$$$

 CELE MAI VECHI CIVILIZAȚII

Pentru a descoperi legendele ascunse ale trecutului umanității, trebuie să fim pregătiți să cercetăm rămășițele arheologice evazive. Egiptul antic, Mesopotamia și alte societăți timpurii ne-au lăsat moștenire remarcabile care au influențat lumea noastră. Rămășițele pe care le deținem oferă dovezi ale acestor civilizații, permițându-ne să explorăm stilurile lor de viață, culturile și religiile de-a lungul timpului. Există nenumărate povești interesante despre aceste dinastii dominante și regate enigmatice, dintre care unele sunt anterioare unei mari părți din istoria scrisă. Pregătiți-vă pentru o explorare amănunțită a civilizației umane în primele sale etape.

Civilizația sumeriană

Civilizația peruană la Caral-Supe

Civilizația egipteană

Civilizația din Valea Indusului

Civilizația chineză antică Xia

Civilizația israeliană antică

Civilizația mesoamericană antică a olmecilor

Civilizația greacă antică

Civilizația romană antică

Civilizația mayașă

1. Civilizația sumeriană (4100-1750 î.Hr.)

Civilizația sumeriană a apărut în Mesopotamia în jurul anilor 4500 - 4000 î.Hr. Înainte de aceasta, comunitățile neolitice începuseră să formeze sate în regiune încă din anul 8000 î.Hr. Această dezvoltare îi determină pe unii istorici să eticheteze Mesopotamia drept „leagănul civilizației”. Această societate antică se distinge prin numeroasele sale invenții și realizări, inclusiv progresele în agricultură și irigații care au permis agricultura pe terenuri altfel pustii. Sumerienii au îmbrățișat, de asemenea, un sistem de credințe politeiste, ridicând movile impresionante de temple numite zigurate. Aceste edificii au avut o importanță atât arhitecturală, cât și religioasă în cultura lor, reflectând valoarea acordată spiritualității. Prin urmare, chiar și milenii mai târziu, se poate urmări moștenirea uneia dintre cele mai vechi civilizații ale umanității, deoarece multe dintre aceste structuri continuă să dăinuie.

2. Civilizația peruană de la Caral-Supe (3500 î.Hr. - 1800 î.Hr.)

Civilizația peruană antică, considerată de unii mai enigmatică decât cea incașă ulterioară, a apărut în jurul anului 3000 î.Hr. Descoperirile arheologice de la piramidele Caral-Supe din Peru sugerează că această cultură pre-incașă nu este doar mai veche, ci ar putea depăși și semnificația omologilor săi egipteni.  Civilizația peruană a influențat probabil întreaga regiune până când a fost în cele din urmă înlocuită de incași în secolul al XII-lea d.Hr. Această narațiune ilustrează evoluția culturală, monumentele lor servind drept rămășițe ale uneia dintre cele mai vechi societăți de pe Pământ.

3. Civilizația egipteană (3150 î.Hr. - 30 î.Hr.)

Istoricii identifică debutul civilizației egiptene în jurul anului 3150 î.Hr. Înainte de aceasta, unele așezări au apărut în jurul anului 6000 î.Hr. Locuitorii din Marimda Banī Salāma au fost printre primii care au cultivat cereale precum grâul și orzul, stabilind potențial una dintre primele comunități agricole nu numai în Egiptul Antic, ci la nivel global. Un conducător important, Menes, a încheiat un conflict între Egiptul de Sus și cel de Jos, reunind cele două tărâmuri în jurul anului 3150 î.Hr. și formând ceea ce este adesea considerat primul imperiu al Egiptului. Hieroglifele au apărut ca sistem de scriere al Egiptului, folosit pentru documentarea istoriei sale pe monumente timp de mii de ani. Mai mult, construcția piramidelor a început după 2700 î.Hr., marcând un alt atribut faimos al Egiptului. 

4. Civilizația din Valea Indusului (3300 î.Hr. - 1300 î.Hr.)

Civilizația din Valea Indusului a apărut în jurul anului 2600 î.Hr., posibil cu origini care datează din 3300 î.Hr. Aceasta era marcată de două orașe centrale, Harappa și Mohenjo-Daro, susținute de numeroase sate mai mici. O trăsătură distinctivă a acestei civilizații erau sistemele sale sofisticate de irigații, care le permiteau să practice agricultura irigată. Supraviețuirea într-o zonă inundabilă necesita abilități inginerești remarcabile, pe care locuitorii din Valea Indusului le posedau. De asemenea, au domesticit diverse animale și au folosit pe scară largă scrierea Harappa, recunoscută ca limbă comună. 

5. Civilizația chineză antică Xia (2070 î.Hr. - 1600 î.Hr.)

Dinastia Xia din China a început în jurul anului 2070 î.Hr., marcând începutul unei bogate narațiuni istorice care a persistat de-a lungul generațiilor. Încă din mileniul al VI-lea î.Hr., animalele au fost domesticite în această regiune, ceea ce a dus în cele din urmă la inovații semnificative, inclusiv prelucrarea mătăsii în jurul anului 3630 î.Hr. Legenda spune că Yu a fondat dinastia Xia, iar primele mituri îi atribuiau sarcina de a drena apele cauzate de o inundație catastrofală. Mai târziu, a devenit venerat ca zeu al recoltei. Aceste evenimente și personalități esențiale au lăsat un impact de durată asupra  istoriei Chinei , care continuă să ofere perspective pentru prezentul și viitorul națiunii.

6. Civilizația israeliană antică (1500 î.Hr. - 63 î.Hr.)

Civilizația monoteistă israeliană a apărut în jurul anului 1500 î.Hr., cu o istorie atât de controversată încât istoricii și arheologii dezbat frecvent începuturile sale. Se crede că Avraam, recunoscut pe scară largă ca fondator al credinței, a părăsit Ur cu aproximativ 500 de ani mai devreme. Cu toate acestea, există dovezi scrise ale civilizației evreiești într-un artefact arheologic cunoscut sub numele de Stela Merneptah, datată în 1213 î.Hr. Detaliile exacte despre presupusa lor migrație către și dinspre Egipt în această perioadă rămân neclare și este posibil ca această migrație să nu fi avut loc niciodată. Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul că aceștia au căzut adesea victime ale cuceririlor agresive ale unor imperii mai mari, înconjurătoare. Deși Israelul antic a cedat în cele din urmă controlului roman în 63 î.Hr., moștenirea sa dăinuie în cadrul și idealurile pe care Israelul modern își propune să le susțină.

7. Civilizația mesoamericană antică a olmecilor (1200 î.Hr. - 400 î.Hr.)

Olmecii, o civilizație mesoamericană antică, au prosperat din jurul anului 1200 î.Hr. până în anul 400 î.Hr. în zonele tropicale joase ale Mexicului. Sunt recunoscuți ca fiind una dintre cele mai vechi civilizații indigene semnificative, aducând contribuții vitale precum scrierea, matematica și sistemele calendaristice. În plus, olmecii și-au valorificat realizările culturale avansate în diverse scopuri, inclusiv comerțul, ceremoniile religioase și expresia artistică. Cu toate acestea, declinul lor a fost declanșat de factori precum războiul, suprapopularea, schimbările climatice, bolile și conflictele politice. În cele din urmă, au cedat puterea altor puteri regionale, inclusiv mayașii.

8. Civilizația greacă antică (800 î.Hr. - 323 î.Hr.)

Grecia Antică a fost una dintre cele mai vechi civilizații înfloritoare, existând între 800 î.Hr. și 323 î.Hr. Realizările sale arhitecturale remarcabile pot fi văzute și astăzi. Ei au stabilit prima democrație, permițând cetățenilor o participare egală la guvernare. Cultura Greciei Antice a prioritizat învățarea și educația, motivându-i pe europeni să se aprofundeze în filozofie și știință. Arta și literatura lor, inclusiv lucrări notabile ale unor figuri precum Homer, Platon, Sofocle și Aristotel, au o influență profundă asupra civilizației occidentale. În plus, Grecia Antică era renumită pentru competițiile sale atletice, inclusiv Jocurile Olimpice care au început în 776 î.Hr. Înainte de  începerea acestor jocuri , Grecia a trecut printr-o epocă întunecată după căderea legendarei civilizații miceniene în jurul anului 1200 î.Hr.

9. Civilizația romană antică (753 î.Hr. - 476 d.Hr.)

Roma Antică, o civilizație esențială din 753 î.Hr. până în 476 d.Hr., a început ca o comunitate agricolă și pastorală. S-a transformat într-un oraș-stat formidabil, cu o armată puternică. Cultura Romei Antice a prosperat datorită progreselor semnificative în inginerie, arhitectură, artă, literatură și filozofie. Această epocă a marcat crearea unor opere influente în civilizația occidentală, inclusiv Eneida lui Virgil, eseurile lui Cicero și  scrierile lui Iulius Cezar. În ciuda realizărilor sale, Roma a cedat în cele din urmă invaziilor din partea diferitelor grupuri, dublate de conflicte interne. După ce vizigoții au jefuit orașul în 410 d.Hr., acesta a fost în cele din urmă cucerit de Odoacru în 476 d.Hr., marcând sfârșitul independenței sale ca imperiu.

10. Civilizația mayașă (250 d.Hr. - 1697 d.Hr.)

Civilizația mayașă mesoamericană este  recunoscută pentru scrierea sa hieroglifică, edificiile remarcabile din piatră, religia politeistă și realizările în matematică și astronomie. De la înființarea sa în jurul anului 1500 î.Hr. până în jurul anului 250 d.Hr., civilizația a prosperat, bazându-se în mare măsură pe porumb pentru hrana agricolă. Această creștere constantă a culminat în perioada mayașă clasică din jurul anului 250 d.Hr., timp în care mayașii au construit numeroase orașe și temple emblematice, iar utilizarea scrierii hieroglifice a devenit mai răspândită. Cu toate acestea, în ciuda progreselor semnificative în religie, matematică și astronomie de-a lungul acestor secole, civilizația mayașă a început să scadă în jurul anului 1697 d.Hr. Unii istorici atribuie această cădere conflictelor violente sau problemelor agricole. Declinul rapid al culturii lor rămâne un mister convingător, care așteaptă cercetări ample sau descoperiri inovatoare pentru a clarifica ce a dus la o deteriorare atât de rapidă.

Aceste mari civilizații s-au extins pe întregul glob și au crescut de la sate agricole primitive la imperii extrem de dezvoltate. Urmărind istoria lor, este posibil să schițăm evoluția culturii moderne și să obținem o perspectivă asupra impactului incredibil pe care civilizația l-a avut asupra speciei umane de-a lungul mileniilor. De la ziguratele sumeriene până la mayașii dispăruți, aceste culturi antice au modelat modul în care oamenii interacționează unii cu alții și cu tehnologia. Oamenii sunt inextricabil legați de aceste popoare antice, care au fost mult înaintea timpului lor. Este umilitor să recunoaștem cum acești locuitori timpurii au făcut pași care au rezonat de-a lungul secolelor pentru a influența viața de zi cu zi de astăzi. Creativitatea, inteligența și tenacitatea lor ar trebui să inspire vizionarii de astăzi să continue să depășească limitele pentru a face omenirea mai diversă și mai sofisticată. 

Rang Numele civilizației Perioadă

1 Civilizația sumeriană antică 4100 î.Hr. - 1750 î.Hr.

2 Civilizația Peru La Caral-Supe 3500 î.Hr. - 1800 î.Hr.

3 Civilizația egipteană antică 3150 î.Hr. - 30 î.Hr.

4 Civilizația din Valea Indusului 3300 î.Hr. - 1300 î.Hr.

5 Civilizația chineză antică Xia 2070 î.Hr. - 1600 î.Hr.

6 Civilizația israeliană antică 1500 î.Hr. - 63 î.Hr.

7 Civilizația mesoamericană antică a olmecilor 1200 î.Hr. - 400 î.Hr.

8 Civilizația greacă antică 800 î.Hr. - 323 î.Hr.

9 Civilizația romană antică 753 î.Hr. - 476 d.Hr.

10 Civilizația mayașă 250 d.Hr. - 1697 d.Hr.

$$$

 LIMBI PE CALE DE DISPARIȚIE

5 limbi majore care se confruntă cu dispariția

Limbile joacă un rol crucial în definirea identității sociale și colective. Atunci când o limbă se pierde, pierdem și accesul la istoria, cultura și cunoștințele vorbitorilor săi. Din acest motiv, istoricii, lingviștii și specialiștii în științe sociale trag un semnal de alarmă cu privire la numărul mare de limbi care se confruntă cu dispariția.

Astăzi, există peste 7000 de limbi vorbite pe tot globul. Globalizarea rapidă și interdicțiile lingvistice au făcut ca aproape 40% din limbile vii ale lumii să fie clasificate drept „pe cale de dispariție” în diferite grade. Dacă tendințele actuale nu sunt încetinite sau inversate, lingviștii prevăd că până la 90% din limbile lumii ar putea dispărea în următorul secol.

Mai jos sunt limbile despre care s-ar putea să fiți surprinși să aflați că sunt pe cale de dispariție și riscă să dispară.

Belarusă

Vedere panoramică a centrului istoric al orașului Minsk. Belarus. Apus de soare.

Vedere panoramică a centrului istoric din Minsk, Belarus

Limba bielorusă, alături de rusă, este limba cooficială a Belarusului. Majoritatea cetățenilor bieloruși o consideră limba lor maternă, ceea ce face ca statutul său de limbă vulnerabilă să fie destul de neobișnuit.

Belarus a făcut parte din Uniunea Sovietică până la dizolvarea acesteia în 1991. Deși Iosif Stalin nu a implementat o interdicție explicită a limbii belaruse, el a promovat adoptarea limbii ruse în instituțiile oficiale și școlile din întreaga URSS . Cunoașterea limbii ruse era văzută ca un simbol al loialității cetățenilor față de Uniunea Sovietică, iar utilizarea limbii belaruse a scăzut în consecință.

Deoarece cele două limbi sunt similare din punct de vedere structural și gramatical, tranziția la limba rusă a fost relativ ușoară. După independență, majoritatea populației a fost reticentă în a reveni la limba belarusă. Statutul Rusiei de superputere globală și alianța politică a Belarusului cu Rusia au contribuit la menținerea dominației Rusiei. Astăzi, limba rusă servește în principal funcții oficiale, juridice, politice și educaționale, în timp ce limba belarusă este folosită în principal pentru tradiții culturale și folclorice, mai ales de către comunitățile rurale și grupurile de opoziție.

Hawaiiană

Insula Hawaii este singurul stat american cu două limbi oficiale: engleza și hawaiana. Limba hawaiană a început să aibă de suferit la scurt timp după sfârșitul secolului al XVIII-lea, bolile aduse de coloniștii britanici ucigând sute de mii de hawaiieni în secolul următor. Conform unor estimări, populația s-a redus cu aproape 80%. Limba hawaiană a suferit un alt regres major după capturarea insulei Hawaii de către forțele americane în 1896. Guvernul american a impus o interdicție privind instruirea și utilizarea limbii în școli, iar engleza a devenit limba principală în spațiile publice. 90 de ani mai târziu, guvernul a anulat interdicția în 1986, dar răul fusese deja făcut.

Astăzi, cu aproximativ 2000 de vorbitori nativi rămași, limba este considerată a fi în pericol critic de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ( UNESCO ). Activiștii locali, însă, au condus mișcări de reînviere a limbii, dând speranța că limba va cunoaște o renaștere pentru a evita dispariția.

Navajo

În 1868, guvernul SUA a semnat un tratat cu Națiunea Navajo, cea mai mare rezervație amerindiană din Statele Unite. Tratatul impunea educația obligatorie pentru toți copiii. Copiii amerindieni erau trimiși în internate, unde erau învățați exclusiv în limba engleză și pedepsiți dacă vorbeau limba navajo.

Astăzi, limba navajo se numără printre cele mai utilizate limbi indigene din America de Nord. Peste 120.000 de oameni vorbesc limba navajo, iar limba este considerată vulnerabilă datorită faptului că generațiile mai tinere sunt mult mai predispuse să învețe și să vorbească engleza decât limba navajo.

Irlandeza

Irlandeza este o limbă celtică care a fost limba principală a poporului irlandez până la mijlocul anilor 1800. Pe măsură ce Imperiul Britanic și-a consolidat dominația asupra Irlandei, engleza a înlocuit treptat limba irlandeză ca limbă dominantă a țării.

Foametea irlandeză de cartofi din 1845 a dat o lovitură grea Irlandei, ucigând aproape 15% din populație. În mijlocul foametei pe scară largă, limba irlandeză a fost asociată cu sărăcia și nenorocirea. Cei care puteau învățau adesea engleza și se mutau în orașe unde engleza era mai vorbită.

Astăzi, irlandeza este prima limbă oficială a Irlandei, dar UNESCO o consideră „în mod clar pe cale de dispariție”, iar estimările privind numărul vorbitorilor fluenți variază între 20.000 și 40.000 în întreaga lume.

Basca

Limba bască este vorbită de locuitorii regiunii basce din Spania . Se distinge prin faptul că este singura limbă europeană care nu pare să aibă o origine comună cu alte limbi. Astfel de limbi sunt denumite „lingvistice izolate”, iar lipsa unei origini lingvistice clare indică faptul că basca ar putea fi cea mai veche limbă din Europa .

Limba a persistat încă din epoca preistorică, până când a fost suprimată sever de dictatorul militar al Spaniei, generalul Francisco Franco. Franco a încercat să elimine toate limbile, cu excepția spaniolei, în timpul domniei sale, din 1935 până în 1975. Vorbitorii de bască au fost supuși unor persecuții politice dure, fie că vorbeau în privat, fie în public. Deoarece părinții se temeau să transmită limba copiilor lor, aceasta este considerată acum vulnerabilă, cu aproximativ 660.000 de vorbitori fluenți.

Pierderea unor limbi longevive și odinioară vorbite pe scară largă arată că nicio limbă nu este complet ferită de dispariție în timp. Deși poate părea practic ca mai mulți oameni să comunice folosind o limbă comună, această perspectivă este mioapă. Ignoră bogata varietate de moduri în care interpretăm lumea prin diferite limbi.

$$$

 CIVILIZAȚIILE AFRICANE ANTICE

Istoria oamenilor moderni a început în Africa, care găzduiește, de asemenea, mai multe civilizații antice remarcabile. Unele dintre aceste civilizații au existat cu mii de ani în urmă, în timp ce altele au prosperat mai recent. Ele au construit structuri incredibile care au fost minuni ale lumii antice, multe dintre ele existând și astăzi. Prosperitatea civilizațiilor antice din Africa a depins în mare măsură de comerț și de schimbul de cunoștințe. În cele din urmă, aceste civilizații au ajuns la sfârșit, dar au lăsat o moștenire durabilă asupra oamenilor pe care i-au condus odinioară. Iată opt dintre cele mai mari civilizații antice din Africa.

Egipt

Egiptul Antic este, probabil, cea mai cunoscută dintre civilizațiile antice ale Africii, începând în jurul anului 3400 î.Hr. Inițial, existau două regate separate: Egiptul de Sus, situat în ceea ce este acum centrul și sudul Egiptului, de-a lungul fluviului Nil, și Egiptul de Jos, situat în principal în regiunea Deltei Nilului din nordul Egiptului de astăzi. În anul 3100 î.Hr., regele Menes al Egiptului de Sus a cucerit Egiptul de Jos, unind cu succes cele două regate. În perioada Regatului Vechi (circa 2686 - 2181 î.Hr.), egiptenii au construit piramidele pentru care civilizația este cea mai faimoasă, inclusiv Marea Piramidă, care este una dintre Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice .

Regatul Kush

Regatul Kush a prosperat între aproximativ 1069 î.Hr. și 350 d.Hr., controlând un vast teritoriu de-a lungul râului Nil, în nordul Sudanului de astăzi. A servit ca centru economic, angajându-se în comerțul profitabil cu fildeș, tămâie, fier și aur. Regatul a fost atât un partener comercial, cât și un rival al Egiptului antic din nord. În special, în secolul al VIII-lea î.Hr., kușiții au cucerit Egiptul și au stabilit a XXV-a dinastie egipteană, care a condus Egiptul timp de peste un secol. Zona din apropierea anticei capitale kușite, Meroe, găzduiește acum ruinele a peste 200 de piramide, depășind numărul găsit în tot Egiptul.

Punt

Nu există un consens definitiv cu privire la amplasarea anticului Punt, dar majoritatea cercetătorilor cred că acesta era situat în Africa de Est , posibil de-a lungul coastei Mării Roșii sau în nord-vestul Somaliei, Djibouti și Eritreea de astăzi. Se crede că regatul a fost înființat în jurul anului 2500 î.Hr. O mare parte din ceea ce știm despre anticul Punt provine din surse egiptene antice, care sugerează că regatul era bogat în resurse precum abanos, aur, smirnă și animale exotice, cum ar fi maimuțele și leoparzii. Egiptul a fost un partener comercial important al Puntului, iar Punt a avut o influență culturală și religioasă semnificativă asupra Egiptului antic. De fapt, vechii egipteni credeau că Punt era locul lor de origine, numindu-l „Țara Zeilor”.

Cartagina

Cartagina a apărut ca oraș-stat în ceea ce este acum Tunisia în jurul secolului al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. A fost fondată de coloniștii fenicieni care au migrat în zonă din anticul Liban . De-a lungul timpului, Cartagina s-a dezvoltat într-un vast imperiu maritim, controlând porțiuni mari din coasta Africii de Nord , sudul Peninsulei Iberice și numeroase insule mediteraneene, inclusiv Corsica , Sardinia și Sicilia . La apogeul său, Cartagina avea o populație de aproape jumătate de milion de locuitori. Până la mijlocul secolului al III-lea î.Hr., Imperiul Cartaginan a intrat în conflict cu o altă mare putere antică, Imperiul Roman, ceea ce a dus la Războaiele Punice. Aceste războaie s-au încheiat în 146 î.Hr.

Aksum

Regatul Aksum a existat aproximativ din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul al X-lea d.Hr., în ceea ce este acum Eritreea și Etiopia . Se crede că este locul de odihnă al Arcei Legământului biblice și patria Reginei din Saba. Până în secolele al II-lea și al III-lea d.Hr., Aksum devenise o putere comercială, servind ca o legătură vitală pentru comerțul dintre Europa antică și Orientul Îndepărtat . Cele mai importante mărfuri ale sale includeau aurul și fildeșul. Aksum a fost unul dintre primele imperii care au adoptat creștinismul. Cu toate acestea, până în secolele al VII-lea sau al VIII-lea d.Hr., imperiul a început să decline, deși moștenirea sa religioasă continuă și astăzi prin Biserica Ortodoxă Etiopienă.

Imperiul Mali

Imperiul Mali a apărut în secolul al XIII-lea d.Hr. și a durat până în secolul al XVI-lea d.Hr. Succesul său s-a datorat în mare parte vastelor zăcăminte de aur situate pe teritoriul său, care se întindeau pe o mare parte din Africa de Vest, de la Oceanul Atlantic până la granița dintre Mali și Nigerul de astăzi. La un moment dat, se credea că Imperiul Mali producea două treimi din rezerva totală de aur a lumii. Cel mai renumit conducător al imperiului, Mansa Musa, care a domnit la începutul secolului al XIV-lea, era atât de bogat încât bogățiile sale sunt aproape de neimaginat după standardele de astăzi. Sub Imperiul Mali, orașul Timbuktu, acum în Mali-ul de astăzi, a devenit un centru important de învățământ în lumea islamică.

Imperiul Songhai

Imperiul Songhai a fost format în secolul al XV-lea. Acesta includea unele dintre teritoriile aflate anterior sub controlul Imperiului Mali . De fapt, Imperiul Songhai a înlocuit în mare măsură Imperiul Mali ca putere proeminentă în regiune. La apogeul său, Imperiul Songhai era mai mare decât întreaga Europă de Vest. Și-a datorat succesul politicilor comerciale viguroase și unui sistem birocratic sofisticat de guvernare. La fel ca Imperiul Mali, Imperiul Songhai a controlat și Timbuktu la un moment dat, deschizând numeroase școli islamice în oraș. Capitala Songhai, Gao, se lăuda cândva cu o populație de 100.000 de locuitori.

Zimbabwe

Zimbabwe se referă la un oraș antic situat în ceea ce este acum țara Zimbabwe, care este numit după acest oraș istoric. Adesea numit Marele Zimbabwe, orașul este caracterizat de zidurile sale impresionante de piatră și diverse alte structuri din piatră. Numele „Zimbabwe” provine din limba poporului indigen Shona, care înseamnă „case de piatră”.

Orașul datează din secolul al X-lea și, între secolele al XIII-lea și al XV-lea, a servit drept centru al unui vast imperiu care controla o porțiune semnificativă din Botswana , Zimbabwe și Mozambic de astăzi . Acest imperiu avea o economie bazată pe creșterea animalelor, cultivarea culturilor agricole și comerțul cu aur de-a lungul coastei Oceanului Indian .

Din motive care rămân neclare, Marele Zimbabwe a fost abandonat în secolul al XV-lea. În perioada de vârf, orașul găzduia aproximativ 20.000 de locuitori.

$$$

 Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și Ocrotitor al României,

 Se așază ca o țesătură lungă și luminoasă în istoria mântuirii, căci el, fiu al pescarului Iona din Betsaida Galileii, cetate mică și neînsemnată la început, dar slăvită mai apoi prin el, prin Petru și Filip, a părăsit de tânăr tulburările lumii, a ales să rămână în feciorie și, dorind să se ridice cu mintea la înțelegeri mai înalte, a plecat la Iordan, s-a făcut ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, a primit de la el cuvintele pocăinței și, când Înaintemergătorul a arătat spre Iisus și a rostit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat, a petrecut o zi întreagă cu El, a văzut unde locuiește, I-a simțit blândețea și puterea, L-a recunoscut drept Mesia cel vestit de proroci și, nevoind să păstreze comoara doar pentru sine, s-a dus la fratele său Simon, i-a spus nu „am aflat un mesia”, ci „am aflat pe Mesia, Care se tâlcuiește Hristos”, l-a adus la Domnul, care i-a schimbat numele în Chifa, adică Petru, iar după întemnițarea lui Ioan, când Hristos i-a găsit pe cei doi frați pe malul Mării Galileii cârpindu-și mrejele, le-a spus doar atât: „Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni”, iar ei, având în minte mărturia Botezătorului și minunile deja văzute, au lăsat îndată mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii și, fără întârziere, L-au urmat.

Din acea clipă, Andrei a devenit ucenic nedespărțit, a văzut cu ochii lui cum Hristos deschide ochii orbilor, ridică șchiopii, curăță leproșii, izgonește demonii cu un singur cuvânt, potolește furtunile, umblă pe mare ca pe uscat, satură mulțimea în pustie cu numai cinci pâini și doi pești și adună douăsprezece coșuri de fărâmituri, înviază pe Lazăr și pe alți morți, iar din felul stăpânitor în care Domnul lucra minuni, nu ca prorocii de demult, care se rugau și cereau, ci poruncind: „Ție îți zic, scoală-te”, a înțeles că Învățătorul său nu era doar un om drept, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu; a îndrăznit să mijlocească la El pentru oameni, ca atunci când L-a înștiințat că sunt doar cinci pâini pentru mii de suflete, a fost ales împreună cu ceilalți apostoli să vadă patima, răstignirea, moartea, învierea și înălțarea Sa, iar după Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt, când apostolii au tras la sorți pământul propovăduirii, lui Andrei i-a căzut o parte foarte întinsă: toată Bitinia, de la Scutari până la Nicomidia și Niceea, țărmurile răsăritene ale Mării Negre, cu Calcedon, Amisos, Trapezunt, Lazichia, Neocezareea și Amastrida, apoi Bizanțul, Tracia de la Constantinopol până la Kavala, Tesalonicul, Tesalia și Elada până la Ahaia și Paleopatras, precum și neamurile dintre Tracia și Macedonia până la marele râu Istru, adică Dunărea de astăzi, toate aceste ținuturi devenind ogorul în care avea să semene sămânța cuvântului lui Dumnezeu, fără să se teamă de lungimea drumurilor, de barbaria popoarelor, de cruzimea tiranilor sau de închinarea la idoli, căci în mintea lui răsuna porunca Domnului: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor, să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide”.

În Amison, în Trapezunt și Lazichia, a găsit oameni amestecați în rătăcire iudaică și elinească, dar ospitalieri cu străinii, a găzduit la un iudeu, a intrat în sinagogă, a vorbit din Legea lui Moise și din proroci, arătând că Hristos este Cel vestit de ei, a dovedit prin cuvânt și minuni adevărul Evangheliei, a botezat iudei deveniți creștini, robi ai lui Hristos în loc de robi ai pierzării, a tămăduit bolnavi fără plată, a ridicat biserici și a hirotonit preoți; în Niceea a sfărâmat capiști ale Afroditelor și Artemidelor, a izgonit balauri și fiare mari cu toiagul de fier în vârful căruia era înfiptă crucea, a vindecat muți și paralizați, iar pe cei ce nu au crezut i-a lăsat să cadă în lucrarea duhurilor rele, ca să vadă cât de amară este îndepărtarea de adevăr, apoi i-a scos și pe aceia din robia întunericului, luminându-le sufletele cu credința în Dumnezeu; în Nicomidia, Calcedon și în toată Propontida a lucrat la fel, biruind prin „nebunia” propovăduirii simbria înțelepților elini, iar în cetatea Sinopi, unde se povestește că a venit și Sfântul Petru să-l vadă, a eliberat prin rugăciune din temniță pe Apostolul Matia, împreună cu ceilalți legați, a îndurat acolo bătăi, târâre prin țarină, mușcături de oameni deveniți ca fiare, pietre și lovituri, fiind socotit mort și aruncat la gunoi, dar Hristos i s-a arătat noaptea, i-a vindecat în întregime trupul și chiar degetul sfâșiat, iar dimineața Andrei a intrat în cetate întreg, fără semn de rană, încât sinopenii, văzându-i răbdarea mai presus de om și puterea minunilor, au căzut la picioarele lui, s-au pocăit, s-au botezat și au primit din mâinile lui preoți hirotoniți dintre cei mai iscusiți în credință; tot acolo, prin rugăciune, a înviat fiul unei văduve, ucis de un dușman, și l-a dat mamei sale, întărind astfel credința întregii cetăți.

Apoi a străbătut Neocezareea și Samosata, unde a rușinat prin simplitatea Evangheliei filosofia deșartă a ritorilor, a mers la Ierusalim pentru a se întâlni cu ceilalți apostoli și pentru a lua parte la hotărârile sobornicești despre păzirea Paștelui, a fost împreună cu Petru, Pavel și Ioan, apoi a pornit iarăși spre răsărit, în țara Alanilor, în Avazgi și Sevastopol, a ajuns la Zakhia și la Vospor, unde a găsit popor supus și bun primitor, a predicat Hersonenilor, pe care i-a prins ca pe niște pești cuvântători în năvodul lui Hristos, și, după pronia lui Dumnezeu, a urcat în părțile de dinăuntru ale Rusiei, până la râul Nipru, a poposit peste noapte pe munții Kievului și le-a spus ucenicilor: „Vedeți acești munți? Credeți-mă că peste aceștia va străluci darul lui Dumnezeu, se va face aici cetate mare și multe biserici se vor ridica lui Dumnezeu și cu Sfântul Botez se va lumina tot pământul Rusiei”, apoi a binecuvântat locul, a înfipt o cruce și a mers încă până spre Novgorod, revenind pe mare la Sinopi, unde a întărit pe cei deja botezați și a hirotonit episcop pe Sfântul Filolog.

Din Sinopi a venit la Bizanț, care era atunci mult mai mic decât va fi mai târziu, a luminat cu botezul credinței poporul de acolo, a ridicat o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, așezând-o acoperământ al dreptei credințe, a hirotonit episcop pe Sfântul Stahie, apoi a mers în Iraclia Traciei, în cetățile și satele din împrejur, prin toată Tracia, Macedonia și Tesalia, de la Tesalonic până la Farsala, și în Elada, iar în cele din urmă a coborât în Peloponez, în cetatea Paleopatras, unde avea să-și pecetluiască viața prin cruce; acolo a intrat ca străin în casa lui Sosie, un om bolnav de multă vreme, pe care, doar atingându-l cu mâna, l-a ridicat de pe pat, sănătos; a tămăduit apoi un rob al soției antipatului Egheat, Maximila, care zăcea aruncat la gunoi, topit de boală, poruncindu-i în numele lui Iisus Hristos să se ridice, și acela, sculându-se pe loc, a mărturisit stăpânei sale ce i s-a întâmplat; mai târziu, când Maximila însăși a căzut într-o boală grea, pe care nici doctorii și nici bogăția nu o puteau lecui, l-a chemat pe apostol, a căzut la picioarele lui, iar el, punându-și mâna asupra ei, a vindecat-o îndată, refuzând cuvântul lui Hristos orice răsplată: „În dar ați luat, în dar să dați”.

Umblând prin cetate, a tămăduit un slăbănog uitat în cerdac, a deschis ochii orbilor, a curățit un lepros botezându-l în mare, pe care apoi l-a câștigat drept însoțitor și propovăduitor, iar prin cuvânt și minuni a câștigat toată Ahaia pentru Hristos, încât creștinii, întăriți în credință, au dărâmat capiștile idolești, au sfărâmat idolii, au ars cărțile elinești, au adus avuțiile la picioarele apostolului, iar el i-a învățat să le împartă săracilor și să zidească biserică în care să se săvârșească Sfânta Liturghie; în această vreme, Egheat s-a dus la Roma să-și întărească funcția, lăsându-l epitrop pe fratele său Stratoclis, om învățat la Atena, cu un rob foarte înțelept, pe care l-a cuprins un diavol înfricoșător; la sfatul Maximilei, Stratoclis l-a chemat pe Andrei, care, intrând în casă, a izgonit îndată duhul rău, robul s-a făcut sănătos, iar Stratoclis și Maximila au lepădat înșelăciunea elinească, au fost botezați și au rămas aproape de apostol, primind în fiecare zi învățătura credinței.

La întoarcerea lui Egheat, când a aflat că soția lui nu mai mănâncă din cele pregătite mai înainte, nu mai aduce jertfe zeilor și este cu totul legată în gând și în inimă de un bătrân străin, s-a aprins de mânie, l-a aruncat pe Andrei în temniță, a cugetat cu ce moarte să-l omoare, iar noaptea, Stratoclis și Maximila, împreună cu alți credincioși, au venit la el, ușile s-au deschis prin rugăciunea apostolului, care i-a întărit în credință, l-a hirotonit pe Stratoclis episcop al Paleopatrelor, apoi, după plecarea lor, a închis iarăși temnița, pregătindu-se cu liniște pentru hotărârea tiranului; Egheat, văzând că femeia sa s-a despărțit cu totul de el, a foarte mâniat, a dat sentință ca Andrei să fie răstignit, crezând că astfel îl va pedepsi mai greu, dar nu știa că o moarte ca aceasta era pentru apostol bucurie și dor împlinit de a se face părtaș patimilor Învățătorului său; în dialogul de la judecată, Andrei i-a descoperit lui Egheat taina Crucii și a Jertfei, arătând cum omul cel dintâi a adus moartea prin lemnul încălcării poruncii, cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioară, a venit să înnoiască viața prin lemnul Crucii, întinzând mâinile nevinovate acolo unde Adam întinsese mâinile spre poftă, gustând fierea amară în locul plăcerii oprite, luând asupra Sa moartea noastră pentru a ne da nemurirea Sa, și cum El este Mielul care se jertfește pe altarul Crucii și se dă în fiecare zi în Sfânta Liturghie, fiind cu adevărat mâncat și băut, dar rămânând întreg și viu; Egheat, împietrit, l-a batjocorit, l-a bătut, l-a amenințat, dar Andrei i-a spus că mai mult se teme pentru chinurile veșnice ale lui Egheat decât pentru durerile sale trecătoare, că moartea drepților este cinstită, iar a păcătoșilor este cumplită, și că niciun chin vremelnic nu se compară cu bucuria veșnică pregătită celor ce rabdă pentru Hristos.

În cele din urmă, tiranul a poruncit să-l ducă la cruce, să-i lege mâinile și picioarele cu funii, ca să-i prelungească suferința, iar când Andrei a văzut crucea, a grăit către ea ca unei persoane vii, numind-o „Cruce sfințită cu Trupul lui Hristos”, „prietenă veche, mult dorită și căutată”, rugând-o să-l primească, să-l ia din mijlocul poporului și să-l ducă la Învățătorul lui; înălțat pe cruce, a rămas atârnat două zile, vreme în care nu a încetat să învețe poporul, să-i întărească pentru răbdare și să le spună că muncile vremelnice sunt ca fumul pe lângă răsplătirea bunătăților ce vor să fie, iar poporul, văzând nedreptatea pătimirii lui, a alergat la Egheat cerând coborârea lui; tiranul, temându-se de mulțime, s-a dus cu ei la locul răstignirii, dar Andrei, văzându-l, i-a spus că nu vrea să fie coborât, că vede pe Împăratul său, se bucură în prezența Lui și se roagă pentru sufletul pierdut al lui Egheat; când ostașii au încercat să-l dezlege, mâinile le-au amorțit, iar Sfântul, ridicându-și glasul, L-a rugat pe Hristos să primească sufletul lui și să nu îngăduie să fie desfăcut de cruce înainte de a-și încheia alergarea, și atunci o lumină mare din cer l-a acoperit, strălucind ca fulgerul, încât ochii oamenilor nu o puteau privi, și, după ce lumina s-a depărtat, sufletul lui Andrei, ucenicul și prietenul cel întâi chemat, a plecat la Domnul, iar trupul său, coborât de Stratoclis și Maximila, uns cu miruri și așezat în loc cu cinste, a rămas în Paleopatras mulți ani, făcând neîncetat minuni, până când împăratul Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, a trimis pe Sfântul Artemie să aducă la Constantinopol moaștele lui Andrei, ale lui Luca și ale lui Timotei, pe care, cu mare evlavie, le-a așezat în Biserica Sfinților Apostoli, spre închinarea întregii lumi creștine, iar mai târziu, când cetatea a fost prădată, ele s-au împărțit credincioșilor, în timp ce însăși persoana lui Andrei a rămas vie în rugăciunea Bisericii, ca apostol, mucenic, prieten al lui Hristos, vânător de oameni și ocrotitor al popoarelor pe care le-a luminat, între care și al României, care, prin pământurile Sciției și ale Dobrogei, poartă în adâncul istoriei sale pecetea propovăduirii sale și îndrăzneala rugăciunilor lui înaintea tronului lui Dumnezeu.

$$$

 Marie de France – Vocea care a supraviețuit opt secole de tăcere

În secolul al XII-lea, într-o vreme în care femeile nu puteau nici măcar să dețină proprietăți, ea a scris basme despre femei care aveau putere și alegeri, cu multe secole înaintea Fraților Grimm, iar apoi istoria aproape a șters-o complet; nu îi cunoaștem numele adevărat, nu știm cu exactitate unde s-a născut sau când a murit, nu știm dacă a fost nobilă sau comună, căsătorită sau singură, bogată sau săracă, însă știm că undeva în jurul anului 1160, în Anglia, o femeie s-a așezat și a scris ceva cu totul extraordinar: povești în care femeile aveau inițiativă, în care dorințele lor contau, în care alegerile lor le schimbau destinul; ea și-a semnat lucrarea pur și simplu „Marie de France” – Marie din Franța, iar acest lucru este tot ce ne-a lăsat istoria, un prenume și o vagă indicație geografică, însă poveștile ei au supraviețuit și au schimbat arta narațiunii pentru totdeauna.

Europa medievală a secolului al XII-lea nu era un loc îngăduitor pentru femeile care doreau să scrie, deoarece majoritatea nu știau să citească, alfabetizarea aparținând în principal clerului și nobililor de sex masculin, iar femeile care puteau citi erau rare, cele care puteau scrie erau și mai rare, iar cele care scriau opere originale și aveau șansa ca acestea să fie păstrate aproape că nu existau; puținele voci feminine care au supraviețuit din acea epocă erau în principal texte religioase, redactate de călugărițe, rugăciuni, vieți de sfinți și lucrări devoționale, subiecte sigure, aprobate de biserică.

Marie de France, în schimb, a scris despre iubire, dorință, trădare, magie și despre femei care refuzau să-și accepte destinul, folosind limba anglo-normandă, limba curților engleze după cucerirea normandă, adresându-se unui public educat, probabil nobil, și compunând lais – poeme narative scurte care îmbinau folclorul celtic cu romantismul curtenesc, însă nu erau povești de dragoste simple.

În „Lanval”, de pildă, un cavaler respins de curtea regelui Arthur întâlnește o femeie zână care îi oferă iubire, bogăție și fericire cu condiția să nu dezvăluie niciodată existența ei; el acceptă, dar când regina Guinevere îl abordează și el o refuză, ea îl acuză că preferă bărbații, iar Lanval, apărându-se, încalcă promisiunea și vorbește despre iubita lui fermecată, care dispare, iar el este judecat, însă la final femeia zână apare, îl salvează, îi dovedește nevinovăția și îl ia cu ea în tărâmul ei magic, ceea ce reprezenta o răsturnare radicală pentru secolul al XII-lea, deoarece o femeie îl salva pe un bărbat, avea putere, inițiativă și un destin ales prin propria voință.

În „Yonec”, o femeie tânără, prizonieră într-o căsătorie fără iubire și închisă într-un turn de către soțul ei gelos și bătrân, tânjește după iubire, iar un cavaler fermecat, transformat în șoim, apare și devine iubitul ei, dar soțul află, îl ucide, iar femeia, îndurerată, urmărește urmele de sânge până în regatul lui, născând un fiu care, ani mai târziu, își răzbună tatăl; aici, dorința femeii, suferința ei și acțiunea ei conștientă erau elemente neobișnuite într-o epocă în care femeile erau privite doar ca proprietate.

În „Eliduc”, un cavaler prins între iubirea pentru soția sa și pentru o prințesă este adus în mijlocul adevărului de cele două femei, care, în loc să se lupte pentru el, aleg drumuri spirituale distincte, soția retrăgându-se într-o mănăstire pentru a-l lăsa liber să se căsătorească, iar prințesa făcând același lucru ulterior, povestea sfârșindu-se cu pace pentru toate cele trei personaje, situație în care femeile își hotărau singure destinul și își modelau viitorul prin alegeri conștiente.

Marie de France a creat elemente de basm cu secole înainte ca acestea să fie recunoscute ca atare, introducând transformări magice, iubiți supranaturali, obiecte fermecate, încercări morale, lecții despre loialitate și onoare, dar și complexitate psihologică, deoarece personajele ei erau ambigue moral, iubirea era atât transcendentă, cât și periculoasă, loialitatea putea duce la tragedie, iar alegerile corecte nu garantau fericirea.

Ea a scris despre viețile interioare ale oamenilor, în special ale femeilor, într-o epocă în care documentele oficiale, textele bisericești, actele juridice și cronicile istorice le tratau ca pe simple bunuri, ca pe probleme de rezolvat sau ca pe note de subsol la poveștile bărbaților; totuși, femeile lui Marie gândeau, simțeau, doreau, sufereau și alegeau.

Iar opera ei a supraviețuit, fapt cu adevărat extraordinar, deoarece manuscrisele medievale erau fragile, ușor de pierdut sau distrus, lucrări ale autorilor bărbați dispăreau constant, iar pentru o femeie care scrisese ficțiune seculară despre iubire și magie să fi trecut prin opt secole fără să fie pierdută este aproape miraculos, sugerând că lucrarea ei a fost apreciată suficient de mult încât să fie copiată, păstrată și transmisă prin generații întregi.

Apoi, Marie a dispărut din istoria literară, rămânând notată sporadic de cercetători, dar nefiind citită sau studiată intens, Frații Grimm și-au publicat basmele în secolul al XIX-lea fără să știe despre ea, Perrault și-a scris colecțiile în secolul al XVII-lea, probabil ignorându-i existența, iar invenția basmului literar a fost atribuită autorilor bărbați, cu secole după ce Marie îl crease deja.

Abia în secolul XX studiile academice au redescoperit-o, identificând-o drept una dintre primele autoare cu nume din literatura europeană medievală, pionieră a basmului și martoră a faptului că femeile au scris întotdeauna povești cu protagoniste care au agenție, chiar dacă istoria a încercat să le reducă la tăcere; astăzi, lais-urile ei sunt predate în universități, cercetătorii îi urmăresc influența, iar gânditorii feministi o revendică drept dovadă că vocile femeilor au existat întotdeauna, chiar și sub amenințarea uitării.

Ceea ce este cutremurător în povestea ei este faptul că am fost la un pas să o pierdem complet; dacă manuscrisele ar fi fost distruse, dacă istoricii nu le-ar fi păstrat, dacă feministele secolului XX nu ar fi cerut recunoașterea vocilor feminine, Marie de France ar fi dispărut cu desăvârșire, iar lumea ar fi crezut că basmul a început cu Perrault, cu Grimm, cu autori bărbați, fără să știe că, cu opt sute de ani înainte, o femeie a scris povești în care femeile aveau putere, făceau alegeri și își modelau destinul.

Câte alte Marie au existat, ale căror voci nu au supraviețuit; câte femei au scris poezii, cântece, povești care s-au pierdut; câte au fost șterse pur și simplu; Marie de France este una dintre puținele norocoase, opera ei a supraviețuit, a lăsat douăsprezece lais, o colecție de fabule și un poem religios lung, insuficient pentru standardele moderne, dar extraordinar pentru o femeie medievală; și a lăsat un nume – sau măcar un nume ales – suficient pentru ca, opt secole mai târziu, să-i putem citi cuvintele.

Adevărata poveste de basm nu constă în magie, ci în supraviețuirea unei voci feminine peste opt secole de tăcere, într-o lume care ar fi preferat ca ea să fie uitată, iar faptul că încă îi putem citi versurile reprezintă cea mai mare vrajă dintre toate.

Morala

O singură voce, oricât de fragilă ar fi, poate străbate secole întregi dacă spune adevăruri despre libertate, dorință și demnitate, iar supraviețuirea operei lui Marie de France dovedește că poveștile scrise de femei nu pot fi reduse la tăcere pe termen lung, pentru că ele poartă în ele forța de a sfida uitarea.

#MarieDeFrance #PionierăA Basmului #LiteraturăMedievală #FemeiCareScriu #IstorieRecuperată #VoceaCareRezistă

$$$

 Scrisoarea Sf. Andrei catre romani !

POPOR ROMÂN,

Îţi scriu cu drag. Scriu pentru fiii mei, pe care i-am născut prin Evanghelie. Scriu ca un tată fiilor săi, cărora le-am lăsat toată moștenirea! Cu ochii umezi, îmi amintesc cum am pășit în pământul vostru. Da, la Tomis m-a lăsat corabia, parcă era ieri… În port, învălmășeală, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Eram doar un bătrân străin și zdrențuit. „Doamne, de ce m-ai adus aici? Eu nu cunosc pe nimeni în aceste ținuturi! De unde să încep, cui să vestesc că Tu ai înviat? Mă simt în mijlocul lupilor, Doamne! Tu știi sunt bătrân și bolnav…”. În momentul descumpănirii, pe malul mării… am plâns…!

Cu toiagul în mână și desaga în spate am început să cutreier țara necunoscută. Atunci am descoperit frumusețile pământului dintre Dunăre și mare: păduri nesfârșite, munți și râuri, câmpii mănoase și lunci roditoare. Am găsit pârâiașul și peștera în care, după cum știți, am locuit la voi! Rugăciune după rugăciune, lacrimă după lacrimă, am început să zidesc Biserica Neamului Românesc! Să știți că nu mi-a fost ușor! A trebuit mai întâi să învăț limba și obiceiurile. Atunci, am văzut că acest popor are o inimă bună și un suflet mare. Niciodată, nimeni nu mi-a închis ușa – în realitate, nu mie, ci lui Hristos pe care L-am vestit în pământul vostru! De la zi la zi, poporul lui Dumnezeu a început să crească. Peștera devenea neîncăpătoare, iar eu nu mai făceam față noilor frați! Atunci am hirotonit primii episcopi și preoți, bărbați din neamul vostru. Atunci am știut că aici o să se nască un popor de sfinți.

Am plâns din nou, când a trebuit să mă despart cu trupul de voi! Hristos avea nevoie de mine în alte locuri. „Doamne, sunt bătrân, de acum mă pregătesc să vin la Tine! Lăsă-mă să îmi trăiesc ultimele clipe cu poporul acesta pe care îl iubesc și care mă iubește…”, am insistat, dar Domnul avea alte planuri cu mine.

Din nou, la Tomis mă aștepta corabia. Frații au umplut portul. „Doamne, minunat ești Tu! Când am venit eram singur, iar acum suntem o adevărată Biserică!”. Am pășit în corabie dar, de fapt, nu m-am despărțit niciodată de voi. Gândul și rugăciunea la voi mi-au fost. Mă simt tată și apostol al neamului vostru! Orice tată are bucurii și tristeți de la fiii săi.

Bucurii au fost multe, de fapt, cele mai multe! Când am văzut că nu v-ați lepădat credința în fața popoarelor migratoare, care au fost cu sutele, că nu v-ați pierdut în marea islamică, mare care v-a înconjurat timp 400 de ani, că ați păzit întreaga Europă, că ați ținut credința așa cum eu v-am lăsat-o, curată și sinceră, deși au fost mulți care au vrut să o fure, că ați avut domnitori sfinți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Miron Barnovschi și Constantin Brâncoveanu, m-am bucurat că eu am fost ales să fiu apostolul vostru!

Când am văzut că sămânța semănată de mine, la bătrânețe și cu multe lacrimi, rodește, a înflorit în mine nădejdea că neamul meu românesc o să se mântuiască! Sămânța udată de mine în pământul românesc a rodit și a umplut raiul cu sfinți, deloc puțini: Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, Sfinții nemțeni…

Cimitirele voastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile voastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile voastre, casele voastre sunt înconjurate de sfințenie. De la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile voastre sfinte… Din plămada voastră s-au născut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Eliade, Iorga, Grigorescu și Tătărăscu…

Sunt nume la care sufletul vostru tresaltă! Și al meu tresaltă! Pentru că au răsărit din osteneală, din muncă și prin lacrimi! După cum bine știți, au fost și întristări… dar, nu vi le mai amintesc, că să nu stric inima voastră!

De fapt… de ce v-am scris… e să vă previn că vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă!

Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea! Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite.

Al vostru, Părinte întru Evanghelie, Andrei Apostolul!

    PACE VOUA

3$$$

 Când tăcerile încep să doară mai tare decât strigătele

Într-un sat așezat între dealuri line, unde serile miroseau mereu a lemn ars și a mere proaspăt culese, trăia Ana, o fată despre care toți spuneau că are un suflet limpede ca apa unui izvor neatins, însă tocmai această limpezime o făcea să simtă mai intens fiecare vorbă aruncată, fiecare suspin scăpat, fiecare nedreptate care îi atingea inima, iar într-o zi, după o ceartă măruntă dar dureroasă cu un prieten apropiat, o ceartă în care cuvintele grele fuseseră aruncate fără măsură, Ana s-a retras în marginea grădinii sale, încercând să-și înăbușe lacrimile care îi ardeau obrajii, moment în care un bătrân înțelept, cunoscut de toată lumea pentru felul în care păstra în privirea lui liniștea pe care alții o căutau toată viața, a intrat încet pe poarta ei și, văzând frământarea fetei, a chemat-o în casa lui, unde totul mirosea a cărți vechi, busuioc și timp oprit în loc, cerându-i cu o blândețe de neclintit să ia o farfurie de pe raft și să o lase să cadă pe podeaua de piatră, lucru pe care Ana l-a făcut cu ezitare, iar farfuria s-a spart într-un zgomot sec, răsunând ca o rană care se deschide, moment în care bătrânul i-a spus să își ceară scuze, iar Ana, cu ochii încă umezi, a rostit încet un „îmi pare rău”, însă în clipa în care bătrânul a întrebat-o dacă farfuria s-a refăcut, fata a privit lung cioburile risipite, cu marginile tăioase, cu golurile care nu mai puteau fi umplute, și a înțeles că scuzele, oricât de sincere, nu au puterea de a reface ceea ce a fost sfărâmat, iar bătrânul, văzându-i chipul cuprins de o tristețe tăcută, i-a vorbit despre greutatea invizibilă a cuvintelor, despre cum oamenii, asemenea porțelanului, pot părea rezistenți, dar în realitate poartă în ei fisuri pe care doar câteva fraze le pot adânci, uneori fără ca vorbitorul să își dea seama, explicându-i că, deși iertarea poate liniști sufletul, nu poate șterge toate urmele rămase, iar inima rănită, chiar dacă se reconstruiește, nu mai bate niciodată la fel în locul unde s-a rupt, iar Ana, auzind acestea, a simțit cum o înțelegere dureroasă, dar necesară, se așterne în ea precum un strat fin de zăpadă peste pământul tulburat, conștientizând că oamenii sunt creați din fragilitate și lumină, iar respectul pentru firea lor delicată este un dar pe care fiecare ar trebui să îl poarte cu grijă, pentru că uneori rana nu o face strigătul, ci tăcerea care urmează, distanța care se creează, și sufletul care nu mai poate fi întregit, oricâtă iertare ar fi rostită, întrucât unele răni se vindecă, dar nu se uită, iar Ana a plecat acasă cu pasul încet și gândul greu, promițându-și că nu va mai lăsa niciodată furia să prindă glas înaintea inimii sale.

Morală: O vorbă rostită într-o clipă de mânie poate sparge în altul ceva ce nu se mai poate reface, de aceea adevărata înțelepciune stă în a privi omul din fața noastră ca pe ceva fragil, unic și irepetabil, purtând în el lumi pe care le putem proteja sau distruge prin felul în care alegem să vorbim.

#FragilitateaOamenilorNuEsteDeJucat

$$$

 Lena Matthews – Povara unei mame într-o lume fără milă

Povestea Lenei Matthews își desfășoară firul ca o lungă rană deschisă, pentru că această femeie tânără, muncitoare și dedicată copiilor ei, Ellie și Jason, amândoi sub vârsta de șapte ani, trăia într-o lume în care bunătatea era adesea înfrântă de nedreptate, iar viața ei, odinioară modestă, dar plină de sens, s-a rupt în momentul în care propriul ei angajator, un om lipsit de scrupule, pe nume Carter, a decis să nu îi mai plătească salariul, împingând-o treptat spre disperare, spre nopți în care copiii ei se culcau flămânzi și spre zile în care frigiderul nu mai conținea decât câteva legume ofilite, iar din sufletul ei se desprindea o vinovăție neputincioasă, pentru că, deși făcuse întotdeauna tot ce putea, lumea se închisese peste ea ca o capcană.

În fața rafturilor încărcate de alimente ale magazinului de la colț, când foamea copiilor devenise mai tăioasă decât orice rușine, Lena a simțit cum disperarea, în tăcerea ei grea, o împinge să ia decizii la care nu ar fi recurs niciodată, astfel încât, cu gesturi tremurate, a strecurat în geantă o pâine, un borcan de unt de arahide și o conservă de fasole, nu pentru ea, ci pentru acele două suflete care o priveau în fiecare seară cu speranță, iar această clipă, deși acoperită de vinovăție, părea singura în care reușise să respire pentru o secundă, până când vocea rece a agentului de pază i-a tăiat orice urmă de scăpare.

A urmat arestul, judecata lipsită de milă și condamnarea la trei ani de închisoare, ca și cum o femeie care furase mâncare pentru copiii ei ar fi fost o amenințare la adresa lumii, iar sistemul care ar fi trebuit să o apere a zdrobit-o cu o indiferență brutală, fără să întrebe de ce nu își primise salariul, fără să se întrebe cine era cu adevărat vinovatul, fără să vadă că în spatele gestului ei se afla doar dragoste și neputință, nu violență sau lăcomie.

Anii petrecuți în celula rece au trecut peste ea ca un val de cenușă, iar Lena, scriindu-le copiilor scrisori care nu promiteau decât o speranță subțire, a simțit cum se destramă bucăți din viața lor care nu se vor mai putea întoarce vreodată, pentru că Ellie și Jason au crescut fără brațele ei, fără poveștile ei, fără mângâierea de seară pe care nicio instituție nu o poate înlocui, iar când, în sfârșit, a fost eliberată și s-a întors în fața casei unde locuiseră, a descoperit doar pereți străini și ecoul gol al unei pierderi imposibil de reparat.

Căutarea copiilor a fost lungă, plină de pași grei, întrebări și tăceri, până când, într-un final, i-a găsit în grija altor oameni, bine hrăniți, îngrijiți, însă purtând în priviri o distanță care nu exista odinioară, căci trei ani de absență nu pot trece peste un suflet de copil fără să lase urme adânci, iar Lena a înțeles că tot ce fusese odată unit s-a fisurat, nu pentru că ea nu și-ar fi dorit altfel, ci pentru că lumea a condamnat-o exact în clipa în care încerca să fie mamă.

Dar chiar în acea întâlnire, în acel moment în care își privea copiii crescuți, dar străini, Lena și-a făcut o promisiune rătăcită între durere și speranță, aceea că nu va mai îngădui nimănui să îi fure dreptul de a-i proteja, că nu va mai lăsa nedreptatea să îi răpească familia, iar această hotărâre, născută din suferință, a devenit temelia unei reconstruiri lente, aproape sfâșiate, dar necesare, pentru că dragostea, chiar rănită, nu se stinge, ci așteaptă răbdătoare să fie înțeleasă și primită din nou.

Morala

În fața nedreptății, cei mai vulnerabili sunt adesea cei care încearcă cel mai mult să facă bine, iar lumea, lipsită de compasiune, poate condamna un gest născut din iubire fără să privească dincolo de aparențe, însă inima unei mame, chiar zdrobită, nu se oprește din a lupta, iar adevărata forță nu stă în putere, ci în fidelitatea față de cei pe care îi iubești, chiar atunci când instituțiile și oamenii întorc spatele.

#LenaMatthews #PovestiDeViata #SacrificiulUneiMame #Nedreptate #LuptaPentruCopii

$$$

 Paul Walker – O lumină care a ars intens și s-a stins prea devreme

Paul Walker, născut la 12 septembrie 1973 în Glendale, California, și-a început drumul în lume ca un copil obișnuit, atras de joc, de curiozitate și de spațiile deschise ale coastei americane, iar destinul l-a purtat foarte devreme spre platourile de filmare, unde, în anii ’80, a apărut în seriale și producții modeste, fără să știe atunci că acele începuturi timide aveau să se transforme într-o carieră care îi va marca profund pe spectatorii din întreaga lume.

Drumul lui nu a explodat brusc, ci s-a construit treptat, însă anul 2001 a fost momentul care l-a așezat definitiv în cultura cinematografică modernă, pentru că prin rolul lui Brian O’Conner din The Fast and the Furious, Paul a devenit parte dintr-un univers cinematografic care avea să schimbe modul în care publicul privea filmele de acțiune, iar felul lui natural, liniștit și carismatic de a juca a făcut ca personajul său să fie nu doar credibil, ci aproape inseparabil de propria lui personalitate, ceea ce i-a permis să revină în diverse continuări ale seriei, de la 2 Fast 2 Furious până la Fast Five și Fast & Furious 6, consolidându-se ca una dintre figurile emblematice ale francizei.

Dincolo de camerele de filmat, însă, Paul Walker nu era omul care se definea prin celebritate, pentru că în esență era un pasionat al mărilor, al lumii subacvatice și al biologiei marine, domeniu în care studiase cu seriozitate și dedicare, purtând cu el o fascinație sinceră pentru natură, pe care o exprima ori de câte ori avea ocazia, fie în interviuri, fie în proiecte caritabile.

Aceeași fire calmă și umană l-a condus, în 2010, la fondarea Reach Out Worldwide (ROWW), o organizație menită să ofere ajutor rapid și eficient comunităților lovite de calamități, reflectând un aspect fundamental din personalitatea sa: dorința de a acționa, nu doar de a vorbi, de a se implica, nu doar de a privi de la distanță, de a transforma compasiunea în gesturi concrete, acolo unde era nevoie.

Destinul său s-a frânt însă pe 30 noiembrie 2013, într-o după-amiază care trebuia să fie despre generozitate, pentru că participase la un eveniment caritabil ROWW, iar mașina în care se afla ca pasager, un Porsche Carrera GT, s-a izbit violent în Santa Clarita, California, oprind brusc o viață care încă avea multe de oferit, la doar 40 de ani.

De atunci, numele lui Paul Walker a rămas în memoria lumii ca simbol al unui actor care a adus emoție într-un gen dominat de adrenalină, ca un om care nu și-a uitat niciodată valorile și care a transformat succesul în responsabilitate, nu în distanță, iar moștenirea pe care o lasă nu se regăsește doar pe ecran, ci și în inimile celor care au văzut în el o prezență autentică, caldă și implicată, o lumină care a ars intens și s-a stins, dar nu s-a pierdut.

Morala

Atunci când talentul se împletește cu bunătatea, iar succesul se transformă în grijă pentru ceilalți, chiar și o viață scurtă poate lăsa o urmă puternică, pentru că adevărata măreție nu se măsoară în ani, ci în felul în care un om reușește să însuflețească lumea prin ceea ce este, nu doar prin ceea ce face.

#PaulWalker #InMemoriam #FastAndFurious #ReachOutWorldwide #OViataPreaScurta

$$$

 Zainab Salbi – O copilărie sub dictatură transformată într-o revoluție globală pentru femei

Povestea Zainab-ei Salbi începe ca un fir de lumină într-un oraș sufocat de frică, pentru că în Bagdadul anilor ’80 copilăria ei s-a sfârșit la unsprezece ani, în clipa în care tatăl ei, pilot al Iraqi Airlines, a fost silit să devină pilotul personal al lui Saddam Hussein, un rol pe care nu îl putea refuza fără a-și semna condamnarea, iar în aceeași noapte familia întreagă a fost trasă în cercul interior al dictatorului, acolo unde privilegioasele vizite la palate, casele mari din cartierul Mansour și accesul la bunuri rare nu reprezentau libertate, ci supraveghere continuă, teroare tăcută și ascunderea fiecărui gest, pentru că în acel univers, a-l numi pe Saddam „Unchiul” nu era un act de afecțiune, ci o obligație de supraviețuire, iar mama ei îi repeta mereu că dictatorul citește privirile, motiv pentru care orice emoție trebuia îngropată în cutii închise ale minții, ca să nu devină pericol pentru întreaga familie.

Adolescența ei a fost traversată de tunetele războiului Iran–Irak, de cerul sfâșiat de rachete, de mirosul de fum și de tăcerile lungi care urmau exploziilor, iar sub toate acestea pulsa un alt război, cel psihologic, cel în care o privire greșită putea distruge vieți, astfel încât fuga ei din Irak, la vârsta de nouăsprezece ani, printr-o căsătorie aranjată cu un irakiano-american, nu a fost o alegere romantică, ci o încercare disperată de a scăpa din umbra unui dictator, iar atunci când a ajuns în America a descoperit că mariajul menit să o salveze se transforma într-o nouă formă de tiranie, iar după trei luni a fugit, rămânând fără casă, fără bani, fără posibilitatea de a se întoarce în țara măcinată de războiul din Golf, dar cu o forță interioară care o împingea înainte.

În anii de studii la George Mason University, când încerca să își recâștige echilibrul, imaginile venite din Bosnia în 1993 i-au atins ceva adânc: femei ținute în lagăre de viol, comunități distruse, tăceri dureroase ignorate de lume, iar această recunoaștere a suferinței altora, oglindă a propriilor ei traume, a făcut-o să înțeleagă că nu poate rămâne spectator, pentru că văzuse cu propriii ochi în Irak cum femeile erau cele care păstrau viața în mijlocul ruinei, cum ele hrăneau, vindecau, reconstruiau și erau totuși invizibile în povestea oficială a războiului, așa că, dintr-un apartament modest, împreună cu soțul de atunci, Amjad Atallah, a creat Women for Women International, o organizație care punea față în față femeile supraviețuitoare din Bosnia cu sponsori din America, oferindu-le sprijin financiar, pregătire profesională, educație civică și instrumente pentru independență, în logica simplă și radicală că femeile nu au nevoie de salvatori, ci de resurse.

Ceea ce a început cu treizeci de femei a devenit, sub conducerea ei de optsprezece ani, un model global care a ajutat peste 420.000 de femei în opt zone de conflict, de la Congo și Rwanda până în Afganistan și Irak, în programe de un an în care femeile învățau meserii, drepturi, sănătate, management financiar, primind lunar o sumă care le permitea să își hrănească familia în timp ce se formau, iar rezultatele măsurate independent arătau creșteri de venit de până la 242 la sută, reducerea violenței domestice, sporirea autonomiei și apariția unor comunități de solidaritate acolo unde înainte domnea doar izolarea.

Zainab nu s-a oprit la ajutorul direct; ea a schimbat discursul global, insistând că războiul nu este doar despre bărbați care luptă, ci despre femei care țin viața în picioare, că pacea fără vocea femeilor este o iluzie și că reconstruirea societăților începe cu investiția în femei, argumente pe care le-a dus în Congresul american, în studiouri TV, în TED talk-uri, în cărțile ei și în inițiative culturale și jurnalistice care au dat vizibilitate celor ignorate, iar recunoașterea primită — de la Oprah Winfrey la Hilton Humanitarian Prize, Time100 Impact Award și numeroase titluri internaționale — nu a fost decât ecoul unei vieți dedicate unei idei simple: că demnitatea poate supraviețui tiraniei, că vindecarea poate urma traumei și că puterea femeilor nu se stinge, ci așteaptă contextul pentru a renaște.

Prin Women for Women International, prin jurnalele, proiectele media, cărțile și inițiativele ei, Zainab Salbi a dovedit că transformarea începe nu cu un gest grandios, ci cu recunoașterea durerii și cu hotărârea de a nu o lăsa să definească totul, iar moștenirea ei trăiește în cele sute de mii de femei care, datorită sprijinului primit, și-au reconstruit viețile și comunitățile, arătând lumii întregi că reziliența nu este un concept abstract, ci o forță palpabilă care renaște oriunde există solidaritate, resurse și o voce care spune că femeile nu sunt victime ale războiului, ci arhitectele păcii.

Morala

Nici tirania unui dictator, nici războiul, nici exilul și nici violența domestică nu pot înăbuși pentru totdeauna puterea unei conștiințe treze, iar viața Zainab-ei Salbi arată că din cele mai întunecate spații ale fricii poate izvorî o lumină capabilă să schimbe destine colective, pentru că atunci când o singură femeie se ridică împotriva nedreptății, ea deschide drumuri pentru mii.

#ZainabSalbi #WomenForWomenInternational #PovestiDinRazboi #PutereaFemeilor #Transformare #Rezistenta #DreptateNuCaritate

$$$

 Women at War(femei in război) – Cum s-a rescris istoria militară americană prin curajul a sute de mii de femei în al Doilea Război Mondial

În dimineața de 7 decembrie 1941, când forțele japoneze au atacat Pearl Harbor, doar câteva mii de femei purtau uniforme militare americane, toate fiind parte din corpul de asistente ale Armatei sau al Marinei, singurele poziții permise atunci pentru femei, iar în acele ore de haos ele au fost primele care au lucrat prin sânge și fum pentru a salva viețile soldaților răniți, fără să știe că acest moment avea să deschidă o transformare fără precedent în istoria militară a Statelor Unite, o transformare care, până la finalul războiului, avea să aducă în uniformă aproape 350.000 de femei, schimbând pentru totdeauna percepția despre ce poate însemna serviciul militar.

Deși autoritățile americane refuzau să permită femeilor acces în roluri de luptă, temându-se de reacții publice negative, ele au fost chemate în aproape fiecare alt domeniu imaginabil, devenind piloți, tehnicieni radio, specialiști în fotografie aeriană, mecanici de avioane, reparatori de parașute, șoferi, instructori, tehnicieni de laborator, operatori de comunicații și analiști de informații, eliberând astfel bărbații pentru front și demonstrând că pot servi cu aceeași competență și curaj.

În 1942, Congresul a înființat WAAC—Women’s Army Auxiliary Corps—condus de Oveta Culp Hobby, iar interesul a fost atât de mare încât primele 35.000 de cereri au copleșit birourile de recrutare, iar în lunile următoare centrele de instruire s-au extins, evoluând până în 1943 în WAC—Women’s Army Corps—care avea să includă peste 150.000 de femei până la finalul conflictului, în timp ce Marina, deși reticentă la început, a fost obligată de realitate să creeze WAVES, o forță de peste 100.000 de femei care efectuau munca tehnică și administrativă necesară menținerii operațiunilor navale.

În paralel, Corpul de Marină și Garda de Coastă și-au format propriile unități—Women’s Reserve și SPARS—în care alte zeci de mii de femei au servit, însă poate cea mai spectaculoasă prezență a fost cea a piloților WASP, femeile care au transportat peste 12.000 de avioane militare prin Statele Unite, au testat bombardiere și avioane de vânătoare, au remorcat ținte pentru antrenamentul artileriștilor și au demonstrat un curaj care i-a făcut pe mulți piloți bărbați să recunoască faptul că ele zburau aparate pe care unii nu îndrăzneau să le atingă, iar deși erau civili și nu primeau beneficii militare, sacrificiul lor, inclusiv moartea a treizeci și opt dintre ele, a fost recunoscut abia în 1977.

Asistentele medicale au avut un rol crucial, tratând răniți sub bombardamente, fiind luate prizoniere, operând în condiții imposibile și primind peste 1.600 de decorații, în timp ce 432 dintre femeile aflate în serviciu au murit, iar 88 au fost capturate, acest sacrificiu fiind adesea ignorat după război, când multe dintre ele s-au întors acasă doar pentru a fi împinse înapoi în rolurile tradiționale.

Discriminarea a afectat profund femeile afro-americane și asiatice, căci peste 6.500 de femei de culoare și circa 200 de femei asiatice au servit într-un sistem care le segrega, le limita oportunitățile și le ținea departe de front, însă unități precum 6888th Central Postal Directory Battalion, condus de Major Charity Adams, au demonstrat o eficiență excepțională, procesând 65.000 de scrisori pe tură și restabilind legătura morală dintre soldați și familiile lor.

În lumea secretelor, peste 4.500 de femei au lucrat pentru OSS, precursorul CIA, ca analiste, codificatoare și agenți de teren, contribuind direct la operațiuni clandestine care aveau să grăbească sfârșitul războiului, în timp ce pe frontul intern aproape o jumătate de milion lucrau în fabrici de avioane, construiau nave, tancuri și muniție, transformând „Rosie the Riveter” într-un simbol al unei națiuni care descoperea, de nevoie, că femeile pot face munca grea, repetitivă și vitală a industriei de război cu o eficiență remarcabilă.

Generalul Dwight D. Eisenhower avea să recunoască direct că invazia din Normandia, operațiunea care a schimbat cursul războiului în Europa, ar fi fost imposibilă fără contribuția femeilor de pe întreg continentul american, căci ele au susținut, hrănit, construit și operat o mașinărie militară de proporții colosale.

După 1945, multe dintre aceste femei au fost trimise acasă, ignorate sau împinse spre un soi de „uitare oficială”, iar în pofida sacrificiilor lor, abia în 1948 Congresul a adoptat legea care le permitea să fie membre permanente ale armatei, deși cu restricții severe privind gradele, numărul lor și rolurile admise, însă moștenirea lor avea deja săpată o brazdă adâncă în conștiința militară americană, pentru că ele demonstraseră că curajul nu are gen, competența nu are limită, iar patriotismul nu este o chestiune de sex, ci de hotărâre și sacrificiu.

Femeile care au servit în al Doilea Război Mondial nu au primit la timp recunoașterea pe care o meritau, însă contribuția lor a deschis drumul generațiilor următoare și a schimbat modul în care lumea privește rolul femeilor în conflict, în pace și în construcția societăților moderne, pentru că prin ceea ce au făcut, ele au demonstrat nu doar că pot îndeplini sarcini rezervate cândva doar bărbaților, ci că pot redefini însăși structura unei armate și valorile unei națiuni.

Morala

Când istoria cere sacrificiu, curajul nu aparține unei singure categorii de oameni, iar femeile care au servit în al Doilea Război Mondial au arătat că puterea, priceperea și dedicarea nu sunt dictate de prejudecăți, ci de voința de a susține viața acolo unde moartea își cere tributul, iar moștenirea lor dovedește că o societate devine mai puternică atunci când recunoaște valoarea fiecărui om.

#WomenAtWar #WWIIHeroines #WAC #WAVES #WASP #RosieTheRiveter #CourageBeyondGender

$$$

 Upton Sinclair – omul care a vrut să dezvăluie lumea și, din greșeală, a schimbat-o

Upton Beall Sinclair s-a născut la 20 septembrie 1878, în Baltimore, prins între două realități incompatibile: pe de o parte, amintirea unei aristocrații sudiste apuse, pe de altă parte sărăcia aproape cronică în care trăiau părinții săi, cu un tată alcoolic și o mamă strict religioasă, iar această copilărie trăită între belșug și lipsă a sădit în el convingerea că societatea nu este dreaptă, că diferențele de clasă nu sunt doar economice, ci experiențe vii care pot frânge vieți.

Sinclair a fost un adolescent precoce, absolvind liceul devreme și intrând la City College of New York la paisprezece ani, iar pentru a se susține a început să scrie romane ieftine, glume, aventuri, povești produse pe bandă rulantă, câte opt mii de cuvinte pe zi, totul pentru a-și plăti studiile și pentru a-și ascuți condeiul. La Columbia University și-a descoperit însă ideologia de o viață—socialismul—pe care îl descria ca pe o eliberare a minții, o prăbușire a zidurilor care îi limitaseră până atunci înțelegerea lumii.

În 1904, trimis de ziarul socialist Appeal to Reason să investigheze abatoarele din Chicago, Sinclair a petrecut șapte săptămâni printre muncitori, preoți, polițiști și asistenți sociali, notând fiecare detaliu al unei industrii care transforma viața umană și animală într-o mașină de profit ce înghițea oameni fără nume, iar rezultatul a fost The Jungle, publicat în 1905–1906, povestea lui Jurgis Rudkus, imigrantul lituanian zdrobit de sistem, roman pe care Sinclair îl credea o chemare la solidaritate, la revoltă împotriva exploatării.

Dar cititorii au auzit altceva. Au văzut șobolani printre grămezi de carne, pâine otrăvită intrând în mașini de tocat, animale bolnave procesate pentru consum, muncitori transformați în grăsime atunci când cădeau în cuve de topit, podele pline de murdărie și sânge, iar această imagine terifiantă a devenit centrul atenției publice. Cartea s-a vândut în zeci de mii de exemplare, a fost tradusă în șaptesprezece limbi, a atras atenția lui Winston Churchill și a stârnit dezgustul președintelui Theodore Roosevelt, care îl considera pe autor exagerat, dar ale cărui raporturi interne au confirmat că abatoarele erau cel puțin la fel de murdare pe cât le descrisese romanul.

Rezultatul a fost purtător de consecințe istorice: în iunie 1906, Congresul a adoptat Pure Food and Drug Act și Meat Inspection Act, instituind pentru prima dată supraveghere federală asupra industriei alimentare. Sinclair însă a rămas dezamăgit, pentru că el dorise să lovească inima publicului, dar, după cum avea să spună celebru, „din greșeală i-a lovit stomacul”.

Cu peste treizeci de mii de dolari câștigați—o avere pentru un tânăr de douăzeci și șapte de ani—Sinclair a încercat să transforme visul într-o realitate, construind Helicon Home Colony, o comunitate utopică în Englewood, New Jersey, unde artiști, scriitori, profesori și muzicieni puteau trăi fără povara menajului, cu bucătării comune, spații de lectură, dezbateri și o viață democratică și creativă.

Dar chiar din primele luni, colonia a purtat în sine contradicțiile unei utopii imperfecte: cererile de aderare acceptau doar persoane albe; cei mai mulți coloniști respingeau, în practică, diversitatea religioasă; Sinclair avea majoritatea voturilor și puterea de a dicta decizii; bucătăria comună provoca conflicte; munca era inegal împărțită; zvonurile de „viață liberă” alimentau ironia presei, iar presa transforma Helicon într-o caricatură moralizatoare.

În zorii zilei de 16 martie 1907, focul a izbucnit în subsolul coloniei și s-a răspândit rapid, iar în câteva ore întregul edificiu a fost mistuit, lăsând în urmă un mort, Lester Briggs, și o comunitate sfâșiată, în timp ce Sinclair, soția sa Meta și fiul lor David priveau din zăpadă cum utopia lor se prăbușește, pedepsită nu de revoluție, ci de fragilitatea lumii reale. Deși unii au insistat că incendiul a fost un accident, Sinclair a sugerat că ar fi putut fi sabotaj, deoarece cercetarea lui asupra Steel Trust fusese distrusă odată cu clădirea, dar niciodată nu s-a aflat adevărul.

Colonia nu a fost reconstruită. Sinclair a visat la alte locuri—California, Fairhope, Arden—dar nu a reluat experimentul, însă privirea lui asupra Helicon a rămas idealizată, iar el a continuat să scrie, să lupte politic, să publice aproape o sută de cărți, să candideze pentru funcții publice, să câștige Premiul Pulitzer în 1943 pentru Dragon’s Teeth, păstrând până la final credința că omenirea ar putea trăi într-o lume mai justă.

A murit la 25 noiembrie 1968, la nouăzeci de ani, lăsând în urmă un nume legat de reformele alimentare americane, o voce care nu a încetat să atace nedreptățile timpului și o utopie care, deși distrusă de flăcări, a continuat să trăiască în mintea lui ca dovadă că, măcar pentru șase luni, el a simțit cum ar putea arăta viitorul.

Morala

Utopiile nu eșuează întotdeauna pentru că sunt imposibile, ci pentru că oamenii care le construiesc poartă în ei umbrele lumii din care vin, iar povestea lui Upton Sinclair arată că idealurile cele mai pure pot arde în fața realităților mai dure, dar asta nu înseamnă că nu merită visate, pentru că din aceste visuri se nasc schimbările care transformă societatea.

#UptonSinclair #TheJungle #HeliconHomeColony #SocialJustice #ForgottenUtopias #AmericanReform

$$$

 Irena Sendler – femeia care a îngropat nume pentru a salva vieți

În 1940, când zidurile ghetoului din Varșovia s-au ridicat ca o închisoare uriașă peste aproape jumătate de milion de oameni, ocupanții germani erau convinși că au instaurat un control desăvârșit asupra orașului, însă nu au luat în calcul curajul unei asistente sociale catolice de douăzeci și nouă de ani, pe nume Irena Sendler, care, având un simplu permis de intrare pentru inspecții sanitare privind tifosul, a transformat frica naziștilor de boală într-o breșă prin care viața putea trece dincolo de zidurile morții.

Zi după zi, Irena trecea pe lângă SS cu o geantă medicală în mână și cu un plan bine ascuns în suflet, purtând pe braț Steaua lui David nu ca o obligație, ci ca un semn de solidaritate față de cei închiși în suferință, iar colaborarea ei cu organizația clandestină Zegota o expunea unei pedepse imediate cu moartea, însă riscul nu a împiedicat-o, ci i-a dat forța de a începe să scoată copiii din ghetou, câte unul, în cele mai ingenioase și periculoase moduri.

Unii erau sedați și ascunși în cutii de scule perforate, alții erau strecurați sub podeaua ambulanțelor sau înghesuiți în saci de cartofi, iar câinii dresați de ea lătrau puternic la poartă pentru a acoperi orice sunet care ar fi putut trăda prezența unui copil ascuns, formând astfel o operațiune subtilă, construită pe sânge rece și o îndrăzneală neobișnuită.

Dar Irena nu salva doar trupuri; salva și identități. Știa că, dacă războiul se va sfârși și acei copii vor supraviețui, vor avea nevoie de rădăcinile lor pentru a se regăsi, astfel încât a scris pe fâșii subțiri de hârtie numele reale și cele false ale copiilor, a rulat aceste fâșii și le-a închis în borcane de sticlă, pe care le-a îngropat noaptea la rădăcina unui măr din grădina unei prietene, păstrând acolo memoria a mii de vieți pe care naziștii încercau să le șteargă.

În 1943, Gestapoul a descins în casa ei, iar Irena a fost dusă la infamul închisoare Pawiak, unde tortura i-a zdrobit picioarele și i-a sfărâmat oasele, însă nu și voința, deoarece în ciuda durerii, a fricii și a amenințării cu moartea, ea nu a rostit numele niciunui copil și nu a trădat niciun membru al rezistenței, preferând să moară decât să cedeze presiunilor călăilor.

În ziua execuției, providența a purtat chipul unui gardian mituit de cei din rezistență, care a eliberat-o, permițându-i să dispară în clandestinitate, iar Irena, rănită și ascunsă, a continuat să lucreze până la sfârșitul războiului, fără să renunțe la lupta pentru viețile pe care le putea salva.

După eliberare, borcanele îngropate au fost recuperate, iar datorită ei aproximativ 2.500 de copii au reușit să își regăsească identitatea și trecutul, iar actele ei de curaj, nelegate nici de faimă, nici de recompense, au rămas o mărturie despre ceea ce poate face o singură inimă când refuză să accepte răul ca pe o inevitabilitate, fiindcă în fața ororii absolute, Irena Sendler a ales acțiunea, responsabilitatea și compasiunea, iar aceasta a transformat-o într-un simbol al binelui care sfidează întunericul.

Morala

Curajul adevărat nu caută aplauze și nu se ascunde în siguranță, ci acționează acolo unde riscul este mortal, iar povestea Irenei Sendler arată că o singură persoană, înarmatp doar cu hotărâre și omenie, poate păstra aprinsă lumina umanității chiar și în cele mai întunecate timpuri.

#IrenaSendler #CourageInDarkness #HolocaustRescue #HumanityAgainstEv il #HistoryRemembers

$$$

 Virginia Roberts Giuffre – vocea care a spart tăcerea în fața unui sistem de putere

Povestea Virginiei Roberts Giuffre începe într-un moment al adolescenței în care vulnerabilitatea ei întâlnea promisiunea aparentă a unei schimbări, pentru că, la șaisprezece ani, lucrând ca angajată într-un spa de la Mar-a-Lago, purta în ea urmele unei copilării marcate de abuz și încerca, prin muncă, să își reclădească o viață normală, însă o întâlnire cu o femeie sofisticată, prezentându-se ca o binefăcătoare, avea să o poarte către un teritoriu necunoscut, căci Ghislaine Maxwell, după relatările Virginiei, a pretins că îi oferă o șansă la o meserie mai bună, care implica călătorii și venituri stabile, iar tânăra, lipsită de sprijin și perspectivă, a acceptat fără să poată intui consecințele.

Conform declarațiilor sale ulterioare, acest „nou loc de muncă” nu avea legătură cu masajul, iar legătura cu Jeffrey Epstein, prezentată inițial drept oportunitate, s-ar fi transformat într-un context abuziv, în care, după propriile mărturii, a fost transportată între reședințe, izolată în cercuri de putere și expusă unor situații în care nu avea autonomie, iar aceste afirmații, devenite parte a unor dosare publice, au atras în timp atenția asupra comportamentului unui grup de figuri influente.

În relatările Virginiei, printre cei implicați apare și numele lui Prince Andrew, descris în plângerile ei civile ca participant la acele episoade, însă el a negat constant acuzațiile, iar imaginea devenită celebră în presă, prezentată ca dovadă de către Virginia, a fost pusă sub semnul întrebării de reprezentanții ducelui, ceea ce a transformat cazul într-un spațiu de confruntare între memorie, interpretare și apărare juridică, fără ca o instanță să stabilească o vinovăție penală, căci litigiul s-a încheiat printr-o înțelegere extrajudiciară.

În 2002, după propriile declarații, Virginia a reușit să se desprindă din acel univers, plecând în Thailanda pentru un curs de masaj, iar acolo l-a întâlnit pe viitorul ei soț și a decis să nu se mai întoarcă, mutându-se ulterior în Australia și încercând să-și reconstruiască existența, însă traumele trecute nu s-au stins, iar după nașterea fiicei ei, în 2010, simțind nevoia de a-și revendica povestea, a ales să vorbească public, declanșând un val de atenție mediatică, dar și un flux de ostilitate, acuzații și intimidări, pentru că în asemenea cazuri, expunerea în fața lumii nu aduce doar empatie, ci și atacuri.

Anii care au urmat au transformat-o în una dintre cele mai cunoscute voci ale victimelor traficului sexual, iar în 2015 a intentat un proces de defăimare împotriva lui Ghislaine Maxwell, proces care s-a încheiat printr-o înțelegere confidențială și care, prin documentele desecretizate ulterior, a scos la iveală fragmente din rețeaua complicată care se forma în jurul lui Epstein, deschizând drumul și altor supraviețuitoare.

După arestarea lui Epstein în 2019, moartea acestuia, considerată oficial sinucidere, a lăsat fără răspuns numeroase întrebări, iar Virginia a declarat public în mai multe rânduri că responsabilitatea pentru abuzurile descrise de ea nu aparține unei singure persoane, ceea ce a subliniat în cadrul audierilor din Manhattan, când, alături de alte victime, a cerut ca anchetele să continue.

Areestarea lui Ghislaine Maxwell în 2020 și condamnarea ei în 2021 au reprezentat, pentru multe dintre femeile implicate, un moment de recunoaștere a suferinței povestite, iar în 2021, Virginia a deschis și o acțiune civilă împotriva lui Prince Andrew, rezolvată în 2022 printr-o înțelegere financiară și o renunțare a ducelui la funcțiile publice, fără o admitere juridică de vinovăție, dar cu o recunoaștere simbolică a faptului că vocea unei femei poate ajunge să zguduie instituții vechi de secole.

Viața Virginiei, deși părea să fi găsit un echilibru prin familia creată în Australia, a rămas marcată de instabilitate, iar separarea de soțul ei și declarațiile ulterioare despre abuz conjugal au adus în lumină fragilitatea continuă în care trăia, iar în 2025, după un accident de mașină și o perioadă de deteriorare emoțională și fizică, Virginia a murit la patruzeci și unu de ani, moartea fiind considerată oficial o sinucidere, deși unele persoane apropiate au ridicat suspiciuni, iar ancheta continuă în baza datelor disponibile.

Postum, cazul ei a căpătat o dimensiune și mai amplă odată cu adoptarea unei legi americane care cere publicarea arhivelor neclasificate legate de rețeaua lui Epstein, pentru a clarifica, pe cât posibil, mecanismele unei structuri care a operat decenii la rând în umbra puterii, iar memoriile Virginiei, publicate tot în 2025, au lăsat cititorilor un mesaj direct și sfâșietor despre greutatea unei vieți în care trauma nu a încetat niciodată să se manifeste.

Prin mărturiile ei, Virginia Roberts Giuffre a forțat lumea să se uite în față la realitățile traficului sexual, la modul în care puterea poate acoperi tăcerea, la fragilitatea supraviețuitoarelor și la curajul dificil, adesea dureros, de a spune adevărul într-un spațiu public neiertător, iar deși povestea vieții ei s-a încheiat tragic, impactul cuvintelor ei continuă să deschidă drumuri pentru cei care, asemenea ei, luptă pentru dreptate și vizibilitate.

Morala

Adevărul rostit de o singură voce poate zgudui zidurile unor structuri construite pe putere și tăcere, iar povestea Virginiei arată că actul de a spune ce ai trăit, chiar și când lumea întreagă îți cere să te oprești, poate deveni o formă de rezistență, de protecție pentru alții și de revendicare a propriei demnități, chiar atunci când prețul este dureros.

#VirginiaGiuffre #SurvivorVoices #JusticeAndTruth #AgainstSilence #TraumaAndStrength

$$$

 Kim Peek – omul care a citit cu două priviri și a atins lumea cu o singură inimă

Într-o lume obișnuită să numească „defect” tot ceea ce nu seamănă cu tiparul, povestea lui Kim Peek începe în noiembrie 1951, când medicii, privind spre craniul mărit al nou-născutului, au văzut doar anomalii și imposibilități, iar verdictul lor, rece și brutal, spunea că băiatul nu va merge niciodată, nu va vorbi, nu va deveni o persoană autonomă, fiindcă îi lipsea corpus callosum, puntea de milioane de fibre nervoase care face ca cele două emisfere ale creierului să lucreze împreună; însă tatăl lui, Fran Peek, privind spre fiul pe care abia îl ținea în brațe, a refuzat cu o simplitate neclintită ideea de a-l abandona într-o instituție, hotărând să-l ia acasă și să-i ofere o viață, descoperind astfel că mintea „ruptă” a copilului putea vedea și înțelege lumea cu o precizie pe care niciun creier normal nu o putea atinge.

La trei ani, când alți copii abia învățau să numere, Kim memora cărți întregi după o singură lectură, reținând nu doar povestea, ci fiecare cuvânt, fiecare virgulă, fiecare pagină, iar diminețile îl găseau recitând volume întregi, înainte și înapoi, cu o exactitate care sfida orice înțelegere, iar odată cu trecerea anilor, creierul lui, lipsit de „bariera” neuronală dintre emisfere, a dezvoltat o rețea atât de neobișnuită încât ochii lui puteau citi două pagini simultan, fiecare ochi urmărind textul propriei pagini, procesând independent și totuși perfect sincronizat, permițându-i să termine o carte în aproximativ o oră și să păstreze în memorie, cu o acuratețe de aproape 98%, toate informațiile.

În tăcerea bibliotecilor pe care le vizita cu tatăl său, Kim a absorbit peste 12.000 de cărți, de la literatură la geografie, de la Biblie la Shakespeare, de la statistici sportive la hărți, de la manuale științifice la liste telefonice, devenind nu un „calculator uman”, ci o enciclopedie vie, un depozit uriaș de cunoaștere în care fiecare dată, fiecare nume, fiecare oraș sau eveniment avea un loc perfect conturat; însă darul său imens era însoțit de dificultăți grele, pentru că trupul lui, afectat de anomaliile cerebrale, nu putea executa gesturi simple precum încheierea nasturilor sau periajul dinților, iar lumea socială, cu toate subtilitățile ei, îi rămânea străină, motiv pentru care tatăl său i-a rămas în permanență alături, devenind pentru el ghid, protector, prieten și tot ceea ce medicii spusese că nu merită să fie.

Totul s-a schimbat în 1984, când scenaristul Barry Morrow, fascinat de memoria lui Kim, de rapiditatea cu care interpreta întrebări imposibile, dar mai ales de bunătatea lui dezarmantă, a decis să scrie un scenariu inspirat de acest om fragil și genial deopotrivă, iar filmul „Rain Man” a transformat povestea lui Kim Peek într-un fenomen mondial, Dustin Hoffman studiindu-l îndelung pentru a înțelege cum să redea pe ecran nu doar abilitățile lui uluitoare, ci și vulnerabilitatea, blândețea și umorul lui autentic, elemente care l-au făcut pe Kim nu doar o curiozitate științifică, ci un om profund iubit de oricine îl întâlnea.

În anii care au urmat, Fran și Kim au călătorit prin lume, vorbind în școli, spitale și conferințe, iar oamenii veneau curioși, dornici să-l testeze cu întrebări despre date istorice, capitale africane, fragmente de Shakespeare sau statistici sportive, dar rămâneau impresionați nu de performanțele lui – oricât de incredibile erau – ci de felul lui de a-și aminti numele lor, familiile lor, detaliile mici pe care le împărtășiseră cu luni sau ani înainte, pentru că în spatele memoriei supraomenești se afla o inimă sinceră, caldă, care trăia pentru conexiunea cu ceilalți.

În 2009, când Kim Peek s-a stins din viață la vârsta de cincizeci și opt de ani, lumea a pierdut nu doar un „savant”, ci una dintre cele mai enigmatice și impresionante minți documentate vreodată, creierul lui fiind donat științei, unde continuă să fie studiat pentru a înțelege cum o structură atât de neobișnuită a putut genera o capacitate memorativă și cognitivă fără precedent, însă cercetările, oricât de sofisticate, nu pot surprinde esența acestui om care, deși nu-și putea lega singur șireturile, reușea să lege oameni între ei prin curiozitate, empatie și o bunătate care se grava în memoria celor ce îl întâlneau.

Morala:

Există minți care pot îndoi limitele omenescului și există suflete care pot depăși limitele diagnosticului, iar atunci când un tată spune „nu renunț la el”, lumea întreagă învață că o viață considerată pierdută se poate transforma într-o lecție de lumină, demnitate și potențial infinit.

#KimPeek #RainManReal #GeniuȘiFragilitate #Neurodiversitate #PotențialUman #MemorieExtraordinară #InspirațieAdevărată #PoveștiCareNeSchimbă #ForțaUnuiTată #HumanMind #Giftedness #ExtraordinaryBrains

$$$

 S-a întâmplat în 1 decembrie1866: În această zi, a murit George Everest, militar şi geodez britanic; conducător al Serviciului geodezic al Indiei (din 1823); numele lui a fost dat celui mai înalt vârf de pe Pământ, din masivul Chomolungma/Munţii Himalaya. Sir George Everest (n. 4 iulie 1790, Crickhowell, Țara Galilor, Regatul Unit – d. Hyde Park Gardens, Anglia) a fost un militar și geodez britanic. A fost conducător din 1823 al Serviciului geodezic al Indiei.Cu un an înainte de moartea sa, numele său a fost dat de către Societatea Geografică Regală Vârfului XV, cel mai înalt vârf al lumii, deși Everest însuși era împotriva acestei practici, favorizând utilizarea denumirilor date de localnici.

Everest s-a născut la 4 iulie 1790, dar datele despre locul său de naștere sunt incerte. El a fost botezat la Biserica St Alfege, Greenwich, Londra, la 27 ianuarie 1791. El s-a născut fie la Greenwich, fie la Gwernvale Manor, familia lui lângă Crickhowell, Brecknockshire, Țara Galilor. Everest a fost cel mai mare fiu și al treilea din cei șase copii născuți de Lucetta Mary (née Smith) și William Tristram Everest. Bunicul său, John Everest, fiul unui măcelar, a fost primul din familie care a intrat în profesia de avocat. Familia Everest din Greenwich poate fi urmărită cel puțin până la sfârșitul anilor 1600, când Tristram Everest - străbunicul lui John - era un măcelar pe strada Church.

Everest s-a împotrivit propunerii lui Waugh de a atribui numele său celui mai înalt vârf muntos din lume. Tibetanii îi denumiseră deja Chomolungma (,,Zeiţa Mamă a Lumii''). Waught nu era conştient de numele utilizate de indigeni şi de faptul că echipei i-a fost interzis accesul peste graniţe.. ,,Am fost instruit de şeful şi predecesorul meu Sir George Everest să consider fiecare obiect geologic descoperit ca aparţinând locului şi ar trebui botezat cu nume native. Dar aici este vorba de un munte, cel mai probabil cel mai înalt din lume, fără niciun alt nume pe care l-am putea descoperi, al cărui denumire nativă, dacă are vreuna, nu va conta până când nu vom avea acces în Nepal,'' scria Waught către Societatea Regală Geografică în 1856. În ciuda argumentelor conform cărora localnicilor le va fi greu să pronunţe numele de Everest, în 1865 cel mai înalt munte din lume a fost denumit Everest. La un an după botezarea muntelui, George Everest a murit.Omul de știință a murit la 1 decembrie 1866 și a fost îngropat în Greenwich (Anglia).

Surse:

https://www.britannica.com/biography/George-Everest

http://www.famous-explorers.com/famous-english-explorers/george-everest/

http://www.surveyhistory.org/sir_george_everest1.htm

https://www.descopera.ro/mari-intrebari/16017355-cum-si-a-obtinut-muntele-everest-numele

$$$

 S-a întâmplat în 1 decembrie1919: La această dată, avea loc deschiderea primei stagiuni a Teatrului Naţional din Cluj, cu spectacolul „coupe" „Se face ziuă" şi „Poemul Unirii", semnat de dramaturgul Zaharia Bârsan, primul director al teatrului (Teatrul a luat fiinţă la 18 august 1919, în urma unei hotărâri a Consiliului Dirigent Român de la Sibiu; la 1 decembrie, la un an de la înfăptuirea Marii Uniri, pe scena Teatrului Naţional din Cluj are loc primul spectacol în limba română).

Primul teatru orășenesc (de limbă maghiară) din Cluj datează din 1821, fiind așezat pe locul actualei clădiri denumite „Casa Universitarilor” (str. M. Kogălniceanu). La începutul secolului al XX-lea s-a proiectat ridicarea unei noi clădiri care să adăpostească această instituție, vechea clădire fiind necorespunzătoare. În 1904 a început construcția noii clădiri în actuala Piața Ștefan cel Mare, pe locul fostei piețe de lemne a orașului. Lucrările, finalizate în 1906, au fost executate de celebra firmă constructoare de teatre Helmer și Fellner. Clădirea fost inaugurată în ziua de 8 septembrie 1906 cu o reprezentație a Teatrului Maghiar, al cărui director era Jenő Janovics. Construit în stil baroc-rococo, edificiul are o capacitate de 1000 de locuri și trei rânduri de logie.

La îndemnul lui Tiberiu Brediceanu, clădirea a trecut în patrimoniul Consiliului Dirigent Român la data de 14 mai 1919, când a fost preluată de Onisifor Ghibu. La acea vreme, Onisifor Ghibu ocupa funcția de secretar general pentru resortul Instrucțiunii și Artelor din cadrul Consiliului Dirigent Român. În același timp, Teatrul Maghiar a fost mutat în clădirea de pe strada Emil Isac, aproape de Parcul Central și râul Someș, în care funcționează și în prezent.Prima reprezentație în limba română în clădirea Teatrului Național din Cluj a avut loc la 14 mai 1919, iar primul spectacol al companiei de limba română din Cluj a avut loc 1 decembrie 1919, marcând un an de la Unire. În 2 decembrie 1919 a fost reprezentată întâia premieră a primei stagiuni, drama Ovidiu de Vasile Alecsandri.

Clădirea adăpostește atât compania Teatrului Național, cât și Opera Română. În 1990, în nișele de pe fațada clădirii au fost amplasate statuile „Thalia” și „Eutherpe”, opere ale sculptorului Vasile Rus-Batin.

Surse:

Justin Ceuca, Constantin Cubleșan, Roxana Manilici, Victor Nicolae: Teatrul Național Cluj-Napoca (1919-1994). Teatrul românesc din Transilvania - 240 de ani, studiu monografic, Cluj-Napoca, 1994.

Dorin Alicu, Ion Ciupea, Mihai Cojocneanu, Eugenia Glodariu, Ioanca, Petre Iambor, Gheorghe Lazarov, Cluj-Napoca, de la începuturi până azi, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1995

https://www.teatrulnationalcluj.ro/

https://cluj.com/articole/teatrul-si-opera-nationala-din-cluj-napoca/