$$$

 GALEN

1) Biografia și principalele sale opere:

Galen (130–200), medic, anatomist, fiziolog, filosof și lexicograf grec, este considerat unul dintre cei mai mari gânditori medicali din toate timpurile. Galen a publicat numeroase publicații de-a lungul vieții sale, începând cu Trei comentarii la operele silogistice ale lui Chrysipp la vârsta de 13 ani și terminând cu Introducere în dialectică cu un an înainte de a muri. Peste 2,5 milioane de cuvinte au fost atribuite întregii sale opere. Peste jumătate din textele de medicină antică care au supraviețuit sunt compozițiile sale.

Deși au fost propuse o serie de date de naștere între 127 și 132, 130 este cea mai populară alegere. Galen s-a născut în Pergamon, Asia Mică, într-o familie bogată, cu o puternică moștenire academică, și a fost influențat de renașterea culturală greacă care începuse la sfârșitul secolului I d.Hr. Lumea romană devenise din ce în ce mai elenizată ca urmare a acestei renașteri, care a dus și la adoptarea metodelor educaționale grecești și la utilizarea limbii grecești ca limbă de cultură.

Galen a învățat exclusiv de la tatăl său, Nicon, matematician, arhitect, astronom, filosof și admirator al literaturii grecești, până la vârsta de 14 ani. Galen și-a bazat, de asemenea, în mod conștient, propria viață pe exemplul lui Nicon privind virtuțile stoice. Potrivit autorului cărții „Despre patimi și erori ale sufletului”, mama sa era „atât de predispusă la mânie încât uneori își mușca servitoarele; țipa constant la tatăl meu și se certa cu el”, dar el a fost „norocos să aibă cel mai puțin irascibil, cel mai drept, cel mai devotat dintre tați”. Galen definește pasiunea ca fiind „acea energie nestăpânită, rebelă rațiunii” și are gestionarea ei ca unul dintre obiectivele vieții sale. El spune: „Când am comparat faptele nobile ale tatălui meu cu pasiunile rușinoase ale mamei mele, am decis să îmbrățișez și să iubesc faptele lui și să fug și să urăsc pasiunile ei”. Poate nu este surprinzător că a ales să rămână celibatar.

În al paisprezecelea an al vieții sale, Galen a participat la prelegeri ținute de gânditori stoici, platonici, peripatetici și epicurieni din Pergamon. Ca urmare a încurajării lui Nicon, a refuzat să se „proclame membru al vreuneia dintre aceste secte”, susținând că „nu era nevoie ca profesorii [de filosofie] să nu fie de acord între ei, așa cum nu exista niciun dezacord între profesorii de geometrie și aritmetică”. Mai târziu în viață, a adoptat aceeași atitudine față de sectele medicale, îndemnându-i pe medici să ia tot ce este util de oriunde îl găsesc și să nu urmeze o singură sectă sau un singur om, deoarece asta îl face pe om un „sclav intelectual”.

Conform lui Galen, Nicon a fost „sfatuit de un vis să înceapă medicina împreună cu filosofia... dacă nu mi-aș fi dedicat întreaga viață practicării preceptelor medicale și filozofice, nu aș fi învățat nimic important... marea majoritate a bărbaților care practică medicina și filosofia nu sunt pricepuți în niciuna dintre ele, căci nu au fost de viță nobilă sau nu au fost instruiți corespunzător sau nu au perseverat în studiile lor, ci s-au îndreptat spre politică.”

Primul său profesor de anatomie a fost Satyrus, un elev al lui Quintus, care, prin intermediul elevilor săi, a jucat un rol semnificativ în renașterea activității anatomice care a culminat cu opera lui Galen. Galen, fiind de viță nobilă, sfătuit pe bună dreptate și lăsând deoparte politica, a perseverat cu studiile sale la Pergamon în următorii patru ani, așa cum spune el, „îndemnându-mă deasupra tovarășilor mei într-o asemenea măsură încât studiam atât ziua, cât și noaptea”.

Galen s-a întors la Pergamon în 157, unde „a avut norocul să găsească și să prezinte public un remediu pentru tendoanele deteriorate”, ceea ce i-a adus postul de medic al gladiatorilor în 158. A fost reangajat anual până la începutul războiului parț din 161.

Galen a folosit rănile traumatice pe care le-a întâlnit în arenă ca ocazii bune de a-și aprofunda cunoștințele despre anatomie, chirurgie și medicină. Avea să folosească acest rezervor de informații de-a lungul întregii vieți pentru a-și susține argumentele. Galen a realizat unele dintre cele mai inovatoare lucrări ale sale în timp ce era medic al gladiatorilor, ale căror vieți de zi cu zi pot fi reconstituite din scrierile sale. Această lucrare a inclus explicația sa despre rolul pe care îl joacă nervul laringian recurent în reglarea producției vocii. Acest lucru a avut ramificații largi pentru el și contemporanii săi, deoarece le-a afectat concepțiile despre suflet.

Galen a călătorit la Roma în 163, când s-a împrietenit cu consulul Flavius Boethius și cu filosoful Eudemus. Galen, care a adoptat învățăturile stoice „de a disprețui onorurile și bunurile lumești și de a ține la cinste doar adevărul”, s-a opus egoismului adversarilor săi și a deplâns incapacitatea lor de a înțelege onestitatea motivației și a intelectului atunci când o întâlneau. Demonstrațiile anatomice publice ale lui Galen și realizările sale ca medic i-au făcut pe medicii romani atât de geloși pe el încât Eudemus „l-a avertizat că se pune în pericol de asasinat”.

În 166, Galen a vizitat din nou Pergamonul. Cu toate acestea, Marcus Aurelius și Lucius Verus l-au chemat și l-au numit medic ordinar în 168, după o gravă epidemie de ciumă în rândul trupelor romane din Aquileia. Galen a locuit la una dintre moșiile rurale imperiale până în 175, când Commodus i s-a alăturat lui Marcus în expedițiile sale militare. Galen a fost numit medic al lui Commodus (împărat 180–192) de către Marcus în 169.

A publicat „Despre utilitatea părților corpului”, o lucrare fiziologică importantă în 17 cărți, precum și „Despre facultățile naturale”, o altă lucrare fiziologică majoră, precum și numeroase alte tratate în această perioadă. În calitate de doctor al lui Marcus, Galen s-a întors definitiv la Roma în 176. A continuat să scrie, să țină prelegeri și să organizeze proteste publice în timp ce se afla acum sub protecția imperială.

Cea mai mare parte a bibliotecii lui Galen a fost distrusă de un incendiu în iarna anilor 191/192. Cu toate acestea, în ciuda acestui eșec, pe care l-a gestionat cu o stăpânire de sine stoică, declarând că „nicio pierdere nu a fost suficientă pentru a-mi aduce suferință”, suntem incredibil de bine informați despre scrierile sale datorită celor două tratate pe care le-a scris despre propriile cărți și ordinii lor cronologice de publicare. Al doilea a fost alcătuit în 198. L-a scris pe primul în tinerețe, după ce „o anumită carte... inscripționată clar «Galenus Medicus» s-a dovedit la o inspecție... a fi un fals”. Ambele cărți servesc drept surse importante de informații biografice și oferă informații autorizate despre veridicitatea scrierilor sale.

Galen și-a continuat studiile medicale și a scris din 179 până la moartea sa, în 200, creând lucrări importante, printre care Metoda de vindecare. Tratatele Despre egalitatea dintre păcat și pedeapsă, Mica semnificație a onoarei și gloriei populare și Refuzul de a divulga cunoștințe sunt exemple ale scrierilor sale mai intelectuale din ultimii zece ani. Introducere în dialectică a fost titlul celei mai recente cărți a sa.

2) Teme principale:

Anatomie:

Cercetările lui Galen asupra sistemului circulator au fost una dintre cele mai semnificative contribuții ale sale la medicină. Înainte de descoperirea lui Galen, se credea că oxigenul, mai degrabă decât sângele, era transportat prin artere. El a fost primul care a realizat că sângele venos (negru) și sângele arterial (luminos) au variații unice unul față de celălalt. Galen a emis mult mai multe ipoteze despre natura sistemului circulator, pe lângă aceste observații. În conformitate cu teoriile lui Hipocrate, el credea că ficatul este locul creării sângelui. Pentru ca sistemul circulator să utilizeze nutrienții absorbiți din alimentele pe care le consumăm, ficatul îi transforma în sânge. Vena mare ar permite în cele din urmă sângelui produs în ficat să curgă unidirecțional în ventriculul drept al inimii.

O noțiune despre modul în care sângele absoarbe oxigenul din plămâni și îl distribuie în tot corpul a fost, de asemenea, propusă de Galen. Aerul din plămâni intra în ventriculul stâng al inimii prin artera venoasă, potrivit lui, unde se amesteca cu sângele produs de ficat. Schimbul de substanțe reziduale din sânge înapoi în plămâni pentru expirare era posibil prin aceeași venă.

Sângele nou din ventriculul drept trebuia să călătorească spre ventriculul stâng pentru a primi aer din plămâni. Prin urmare, Galen a susținut că septul, care separă partea stângă și dreaptă a inimii, are niște orificii minuscule. Aceste orificii permiteau sângelui să treacă ușor prin el pentru a schimba produsele reziduale și a primi aer.

Lucrările sale au prezentat inexactități științifice, chiar dacă cercetările sale anatomice pe modele animale l-au ajutat să înțeleagă mai profund sistemul circulator, sistemul neurologic, sistemul respirator și alte componente. Galen considera că sistemul circulator nu este un sistem unificat de circulație, ci mai degrabă două rețele distincte de distribuție unidirecționale. El credea că ficatul produce sânge venos, care este apoi distribuit și utilizat de toate organele corpului. El a propus că toate organele corpului ingerează și diseminează sânge arterial, a cărui sursă este inima.

Ciclul se încheia apoi prin producerea din nou a sângelui, fie în inimă, fie în ficat. Galen susținea, de asemenea, ideea că sinusul carotidian conține o rețea de vene sanguine pe care a numit-o rete mirabile. Ambele ipoteze despre circulația sângelui s-au dovedit ulterior a fi false, începând cu scrierile lui Ibn al-Nafis publicate în jurul anului 1242.

Galen a fost un pionier în studiul coloanei vertebrale umane. El a făcut descoperiri importante în timpul disecției și vivisecției animalelor, care i-au permis să caracterizeze cu precizie coloana vertebrală, măduva spinării și coloana vertebrală umană. Galen a adus contribuții semnificative la înțelegerea sistemului nervos central. În plus, a reușit să caracterizeze nervii spinali, ceea ce este crucial pentru studiul său asupra sistemului neurologic.

Galen a devenit ulterior primul medic care a investigat efectele secționării mai multor niveluri ale măduvei spinării. El a folosit porci pentru a le studia neuroanatomia prin secționarea completă sau parțială a anumitor nervi pentru a vedea efectele asupra organismului. A tratat chiar și afecțiuni care afectau nervii și măduva spinării. Galen a examinat ideea de tonus muscular, a clarificat distincția dintre agoniști și antagoniști și a descris distincția dintre neuronii motori și cei senzoriali în lucrarea sa De motu musculorum.

Galen a demonstrat, de asemenea, că vocea era reglată de creier prin tehnicile sale de vivisecție. Unul dintre cele mai cunoscute experimente pe care le-a efectuat în fața unui public a fost cel al porcului care țipa: Galen tăia un porc și, în timp ce acesta țipa, lega nervul laringian recurent, sau corzile vocale, pentru a demonstra cum acestea erau responsabile de producerea sunetului. El a demonstrat funcția rinichilor și a vezicii urinare folosind aceeași tehnică pentru a lega ureterele.

Galen credea că abilitatea corpului uman de a funcționa se datorează a trei sisteme interdependente. El a postulat că primul sistem este format din creier și nervi, care controlează cunoașterea și sentimentele. Al doilea sistem propus a fost inima și arterele, despre care Galen credea că sunt responsabile de furnizarea energiei vitale. Ficatul și venele, despre care Galen credea că sunt responsabile de hrănire și creștere, au fost sistemul final postulat. Galen a propus, de asemenea, că ficatul produce sânge, care este apoi distribuit în tot corpul.

Localizarea funcției:

„Despre doctrinele lui Hipocrate și Platon”, una dintre cele mai importante lucrări ale lui Galen, a încercat să demonstreze compatibilitatea celor două subiecte și punctele lor de vedere. Galen a creat un suflet tripartit cu o structură similară, bazată pe opiniile sale și pe cele ale lui Aristotel. El a numit cele trei elemente ca fiind logic, spiritual și apetitiv, folosind aceeași terminologie ca și Platon. Fiecare se potrivea cu o anumită regiune a corpului.

Creierul adăpostea sufletul intelectual, inima adăpostea sufletul spiritual, iar ficatul adăpostea sufletul apetitului. Galen, care avea o bază solidă în medicină, a fost primul om de știință și filosof care a legat porțiuni ale sufletului de regiuni specifice ale corpului. În zilele noastre, acest concept este cunoscut sub numele de „localizare a funcției”. Proiectele lui Galen au fost inovatoare la acea vreme și au servit drept model pentru teoriile ulterioare ale localizării.

Se credea că sufletul rațional controlează funcțiile cognitive de nivel superior ale unui organism, cum ar fi luarea deciziilor sau perceperea lumii și trimiterea acestor semnale către creier. De asemenea, el a enumerat „imaginația, memoria, reamintirea, cunoașterea”, sugerând că fiecare dintre acestea se găsește în sufletul rațional.

Sufletul plin de viață era locul unde se aflau funcțiile de „dezvoltare sau de a fi viu”. Impulsurile noastre, precum furia, erau, de asemenea, stocate în sufletul plin de viață. Se considera că aceste pasiuni sunt mai periculoase decât emoțiile obișnuite, deoarece se credea că sunt considerabil mai puternice. A treia jumătate a sufletului, cunoscută sub numele de spiritul apetitului, era responsabilă de reglarea energiilor vii ale corpului, în special a sângelui. Spiritul apetitului controla, de asemenea, plăcerile trupești și era influențat de emoțiile pozitive. Jumătatea animalică, sau mai naturală, a sufletului, care constituie a treia parte a sufletului, este preocupată de impulsurile biologice și instinctele de supraviețuire ale corpului. Galen a sugerat că plăcerea excesivă are un efect dăunător asupra sufletului, făcându-l să ajungă la stări de „incontinență” și „licvenție”, în care nu este capabil să se oprească voit din a se bucura.

El a modificat ipoteza pneuma, pe care a folosit-o pentru a descrie modul în care sufletul funcționa în cadrul organelor sale desemnate și modul în care aceste organe, la rândul lor, interacționau unele cu altele, pentru a-și uni opiniile despre suflet și modul în care acesta funcționa în cadrul corpului. Galen a făcut apoi o distincție între pneuma mentală, situată în creier și sistemul nervos, și pneuma vitală, situată în sistemul arterial. Galen a poziționat pneuma psihică în interiorul creierului și pneuma vitală în interiorul inimii.

Opoziția față de stoici:

Contribuțiile lui Galen la medicină și la sistemul circulator sunt cunoscute pe scară largă, dar el a fost interesat și de filosofie. Urmând învățăturile lui Platon, și-a creat propriul model sufletesc în trei părți; unii academicieni îl numesc platonician. Galen considera că există o bază fiziologică pentru bolile mintale și a stabilit o teorie a personalității bazată pe cunoștințele sale despre circulația fluidelor umane. Galen nu a fost de acord cu înțelegerea și aplicarea stoicilor asupra pneumei și a legat-o de multe dintre opiniile sale.

Galen susținea că stoicii nu au putut oferi o justificare convingătoare pentru localizarea funcțiilor mentale. Era sigur că avea o soluție superioară - creierul - folosind medicina. Sufletul rațional, despre care stoicii credeau că este prezent în inimă, era singurul aspect al sufletului pe care îl recunoșteau. Urmându-l pe Platon, Galen a adăugat încă două componente sufletului. Galen a respins logica aristotelică, precum și logica propozițională stoică și a adoptat o silogistică fictivă, puternic influențată de peripatetici.

Problemă minte-corp:

Galen era de acord cu unele școli filozofice grecești în convingerea sa că mintea și corpul nu erau facultăți separate. Aici a devenit cea mai pronunțată opoziție a sa față de stoici. Galen a propus ca organele din corp să fie responsabile pentru funcții specifice. Aceasta a fost o idee controversată la acea vreme. Galen credea că nu există o distincție clară între mental și fizic. Galen a susținut că afirmațiile stoicilor privind separabilitatea minții și corpului erau invalidate de lipsa de susținere empirică, motiv pentru care a fost atât de vocal în critica sa la adresa lor.

Relația dintre spirit și trup este un subiect de dispută academică serioasă. Galen susține în mica sa carte Quod animi mores atât că sufletul „urmează”, cât și că sufletul este o combinație corporală. Aceste afirmații au fost reconciliate de academicieni, care susțin o interpretare materialistă a filosofiei minții a lui Galen. Această interpretare materialistă susține că Galen echivalează amestecurile corpului cu sufletul.

Psihoterapie:

„Despre diagnosticul și vindecarea patimilor sufletului”, o altă lucrare semnificativă a lui Galen, detalia modul de abordare și vindecare a problemelor psihologice. Galen a făcut o încercare timpurie la ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de psihoterapie. În cartea sa, el a oferit sfaturi despre cum să vorbești cu oamenii care se confruntă cu dificultăți psihologice pentru a-i face să se deschidă și să își împărtășească cele mai întunecate secrete și pasiuni, ceea ce îi va ajuta să se vindece de deficiențele lor mentale. Persoana principală, sau terapeutul, trebuia să fie un bărbat, de preferință mai în vârstă și mai înțelept, neconstrâns de pasiuni. Galen susținea că aceste pasiuni erau de vină pentru problemele psihologice ale oamenilor.

3) Influența sa asupra filosofilor musulmani:

Lumea islamică a beneficiat de filosofia medicală a lui Galen și continuă să o folosească. Creștinul arab Hunayn ibn Ishaq a fost primul traducător important al lui Galen în arabă. El a tradus 129 de lucrări „Jalinos” în arabă între anii 830 și 870. Descoperirea de lucrări galenice noi sau oarecum dificil de accesat continuă să vină prin surse arabe precum Muhammad ibn Zakariya al-Razi (865-925 d.Hr.). Traducerea lui Hunayn din Kitab ila Aglooqan fi Shifa al Amrad, care este păstrată în biblioteca Academiei de Medicină și Științe Medievale Ibn Sina, este recunoscută ca una dintre capodoperele literare ale lui Galen.

Acest manuscris din secolul al X-lea, care face parte din compilația alexandrină a scrierilor lui Galen, este împărțit în două părți și conține informații despre numeroase febre (Humyat) și afecțiuni inflamatorii ale organismului. Faptul că conține informații despre peste 150 de formulări simple și compuse, atât de origine animală, cât și botanică, este și mai semnificativ. Cartea oferă informații despre obiceiurile și practicile medicale ale civilizațiilor grecești și romane. În plus, această carte oferă o resursă primară pentru investigarea a peste 150 de medicamente simple și compuse utilizate în epoca greco-romană.

Așa cum sugerează titlul lucrării lui al-Razi, „Îndoieli asupra lui Galen”, și scrierile altor medici precum Ibn Zuhr și Ibn al-Nafis, lucrările lui Galen nu au fost luate ca atare, ci mai degrabă ca o bază pentru investigații suplimentare care ar putea fi contestate. Punând un accent puternic pe testare și empirism, scriitori precum al-Razi, Ali ibn Abbas al-Majusi, Abu al-Qasim al-Zahrawi, Ibn Sina (Avicenna), Ibn Zuhr și Ibn al-Nafis au produs descoperiri și observații noi care au fost contrastate cu cele ale lui Galen și contopite cu acestea. De exemplu, teoria galenică despre inimă a intrat în conflict cu descoperirea circulației pulmonare de către Ibn al-Nafis.

Scrierile lui Galen, inclusiv umorul său, continuă să aibă o influență semnificativă asupra medicinei unani contemporane, care este utilizată pe scară largă din Maroc până în India și este acum strâns asociată cu cultura islamică. Galen, pe care Maimonide îl considera cel mai bun medic din toate timpurile și pe care îl menționa frecvent în scrierile sale medicale, a avut o influență asupra lui.

$$$

 GENGHIS KHAN

Genghis Khan (cunoscut și sub numele de Chinggis Khan) a fost fondatorul Imperiului Mongol, pe care l-a condus din 1206 până la moartea sa , în 1227. Născut Temujin, a dobândit titlul de Genghis Khan, care probabil înseamnă „conducător universal”, după ce a unificat triburile mongole . Absolut nemilos cu dușmanii săi, nenumărați inocenți au fost măcelăriți în campaniile sale de teroare - milioane, potrivit cronicarilor medievali.

Ginghis Han a atacat statele Xi Xia și Jin, apoi China Song . În direcția opusă, armatele sale rapide au invadat Persia , Afganistanul și chiar Rusia. Ginghis Han avea o reputație înfricoșătoare, dar a fost un administrator capabil care a introdus scrisul la mongoli , a creat primul lor cod de legi , a promovat comerțul și a acordat libertatea religioasă permițând practicarea liberă a tuturor religiilor oriunde în lumea mongolă. În acest fel, Ginghis Han a pus bazele unui imperiu care, sub succesorii săi, avea să controleze în cele din urmă o cincime din glob.

Tinereţe

Viața lui Ginghis Han este relatată în (uneori fantastica) Istorie Secretă a Mongolilor, ale cărei părți datează probabil din prima jumătate a secolului al XIII-lea, precum și din surse chineze și arabe ulterioare. S-a născut din părinți aristocrați și a primit numele de naștere Temujin (Temuchin), numit după un captiv tătar. Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, unii cercetători alegând 1162, iar alții 1167. Legenda spune că pruncul s-a născut ținând în mână un cheag de sânge, un semn prevestitor al lucrurilor care aveau să vină. Mama lui Temujin se numea Hoelun, iar tatăl său, Yisugei, care era un lider tribal, a aranjat ca fiul său să se căsătorească cu Borte (alias Bortei), fiica unui alt influent lider mongol, Dei-secen, dar înainte ca acest plan să se poată concretiza, tatăl lui Temujin a fost otrăvit de un rival. Temujin avea doar nouă sau doisprezece ani la acea vreme și, prin urmare, nu a putut menține loialitatea adepților tatălui său. Drept urmare, el și mama sa au fost abandonați în stepa asiatică, lăsați să moară. Cu toate acestea, familia marginalizată a reușit să caute hrană și să trăiască pe seama pământului cât de bine a putut.

Lucrurile s-au înrăutățit și mai mult când tânărul Temujin a fost capturat de un lider de clan rival, probabil în urma unui incident în care Temujin l-ar fi ucis pe unul dintre frații săi vitregi mai mari, Bekter, care probabil reprezenta o ramură rivală a familiei care preluase moștenirea lui Yisugei. Din fericire, Temujin a reușit să scape în timpul nopții și, adunându-i în jurul său pe puținii adepți încă loiali tatălui său, s-a alăturat lui Toghril, șeful tribului Kerait, un trib pe care tatăl său îl ajutase cândva. Temujin s-a căsătorit apoi cu logodnica sa cu câțiva ani în urmă, Borte.

În scurt timp, talentul de lider și cel marțial al lui Temujin i-au adus victorii asupra rivalilor locali, iar armata sa a crescut în dimensiuni. Conflictele au fost aprige, un lider tribal fiind faimos pentru fierberea captivilor săi în 70 de cazane mari. Temujin s-a dovedit însă de neoprit și a reușit să unifice majoritatea triburilor nomade care cutreierau pajiștile din Asia Centrală, fiecare compusă din clanuri diferite, dar înrudite, prin crearea unei rețele de alianțe între ele. Temujin s-a impus ca lider dominant printr-un amestec de diplomație, generozitate și propria sa utilizare nemiloasă a forței și a pedepselor. Triburile învinse erau uneori obligate să se alăture armatei sale sau ucise până la un om. Curajos el însuși în luptă , Temujin răsplătea adesea curajul arătat de cei învinși, făcându-l pe un om pe nume Jebe unul dintre generalii săi pentru că a rezistat unei atacuri de cavalerie și a tras o săgeată care a doborât propriul cal al lui Temujin.

Marele Han

Pe măsură ce armata sa creștea în proporții din ce în ce mai mari, Temujin a învins, pe o perioadă de aproximativ zece ani, rivali precum tătarii, kereyizii, naimanii și merkizii, până când o confederație mongolă s-a întâlnit la o mare conferință sau kurultai la râul Kerulen în 1206 și l-a declarat oficial pe Temujin conducător. I s-a dat titlul de Genghis Khan, care probabil înseamnă „lider universal” (ortografia în limba mongolă este Chinggis , dar „Genghis” rămâne mai familiar astăzi și derivă din faptul că savanții arabi medievali nu aveau un ch în limba lor).

Scopul era acum de a combina această bază de putere cu abilitățile tradiționale mongole de călărie și tir cu arcul și nu doar de a depăși statele vecine rivale tradiționale, ci și de a construi un imperiu care să poată cuceri cel mai bogat stat din Asia: China. Poate că Genghis nu a început cu acest plan, dar exact asta s-a și întâmplat.

În ciuda poziției sale acum înalte, Genghis avea să rămână aproape de rădăcinile sale și a continuat să trăiască într-un cort mare și portabil, din pâslă, sau într-o iurtă . Într-adevăr, până la instaurarea Imperiului Mongol, acești oameni nomazi nu își formaseră sate sau orașe, ci se mutau regulat între pășuni, în funcție de anotimpuri . Marele Han nu a privit întotdeauna înapoi și a insistat că singura limbă mongolă vorbită până atunci era acum transformată într-una scrisă, folosind alfabetul turcilor uiguri. În consecință, se putea acum elabora un cod de legi, Yasa , care, printre multe alte prevederi, prevedea pedepse pentru infracțiuni specifice. O altă inovație a fost dezvoltarea unui sistem poștal prin care curierii călare puteau transporta rapid mesaje pe distanțe lungi și cărora li se asigurau stații regulate pentru hrană, odihnă și schimbarea calului. Rețeaua avea să se dovedească extrem de utilă în timpul campaniilor, când informațiile militare trebuiau transmise rapid.

Genghis și-a sporit siguranța armatei, evitând tradiția mongolă de a forma diviziuni bazate pe triburi, care apoi s-ar putea diviza din cauza rivalităților străvechi. Pentru a-și asigura mai bine propria poziție, Marele Han și-a format și apoi și-a extins garda de corp de elită, kesikten , de la 800 la 10.000 de oameni. În mod tradițional, loialitatea lor era asigurată de componența diversă a corpului și de faptul că membrii săi erau aleși dintre fiii și frații comandanților săi superiori. Mai târziu, membrii săi au jurat loialitate absolută Hanului în schimbul unor favoruri speciale atunci când venea vorba de pradă de război . În plus, mulți dintre membrii săi au dobândit și funcții administrative importante în teritoriile cucerite.

Războiul Mongol

Mongolii erau acum uniți, iar armata lor avea mai multe avantaje față de cele ale vecinilor lor mai mari și mai puternici. Erau arcași experți, folosind arcurile lor compozite de lungă distanță și soldați extrem de rezistenți, capabili să călărească zile întregi cu puțină hrană și apă. Caii lor îndesați, dar agili, erau o armă în sine și capabili să supraviețuiască temperaturilor dure. Mongolii aveau atât cavalerie ușoară, cât și grea, iar fiecare călăreț avea de obicei până la 16 cai de rezervă, oferindu-le o rază foarte lungă de manevră. În plus, mongolii nu au refuzat niciodată o oportunitate de a folosi ei înșiși tactici și tehnologii inamice. Nu numai că au adus o mobilitate feroce în războiul asiatic , dar, datorită flexibilității lor, s-au priceput rapid și la alte tipuri de bătălii, cum ar fi războiul de asediu și utilizarea rachetelor cu praf de pușcă și a catapultelor (mai întâi cele chinezești și apoi cele din Afganistan au fost adoptate când și-au dat seama că erau superioare). Adoptarea abilităților și inovațiilor altora a devenit un punct forte în general, deoarece miniștrii și comandanții hanului proveneau din aproximativ 20 de națiuni diferite.

Un alt avantaj era faptul că Ginghis Han știa cum să exploateze diviziunile interne ale inamicului și să stârnească vechi rivalități care puteau slăbi alianțele inamice, informații adesea dobândite de spioni și negustori. În cele din urmă, motivația era mare deoarece războiul mongol era conceput cu un singur scop: să obțină pradă. Mai mult, comandanții victorioși se puteau aștepta să primească întinderi mari de pământ pe care să le guverneze după bunul plac, în timp ce Marele Han însuși primea tribut de la acei conducători cărora li se permitea să rămână la putere ca vasali mongoli. Pe scurt, odată mobilizate, hoardele mongole se vor dovedi foarte greu de oprit.

Imperiul Mongol

Statul Jin

Ginghiș a atacat statul Jin (cunoscut și sub numele de Dinastia Jin Jurchen , 1115-1234) și câmpia Fluviului Galben în 1205, 1209 și 1211, ultima invazie constând din două armate mongole de câte 50.000 de oameni fiecare. Jurchenii controlau cea mai mare parte a nordului Chinei și erau capabili să trimită 300.000 de infanteriști și 150.000 de cavaleriști, dar tacticile mongole de mare viteză au dovedit că numărul nu era totul. Ginghiș jefuia cu sălbăticie un oraș și apoi se retrăgea, astfel încât Jin să-l poată recuceri, dar apoi trebuia să se confrunte cu haosul. Tactica a fost chiar repetată de mai multe ori în același oraș. O altă strategie era capturarea unui oraș, devastarea lui, uciderea fiecărui cetățean și apoi avertizarea orașelor vecine că aceeași soartă le va avea dacă nu se predau imediat. Au existat și acte de teroare, cum ar fi folosirea captivilor ca scuturi umane. Un oficial Jin, Yuan Haowen (1190-1257), a scris următorul poem pentru a descrie devastarea invaziei mongole:

„Oase albe împrăștiate

ca niște cânepă încâlcită,

cât de curând până la dud și catalpa

să se îndrepte spre nisipurile dragonilor?

Știu doar la nord de râu

nu există viață:

case dărâmate, fum împrăștiat de coș

din câteva case.”

(Ebrey, 237)

Pe lângă problemele Jin, aceștia erau afectați de probleme interne, cum ar fi corupția cronică care golea vistieria statului, dezastre naturale și asasinarea unor înalți oficiali, inclusiv a împăratului Feidi în 1213. Conducătorii Jin au fost obligați să se retragă spre sud, să semneze un acord de pace și să plătească tribut Marelui Han în 1214, deși probabil că au fost bucuroși să facă acest lucru, puși în fața alternativei dificile. A fost o pauză, dar și mai rău urma să vină, când mongolii i-au reatacat pe Jin în 1215, după ce aceștia și-au mutat capitala spre sud, iar Genghis a interpretat acest lucru ca o repudiere a statutului lor de vasal.

Xi Xia și Song China

Tot în 1215, Marele Han a atacat statul tangut Xi Xia (cunoscut și sub numele de Hsi-Hsia, 1038-1227) din nordul Chinei, repetând raidurile sale de acolo din 1209. Destul de mioapă, al patrulea jucător în acest joc al imperiilor, dinastia Song chineză (cunoscută și sub numele de Sung, 960-1279), în loc să se alieze cu Jin pentru a crea o zonă tampon utilă între ei și mongoli, s-a aliat cu Khan. Este adevărat că Jin și Song se atacaseră reciproc încă din secolul precedent, iar Song chiar plăteau tribut pentru a reduce la minimum raidurile Jin.

Mongolii și-au continuat atacurile asupra Chinei în următorul deceniu, aproximativ 90 de orașe fiind distruse doar în 1212-1213. Mulți soldați chinezi și khitan (nomazi de stepă care odinioară domniseră suprem în nordul Chinei și Manciuria) nemulțumiți sau capturați au fost absorbiți de armata mongolă pe parcurs. Dinastiile Song au lansat un contraatac în teritoriul mongol în 1215, care a eșuat în cele din urmă, iar generalul chinez P'eng I-pin a fost capturat, o soartă care i-a revenit unuia dintre succesorii săi în 1217. Tot în 1215, Beijingul a fost capturat, iar orașul a fost ars timp de o lună. Nici Coreea nu a scăpat de atenția hanului, cu o forță de invazie care i-a urmărit pe khitanii care fugeau în 1216 și o armată coreeană care i-a sprijinit apoi pe mongoli în bătăliile împotriva khitanilor în 1219.

După o perioadă de relativă stabilitate, mongolii au pornit din nou în marș, atacând din nou Coreea în 1232 și 1235 și China în 1234, provocând în cele din urmă prăbușirea statului Jin. Acum era clar că nu vor fi mulțumiți până nu vor cuceri întreaga Asie de Est. China Song era acum complet expusă dinspre nord și mai slabă ca niciodată, măcinată de facțiuni politice interne și paralizată de o politică externă excesiv de conservatoare, ceea ce însemna că era doar o chestiune de timp până când mongolii vor provoca și prăbușirea sa.

Asia de Vest

Ginghis Khan era departe de a fi mulțumit de căderea iminentă a Chinei și și-a îndreptat armata spre sud-vest și a invadat ceea ce este astăzi Turkistan, Uzbekistan și Iran între 1218 și 1220. Ținta era Imperiul Khwarazm. Ginghis trimisese o misiune diplomatică prin care îi solicita șahului de Khwarazm să se supună stăpânirii sale, dar șahul a ordonat executarea ambasadorilor. Ginghis a răspuns trimițând o armată de aproximativ 100.000 de oameni care a străbătut Persia și l-a forțat pe șah să fugă pe o insulă din Marea Caspică. Bukhara și Samarkand au fost capturate printre alte orașe, iar Marele Han a fost absolut nemilos și neiertător, distrugând nenumărate orașe, ucigând oameni nevinovați și chiar distrugând excelentul sistem de irigații al regiunii. Nu degeaba a devenit cunoscut sub numele de „Cel Rău” sau „Cel Blestemat”. În 1221, mongolii au năvălit în nordul Afganistanului, în 1222 o armată combinată de principate ruși și kipceaki a fost învinsă la Kalka, iar apoi Marea Caspică a fost complet încercuită când armata s-a întors în Mongolia.

Reputația înfricoșătoare a mongolilor ca echivalent militar al unei mari ciume era acum ferm stabilită. Exista însă și o altă fațetă a cuceririlor lui Genghis Kahn. El știa că, pentru a-și păstra cuceririle teritoriale și a se asigura că acestea continuau să producă bogății pe care le putea obține în mod regulat, trebuia să existe un sistem de guvernare stabil. Prin urmare, conducătorilor li se permitea adesea să își păstreze puterea, exista toleranță religioasă pentru toate credințele diferite din cadrul imperiu, comerțul internațional era încurajat, iar negustorii călători beneficiau de protecție.

Campaniile din Asia de Vest și de la marginea Europei i-au adus pe Ginghis Khan și pe mongoli în atenția unui grup diferit de istorici față de chinezi, în special a persanului Minhaj al-Siraj Juzjani (n. 1193), care a făcut următoarea descriere a Marelui Khan, deja o figură legendară:

„Un bărbat înalt, cu o constituție viguroasă, robust la corp, cu părul rar și alb, cu ochi de pisică, posedat de o mare energie, discernământ, geniu și înțelegere, impresionant, un măcelar, drept, hotărât, un înfrângător de dușmani, neînfricat, sanguinar și crud” (Tabakat-i Nasiri, cca. 1260, citat în Saunders, 63)

Moarte și moștenire

Ginghis Han a murit pe 18 august 1227 din cauza unei boli necunoscute, probabil cauzată inițial de o cădere de pe cal în timp ce vâna cu câteva luni mai devreme. La acea vreme, se afla înapoi în nord-vestul Chinei, asediind capitala statului Xia, Zhongxing, iar vestea morții marelui lider a fost ținută ascunsă armatei mongole până când orașul a capitulat și locuitorii săi au fost măcelăriți. Trupul său a fost apoi transportat înapoi în Mongolia pentru înmormântare , dar locația mormântului său a fost ținută secretă, o decizie care a provocat multe speculații de atunci. Surse medievale menționează că mormântul se afla în vecinătatea muntelui sacru Burkan Kuldun și că fiul său, Ogedei, a sacrificat 40 de sclave și 40 de cai pentru a-și însoți tatăl în viața următoare.

Ginghis știa că succesorii săi își vor disputa controlul asupra Imperiului Mongol după moartea sa și, prin urmare, își luase deja măsuri. Imperiul urma să fie împărțit între fiii săi, Jochi, Chagatai (Chaghadai), Tolui (Tului) și Ogedei (Ogodei), fiecare conducând un hanat (deși Jochi avea să moară înaintea tatălui său în 1227), iar Ogedei, al treilea fiu, devenind noul Mare Han în 1229, poziție pe care o va menține până la moartea sa, în 1241. Următorul mare pas înainte a venit în timpul domniei lui Kublai Han (1260-1294), nepotul lui Ginghis, care a cucerit cea mai mare parte a ceea ce a mai rămas din China din 1275 și a provocat astfel prăbușirea dinastiei Song în 1279. Kublai s-a proclamat împărat al noii dinastii Yuan din China. În următoarele două decenii, China avea să fie dominată în întregime de mongoli. Imperiul Mongol avea să intre apoi în mai multe campanii, inclusiv în Orientul Mijlociu, Coreea și Japonia, cu succese variabile, dar în cele din urmă creând unul dintre cele mai mari imperii văzute vreodată.

Ginghis Khan a lăsat însă o umbră mult mai lungă decât imperiul său, deoarece a ajuns să fie văzut ca nimic mai puțin decât o figură divină în regiune și un părinte al poporului mongol. Venerat în perioada medievală, venerația sa a fost reînviată în timpurile moderne, iar astăzi continuă să fie onorat cu ceremonii speciale în capitala modernă a Mongoliei, Ulaanbaatar.

$$$

 GEOFFREY CHAUCER

Geoffrey Chaucer s-a născut între anii 1340-1345, fiul lui John și Agnes (de Copton) Chaucer. Chaucer era descendentul a două generații de viticultori bogați, care aveau totul în afară de un titlu, iar în 1357 Chaucer a început să obțină o poziție la curte. Ca scutier la curtea Elisabetei, Contesă de Ulster, soția lui Lionel, Conte de Ulster (mai târziu Duce de Clarence), Chaucer ar fi servit ca un gentleman - în esență, un majordom. Un tânăr în această poziție ar fi fost în slujba aristocraților de la curte care aveau nevoie atât de distracții, cât și de ajutor domestic. Calea trebuie să se fi deschis rapid pentru Chaucer, care putea atât să spună povești, cât și să compună cântece. Contesa era franceză, așa că poeți francezi precum Guillaume de Machaut și Eustache Deschamps au oferit o inspirație timpurie, iar primele poezii ale lui Chaucer, Cartea Ducesei și Parlamentul Păsărilor , se bazează pe o bază franceză puternică. În această perioadă, Chaucer l-a cunoscut pe omul care avea să-i influențeze cel mai profund cariera politică: John de Gaunt, Duce de Lancaster. Chaucer și Gaunt s-au căsătorit cu fiicele cavalerului francez Sir Paon de Roet - Gaunt, pentru a-și legitima fiii cu fiica lui Roet, care îi fusese amanta o vreme (toți regii englezi de după Henric al VI-lea provin din această linie), și pentru a-i ajuta pe Chaucer să intre în lumea aristocrației. Dintre toți pelerinii din Canterbury (și există un „Chaucer”), cel care se apropie cel mai mult de situația sa este Franklin, un om cu o atitudine socială promițătoare, preocupat în mod inițial de noblețea fiului său. Propriul fiu al lui Chaucer, Thomas, a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din Londra, iar strănepotul său (care a murit pe câmpul de luptă) a fost numit moștenitor al tronului Angliei. Deși Chaucer era apropiat de Gaunt, el a fost mereu la marginea lumii intrigilor politice curtene din această vreme, o perioadă pe care Shakespeare a dramatizat-o în Richard al II-lea.

Cunoscut ca primul autor englez, Chaucer a scris în engleză într-o perioadă în care latina era considerată grammatica , sau limba care nu se schimba, iar majoritatea englezilor din clasa superioară vorbeau franceza. Chaucer însuși folosea adesea traduceri franceze ale textelor latine; faptul că a ales limba saxonilor din clasa inferioară, mai degrabă decât limba nobilimii normande, i-a nedumerit pe cititori și cercetători timp de secole. După cum a subliniat Sir Walter Scott, limba saxonă poate denumi doar animalele de fermă pe copită. Dacă cineva hrănea un animal domestic, folosea numele său saxon, „ oaie” ; dar dacă îl mânca, probabil îl numea cu numele său francez, „mouton” , care a devenit curând „mutton” . Această distincție lingvistică era o distincție de clasă în Anglia lui Chaucer: dacă cineva creștea un animal de fermă, era saxon și îl numea cu numele său englezesc; dacă era suficient de bogat pentru a-l mânca, îl numea în franceză: calf/veau (vițel); chicken/poulet (puică); pig/porc (porc) . Chaucer nu a încercat, însă, să-și impresioneze rudele cu franceza sa, ci a început să dezvolte engleza într-o limbă literară extrem de flexibilă.

Chaucer a scris numeroase opere, dintre care unele, precum Poveștile din Canterbury (circa 1375-1400), nu le-a terminat niciodată. A fost pionier în multe tehnici romanistice „moderne” recunoscute, inclusiv personaje complexe din punct de vedere psihologic: mulți susțin că Troilus și Criseyde este primul roman englezesc datorită modului în care personajele sale principale operează întotdeauna la două niveluri de răspuns, verbal și intelectual. Toate operele lui Chaucer sunt meditații sofisticate asupra limbajului și artificiului. Depărtând o viziune medievală asupra lumii în care domnea alegoria, Chaucer a dezvoltat un model de limbaj și ficțiune bazat pe ascundere mai degrabă decât pe comunicare sau interpretare teologică. Într-adevăr, Chaucer se prezintă greșit în lucrările sale timpurii, creând autoportrete în Cartea ducesei (circa 1368-1369) și Casa faimei (circa 1378-1381) ca un șoarece de bibliotecă inocent și supraponderal, departe de omul de afaceri viclean și de ascendente sociale care era de fapt.

Prima operă majoră a lui Chaucer, Cartea Ducesei , este o elegie despre moartea Blanchei, prima soție a lui John de Gaunt. Poemul, deși plin de flori tradiționale franceze, își dezvoltă originalitatea în jurul relației dintre narator, o versiune fictivă a poetului, și cel îndoliat, Omul în Negru, care îl reprezintă pe Gaunt. Chaucer folosește un narator naiv atât în Cartea Ducesei , cât și în Casa Gloriei, care utilizează o versiune comică a relației ghid-narator dintre Dante și Virgil în Commedia . Vulturul vorbăreț îl călăuzește pe naivul „Chaucer”, așa cum naivul Dante este călăuzit de bârfitorul Virgil. Vulturul îl duce pe „Chaucer” la Casa Gloriei (Zvonul), care este și mai mult casa poveștilor. Aici, Chaucer pledează pentru preeminența poveștii, o idee pe care a explorat-o cu mare efect în Povestirile din Canterbury . Locuitorii Casei Gloriei sunt întrebați dacă vor să fie mari îndrăgostiți sau să fie amintiți ca mari îndrăgostiți, iar toți aleg a doua variantă: povestea este mai importantă decât realitatea.

Datarea operelor lui Chaucer este dificilă, dar cercetătorii presupun, în general, că poemul său cu viziuni onirice, Parlamentul păsărilor (circa 1378-1381), care este mai puțin evident legat de textele sursă sau de evenimente, este a treia sa lucrare, deoarece marchează o schimbare de formă: începe să folosească strofa pentametrică de șapte versuri pe care o va folosi în Troilus și Criseyde (circa 1382-1386). Parlamentul păsărilor este o acuzație la adresa iubirii curtene, pusă în scenă ca o alegorie, cu păsări corespunzătoare claselor sociale: păsările vânătoare (vulturii, șoimii) reprezintă nobilii, viermii (cucii) reprezintă burghezii, păsările de apă sunt negustorii, iar seminele (turturelele) sunt interesele agricole funciare. Fiecărei clase i se atribuie o voce distinctă. În Parlamentul păsărilor, Chaucer a examinat teme care vor pătrunde în opera sa ulterioară: conflictul dintre natură și dragostea curteană îi va pătrunde pe Troilus și Criseyde , iar experimentarea cu voci diferite pentru toate personajele și clasele sociale de păsări prefigurează Poveștile din Canterbury .

Până în 1374, Chaucer era profund implicat în politica internă și i s-a acordat importantul post de controlor al taxelor vamale pentru piei, piei și lână. Chaucer trebuia să țină el însuși evidențele și să-i supravegheze pe colectori. Acestea erau vremuri prospere pentru Chaucer; soția sa primise o rentă viageră mare și locuiau fără chirie într-o casă deasupra porții orașului de la Aldgate. După vizitele la Genova și Florența în 1372-1373 și în Lombardia în 1378, Chaucer a dezvoltat un interes pentru limba și literatura italiană, ceea ce a influențat poemul său Troilus și Criseyde . Chaucer a repovestit povestea de dragoste medievală a îndrăgostiților sortiți pieirii, plasând poemul său epic pe fundalul asediului Troiei. Poemul își ia firul narativ din Il Filostrato (1335-1340) de Giovanni Boccaccio, dar este inspirat de dragostea lui Dante pentru Beatrice, așa cum este relatată în Convito (1307), și de dragostea lui Petrarca pentru Laura, așa cum se manifestă în sonete.

În poem, Chaucer prezintă un argument pentru înnobilarea pasiunii, care se potrivește cu romanele franceze pe care le citise în tinerețe; doar în Troilus și Criseyde, această poveste de dragoste ia o turnură deosebit de italiană. Poemul analizează artificiile iubirii, precum și motivațiile complexe ale îndrăgostiților. Atât Dante, cât și Petrarca încep prin a vedea iubirea ca pe un artificiu și apoi arată cum iubirea se eliberează de acest artificiu. Rima (poeziile) lui Petrarca adresată Laurei sunt împărțite în două grupuri, împărțite de un fapt simplu, moartea ei. Sonetele din „Vita di ma donna Laura” sunt poezii artificiale, convenționale, pline de tropi precum oximoronul, antiteza, hiperbola și vanitatea. Stilul era atât de convențional încât poeții francezi aveau un verb, Petrarquizer , pentru a scrie precum Petrarca. Sonetele se schimbă radical după moartea Laurei, pe măsură ce artificiile dispar în încercarea sa de a o recrea pe adevărata Laură. Aceeași schimbare are loc în Troilus după absența Criseydei. Prin încercările sale, Troilus învață, așa cum au făcut Dante și Petrarca înaintea lui, că a iubi o femeie adevărată este singura iubire adevărată.

Cea mai faimoasă operă a lui Chaucer, Povestirile din Canterbury, are asemănări și cu literatura italiană: poemul neterminat se bazează pe tehnica povestirii-cadru așa cum a fost practicată de Boccaccio în Decameronul (1349-1351), deși nu este clar dacă Chaucer a cunoscut Decameronul în întregime. Pretextul pentru povestire la Boccaccio este o ciumă la Florența, care trimite un grup de zece nobili la țară pentru a scăpa de Moartea Neagră. Pentru fiecare dintre cele zece zile, fiecare spune o întâmplare. Poveștile fiecărei zile sunt grupate în jurul unui subiect sau subiect narativ comun. Poveștile, toate o sută, sunt finalizate; ciuma se termină la Florența; iar nobilii se întorc în oraș.

„Poveștile din Canterbury” inovează semnificativ acest model. Departe de a fi nobili, povestitorii lui Chaucer acoperă întregul spectru al clasei de mijloc, de la Cavaler la Iertator și Invocator. Și poveștile nu sunt spuse în ordinea în care te-ai putea aștepta - de la pelerinul cu cel mai înalt rang la cel cu cel mai mic rang. În schimb, fiecare personaj își folosește povestea ca pe o armă sau un instrument pentru a se răzbuna pe sau chiar cu povestitorul anterior. Odată ce Morarul a stabilit principiul „renunțării”, fiecare poveste o generează pe următoarea. Reevul, care se simte ofensat pentru că „Povestea Morarului” este despre un tâmplar înșelat (Reevul fusese tâmplar în tinerețe), spune o poveste despre un morar înșelat, care este și el bătut după ce fiica sa este deflorată. Ca în multe dintre povești, distincțiile subtile de clasă devin punctul central al poveștii.

Refuzul lui Chaucer de a-și lăsa povestea să se termine convențional este tipic pentru modul în care abordează poveștile familiare. El vrea ca lucrurile să fie ambele feluri și îi amintește cititorului acest lucru în mod constant. În „Povestea preotului călugăriței”, de exemplu, el argumentează atât împotriva unei interpretări alegorice a poveștii: „Povestea mea este despre un cocoș”, cât și în favoarea ei: „Ia fructul și iar pleava se liniștește”. În multe dintre aceste povești se află un important procedeu chaucerian: un silogism fals bazat pe trecerea de la specific la general, înapoi la specific, deși specificul ocupă acum un nou teren moral. Aproape de fiecare dată când Chaucer oferă o listă de exemple, el se joacă cu această discrepanță dintre general și specific. Pe măsură ce Chaucer se lupta cu imposibilitatea de a termina Povestirile din Canterbury conform planului inițial - 120 de povești, câte patru spuse de fiecare dintre cei treizeci de pelerini (în Evul Mediu, care avea multe sisteme bazate pe doisprezece, 120 era un număr la fel de rotund ca 100 din Decameron ) - a început să ia în considerare natura finalizării unui act de povestire. În Povestirile din Canterbury , pe lângă câteva povești neterminate (ale bucătarului, ale scutierului), există două povești care sunt întrerupte de alți pelerini: „Povestea lui Sir Thopas” și „Povestea călugărului” ale lui Chaucer. În abordarea acestor povești, Chaucer intră în discuții despre probleme, în special cea a încheierii, care sunt acum importante pentru naratologie și teoria literară. Altfel spus, Chaucer se preocupă atât de ceea ce poate însemna o poveste, cât și de ceea ce poate fi o poveste. Analizând ramificațiile unui povestitor inventat care povestește despre alți povestitori inventați care spun povești al căror scop principal este să se răzbune („chiar și mai mult”) pe alți povestitori, Chaucer se găsește în fața unei noi concepții despre ficțiune, una care este în mod evident modernă și chiar postmodernă.

Există multe speculații cu privire la motivul pentru care Chaucer a lăsat neterminate Povestirile din Canterbury . O teorie este că a încetat să le scrie la mijlocul anilor 1390, cu aproximativ cinci sau șase ani înainte de moartea sa. Este posibil ca enormul sarcinii să-l fi copleșit. Lucrase la Povestirile din Canterbury timp de zece ani sau mai mult și nu își realizase nici măcar un sfert din planul inițial. Poate că a simțit că nu își poate împărți cu succes timpul între scris și interesele sale comerciale. Chaucer însuși oferă o explicație în „Retractația” care urmează după „Povestea preotului”, ultima dintre Povestirile din Canterbury . În ea, Chaucer își dezaprobă, în semn de scuze, toate operele sale impie, în special „povestirile din Caunterbury, care au semănat în păcat”. Au existat unele speculații despre „Retractație”: unii cred că Chaucer, aflat în stare de sănătate precară, și-a mărturisit impietățile, iar alții că „Retractația” este doar convențională, Chaucer asumându-și persona autorului umil, o poziție favorizată în Evul Mediu. Dacă cititorul trebuie să-l creadă pe Chaucer pe cuvânt, acesta pare să sugereze că operele sale au fost interpretate greșit, că oamenii confundau comportamentul păcătos din Povestirile din Canterbury cu mesajul său.

Ultimii treisprezece ani din viața lui Chaucer corespund aproape exact cu intervalul de ani acoperit de Richard al II-lea al lui Shakespeare , adică perioada marcată de revendicarea majoratului de către Richard (devenise rege la vârsta de nouă ani) și preluarea puterii pe tron în 1389 până la depunerea și moartea sa în 1399. Regatul a fost marcat de luptele pentru putere dintre partidele lancastriene (Gaunt și fiul său, eventualul Henric al IV-lea) și cele de la Curte (Richard), dar Chaucer avea conexiuni în ambele tabere, iar pe parcursul celor doisprezece ani de domnie a lui Richard a fost posibil să faci parte din curte fără a fi dușmanul lui Gaunt. Faptul că Chaucer a reușit să facă acest lucru este indicat de faptul că Henry a reînnoit anuitățile acordate lui Chaucer când Richard era rege.

Cu toate acestea, se pare că acestea au fost vremuri dificile din punct de vedere financiar pentru Chaucer. Soția sa a primit ultima plată a anuității în 1387, ceea ce sugerează că a murit în anul următor. Deși Chaucer și-a pierdut postul de controlor al vămilor în 1386, el fusese numit judecător de pace pentru comitatul Kent în 1385, iar în 1389, după venirea la putere a lui Richard, Chaucer a fost numit funcționar al lucrărilor publice. Acest post, care echivala cu un fel de antreprenor general pentru repararea clădirilor publice, era mai profitabil decât slujba de controlor pe care o pierduse, dar îi provoca nenumărate dureri de cap. Una dintre îndatoririle acestei funcții îi cerea să transporte sume mari de bani, iar în 1390 a fost jefuit atât de banii săi, cât și de cei ai regelui, de trei ori în decurs de patru zile. Deși nu a existat nicio pedeapsă directă, a fost numit sub-pădurar în North Pemberton, Somerset. Se pare că în 1390 sau 1391 a fost eliberat din funcția de funcționar; în cele din urmă, a intrat în probleme financiare. În 1398 s-a împrumutat din anuitatea sa și a fost dat în judecată pentru datorii.

Ultima sa poezie, „Plângerea la punga sa”, este o scrisoare prin care îi cere bani regelui Henric. Este foarte probabil ca în ultimii ani ai vieții sale să-i ceară constant bani regelui, oricine ar fi fost el. Poezia, sau legăturile sale cu lancastrienii, trebuie să fi funcționat, deoarece lui Chaucer i s-a acordat o rentă viageră considerabilă de către Henric. Cu toate acestea, Chaucer s-a mutat într-o casă din Westminster Abbey Close, deoarece o casă de pe terenul bisericii i-a oferit adăpost de creditori. Și astfel, din datoriile lui Chaucer provine tradiția de a îngropa poeții sau de a le ridica monumente în memoria lor în Westminster Abbey. Chaucer a murit în 1400, anul după urcarea pe tron a lui Henric și, de asemenea, anul după moartea lui Ioan de Gaunt, tatăl regelui. Faptul că Chaucer a fost înmormântat în Westminster Abbey s-a datorat în primul rând faptului că ultima sa reședință a fost pe terenul abației. Atât de important era considerat ca poet încât spațiul din jurul mormântului său a fost numit ulterior Colțul Poeților, iar personalități ale literaturii engleze au fost înmormântate în jurul lui.

$$$

 GEORGE ALBOIU

ALBOIU, George (născut la 6 iulie 1944, în comuna Roseți, județul Ialomița – azi, județul Călărași).

Descriere: fiul lui Ion Alboiu și al Floricăi (născută Dima), țărani.

Studii: a studiat clasele primare în comuna Roseți, județul Călărași și apoi Liceul ”Nicolae Bălcescu” (azi, “Știrbei-Vodă”) din Călărași, pe care l-a absolvit în anul 1963. În perioada 1964-1969 a urmat cursurile Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București.

Profesia/Ocupația: redactor, poet, prozator.

Activitatea profesională/Funcții: între anii 1970-1972 a fost redactor la ”Almanahul literar al Scriitorilor din România”, la ”Almanahul literar al Asociației Scriitorilor din București” (1972-1990), consilier în cadrul Consiliului Național al Audiovizualului (1992–1994), membru fondator al cenaclului ”George Dan” al Casei de Cultură din Călărași, membru al Uniunii Scriitorilor din România (U.S.R.). În anul 1979 a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru volumul Poemele Câmpiei.

Colaborări la publicații: a debutat cu versuri în revista bucureșteană ”Luceafărul” (1964), apoi a colaborat la revistele: ”Contemporanul”, ”Luceafărul”, ”România literară”, ”Amfiteatrul”, ”România Mare”, ”Viața românească”, ”Tribuna”, ”Amfiteatru”, ”Convorbiri literare”.

Opera: Câmpia eternă, București, Editura pentru Literatură, debut editorial – 1968; Cel pierdut, București, Editura pentru Literatură, 1969; Edenul de piatră, București, Editura Cartea Românească, 1970; Drumul sufletului, București, Editura Albatros, 1970; Joc în patru, București, Editura Ion Creangă, 1970; Gloria lacrimei, București, Editura Cartea Românească, 1971; Cumplita apoteoză, București, Editura Cartea Românească, 1973; Stâlpi, București, Editura Cartea Românească, 1974; Poeme, București, Editura Eminescu, 1975; Cântarea României, București, Editura Eminescu, 1977; Poemele câmpiei, București, Editura Cartea Românească, 1978; Un poet printre critici, București, Editura Cartea Românească, 1979; Aventura continuă, București, Editura Eminescu, 1980; Metoda șoimului, București, Editura Cartea Românească, 1981; Câmpia eternă, București, Editura Cartea Românească, 1984 (reeditată); Hora mică, [s.l.], [s.n.], 1985; Turnir, București, Editura Cartea Românească, 1987; Roata lumii: aforisme, proză scurtă, București, Editura Cartea Românească, 1994; Câmpia eternă: antologie, cu o prefață semnată de V. F. Mihăescu, București, [s.n], 2001 (reeditată în 2002).

Referințe critice: Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Editura Eminescu, București, 1972; Constantin Stănescu, Poeți și critici, Editura Eminescu, București, 1972; Ilie Constantin, Despre poeți, 1971; idem, A doua carte despre poeți, 1972; Petru Poantă, Modalități lirice contemporane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973; idem, Radiografii, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978; Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 1974; idem, ediția a II-a, revăzută și completată, Editura Cartea Românească, 1978; Dan Cristea, Un an de poezie, Editura Cartea Românească, București,1974; Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Editura Cartea Românească, București, 1974; Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975, II, Editura Eminescu, București, 1975;Marin Mincu, Poezie și generație, Editura Eminescu, București, 1975; E. Barbu, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent. Poezia română contemporană, Editura Eminescu, București, 1975; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, Editura Cartea Românească, București, 1975; Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, București, 1976; Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Editura Facla, Timișoara, 1977; M. Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Editura Eminescu, București, 1978; Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Editura Facla, Timișoara, 1979; Cornel Moraru, Semnele realului, Editura Eminescu, București, 1981; Gheorghe Grigurcu, Între critici, Editura Dacia, București, 1983; Al.Horia, în Luceafărul, nr. 35, 1985; Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, vol. I – promoția 70, Editura Eminescu, București, 1995; Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Editura Augusta, Timișoara, 2005.

$$$

 GEORGE CALBOREANU

Luni, 12 iulie, se împlinesc 40 de ani de când marele actor de teatru şi film George Calboreanu părăsea scena vieţii…

George Calboreanu s-a născut la 3 ianuarie 1896, în localitatea Turnişor, judeţul Sibiu.

A frecventat clasele primare în localitatea natală, apoi a devenit elev la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti.

După absolvire, a plecat la Constanţa, dorind să se îmbarce pe un vapor şi să plece, dar a fost obligat să revină la Bucureşti, unde a intrat în corul unei biserici. A dat concurs la Teatrul de Operetă însă a fost respins pentru că membrii comisiei de admitere nu au putut hotărî dacă vocea lui este tenor, bas ori bariton.

Apoi Calboreanu s-a înscris la Conservatorul din Iaşi, la clasa lui State Dragomir, avându-i colegi pe C. Ramadan, Miluc Gheorghiu, Sorana Bopa, Costache Antoniu, Alex Critico şi alţii.

În paralel cu Conservatorul a participat şi la cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie.

În stagiunea 1918-1919 a debutat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în piesa „Fântâna Blanduziei” şi, tot aici, a jucat şi rolul lui Chiriac din „O noapte furtunoasă”.

În 1920 a fost angajat la Teatrul Naţional din Cluj unde se va remarca în rolurile din „Messalina” şi „Butoreştii”, rolul Amos din cea de-a doua piesă aducându-i un premiu ce a constat într-o călătorie de studii la Viena.

După revenirea în ţară, a fost angajat la Teatrul ”Regina Maria”, condus de soţii Bulandra, unde a jucat în piesele „Don Juan”, „L’Aiglon”, „Cadavrul viu” şi „Masca şi obrazul”.

S-a angajat apoi la Teatrul Popular, înfiinţat de Nicolae Iorga, unde a jucat cu mare succes rolul lui Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”, un triumf care îi va deschide multe oportunităţi profesionale.

În perioada interbelică, dă viaţă numeroaselor personaje din drame pe scenele teratrelor particulare conduse de Dina Cocea şi Maria Filotti.

În anul 1923, este angajat la Naţionalul bucureştean, unde a activat până la pensionare, timp de aproape o jumătate de veac. Pe această scenă a jucat alături de alţi mari actori precum Aura Buzescu, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu, George Vraca, Nicolae Brancomir, Romald Bulfinski, Ion Manu, Aurel Athanasescu.

În 1927, George Calboreanu, Ion Sârbul, Ion Brezeanu şi Sonia Cluceru interpretează în premieră piesa „Omul cu mârţoaga” de George Ciprian, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În anul 1932, are loc premiera comediei „Titanic Vals” de Tudor Muşatescu, cu George Calboreanu, Ion Finteşteanu, Sonia Cluceru şi alţii.

În perioada 1941 – 1944, a directoratului lui Liviu Rebreanu, la Teatrul Naţional au loc mai multe evenimente teatrale remarcabile. Între aceastea, Valeriu Valentineanu, George Vraca şi George Calboreanu au jucat succesiv rolul titular din Hamlet de William Shakespeare, eveniment numit în epocă „Bătălia celor trei Hamleţi”.

În 1956, are loc premiera postbelică a dramei „Apus de soare” de B. Ştefănescu Delavrancea cu George Calboreanu în rolul principal, care va rămâne cel mai cunoscut rol al său, cel al domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare.

În anul 1957 are loc turneul naţionalului bucureşean cu „Bădăranii” de Carlo Goldoni în regia lui Sică Alexandrescu, la Veneţia, din distribuţie făcând parte: Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru, Radu Beligan, George Calboreanu, Silvia Dumitrescu Timică, Tantzi Cocea.

În 1965, după o absenţă de câteva decenii se reia „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila cu George Calboreanu în rolul titular.

Dintre piesele în care Calboreanu a dat viaţă unor personaje memorabile mai amintim: „Hagi Tudose”, „Coana Chiriţa” (Bârzoi), „Avram Iancu”, „Pământ” (Boierul), „Patima de sub ulmi”, „Păpuşile”, „Toţi fiii mei”, „Dama cu camelii”. Au urmat spectacolele „Mama”, „Trenul blindat”, „Papucii fericirii”, „Tinereţe”, „Ion Vodă cel Cumplit”, „Egor Buliciov”, „Rapsodia ţiganilor”, „Cetatea de foc”, „Bădăranii”, „Iuda”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Monna Vana”, „Complotul condamnaţilor”, „Maria Stuart”, „Fraţii Karamazov”, „Oameni pe un sloi de gheaţă”, „Patima roşie”, „Iulius Cezar” şi multe altele.

Calboreanu a jucat şi în filme: dubă debutul din anul 1954, în rolul maistrului Oprea din pelicula „Brigada lui Ionuţ”, un film regizat de Jean Mihail, cu Emanoil Petruț, Gheorghe Câmpeanu şi Ion Ciprian în rolurile principale, au urmat „Bădăranii” (1960), „Setea” (1961), „Omul de lângă tine” (1961), „Lupeni 29” (1962), „Lumină de iulie” (1963), „Străinul” (1964), „Neamul Şoimăreştilor” (1965), „Calea Victoriei sau cheia visurilor” (1966), „Şopârla” (1966), „Apoi s-a născut ‘Legenda'” (1969), „Fraţii” (1970), „Serata” (1971), „Fraţii Jderi” (1974), „Ultimele zile ale verii” (1976).

Pe lângă teatru şi film, George Calboreanu a realizat și sute imprimări la radio, pentru piese de teatru radiofonic dar şi recitând poezie.

Spre exemplu, în 1954, la radio era înregistrat spectacolul „Apus de soare” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, adaptare radiofonică de Mihnea Gheorghiu, regia artistică: Constantin Moruzan. În distribuţie: George Calboreanu, Mircea Anghelescu, Ion Manta, Aurel Athanasescu, Sorin Gabor, Dan Nasta, Nicu Dumitriu, Aurel Ghiţescu, Ionescu Gion, George Carabin, Fory Etterle, Clody Berthola. Regia muzicală: Paul Umuzescu.

În anul 1955, Irina Răchițteanu (în rolul Anna) și Gheorghe Calboreanu (în rolul Luka), înregistrau adaptarea radiofonică a piesei „Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, adaptare radiofonică de Val Săndulescu, regia artistică Mihail Zirra.

În 1956, Calboreanu înregistra la radiodifuziune piesa „Volpone”, după Ben Jonson, în care a interpretat alături de Radu Beligan, iar în 1970, era înregistrată piesa „Ciclopul de Euripide”, cu George Calboreanu şi Ion Marinescu în rolurile principale.

Pentru activitatea sa remarcabilă, George Calboreanu a primit titlul de Artist al Poporului (1960) şi a fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

În ultimii ani ai vieţii, după moartea soţiei şi a fiului, marele actor şi-a trăit zilele într-un azil de bătrâni.

George Calboreanu a murit la 12 iulie 1986 la Bucureşti, la vârsta de 90 de ani.

Remarcabilul actor a lăsat posterităţii nu mai puţin de 343 de roluri, unele dintre acestea memorabile…

$$$

 FRIEDRICH ENGELS

1) Biografia sa

Friedrich Engels, născut pe 28 noiembrie 1820, în Barmen, Prusia (acum parte a orașului Wuppertal, Germania), a jucat un rol esențial în modelarea peisajului socio-politic al secolului al XIX-lea prin ideile sale revoluționare și colaborarea cu Karl Marx. Engels s-a născut într-o familie bogată de industriași, iar primele sale experiențe în centrul industrial al Angliei i-au influențat profund lucrările ulterioare. Tatăl său, producător de textile, a intenționat inițial ca el să lucreze în afacerea familiei, dar Engels a manifestat o înclinație timpurie spre idei radicale și un interes deosebit pentru problemele sociale.

Călătoria lui Engels în gândirea radicală a început în timpul petrecut la Manchester, unde a lucrat la fabrica tatălui său. Faptul că a fost martor la condițiile dure de muncă și la exploatarea proletariatului industrial i-a alimentat angajamentul de a înțelege și contesta structurile economice și sociale predominante. Lucrarea sa fundamentală, „Condiția clasei muncitoare din Anglia”, publicată în 1845, a oferit o critică aspră a sistemului capitalist industrial și a pus bazele viitoarei sale colaborări cu Marx.

Parteneriatul lui Engels cu Karl Marx, creat în creuzetul intelectual al Europei de la mijlocul secolului al XIX-lea, a marcat un punct de cotitură în viețile ambilor lor. Cei doi gânditori au colaborat îndeaproape, scriind opere emblematice precum „Manifestul comunist” în 1848 și „Capitalul”. Contribuțiile intelectuale ale lui Engels au fost cruciale pentru dezvoltarea și diseminarea teoriei marxiste, iar el a jucat un rol integral în transpunerea ideilor lor comune într-o ideologie coerentă și influentă.

Dincolo de preocupările sale intelectuale, Engels a fost implicat activ în mișcările revoluționare. A participat la revoltele din 1848 și și-a dedicat viața susținării clasei muncitoare. Angajamentul lui Engels față de cauză s-a extins și la sprijinul financiar acordat lui Marx și familiei sale, demonstrând dedicarea sa neclintită față de principiile pe care le susțineau. Rolul său în cadrul Asociației Internaționale a Muncitorilor (Prima Internațională) i-a consolidat și mai mult influența în mișcarea muncitorească globală.

Viața personală a lui Engels a purtat, de asemenea, amprenta spiritului său revoluționar. A format o relație strânsă și durabilă cu Mary Burns, o femeie din clasa muncitoare irlandeză, care a contestat normele sociale ale timpului său. Parteneriatul lor a exemplificat angajamentul lui Engels de a trăi idealurile pe care le-a susținut în scrierile sale, transcendând granițele de clasă ale societății victoriene.

Ultima parte a vieții lui Engels a fost marcată de eforturile sale de a disemina și apăra teoria marxistă. După moartea lui Marx, în 1883, Engels s-a dedicat editării și completării lucrării „Capitalul” și conservării moștenirii lui Marx. Engels a decedat pe 5 august 1895, la Londra. Contribuțiile sale la gândirea marxistă și angajamentul său neobosit față de justiția socială au lăsat o amprentă indelebilă asupra cursului istoriei, influențând generațiile ulterioare de gânditori și activiști în căutarea lor pentru o societate mai echitabilă și mai dreaptă.

2) Lucrări principale

Condiția clasei muncitoare din Anglia (1845):

Opera revoluționară a lui Engels, „Condiția clasei muncitoare din Anglia”, a fost o examinare meticuloasă a efectelor sociale și economice ale industrializării. Bazându-se pe experiențele sale din Manchester, Engels a evidențiat condițiile de viață deplorabile și exploatarea cu care se confrunta clasa muncitoare. Această lucrare fundamentală a pus bazele colaborării sale ulterioare cu Karl Marx și rămâne un text cheie în înțelegerea primelor critici la adresa capitalismului industrial.

Manifestul comunist (1848):

Scrisă în colaborare cu Karl Marx, „Manifestul Comunist” este, fără îndoială, una dintre cele mai influente pamflete politice din istorie. Engels și Marx și-au prezentat succint viziunea asupra unei societăți fără clase, pledând pentru răsturnarea burgheziei de către proletariat. Manifestul rezumă principiile fundamentale ale comunismului, subliniind materialismul istoric și inevitabilitatea revoluției proletare.

Condiția clasei muncitoare din Anglia în 1844:

Înainte de lucrarea mai cuprinzătoare din 1845, Engels a publicat o versiune anterioară intitulată „Condiția clasei muncitoare din Anglia în 1844”. În această lucrare anterioară, Engels a analizat efectele imediate ale industrializării asupra clasei muncitoare, oferind o imagine de ansamblu asupra luptelor cu care s-au confruntat muncitorii în acel an. Aceasta servește drept precursor pentru analiza sa mai aprofundată din ediția ulterioară.

Războiul țărănesc din Germania (1850):

În „Războiul țărănesc din Germania”, Engels a examinat Războiul țărănesc german din 1524-1525. Această analiză istorică a explorat dinamica luptei de clasă într-un context diferit, punând în lumină un moment crucial din istoria europeană. Engels a folosit lupta țăranilor ca o lentilă pentru a discuta probleme mai ample ale schimbării sociale și revoluției.

Anti-Dühring 1878:

Scrisă ca răspuns la filosoful Eugen Dühring, lucrarea „Anti-Dühring” a servit drept o expunere cuprinzătoare a teoriei marxiste. Engels a abordat și criticat sistematic ideile lui Dühring, clarificând și dezvoltând în același timp concepte marxiste cheie. Această lucrare este apreciată nu doar pentru angajamentul său polemic, ci și pentru rolul său în consolidarea și rafinarea gândirii marxiste.

Dialectica naturii (neterminată, publicată postum în 1925):

„Dialectica naturii” de Engels este o colecție de note și fragmente publicată postum, care explorează aplicarea materialismului dialectic la științele naturii. Deși incompletă și uneori speculativă, această lucrare oferă perspective asupra încercării lui Engels de a extinde filosofia marxistă la domeniul științei, conectând materialismul istoric cu studiul naturii.

3) Teme principale

Materialismul istoric:

Angajamentul profund al lui Engels față de materialismul istoric reprezintă o piatră de temelie a moștenirii sale intelectuale. Această temă se învârte în jurul ideii că dezvoltarea istorică este fundamental modelată de condițiile materiale și structurile economice ale societății. Engels, bazându-se pe fundamentele puse de Marx, a susținut că modul de producție formează baza instituțiilor sociale, politice și culturale. Contribuția sa constă în articularea relației dialectice dintre baza economică și suprastructură, afirmând că schimbările condițiilor materiale determină evoluția istorică.

Engels a aprofundat materialismul istoric în „Ideologia germană” și „Anti-Dühring”. În prima lucrare, el, împreună cu Marx, a susținut că conștiința este determinată de ființa socială, contestând filozofiile idealiste care prioritizau ideile în detrimentul condițiilor materiale. Engels a dezvoltat acest aspect în „Anti-Dühring”, subliniind rolul luptei de clasă ca forță motrice a schimbării istorice. Explorarea sa a materialismului istoric l-a distins de filosofii contemporani, demonstrând o îndepărtare de idealism și o îndreptare către o înțelegere mai științifică a proceselor istorice.

Comparativ, perspectivele lui Engels erau aliniate cu cele ale lui Marx, însă el a interacționat și cu alți gânditori precum Ludwig Feuerbach. Engels a criticat materialismul abstract al lui Feuerbach, argumentând că materialismul istoric a oferit o înțelegere mai cuprinzătoare a dezvoltării societale, bazând-o pe relații economice concrete.

Lupta de clasă și revoluția:

O altă temă centrală în opera lui Engels este conceptul luptei de clasă ca forță motrice a schimbării istorice și inevitabilitatea revoluției proletare. În „Manifestul comunist”, Engels, alături de Marx, a articulat ideea că istoria este o istorie a luptelor de clasă, culminând cu răsturnarea revoluționară a burgheziei de către proletariat. Engels a dezvoltat această temă în diverse lucrări, oferind analize nuanțate ale unor instanțe istorice specifice.

Examinarea de către Engels a Războiului Țărănesc German în „Războiul țărănesc din Germania” exemplifică aplicarea paradigmei luptei de clasă la evenimentele istorice. Aici, el a explorat modul în care țărănimea, motivată de nemulțumiri economice și sociale, s-a angajat într-o luptă împotriva opresiunii feudale. Contribuția lui Engels constă în integrarea materialismului istoric cu o analiză detaliată a unor momente istorice specifice, demonstrând manifestarea concretă a conflictelor de clasă.

În comparație cu alți gânditori, accentul pus de Engels pe inevitabilitatea revoluției proletare îl diferențiază de socialiștii reformiști ai timpului său. Deși recunoștea importanța reformelor sociale, Engels susținea că adevărata eliberare putea fi realizată doar printr-o transformare radicală a ordinii sociale existente, diferențiindu-l de gânditorii care susțineau schimbarea treptată.

Materialismul dialectic:

Engels a adus contribuții semnificative la dezvoltarea materialismului dialectic, un cadru filosofic care sintetizează dialectica și materialismul. În „Dialectica naturii”, Engels a aplicat materialismul dialectic științelor naturii, argumentând că legile dialecticii nu se limitau la societatea umană, ci erau inerente lumii materiale.

Contribuția originală a lui Engels la această temă constă în extinderea materialismului dialectic dincolo de istoria umană, pentru a cuprinde întregul univers. El a susținut că natura, la fel ca societatea umană, urmează legi dialectice ale dezvoltării. Engels a trasat paralele între înțelegerea materialistă a naturii și analiza marxistă a istoriei, postulând că ambele sunt guvernate de contradicții interne și mișcare.

În comparație cu alți filozofi, abordarea dialecticii a lui Engels a fost influențată de Georg Wilhelm Friedrich Hegel, dar acesta s-a îndepărtat prin faptul că a întemeiat-o pe materialism mai degrabă decât pe idealism. Materialismul dialectic al lui Engels s-a diferit și de perspectivele pozitiviste, oferind o înțelegere dinamică și relațională a realității care recunoștea contradicțiile ca fiind inerente procesului de dezvoltare. Alienare și exploatare:

Explorarea de către Engels a alienării și exploatării contribuie la critica sa mai amplă a capitalismului. Bazându-se pe operele lui Karl Marx, Engels a dezvoltat tema alienării examinând modul în care relațiile capitaliste îi înstrăinează pe indivizi de produsele muncii lor, de procesul de producție și, în cele din urmă, de ei înșiși. În „Condiția clasei muncitoare din Anglia”, Engels a descris viu efectele dezumanizante ale capitalismului industrial asupra clasei muncitoare, subliniind modul în care muncitorii au fost reduși la simple mărfuri în procesul de producție.

Contribuția originală a lui Engels constă în sinteza sa de analiză economică și critică socială. El a susținut că alienarea nu era doar o experiență psihologică sau individuală, ci o consecință structurală a producției capitaliste. Engels a extins conceptul dincolo de sfera filosofiei, bazându-l pe condițiile materiale ale clasei muncitoare, oferind astfel o dimensiune mai concretă și tangibilă teoriei.

Discuția lui Engels despre exploatare, în special în „Capitalul”, a completat tema alienării. Alături de Marx, el a elucidat modul în care sistemul capitalist exploatează în mod inerent munca proletariatului în scopul profitului. Concentrarea lui Engels asupra realității obiective a exploatării, spre deosebire de argumentele moraliste, a adăugat profunzime înțelegerii marxiste a dinamicii dintre muncă și capital.

Comparativ, explorarea de către Engels a alienării și exploatării a avut trăsături comune cu ideile lui Marx, demonstrând inițiativa lor intelectuală colaborativă. Cu toate acestea, accentul pus de Engels pe implicațiile sociale și economice ale alienării și exploatării a distins contribuțiile sale în cadrul marxist mai larg.

Rolul ideologiei și al aparatelor ideologice de stat:

Engels a adus contribuții semnificative la analiza marxistă a ideologiei și a rolului acesteia în susținerea structurilor de clasă. În „Ideologia germană”, Engels, împreună cu Marx, a criticat discursurile filosofice și ideologice predominante, argumentând că ideile erau modelate de condițiile materiale ale societății. Engels a extins această analiză în „Anti-Dühring”, unde a discutat rolul ideologiei în perpetuarea intereselor clasei conducătoare.

Contribuția originală a lui Engels la această temă constă în examinarea statului ca aparat ideologic. În „Originea familiei, a proprietății private și a statului”, Engels a explorat modul în care statul a apărut ca instrument pentru dominația de clasă, structurile sale juridice și ideologice servind intereselor clasei conducătoare. Aplicarea de către Engels a materialismului istoric la stat și ideologie a oferit o bază pentru analizele marxiste ulterioare ale aparatului de stat.

Părerile lui Engels despre ideologie au fost influențate și de interacțiunea sa cu alți gânditori. În special, critica sa la adresa anarhismului individualist al lui Max Stirner din „Ideologia germană” a demonstrat angajamentul lui Engels față de o înțelegere materialistă a ideologiei, respingând noțiunile idealiste și abstracte în favoarea unei analize socio-economice.

4) Relația sa cu Marx

Relația lui Friedrich Engels cu Karl Marx a fost un parteneriat esențial și durabil, care a influențat profund dezvoltarea teoriei marxiste și impactul acesteia asupra mișcărilor revoluționare. Engels l-a întâlnit pentru prima dată pe Marx la începutul anilor 1840, la Paris, iar colaborarea lor s-a transformat rapid într-o legătură intelectuală și personală profundă. Relația lor a fost caracterizată de respect reciproc, abilități complementare și un angajament comun pentru promovarea cauzei clasei muncitoare.

Engels și Marx au colaborat la mai multe lucrări cheie, cele mai notabile fiind „Manifestul comunist” (1848) și „Capitalul”. În „Manifestul comunist”, ei au expus principiile comunismului și au îndemnat clasa muncitoare să se ridice împotriva burgheziei. Proza elocventă și pasionată a lui Engels, combinată cu perspectivele teoretice ale lui Marx, au transformat manifestul într-un puternic apel la acțiune. Această colaborare a simbolizat viziunea lor comună pentru o transformare revoluționară a societății.

Rolul lui Engels în sprijinirea lui Marx s-a extins dincolo de colaborarea intelectuală. Susținut financiar de averea industrială a familiei sale, Engels i-a oferit lui Marx asistență financiară crucială, care se confrunta cu dificultăți economice persistente. Acest sprijin financiar i-a permis lui Marx timpul și resursele necesare pentru a se dedica pe deplin preocupărilor intelectuale. Angajamentul lui Engels față de cauza socialismului a fost demonstrat nu numai prin scrierile sale, ci și prin sprijinul său practic, ilustrând o rară fuziune între teorie și practică.

Relația lor a implicat, de asemenea, un schimb bogat de idei și dezbateri. Engels și Marx s-au provocat reciproc, contribuind la rafinarea teoriilor lor. Engels, de exemplu, a dezvoltat „Anti-Dühring” ca răspuns la ideile lui Eugen Dühring, dar această lucrare a servit și la clarificarea și consolidarea unor aspecte ale teoriei marxiste. Această sinergie intelectuală evidențiază natura dinamică a colaborării lor și evoluția constantă a gândirii marxiste.

Engels și-a continuat colaborarea cu Marx până la moartea acestuia, în 1883. După trecerea în neființă a lui Marx, Engels a preluat responsabilitatea editării și finalizării celui de-al doilea și al treilea volum al „Capitalului”, asigurându-se că magnum opus-ul lui Marx va vedea lumina tiparelor. Dedicarea lui Engels pentru conservarea și diseminarea ideilor lui Marx i-a consolidat rolul de purtător al torței gândirii marxiste.

Relația lor personală a fost marcată de o prietenie profundă, care a transcendut purul intelectual. Parteneriatul de-o viață al lui Engels cu Mary Burns, o femeie din clasa muncitoare irlandeză, a contestat, de asemenea, normele sociale ale vremii. Acest aspect neconvențional al vieții personale a lui Engels reflecta un angajament de a trăi în conformitate cu principiile egalității sociale pe care el și Marx le-au susținut în operele lor.

5) Moștenirea sa

Friedrich Engels a lăsat o moștenire de neșters care se extinde mult dincolo de viața sa, influențând atât discursul intelectual, cât și mișcările politice. Contribuțiile sale la teoria marxistă și dedicarea sa neclintită cauzei clasei muncitoare au lăsat un impact de durată asupra diverselor domenii, modelând cursul istoriei secolelor al XIX-lea și al XX-lea.

Una dintre principalele contribuții ale lui Engels constă în dezvoltarea și diseminarea teoriei marxiste. Colaborarea sa cu Karl Marx a produs lucrări fundamentale precum „Manifestul comunist” și „Capitalul”, care au devenit texte fundamentale pentru mișcările socialiste și comuniste din întreaga lume. Engels a jucat un rol cheie în sistematizarea și popularizarea ideilor marxiste, asigurând accesibilitatea lor unui public mai larg. Cadrul teoretic pe care l-a ajutat să-l construiască continuă să fie un instrument puternic pentru analiza și critica societăților capitaliste.

Angajamentul lui Engels față de materialismul istoric, lupta de clasă și materialismul dialectic a adăugat profunzime gândirii marxiste. Explorarea sa a materialismului istoric, în special, a oferit o lentilă prin care să înțeleagă evoluția societăților, subliniind centralitatea structurilor economice în modelarea istoriei. Operele lui Engels nu numai că au contribuit la fundamentele teoretice ale marxismului, dar au oferit și perspective practice pentru mișcările revoluționare care urmăresc transformarea sistemelor sociale și economice.

Dincolo de contribuțiile sale intelectuale, Engels a jucat un rol crucial în cultivarea și susținerea mișcărilor socialiste și muncitorești. Implicarea sa în Asociația Internațională a Muncitorilor (Prima Internațională) a contribuit la unirea diferitelor facțiuni de stânga sub un steag comun, punând bazele solidarității internaționale între muncitori. Activismul lui Engels s-a extins la sprijinul financiar acordat lui Marx și familiei sale, exemplificând un angajament personal față de condițiile materiale ale clasei muncitoare.

Moștenirea lui Engels este evidentă și în impactul durabil al operelor sale asupra generațiilor ulterioare de gânditori, activiști și revoluționari. Mișcările marxiste din întreaga lume s-au inspirat din ideile sale, adaptându-le și aplicându-le în contexte politice și culturale diverse. Scrierile lui Engels continuă să fie studiate și dezbătute în cercurile academice, asigurându-se că contribuțiile sale intelectuale rămân relevante și influente în discuțiile contemporane despre capitalism, socialism și justiție socială.

Mai mult, moștenirea lui Engels se extinde în domeniile sociologiei, științei politice și economiei. Cercetătorii continuă să se implice în ideile sale pe teme precum alienarea, exploatarea și rolul statului, contribuind la dezbaterile continue despre natura societății și posibilitățile de transformare socială.

Pe lângă contribuțiile sale intelectuale și politice, viața personală și relațiile neconvenționale ale lui Engels pun la îndoială normele societale, reflectând un angajament de a trăi conform principiilor pe care le-a susținut. Parteneriatul său cu Mary Burns și respingerea convențiilor sociale victoriene servesc drept dovadă a intersecției dintre convingerile personale și cele politice în conturarea unei moșteniri transformatoare.

$$$

 FRIEDRICH SCHILLER

Friedrich Schiller, o figură proeminentă a literaturii germane, s-a născut pe 10 noiembrie 1759, în Marbach am Neckar, un orășel din Ducatul de Württemberg. Crescut într-o familie modestă, primii ani ai vieții lui Schiller au fost marcați de dificultăți financiare, dar pasiunea sa pentru literatură și filosofie a devenit evidentă încă de la o vârstă fragedă. A urmat cursurile Karlsschule din Stuttgart, unde a studiat dreptul, dar interesul său pentru arte l-a determinat să exploreze poezia și teatrul. Operele timpurii ale lui Schiller, precum „Tâlharii”, au atras atenția și au prezentat ideile sale revoluționare.

În ciuda cenzurii și a opoziției autorităților, măiestria literară a lui Schiller a continuat să înflorească. Descoperirea sa a venit odată cu publicarea „Odei bucuriei” în 1785, reflectând viziunea sa optimistă asupra umanității. În anii următori, Schiller s-a implicat în mișcarea Sturm und Drang, o mișcare literară și artistică care punea accentul pe emoțiile puternice și individualismul. Mai târziu, s-a îndreptat spre Weimarul clasic, unde a legat o prietenie strânsă cu Johann Wolfgang von Goethe, ceea ce a dus la o perioadă prolifică pentru ambii scriitori.

Cariera literară a lui Schiller a fost completată de activitățile sale academice. A devenit profesor de istorie la Universitatea din Jena în 1789, contribuind la dezvoltarea dramelor sale istorice. Prelegerile sale despre estetică, ținute în această perioadă, i-au consolidat și mai mult poziția de figură cheie în cercurile intelectuale germane. Viața lui Schiller, marcată de dedicarea față de arte și de căutarea libertății intelectuale, a lăsat o moștenire durabilă în literatura germană.

2) Lucrări principale

Tâlharii (Die Räuber, 1781):

Piesa de debut a lui Friedrich Schiller, „Tâlharii”, l-a catapultat în scena literară. Această operă din seria Sturm und Drang spune povestea a doi frați, unul nobil și celălalt haiduc, care explorează teme precum rebeliunea, nedreptatea socială și consecințele radicalismului. Natura provocatoare a piesei a contestat normele societale, câștigând atât aprecierea, cât și criticile pentru explorarea îndrăzneață a moralității umane.

Oda bucuriei (An die Freude, 1785):

„Oda bucuriei” de Schiller este o poezie celebră care a câștigat ulterior faimă mondială ca text pus pe muzică de Ludwig van Beethoven în Simfonia a IX-a. Oda celebrează fraternitatea universală a umanității, îmbrățișând teme precum bucuria, libertatea și unitatea. Versurile sale puternice au dăinuit ca simbol al speranței și inspirației, fiind una dintre cele mai durabile contribuții ale lui Schiller la literatură.

Don Carlos (Don Karlos, 1787):

Această tragedie istorică, care are loc la curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, abordează teme precum intriga politică, dragostea și conflictul dintre dorințele personale și datoria față de stat. „Don Carlos” reflectă explorarea de către Schiller a unor personaje complexe și tensiunea dintre libertatea individuală și constrângerile autorității. Contextul istoric și profunzimea emoțională a piesei demonstrează măiestria lui Schiller în narațiunile dramatice.

Trilogia Wallenstein (Wallenstein, 1798):

Cuprinzând „Tabăra lui Wallenstein”, „Piccolomini” și „Moartea lui Wallenstein”, această trilogie este o dramă istorică plasată în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Portretizarea complexă a comandantului militar Albrecht von Wallenstein de către Schiller explorează teme precum puterea, ambiția și impactul războiului asupra indivizilor și societății. Trilogia prezintă talentul lui Schiller de a împleti narațiuni politice și personale pe o scenă grandioasă.

Maria Stuart (1800):

Concentrată pe conflictul tragic dintre Maria, regina Scoției, și Elisabeta I a Angliei, „Maria Stuart” este o dramă istorică captivantă care explorează teme precum puterea, rivalitatea și complexitatea intrigilor politice. Portretizarea de către Schiller a acestor două femei puternice oferă o examinare nuanțată a genului, politicii și sacrificiilor personale făcute în căutarea puterii.

Wilhelm Tell (1804):

„Wilhelm Tell” este ultima și probabil cea mai faimoasă piesă a lui Schiller. Având ca fundal luptele Elveției pentru independență, piesa explorează teme precum libertatea, dreptatea și rezistența individuală împotriva tiraniei. Personajul lui William Tell, cunoscut pentru abilitățile sale de tir cu arcul și sfidarea regimului opresiv, a devenit un simbol emblematic al rezistenței și curajului.

3) Teme principale

Libertate și individualism:

Explorarea libertății și individualismului de către Friedrich Schiller în operele sale transcende simplele contexte politice și societale. În „Tâlharii”, tema libertății individuale este portretizată prin personajul Karl, care se răzvrătește împotriva constrângerilor societale. Perspectiva lui Schiller, însă, depășește spiritul revoluționar al contemporanilor săi, pe măsură ce acesta explorează fundamentele filosofice ale libertății.

Conceptul lui Schiller despre libertatea estetică, articulat în eseul său „Despre educația estetică a omului”, postulează că adevărata libertate izvorăște din dezvoltarea armonioasă atât a aspectelor senzoriale, cât și a celor raționale ale naturii umane. Această idee, o contribuție unică la idealismul german, contrastează cu viziunile kantiene despre datorie și moralitate, subliniind puterea transformatoare a frumuseții în modelarea unui individ conștient moral.

Conflictul dintre datorie și dorințe personale:

O temă recurentă în operele lui Schiller este tensiunea dintre datorie și dorințele personale, exemplificată în „Don Carlos”. Personajul Don Carlos se confruntă cu loialități conflictuale față de tatăl său, regele Filip al II-lea, și cu dragostea sa pentru Elisabeta de Valois. Explorarea nuanțată a acestei teme de către Schiller reflectă îndepărtarea sa de dihotomia morală rigidă a timpului său. Spre deosebire de unii gânditori iluminiști care au prioritizat rațiunea și datoria în detrimentul emoțiilor personale, Schiller recunoaște complexitatea motivației umane.

Această perspectivă nuanțată se aliniază cu accentul romantic pus pe aspectele emoționale și subiective ale experienței umane. Comparându-l pe Schiller cu contemporanul său, Goethe, se poate observa cum personajele lui Schiller întruchipează adesea lupta dintre datorie și dorințele personale, în timp ce personajele lui Goethe tind să reconcilieze aceste elemente într-un mod mai armonios.

Puterea și corupțiile ei:

Tema puterii și a corupțiilor acesteia ocupă un loc central în trilogia „Wallenstein” a lui Schiller. Explorarea puterii de către Schiller se extinde dincolo de intriga politică pentru a pătrunde în dimensiunile psihologice și morale ale conducerii. Wallenstein, personajul central, se confruntă cu atracția seducătoare și consecințele distructive ale puterii necontrolate.

Modul în care Schiller tratează această temă se abate de la perspectivele machiavelice predominante în vremea sa, subliniind frământările interioare și dilemele morale cu care se confruntau cei aflați în poziții de autoritate. Portretizarea puterii de către Schiller contrastează cu viziunile pesimiste ale lui Hobbes și cu viziunile optimiste ale lui Rousseau, prezentând o înțelegere nuanțată a complexităților inerente în urmărirea și exercitarea puterii.

Intersecția dintre politică și morală:

În „Maria Stuart”, Schiller explorează relația complexă dintre politică și moralitate prin intermediul rivalității istorice dintre Maria, regina Scoției, și Elisabeta I. Examinarea de către Schiller a mașinațiunilor politice din jurul acestor două femei puternice depășește o portretizare simplistă a binelui și răului. Piesa ridică întrebări profunde despre alegerile etice cu care se confruntă liderii politici și impactul acestor alegeri asupra indivizilor și societății.

Perspectiva lui Schiller asupra intersecției dintre politică și moralitate se aliniază cu etica kanțiană, care subliniază importanța principiilor morale în ghidarea deciziilor politice. Cu toate acestea, accentul pus de Schiller pe dimensiunile emoționale și tragice ale acestor alegeri distinge abordarea sa de poziția mai abstractă și deontologică a lui Kant.

Natura, rezistența și spiritul revoluției:

„Wilhelm Tell” întruchipează explorarea de către Schiller a temelor naturii, rezistenței și spiritului revoluționar. Prin intermediul personajului William Tell, Schiller transmite o legătură profundă între indivizi și lumea naturală, subliniind peisajul elvețian ca simbol al rezistenței împotriva stăpânirii opresive.

Concepția lui Schiller despre natură se aliniază cu idealurile romantice, portretizând-o nu doar ca fundal, ci și ca o forță activă ce inspiră și susține spiritul de rezistență. Acest lucru contrastează cu gânditorii iluminiști precum Voltaire, pentru care natura era adesea văzută ca o ordine rațională. Portretizarea lui Schiller despre spiritul revoluției este distinctă, reflectând o credință în puterea transformatoare a indivizilor de a se opune nedreptății, un sentiment împărtășit cu alți gânditori romantici precum Rousseau și Blake.

4) Schiller și Beethoven

Legătura profundă dintre Friedrich Schiller și Ludwig van Beethoven este epitomizată în adaptarea „Odei bucuriei” de Schiller din Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Această colaborare dintre cele două figuri emblematice este o dovadă a puterii durabile a artei de a transcende mediile individuale și de a rezona în timp. „Oda bucuriei” din Simfonia nr. 9 de Beethoven nu este doar o interpretare muzicală; este o simfonie a idealurilor comune și o celebrare a spiritului uman.

Poemul original al lui Schiller, scris în 1785, emană un spirit de fraternitate și bucurie universală. A fost revoluționar prin îmbrățișarea umanității comune, transcendând granițele și diviziunile. Beethoven, captivat de temele poemului, l-a încorporat în mișcarea finală a Simfoniei a Noua, compusă între 1822 și 1824. Adaptarea muzicală a ridicat versurile lui Schiller la un nivel inegalabil, transformându-le într-un imn atemporal.

Alegerea lui Beethoven pentru „Oda bucuriei” nu a fost întâmplătoare. Ea a reflectat propriile sale lupte și triumfuri, deoarece a compus simfonia într-o perioadă de adversitate personală, luptând cu surditatea. Utilizarea unui final coral, o inovație la acea vreme, a întărit aspectul comunitar al odei. Adaptarea lui Beethoven a devenit o proclamație muzicală a experienței umane comune, reflectând apelul lui Schiller la unitate și bucurie.

Colaborarea dintre Schiller și Beethoven reflectă, de asemenea, spiritul vremii lor. Ambii au fost influențați de idealurile Iluminismului și de spiritul revoluționar al timpurilor lor. Accentul pus de Schiller pe educația estetică și morală a indivizilor, așa cum este articulat în operele sale filozofice, a rezonat cu propria credință a lui Beethoven în puterea transformatoare a muzicii.

Comparând textul lui Schiller cu interpretarea muzicală a lui Beethoven, devine evident cum Beethoven a extins profunzimea emoțională a odei. Simfonia nu numai că comunică exuberanța bucuriei, dar traversează și momente de introspecție și luptă. Simfonia a IX-a a lui Beethoven este un dialog dinamic între individ și colectiv, o temă care reflectă explorarea lui Schiller a libertății și unității.

Moștenirea durabilă a acestei colaborări se extinde dincolo de secolul al XIX-lea. „Oda bucuriei” a devenit un imn pentru diverse mișcări care pledează pentru libertate și drepturile omului. Adaptabilitatea și universalitatea sa scot în evidență farmecul atemporal al versurilor lui Schiller și al muzicii lui Beethoven. Sinergia dintre acești doi giganți artistici servește drept dovadă a puterii transformatoare a colaborării între discipline, creând o capodoperă culturală ce continuă să inspire și să rezoneze cu publicul din întreaga lume.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Friedrich Schiller este imprimată pe peisajul cultural și intelectual al Germaniei și dincolo de aceasta, lăsând o amprentă indelebilă asupra literaturii, filosofiei și artelor. Contribuțiile sale multiple se extind dincolo de cuvântul scris, cuprinzând domeniile educației, politicii și conturării identității naționale. Moștenirea durabilă a lui Schiller poate fi explorată prin intermediul mai multor fațete cheie.

Impactul lui Schiller asupra literaturii este profund, piesele sale fiind pietre de temelie ale dramaturgiei clasice germane. Opere precum „Don Carlos”, „Maria Stuart” și „Wilhelm Tell” nu numai că au devenit piese de bază în canonul literar german, dar au influențat și tradițiile dramatice din întreaga lume. Explorarea de către Schiller a personajelor complexe, a dilemelor morale și a temelor atemporale ale libertății și dreptății continuă să inspire dramaturgi și autori.

Dincolo de operele sale dramatice, eseurile filosofice ale lui Schiller, în special „Despre educația estetică a omului”, au lăsat o amprentă durabilă asupra filosofiei germane. Ideile sale despre dezvoltarea armonioasă a aspectelor senzoriale și raționale ale naturii umane i-au influențat pe gânditorii ulteriori și au adăugat profunzime discuțiilor despre estetică și moralitate. Accentul pus de Schiller pe puterea transformatoare a frumuseții și a artei a rezonat prin mișcarea romantică și nu numai.

Influența lui Schiller se extinde și în domeniul educației, datorită mandatului său de profesor de istorie. Prelegerile sale de la Universitatea din Jena, deși uneori controversate, au contribuit la atmosfera intelectuală a Iluminismului german. Accentul pus pe o educație holistică care cultivă atât aspectele intelectuale, cât și pe cele emoționale, așa cum se vede în scrierile sale, continuă să modeleze filozofiile educaționale.

Schiller a devenit un simbol al aspirațiilor culturale și intelectuale ale poporului german. Colaborarea sa cu Johann Wolfgang von Goethe la Weimar, adesea denumită „Clasicismul de la Weimar”, este o dovadă a rolului său în modelarea culturii germane la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Statuia lui Schiller din orașul german Weimar, alături de cea a lui Goethe, consolidează moștenirea lor comună și impactul de durată.

Colaborarea dintre Schiller și Beethoven, în special în adaptarea „Odei bucuriei”, a devenit o piatră de temelie culturală. Simfonia a IX-a a lui Beethoven, cu mișcarea finală care prezintă oda, a transcendat sălile de concerte pentru a deveni un simbol al unității umane. „Oda bucuriei” rămâne una dintre cele mai recunoscute și celebrate compoziții muzicale, servind ca o întruchipare a viziunii lui Schiller despre bucuria împărtășită și fraternitate.

Operele lui Schiller, cu temele lor de libertate și rezistență împotriva tiraniei, au rezonat cu mișcările politice de-a lungul istoriei. Piesele sale, în special „Wilhelm Tell”, au fost invocate în perioadele de tulburări politice ca simbol al sfidării și al luptei pentru libertate.

6) Câteva versete

„Bucurie, scânteie frumoasă a zeilor, Fiică din Elizeu, Intrăm, beți de foc, Cerească, în sanctuarul tău.” – Odă bucuriei, Friedrich Schiller

„Sunteți asupriți? Ridicați-vă pentru drepturile voastre! Sunteți oameni liberi? Atunci apărați această libertate! Sabia care a dat-o o poate menține.” – Wilhelm Tell, Friedrich Schiller

„Dragostea nu este altceva decât dorința de a dărui, ceea ce este divin în noi, la ceea ce este divin în altul.” – Don Carlos, Friedrich Schiller

„Mă arunc fără margini, departe într-un vârtej!” – Tâlharii, Friedrich Schiller

„Dacă vrei să cucerești o femeie, cucerește-o; dacă vrei să cucerești un regat, ia-l.” – Maria Stuart, Friedrich Schiller