Sophia spăla vasele şi servea soldaţii. Pub-ul respectiv a devenit astfel o afacere de succes. Despre copilăria sa Sophia avea să declare peste ani: „Când am fost copil, teama era la ordinea zilei în viaţa mea: teama de a nu avea ce să mănânc, teama de a fi tachinată de alţi copii la şcoală din cauză că eram fiică nelegitimă, şi în mod special, teama de bombele uriaşe care apăreau pe deasupra capetelor şi cădeau din cer în explozii letale.”

În anii şcolii, Sophia îşi descoperă pasiunea pentru lumea cinematografiei, petrecând o mare parte din timpul ei liber la vizionarea de filme. Deşi în copilărie avea un fizic firav, în anul 1948 ea devenise o tânără uimitoare, cu trăsături fizice remarcabile, iar mama ei a înscris-o la concursul de frumuseţe „Regina mării”, unde a fost aleasă una din cele douăsprezece concurente „Prinţese ale Mării”, din peste 200 de candidate. După război, mama împreună cu cele două fiice revin la Roma, iar Sophia şi mama sa au primit locuri de muncă ca rezerve în filme precum „Bluebeard’s Six Wives” şi „Quo Vadis” (lansat în 1951).

Sophia a lucrat în paralel ca model pentru revistele de benzi desenate „fumetti”, întruchipând de cele mai multe ori personaje de etnie romă. În această perioadă, Sophia era cunoscută sub numele de Sofia Lazzaro. În anul 1951, Sophia s-a clasat pe locul secund la concursul de frumuseţe „Miss Roma”, unde s-a întâlnit cu producătorul de film Carlo Ponti (care le descoperise anterior şi pe Alida Valli şi Gina Lollobrigida), acesta fiind unul dintre membrii juriului. În anul 1952, Ponti îi oferă Sophiei primul ei rol important în „La Favorita”, iar curând cei doi aveau să devină foarte apropiaţi, deşi Ponti era căsătorit, cu doi copii şi cu 24 de ani mai vârstnic decât Sophia. A jucat apoi în roluri care subliniau voluptatea sa fizică, chiar şi topless în filmul „Two Nights with Cleopatra” (1953) şi în „It’s Him Yes! Yes!”, peliculă considerată acceptabilă pentru marile ecrane europene din acea perioadă, însă în Marea Britanie şi America scenele „fierbinţi” au fost cenzurate. Acestea sunt singurele două filme în care Sophia a apărut nud, mai ales fiindcă ea declara că nu se simţea confortabil când se expunea astfel în faţa camerei.

Tot în anul 1953, primeşte numele de scenă de Sophia Loren, dar şi primul ei rol principal, într-o versiune a „Aidei” de Verdi, iar un an mai târziu participă la un casting, la invitaţia lui Vittorio De Sica, pentru pelicula „The Gold of Naples”. De Sica este primul care a privit talentul ei actoricesc formidabil dincolo de femeia de 20 de ani cu un fizic absolut formidabil. El a fost cel care a sfătuit-o să nu ia lecţii de actorie, intuind că talentul ei natural avea să creeze roluri remarcabile pentru lumea cinema-ului. De fapt Sophia avea să recunoască ulterior că „(De Sica) a fost şcoala mea, profesorul meu, mentorul meu, tot ce ce am avut nevoie. Lui îi datorez cu adevărat tot ce am reuşit în această profesie”. Tot în anul 1954, Alessandro Blasetti îi distribuie pe Sophia, De Sica şi Marcello Mastroianni în filmul „Too Bad She’s Bad”, acelaşi trio fiind şi pe afişul unei alte producţii de succes, din anul 1955 – „The Miller’s Wife”.Încet, încet, Sophia a devenit o celebritate în Europa, însă pentru accesul la Hollywood a avut de luptat cu Gina Lollobrigida, într-o rivalitate cunoscută la acea vreme sub numele de „The Battle of the Bosoms”. În 1957, Sophia debutează în America în pelicula „Boy On A Dolphin”. Desigur cinefilii îşi aduc aminte de scena din film în care ea merge prin apa oceanului cu rochia udă lipită de corp …

În timp ce filma la „Lucky to be a woman”, Carlo i-a sugerat să îşi testeze abilitatea în roluri în limba engleză. Astfel lingvistul Sarah Spain a devenit profesorul ei personal, iar Sophia a folosit orice moment liber pentru studiu. Nu după multă vreme,  regizorul american Stanley Kramer s-a arătat interesat de Sophia pentru rolul principal feminin din filmul „The Pride and the Passion”, în care a jucat alături de Cary Grant şi Frank Sinatra, Kramer oferind pentru rol 200.000 de dolari Sophiei. După colaborarea din film, ea şi Grant au trăit o poveste de dragoste care a mers până la momentul în care el a cerut-o în căsătorie.

Ponti, îndrăgostit peste poate de artistă, a făcut în aşa fel încât să i se anuleze căsătoria de către Biserica Catolică, a trecut prin instanţele mexicane de divorţ şi a pus capăt căsătoriei. Devenit astfel liber, Ponti se însoară în cele din urmă cu Sophia, însă Vaticanul a denunţat public tertipul lui Ponti, fiind acuzat de bigamie în Italia. Această situaţie a dus la nenumărate probleme conjugale. Cariera Sophiei a continuat însă, ea refăcând cuplul cu Grant în pelicula „Houseboat”, în 1958, apoi, în acelaşi an, joacă în „The Black Orchid”, un film de mare succes premiat atât la Veneţia cât şi la Cannes. În 1960 joacă în comedia „The Millionairess” şi în western-ul „Heller in Pink Tights”, alături de Anthony Quinn. În 1961, Loren a interpretat ceea ce criticii aveau să spună că este rolul vieţii ei – în „La Ciociara”, personajul Cesira, o victimă italiană a unui viol în timpul celui de-al doilea război mondial. Pentru acest rol Sophia a câştigat premiul pentru „Cea mai bună actriţă” la „New York Film Critics Circle”, „The British Film Academy”, şi, din nou la Cannes, iar în 1961 la „Academy Awards” a devenit prima câştigătoare de Oscar pentru un film într-o limbă străină.

Deşi cariera sa se afla pe culmile gloriei, justiţia italiană anulează căsătoria dinte Loren şi Ponti în anul 1962, aducând viaţa personală a Sophiei într-un moment de cumpănă. Ea a continuat să lucreze sub conducerea lui De Sica în „Boccaccio” şi, alături de Mastroianni, în „Yesterday, Today and Tomorrow” – în 1963, an în care a câştigat, ca şi în anul următor, Globul de Aur pentru „Female World Film Favorite” (performanţa avea să  fie repetată în anii 1968 şi 1976). În anul 1966, Loren şi Ponti devin cetăţeni francezi şi, în cele din urmă se căsătoresc legal, iar în anul 1969 au devenit părinţii fiului lor Carlo Jr., care a devenit un pianist şi dirijor de succes. A urmat firesc al doilea copil, Edoardo, născut în 1973, devenit ulterior, cum se putea altfel, regizor de film. În anul 1976 Sophia apare în „The Cassandra Crossing”, din nou cu Mastroianni, în anul 1977, în „A Special Day” şi în 1978 în „Blood Feud”.În anul 1979 Sophia îşi lansează volumul autobiografic „Sophia: Living and Loving”, carte care a stat la baza filmului autobiografic „Sophia Loren: Her Own Story”, lansat în anul 1980, în care Sophia joacă atât rolul ei cât şi pe cel al mamei sale.

Tot în anul 1980, ea primeşte un Oscar onorific, în speech-ul de prezentare fiind descrisă ca „una dintre comorile reale ale cinematografiei mondiale.” În anul 1982, a petrecut 18 zile într-o închisoare italiană, fiind condamnată pentru evaziune fiscală. În anul 1984, apare în filmul „Aurora”, iar mai apoi în „Courage”, în anul 1986.

După o lungă perioadă de absenţă de pe marile ecrane, în 1994 joacă în filmul lui Robert Altman „Ready To Wear”, apoi, în acelaşi an, primeşte Ursul de Argint pentru întreaga carieră la Festivalul de Film de la Berlin, şi, de asemenea o stea pe „Hollywood Walk of Fame”. În anul 1995, a jucat alături de Jack Lemmon şi Walter Matthau în „Grumpier Old Men”, şi a câştigat Premiul „Cecil B. DeMille”, din partea „Hollywood Foreign Press Association”. Au urmat alte numeroase premii printre care menţionăm „NATO / ShoWest Lifetime Achievement” – în 1996, Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia în 1998, şi premiul „David Di Donatello” în 1999.

În anul 1998 este lansată o carte de bucate a Sophiei Loren, „Recipes and Memories”, devenită în scurtă vreme un best-seller. În anul 2001 apare în filmul „Francesca e Nunziata” şi în prima colaborare cu fiul ei Edoardo, „Between Strangers”. Arhiepiscopul de Genova, Giussepe Siri (1946-1987) a declarat la un moment dat că, deşi Vaticanul se opune clonării umane, „s-ar putea face o excepţie în cazul Sophiei Loren, pentru că Sophia Loren este simbolul frumuseţii naturale”. Acest lucru a fost confirmat de un sondaj online din anul 2006, în care Sophia Loren (72 de ani la acea vreme) a fost votată „simbolul frumuseţii naturale”, surclasând vedete cu mult mai tinere, cum ar fi Catherine Zeta Jones sau Cameron Diaz, locul al doilea în acest top fiind ocupat de George Clooney, iar pe poziţia a treia clasându-se cântăreaţa de muzică pop Charlotte Church.  În ediţia anului 2007 a calendarului Pirelli, realizată de fotografii neozeelandezi Inez Van Lamsweerde şi Vinoodh Matadin, Sophia Loren apare în ipostaze sexy (la 73 de ani!), iar vedeta s-a declarat încântată de acestă experienţă, care a speriat-o iniţial.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Sophia-Loren

https://www.imdb.com/name/nm0000047/

https://www.facebook.com/SophiaLorenOfficialSite/

http://www.rador.ro/2018/09/20/portret-sophia-loren-simbolul-frumusetii-naturale-o-artista-desavarsita-2/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/sophia-loren-cary-grant-a-fost-cel-mai-elegant-si-incantator-barbat-pe-ca re-l-am-intalnit

&&&

 S-a întâmplat în 20 septembrie1974: Avea loc inaugurarea oficială a drumului naţional Transfăgărăşan, drum care leagă Muntenia de Transilvania; acesta cuprinde cel mai lung tunel rutier din România (887 m), situat la cea mai mare înălţime (2042 m). Transfăgărăşanul (Drumul Naţional 7C) este un drum asfaltat, care ajunge în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea la altitudinea de 2042 m, fiind al doilea ca altitudine din România, după Transalpina (DN67C) din Munții Parâng, care urcă până la 2145 m, în Pasul Urdele. Până la construirea barajului și lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia DN7C se desfășoară pe aproape 20 de km, a existat un drum de pământ și o linie de mocăniță ce lega comuna Căpățâneni de vechiul sat Cumpăna (astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia s-a construit actuala Cabană Cumpăna).

La data de 10 decembrie 1969, a apărut o hotărâre a Consiliului de Miniștri prin care se aprobă indicatorii tehnico-economici pentru „obiectivul strategic Transfăgărășan”. Iniţiativa a aprţinut lui Nicolae Ceaşescu şi avut ca primă motivaţie securitatea naţională în contextul invaziei Cehoslovaciei din 1968 de către trupele sovietice. Astfel Transfăgărăşanul urma, conform notelor de fundamentare, să „lege” unităţile militare din Piteşti şi Sibiu. De asemenea, printre elementele avute în vedere în realizarea proiectului au fost şi deschiderea bazinelor forestiere din masivul Făgăraș, folosirea mai rațională a pășunilor alpine și realizarea unui centru turistic montan în zona Lacului Bâlea.

Proiectul a fost executat de Institutul de Proiectări pentru Transporturi Auto, Navale și Aeriene (IPTANA) și construit de Întreprinderea Construcții Drumuri Poduri și Lucrări Speciale Transporturi București, iar sectorul Contur Lac – Tunelul Bâlea a fost atribuit Ministerului Economiei Forestiere, proiectul fiind executat de Institutul de Cercetare și Proiectare în Industria Lemnului (ICPIL) și construirea delegată Întreprinderii de Construcții Forestiere (ICF) Râmnicu Vâlcea.

Transfăgărășanul a fost construit între anii 1970 – 1974, iar lucrările sunt atribuite trupelor de geniu ale armatei române. Astfel, pe 10 martie 1970, Regimentul 52 Alba-Iulia începe să lucreze dinspre nord, iar Regimentul 1 Râmnicu-Vâlcea dinspre sud, în zonele montane înalte. Pentru porţiunile de drum unde urmau să fie construite tuneluri, lucrările au fost atribuite Trustului de Construcții Hidroenergetice, iar sectorul Lacului Vidraru a fost atribuit Ministerului Transporturilor. Iniţial, priectul Transfăgărăşanului prevedea construirea unui tunel de circa șapte km, care ar fi evitat zona de gol alpin, pornind din zona cabanei Bâlea-Cascadă, trecând pe sub Căldarea Glaciară Bâlea și creasta Făgărașului, și ieșind în zona Piscul Negru. Această soluţie tehnică ar fi permis menținerea deschisă a drumului pe tot parcursul anului, însă a fost abandonată datorită costurilor mari şi dificultăţilor de realizare. Proiectul aprobat prevedea ca drumul să aibă o singură bandă de circulație plus acostament și, totodată, continuarea drumului în sud, spre Curtea de Argeș, pe malului vestic al lacului Vidraru.

În anul 1971 apare o primă modificare majoră şi anume realizarea drumului conform categoriei de drum național în zonă montană, adică cu două benzi de circulație și acostament. Apoi, după ce s-a constatat impracticabilitatea folosirii traseului de pe malul vestic al Lacului Vidraru, mai scurt cu zece km decât conturul estic, dar predispus la acumularea de zăpezi, se operează o nouă modificare majoră de proiect, şi ocolirea prin dreapta a Lacului Vidraru. Condiţiile de lucru au fost dintre cele mai dure, lucrându-se pe toată perioada anului, însă iernile cu temperaturi scăzute, viscole şi zăpezi mari, mai ales în zonele alpine, au creat efectiv un adevărat infern pentru muncitori. De asemenea, pentru construcţia drumului a fost necesar să fie dislocate mai multe milioane de tone de rocă folosindu-se 6520 tone de dinamită, din care 20 de tone numai la tunelul Capra – Bâlea. Şoseaua peste Munţii Făgăraş s-a realizat cu eforturi materiale considerabile şi cu preţul multor vieţi de soldaţi şi muncitori care au contribuit la construcţia lui. Oficial se vorbeşte de 40 de oameni decedaţi pentru ca acest drum să străbată munţii, dar oamenii care au lucrat acolo vorbesc de sute de vieţi omeneşti pierdute... În fapt costurile oficiale ale construcţiei ca şi numărul exact al vieţilor sacrificate a rămas până astăzi un mister.

Inaugurarea oficială a Transfăgărăşanului a avut loc în prezența lui Nicolae Ceaușescu, pe 20 septembrie 1974, însă lucrările au mai continuat încă câțiva ani, pentru asfaltarea sa și alte activități conexe, fiind finalizate în forma actuală abia în anul 1980. Din punct de vedere tehnic, drumul DN7C – Transfăgăraşan începe în comuna Bascov, de lângă Piteşti, în direcţia Curtea de Argeş şi se termină la intersecţia cu DN1 între Sibiu şi Braşov, în apropierea comunei Cârţişoara, având o lungime totală de 151 km. Prima porţiune a Transfăgărăşanului trece prin faţa hidrocentralei de la Vidraru amplasată subteran în masivul Cetăţuia, iar de aici, în apropierea Cetăţii Poenari, drumul urcă pe serpentine şi viaducte, trecând prin trei tunele mai scurte şi ajunge la Barajul Vidraru. După baraj, drumul continuă în partea dreaptă de-a lungul lacului Vidraru pînă la începutul acestuia şi apoi începe să urce în serpentine, trecînd pe la Cascada Capra, până la tunelul de la Capra, care are o lungime de 887 m. Tunelul Bâlea, cel mai lung din România, cu o înălţime de 4,4 m, 6 m lăţime şi un trotuar cu o lăţime de un metru, iluminat, dar neaerisit, face legătura cu partea nordică a Transfăgărăşanului.

După Tunelul Bâlea, Transfăgărăşanul trece prin rezervaţia naturală Golul Alpin şi Lacul Bâlea, pe la lacul glaciar Bâlea urmat de o coborîre abruptă în serpentine, prin apropierea cascadei Bâlea. În anul 1974, la inaugurarea oficială a drumului, s-au construit şi două monumente închinate militarilor care au contribuit, inclusiv cu viața lor, la construirea Transfăgărășanului, însă în urma vandalizărilor (ce puteau să facă niște „bizoni” mioritici mai bine?) acestea s-au deteriorat masiv, iar în septembrie 2009, la aniversarea a 35 de ani de la inaugurarea șoselei și a 150 de ani de la înființarea armei geniu, acestea au fost restaurate integral de către militarii Batalionului 136 Geniu „Apulum”.

La cota 1200, se înalță „Poarta Geniștilor”, un colț de stâncă străpuns de drum, purtând o placă pe care stă înscris: „Înfruntând greutăți deosebite, trupele de geniu ale Armatei României au deschis drumul Transfăgărășan, străpungând această zonă în martie 1971. În amintirea evenimentului, bravii geniști, care s-au dovedit mai tari decât stânca, au denumit acest loc „Poarta Geniștilor”. La cota 1600 se găsește „Poarta Întâlnirii”, un monument pe a cărui placă stă înscris: „În această zonă s-au întâlnit în ziua de 16 august 1971 două subunități de geniu care lucrau la deschiderea drumului Transfăgărășan din sensuri opuse. În amintirea evenimentului, bravii geniști au denumit acest loc „Poarta Întâlnirii”. Transfăgărăşanul este închis, anual, între 1 noiembrie şi 30 iunie pe sectorul cuprins între kilometrul 104 de la Piscu Negru şi kilometrul 130 la Cabana Bâlea Cascadă. În această perioadă la Lacul Bâlea se poate ajunge cu telecabina, de la cabana „Bâlea Cascadă”. Transfăgărăşanul are în total peste 830 podeţe şi 27 viaducte.

În data de 20 septembrie 2009, preotul militar Gherasim Frăţilă de la Făgăraş şi preotul militar Călin Sămărghiţan de la Sibiu au oficiat primul parastas în memoria celor decedaţi la construcţia Transfăgărăşanului, cu prilejul împlinirii a 35 de ani de la inaugurarea proiectului.

Surse:

https://agerpres.ro/documentare/2024/09/19/fragment-de-istorie-a-fost-inaugurat-drumul-national-transfagarasan-20-septembrie-1974--1357398

https://www.rador.ro/2018/09/20/documentar-transfagarasanul-drumul-nostru-prin-paradis-2/

https://economedia.ro/cel-mai-spectaculos-drum-national-din-romania-transfagarasanul-implineste-50-de-ani-de-la-inaugurare.html

https://www.facebook.com/100067395624597/posts/20-septembrie-1974-inaugurarea-oficial%C4%83-a-drumului-na%C8%9Bional-transf%C4%83g%C4%83r%C4%83%C8%99an-magis/1114 242400832270/

$$&

 S-a întâmplat în 20 septembrie 1980: La această dată, a început războiul dintre Irak si Iran, conflict sângeros care s-a încheiat în anul1988. Războiul dintre Iran și Irak (cunoscut și sub denumirea de Primul Război din Golful Persic dar și sub alte nume) a început în septembrie 1980 și a durat până în august 1988, fiind cel mai lung război convențional al secolului al XX-lea. A fost cunoscut sub denumirea de „Războiul din Golful Persic” în perioada de dinainte de „Războiul din Golf” din 1990.

 Războiul a început atunci când Irak a atacat Iranul, iniţial pe 20 septembrie prin „tatonări” militare şi agresiuni de frontieră precum şi acte de cercetare-diversiune, iar pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian. Războiul a survenit după o serie lungă de dispute teritoriale legate de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență șiită (ramura islamică predominantă, însă oprimată a Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic. Deși Irakul spera să profite de haosul apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă.

În ciuda cererilor Consiliului de Securitate al ONU de încetare a focului, ostilitățile au continuat până la 20 august 1988. Războiul s-a încheiat cu acceptarea de ambele părți a Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU nr. 598. A durat câteva săptămâni ca Iranul să părăsească tot teritoriul ocupat pentru a respecta granițele de dinainte de război, stabilite în 1975 prin Acordul de la Alger. Ultimul schimb de prizonieri de război a avut loc în 2003.

Războiul a cauzat numeroase pierderi omenești și economice - aproximativ jumătate de milion de victime pentru fiecare parte, fără răniți - însă nu a adus nici despăgubiri de război și nici schimbări teritoriale. Conflictul este comparat adesea cu primul război mondial, prin prisma tacticilor de luptă similare: război de tranșee, cuiburi de mitralieră, atacuri la baionetă, utilizarea sârmei ghimpate, atacuri frontale în masă ale infanteriei peste „țara nimănui” și utilizarea armelor chimice (precum gazul muștar) de către Irak împotriva trupelor iraniene și a civililor irakieni kurzi din nord și șiiți din sudul irakului. La vremea respectivă, Consiliul de Securitate al ONU a declarat faptul că „au fost folosite arme chimice în lupte”. Totuși, în aceste declarații ale ONU, nu se preciza faptul că doar Irak a folosit arme chimice, astfel încât „comunitatea internațională" a păstrat tăcerea în timp ce Irak folosea arme de distrugere în masă împotriva iranienilor și a irakienilor kurzi și șiiți.

Surse:

Bulloch, John (1991). The Gulf War Its Origins, History and Consequences,. William Heinemann Ltd

Efraim, Karsh (2002). The Iran-Iraq War, 1980-1988. Osprey Publishing

https://www.scribd.com/doc/212677927/R%C4%83zboiul-Irano-Irak-1980-1988

https://www.academia.edu/9617166/R%C4%83zboiul_Iran-Irak

https://www.ingepo.ro/materiale/1070/punct-de-vedere-la-pulsul-geostrategic-267-iranul-si-expansiunea-sa-in-orientul -mijlociu