joi, 7 noiembrie 2024

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie


                 "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie. 

                 Să fii fericit ori de câte ori revii la ea. Fiindcă o porţi 

                 mereu în tine. Şi fiindcă o cauţi pretutindeni, în afară 

                 de tine."


        – Ziua internaţională de prevenire a exploatării mediului în războaie şi conflicte armate: stabilită de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 5.XI.2001, prin Rezoluţia 56/4; marcarea acestei zile urmăreşte sensibilizarea opiniei publice şi a factorilor de decizie asupra consecinţelor acţiunilor armate asupra mediului.


1999 – În cadrul unui referendum constituțional, australienii au respins, cu 54% din voturi, instaurarea republicii în această țară.

1990 – A luat fiinţă Alianţa Civică, din iniţiativa Asociaţiei „15 Noiembrie” – Braşov, Solidarităţii Universitare, Societăţii „Timişoara”, GDS, Societăţii „Agora” – Iaşi, Grupului Independent pentru Democraţie, Asociaţiei Pro Democraţia şi a peste 200 de intelectuali şi muncitori. Alianţa Civică a dat publicităţii o „Declaraţie de principia” şi a devenit în scurt timp reprezentativă pentru societatea civilă românească.

1988 – A decedat acad. prof. univ. dr. doc. Theodor V. Ionescu, membru al Academiei Române, fizician și inventator roman, care a făcut descoperiri remarcabile în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni, efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară controlată, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinți.

1984 – Ronald Reagan a fost reales în funcția de președinte al SUA, învingându-l pe candidatul democrat Walter F. Mondale.

1965 – Cuba comunistă şi Statele Unite au căzut de acord în mod oficial să înfiinţeze un pod aerian pentru cubanezii care doreau să se stabilească în Statele Unite. Până în 1971, 250.000 de cubanezi şi-au părăsit ţara.

1962 – Adunarea Generală a ONU a condamnat printr-o rezoluţie regimul de segregare rasială, apartheid, din Africa de Sud.

1921 – Gruparea lui Pantelimon Halippa a convocat la Chişinău un Congres al Partidului Ţărănesc Basarabean, la care n-a participat gruparea lui Ion Inculeţ, A. Crihan, fiind împuternicit să facă o declaraţie din partea acestei grupări. Congresul a pledat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechiul Regat.

1905 – La Pittsburgh a fost deschis primul cinematograf permanent din SUA, numit „Nickel Odeon”, deoarece intrarea se făcea pe baza unei monede de nichel de 5 cenţi; zilnic, de la 8 la 24, se prezentau spectacole de 20 de minute. Într–un singur an au apărut peste o mie de asemenea săli.

1861 – Jefferson Davis a fost ales preşedinte al Statelor Confederate ale Americii, în timpul Războiului civil american.

1861 – S-a născut James Naismith, inventatorul baschetului. A creat popularul joc în 1891, la cererea şefului Departamentului de Educaţie Fizică al Springfield College din statul american Massachusetts, având la dispoziţie două săptămâni pentru a inventa un joc de echipă în sală, care să ofere elevilor posibilitatea de a face mişcare şi în timpul iernii. Misiunea nu a fost uşoară pentru Naismith, dar pe ultima sută de metri i-a venit ideea să creeze un joc simplu, cu numai 13 reguli, care să implice aruncarea mingii la un coş suspendat. La început, mingea era cea folosită pentru jocul de fotbal. Abia în 1893 s-a folosit o minge de dimensiuni mai mari, precum şi modelul de coş folosit azi, confecţionat dintr-un inel de fier pe care era prinsă o plasă. Fără să fie nevoie de multă mediatizare, sportul a început să aibă rapid succes, profesorii de educaţie fizică încurajându-şi elevii să îl practice. Cu toatea acestea, a fost nevoie de timp până ca baschetul să devină din activitate recreaţională un sport, însă datorită popularităţii sale, în 1936, a devenit sport olimpic.Numele lui Naismith a fost inclus în Basketball Hall of Fame (1959).

1860 – Abraham Lincoln a devenit cel de-al 16-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi primul republican care a deţinut această funcţie.

1784 – A avut loc asaltul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În cadrul acestei lupte, 44 de ţărani au fost luaţi prizonieri şi executaţi. O altă ceaţă de ţărani au distrus curtea din Săvârşin, alta a înaintat pe valea Mureşului şi a intrat în comitatul Sibiului.

1528 – Conchistadorul Álvar Núñez Cabeza de Vaca a devenit primul european care a ajuns pe teritoriul actualului Texas.

Álvar Núñez Cabeza de Vaca a fost un explorator spaniol al Lumii Noi, unul dintre cei patru supraviețuitori ai expediției Narváez. El este considerat a fi un proto-antropolog, datorită descrierilor detaliate ale numeroaselor triburi de amerindieni, studii publicate în 1542 sub titlul La Relación (Relatarea), denumită mai târziu Naufragios (Naufragiile).

La începutul lui 1527, Cabeza de Vaca a plecat din Spania într-o expediție regală de ocupare a continentului Americii de Nord. Ca trezorier, el a fost unul dintre principalii ofițeri ai expediției Narváez. Au debarcat în zona Tampa Bay, Florida la 15 aprilie 1528, și în câteva luni, el și cu încă trei oameni au rămas singurii supraviețuitori ai grupului de 600.

Întrucât navigatorii nu erau siguri unde se află, Cabeza de Vaca a considerat prudent ca forțele terestre și cele maritime să rămână împreună. Narváez și ceilalți ofițeri, agitați de zvonurile că ar exista aur, au trecut peste sfatul său și s-au lansat într-un marș prin Florida, rătăcindu-se imediat. După mai multe luni de lupte cu băștinașii prin păduri și mlaștini, grupul a ajuns la golful Apalachee cu 242 de oameni. Ei credeau că sunt în apropierea altor spanioli din Mexic, dar până la ei mai erau în realitate peste 2000 de kilometri de coastă. Ei erau înfometați, răniți, bolnavi și rătăciți prin terenul mlăștinos, dar au alcătuit un plan de salvare.

Și-au ucis caii și i-au mâncat, au topit scărițele de la șale, pintenii, potcoavele și alte obiecte de lemn și au făcut foale din piele de căprioară pentru a aprinde un foc suficient de puternic pentru a face din metalul obținut cuie și unelte. Au construit patru bărci primitive pentru a pleca cu el în căutarea Mexicului. Cabeza de Vaca a comandat una dintre aceste vase, în care încăpeau doar 50 de oameni. Fără hrană și apă, ei au urmat linia coastei spre vest, până la gurile râului Mississippi. Curentul i-a împins în golf și cele cinci plute au fost împrăștiate de un uragan; unele, printre care cea a lui Narváez, s-au pierdut definitiv.

Două plute cu circa 40 de supraviețuitori, inclusiv Cabeza de Vaca, au naufragiat în zona Insulei Galveston. Exploratorii au denumit insula Malhado („Nenorocul”), sau Insula Pierzaniei. Au efectuat o tentativă de a repara plutele, utilizând resturile de haine drept câlți pentru astuparea găurilor, dar au pierdut plutele din cauza unui val mare. Numărul de supraviețuitori a scăzut rapid, iar aceștia au fost capturați câțiva ani mai târziu de diverse triburi amerindiene din zona superioară a coastei Golfului Mexic. Printre acestea se numărau triburile Hans și Capoques.

Călătorind în această formație, Cabeza de Vaca a explorat teritoriul actual al statului american Texas, precum și statele mexicane de nord-est Tamaulipas, Nuevo León și Coahuila, posibil unele zone din New Mexico și Arizona. A călătorit pe jos de-a lungul teritoriilor deținute de Imperiul Spaniol în zona coastei Golfului Mexic. A continuat prin Coahuila și Nueva Vizcaya; apoi de-a lungul coastei Golfului California până la actualul Sinaloa, Mexic, călătorie ce a durat opt ani. A trăit în stare de sărăcie totală și, ocazional, în sclavie.

În peregrinările sale, trecând de la trib la trib, Cabeza de Vaca a devenit înțelegător față de populația indigenă. A devenit negustor, ceea ce i-a permis să călătorească liber între triburi. Cabeza de Vaca a înțeles călătoria sa și supraviețuirea în termeni religioși, susținând apoi că a fost călăuzit de Dumnezeu să învețe și să-i vindece pe cei bolnavi. A căpătat o așa mare notorietate de vindecător, încât el și tovarășii săi au strâns un mare număr de băștinași pe care îi considerau „copiii Soarelui”, cu harul de a vindeca și de a distruge. Mulți băștinași i-au însoțit pe aceștia în călătorii prin sud-vestul actualelor State Unite ale Americii și prin nordul Mexicului de astăzi.

După ce în cele din urmă au ajuns la pământurile colonizate ale Noii Spanii, unde s-au întâlnit cu alți spanioli lângă actualul Culiacán, Cabeza de Vaca a mers la Ciudad de México. De acolo, a plecat înapoi în Europa în 1537.

Numeroși cercetători au depus eforturi de a afla ruta exactă a lui Cabeza de Vaca. Întrucât el a început să-și scrie cronica de călătorie abia când s-a întors în Spania, a trebuit să se bazeze pe amintiri. Cabeza de Vaca nu era sigur pe unde a mers el anume. Istoricii știu că în relatarea sa există numeroase greșeli de cronologie și geografie, dar mulți au încercat să asambleze frânturile într-o hartă a drumului său.

366 – Viitorul împărat Iulian Apostatul a fost numit caesar de vărul său Constanțiu al II-lea.

Flavius Claudius Iulianus a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân.

Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian a fost elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351, în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355, aceasta a fost desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.

În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian a fost recunoscut ca unic împărat al imperiului și a venit la Constantinopol. Scurta lui domnie a stat sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. A adoptat edicte anticreștine, care i-au adus cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă.

În 363, nu cu mult timp înainte ca Iulian să părăsească Antiohia pentru a lansa o campanie împotriva Persiei, ca urmare a efortului său de a promova alte religii decât creștinismul, a ordonat reconstrucția templului. Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:

Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.

Eșecul de a reconstrui Templul a fost atribuit unui cutremur din Galileea din 363 și ambivalenței evreilor în legătură cu acest proiect. Sabotajul este o posibilitate, dar și un incendiu accidental. Intervenția divină a fost explicația preferată în rândul istoricilor creștini ai timpului. Sprijinul lui Iulian acordat evreilor, venind după ostilitățile manifestate de împărații dinaintea sa, au făcut ca evreii să-l numească „Iulian Păgânul” (sau „Apostatul”).

Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian a murit câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el s-a sfârșit dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

15 – A venit pe lume Agrippina Minor Iulia, a patra soție a împăratului roman Claudius.

A fost fiica lui Germanicus și a Agrippinei Major, sora lui Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa, nepoata și soția lui Claudius și mama împăratului Nero.

Primul său soţ, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost tatăl lui Nero. Acuzată că şi-a otrăvit al doilea soţ (49), s-a căsătorit cu Claudius, unchiul ei, şi l-au adoptat pe Nero ca moştenitor al tronului. I-a otrăvit pe rivalii fiului ei, iar atunci când Claudius a murit în anul 54, a fost suspectată că l-ar fi otrăvit şi pe acesta.

A devenit regentă atunci când Nero s-a urcat pe tronul imperial la vârsta de 16 ani, dar a pierdut treptat puterea. În jurul anului 57 a fost expulzată din Roma de fiul ei, împăratul Nero, şi în cele din urmă a fost omorâtă în casa ei de la ţară, din ordinul acestuia, în anul 59.

Circumstanţele care înconjoară moartea Agrippinei sunt totuşi incerte din cauza contradicţiilor istorice şi partinirii celor care au scris despre Nero.


Calendar creştin ortodox – Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimi; Sfinţii Silvan şi Grigorie arhiepiscopul

la Niciun comentariu:

***

 Pentru cei ce vor sa stie mai mult(e) !

10 strategii de manipulare


Cunoscutul politolog evreu, filozof şi lingvist nord-american Noam Chomsky a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală şi pe care el le numeşte „strategii ale diversiunii”.

Potrivit lui, acestea sunt concepute pentru a dezorienta şi a deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi financiare, de la adevăratele probleme.

După cum veţi vedea şi veţi putea recunoaşte, acestea sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Le putem vedea la lucru foarte bine în România prin mijlocirea aceloraşi medii de informare în masă.

Procedura de bază este aceiaşi cu cea a prestidigitatorilor, care îşi pun în practică numerele de iluzionism îndreptând toată atenţia publicului în direcţii false.


Pentru Chomsky „libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine”.


1. Strategia diversiunii


Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, pe care le suportă americanii.

„A distrage în permanenţă atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivat de subiecte fără importanţă adevărată. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun timp pentru gândire”.


2. A cauza probleme şi, apoi, a oferi soluţii


Această metodă se mai numeşte şi „problemă – reacţie – soluţie”. La început se creează problema sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile dinainte stabilite pentru a fi acceptate.

De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase pentru ca publicul să ceara legi represive, în detrimentul libertăţii.


3. Strategia „în degradeu”


Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în „degradeu”, pe o durată de zece ani.

În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi din 1980 până în 1990.

Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.


4. Strategia acţiunii cu date diferite


O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca „dureroasă, dar necesară”, obţinând acordul publicului în prezent pentru aplicarea ei în viitor.

Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui („totul va merge mai bine mâine”) că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul respectiv.


5. A se adresa publicului ca unor copii mici


Cea mai mare parte a adresărilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic, de 12 ani, sau un handicapat mental. De ce oare ?

„Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani”.


6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire


Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsaţii sau comportamente.


7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie


A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui.

Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă care separă clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de către cele dintâi.


8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate


A încuraja publicul să creadă că e „bine” să fii prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocenii monstruoase.


9. A înlocui revolta cu învinovăţirea


A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare.

Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie!


10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi


În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi cele deţinute şi folosite de elitele conducătoare.

Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, „sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic.

Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât se cunoeşte el însuşi.

Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

la Niciun comentariu:

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie


                 "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie. 

                 Să fii fericit ori de câte ori revii la ea. Fiindcă o porţi 

                 mereu în tine. Şi fiindcă o cauţi pretutindeni, în afară 

                 de tine."


        – Ziua internaţională de prevenire a exploatării mediului în războaie şi conflicte armate: stabilită de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 5.XI.2001, prin Rezoluţia 56/4; marcarea acestei zile urmăreşte sensibilizarea opiniei publice şi a factorilor de decizie asupra consecinţelor acţiunilor armate asupra mediului.


1999 – În cadrul unui referendum constituțional, australienii au respins, cu 54% din voturi, instaurarea republicii în această țară.

1990 – A luat fiinţă Alianţa Civică, din iniţiativa Asociaţiei „15 Noiembrie” – Braşov, Solidarităţii Universitare, Societăţii „Timişoara”, GDS, Societăţii „Agora” – Iaşi, Grupului Independent pentru Democraţie, Asociaţiei Pro Democraţia şi a peste 200 de intelectuali şi muncitori. Alianţa Civică a dat publicităţii o „Declaraţie de principia” şi a devenit în scurt timp reprezentativă pentru societatea civilă românească.

1988 – A decedat acad. prof. univ. dr. doc. Theodor V. Ionescu, membru al Academiei Române, fizician și inventator roman, care a făcut descoperiri remarcabile în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni, efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară controlată, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinți.

1984 – Ronald Reagan a fost reales în funcția de președinte al SUA, învingându-l pe candidatul democrat Walter F. Mondale.

1965 – Cuba comunistă şi Statele Unite au căzut de acord în mod oficial să înfiinţeze un pod aerian pentru cubanezii care doreau să se stabilească în Statele Unite. Până în 1971, 250.000 de cubanezi şi-au părăsit ţara.

1962 – Adunarea Generală a ONU a condamnat printr-o rezoluţie regimul de segregare rasială, apartheid, din Africa de Sud.

1921 – Gruparea lui Pantelimon Halippa a convocat la Chişinău un Congres al Partidului Ţărănesc Basarabean, la care n-a participat gruparea lui Ion Inculeţ, A. Crihan, fiind împuternicit să facă o declaraţie din partea acestei grupări. Congresul a pledat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechiul Regat.

1905 – La Pittsburgh a fost deschis primul cinematograf permanent din SUA, numit „Nickel Odeon”, deoarece intrarea se făcea pe baza unei monede de nichel de 5 cenţi; zilnic, de la 8 la 24, se prezentau spectacole de 20 de minute. Într–un singur an au apărut peste o mie de asemenea săli.

1861 – Jefferson Davis a fost ales preşedinte al Statelor Confederate ale Americii, în timpul Războiului civil american.

1861 – S-a născut James Naismith, inventatorul baschetului. A creat popularul joc în 1891, la cererea şefului Departamentului de Educaţie Fizică al Springfield College din statul american Massachusetts, având la dispoziţie două săptămâni pentru a inventa un joc de echipă în sală, care să ofere elevilor posibilitatea de a face mişcare şi în timpul iernii. Misiunea nu a fost uşoară pentru Naismith, dar pe ultima sută de metri i-a venit ideea să creeze un joc simplu, cu numai 13 reguli, care să implice aruncarea mingii la un coş suspendat. La început, mingea era cea folosită pentru jocul de fotbal. Abia în 1893 s-a folosit o minge de dimensiuni mai mari, precum şi modelul de coş folosit azi, confecţionat dintr-un inel de fier pe care era prinsă o plasă. Fără să fie nevoie de multă mediatizare, sportul a început să aibă rapid succes, profesorii de educaţie fizică încurajându-şi elevii să îl practice. Cu toatea acestea, a fost nevoie de timp până ca baschetul să devină din activitate recreaţională un sport, însă datorită popularităţii sale, în 1936, a devenit sport olimpic.Numele lui Naismith a fost inclus în Basketball Hall of Fame (1959).

1860 – Abraham Lincoln a devenit cel de-al 16-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi primul republican care a deţinut această funcţie.

1784 – A avut loc asaltul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În cadrul acestei lupte, 44 de ţărani au fost luaţi prizonieri şi executaţi. O altă ceaţă de ţărani au distrus curtea din Săvârşin, alta a înaintat pe valea Mureşului şi a intrat în comitatul Sibiului.

1528 – Conchistadorul Álvar Núñez Cabeza de Vaca a devenit primul european care a ajuns pe teritoriul actualului Texas.

Álvar Núñez Cabeza de Vaca a fost un explorator spaniol al Lumii Noi, unul dintre cei patru supraviețuitori ai expediției Narváez. El este considerat a fi un proto-antropolog, datorită descrierilor detaliate ale numeroaselor triburi de amerindieni, studii publicate în 1542 sub titlul La Relación (Relatarea), denumită mai târziu Naufragios (Naufragiile).

La începutul lui 1527, Cabeza de Vaca a plecat din Spania într-o expediție regală de ocupare a continentului Americii de Nord. Ca trezorier, el a fost unul dintre principalii ofițeri ai expediției Narváez. Au debarcat în zona Tampa Bay, Florida la 15 aprilie 1528, și în câteva luni, el și cu încă trei oameni au rămas singurii supraviețuitori ai grupului de 600.

Întrucât navigatorii nu erau siguri unde se află, Cabeza de Vaca a considerat prudent ca forțele terestre și cele maritime să rămână împreună. Narváez și ceilalți ofițeri, agitați de zvonurile că ar exista aur, au trecut peste sfatul său și s-au lansat într-un marș prin Florida, rătăcindu-se imediat. După mai multe luni de lupte cu băștinașii prin păduri și mlaștini, grupul a ajuns la golful Apalachee cu 242 de oameni. Ei credeau că sunt în apropierea altor spanioli din Mexic, dar până la ei mai erau în realitate peste 2000 de kilometri de coastă. Ei erau înfometați, răniți, bolnavi și rătăciți prin terenul mlăștinos, dar au alcătuit un plan de salvare.

Și-au ucis caii și i-au mâncat, au topit scărițele de la șale, pintenii, potcoavele și alte obiecte de lemn și au făcut foale din piele de căprioară pentru a aprinde un foc suficient de puternic pentru a face din metalul obținut cuie și unelte. Au construit patru bărci primitive pentru a pleca cu el în căutarea Mexicului. Cabeza de Vaca a comandat una dintre aceste vase, în care încăpeau doar 50 de oameni. Fără hrană și apă, ei au urmat linia coastei spre vest, până la gurile râului Mississippi. Curentul i-a împins în golf și cele cinci plute au fost împrăștiate de un uragan; unele, printre care cea a lui Narváez, s-au pierdut definitiv.

Două plute cu circa 40 de supraviețuitori, inclusiv Cabeza de Vaca, au naufragiat în zona Insulei Galveston. Exploratorii au denumit insula Malhado („Nenorocul”), sau Insula Pierzaniei. Au efectuat o tentativă de a repara plutele, utilizând resturile de haine drept câlți pentru astuparea găurilor, dar au pierdut plutele din cauza unui val mare. Numărul de supraviețuitori a scăzut rapid, iar aceștia au fost capturați câțiva ani mai târziu de diverse triburi amerindiene din zona superioară a coastei Golfului Mexic. Printre acestea se numărau triburile Hans și Capoques.

Călătorind în această formație, Cabeza de Vaca a explorat teritoriul actual al statului american Texas, precum și statele mexicane de nord-est Tamaulipas, Nuevo León și Coahuila, posibil unele zone din New Mexico și Arizona. A călătorit pe jos de-a lungul teritoriilor deținute de Imperiul Spaniol în zona coastei Golfului Mexic. A continuat prin Coahuila și Nueva Vizcaya; apoi de-a lungul coastei Golfului California până la actualul Sinaloa, Mexic, călătorie ce a durat opt ani. A trăit în stare de sărăcie totală și, ocazional, în sclavie.

În peregrinările sale, trecând de la trib la trib, Cabeza de Vaca a devenit înțelegător față de populația indigenă. A devenit negustor, ceea ce i-a permis să călătorească liber între triburi. Cabeza de Vaca a înțeles călătoria sa și supraviețuirea în termeni religioși, susținând apoi că a fost călăuzit de Dumnezeu să învețe și să-i vindece pe cei bolnavi. A căpătat o așa mare notorietate de vindecător, încât el și tovarășii săi au strâns un mare număr de băștinași pe care îi considerau „copiii Soarelui”, cu harul de a vindeca și de a distruge. Mulți băștinași i-au însoțit pe aceștia în călătorii prin sud-vestul actualelor State Unite ale Americii și prin nordul Mexicului de astăzi.

După ce în cele din urmă au ajuns la pământurile colonizate ale Noii Spanii, unde s-au întâlnit cu alți spanioli lângă actualul Culiacán, Cabeza de Vaca a mers la Ciudad de México. De acolo, a plecat înapoi în Europa în 1537.

Numeroși cercetători au depus eforturi de a afla ruta exactă a lui Cabeza de Vaca. Întrucât el a început să-și scrie cronica de călătorie abia când s-a întors în Spania, a trebuit să se bazeze pe amintiri. Cabeza de Vaca nu era sigur pe unde a mers el anume. Istoricii știu că în relatarea sa există numeroase greșeli de cronologie și geografie, dar mulți au încercat să asambleze frânturile într-o hartă a drumului său.

366 – Viitorul împărat Iulian Apostatul a fost numit caesar de vărul său Constanțiu al II-lea.

Flavius Claudius Iulianus a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân.

Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian a fost elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351, în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355, aceasta a fost desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.

În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian a fost recunoscut ca unic împărat al imperiului și a venit la Constantinopol. Scurta lui domnie a stat sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. A adoptat edicte anticreștine, care i-au adus cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă.

În 363, nu cu mult timp înainte ca Iulian să părăsească Antiohia pentru a lansa o campanie împotriva Persiei, ca urmare a efortului său de a promova alte religii decât creștinismul, a ordonat reconstrucția templului. Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:

Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.

Eșecul de a reconstrui Templul a fost atribuit unui cutremur din Galileea din 363 și ambivalenței evreilor în legătură cu acest proiect. Sabotajul este o posibilitate, dar și un incendiu accidental. Intervenția divină a fost explicația preferată în rândul istoricilor creștini ai timpului. Sprijinul lui Iulian acordat evreilor, venind după ostilitățile manifestate de împărații dinaintea sa, au făcut ca evreii să-l numească „Iulian Păgânul” (sau „Apostatul”).

Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian a murit câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el s-a sfârșit dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

15 – A venit pe lume Agrippina Minor Iulia, a patra soție a împăratului roman Claudius.

A fost fiica lui Germanicus și a Agrippinei Major, sora lui Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa, nepoata și soția lui Claudius și mama împăratului Nero.

Primul său soţ, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost tatăl lui Nero. Acuzată că şi-a otrăvit al doilea soţ (49), s-a căsătorit cu Claudius, unchiul ei, şi l-au adoptat pe Nero ca moştenitor al tronului. I-a otrăvit pe rivalii fiului ei, iar atunci când Claudius a murit în anul 54, a fost suspectată că l-ar fi otrăvit şi pe acesta.

A devenit regentă atunci când Nero s-a urcat pe tronul imperial la vârsta de 16 ani, dar a pierdut treptat puterea. În jurul anului 57 a fost expulzată din Roma de fiul ei, împăratul Nero, şi în cele din urmă a fost omorâtă în casa ei de la ţară, din ordinul acestuia, în anul 59.

Circumstanţele care înconjoară moartea Agrippinei sunt totuşi incerte din cauza contradicţiilor istorice şi partinirii celor care au scris despre Nero.


Calendar creştin ortodox – Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimi; Sfinţii Silvan şi Grigorie arhiepiscopul

la Niciun comentariu:

***

 Pentru cei ce vor sa stie mai mult(e) !


LECȚIILE DE VIAȚĂ ALE LUI DALAI LAMA:


1. Este necesar să înţelegi că dragostea şi marile realizări implica riscuri imense.

2. Când pierzi, nu pierde lecţia.

3. Urmează cele trei “R-uri”:

• Respectul de sine

• Respectul pentru cei din jurul tău

• Resposabilitatea pentru toate acţiunile tale

4. Aminteşte-ţi că momentele în care nu obţii ceea ce-ţi doreşti sunt uneori o minunată lovitura a norocului.

5. Învaţa regulile astfel încât să ştii cum să le încalci cum se cuvine.

6. Nu lasa o dispută nesemnificativă să destrame o mare prietenie.

7. Atunci când ai realizat că ai făcut o greşeală, ia imediat măsurile necesare pentru a o corecta.

8. Petrece timp în singurătatea propriei persoane în fiecare zi.

9. Deschide-ţi braţele în fata schimbării, dar nu-ţi neglija propriile tale valori.

10. Aminteşte-ţi că tăcerea este uneori cel mai bun răspuns.

11. Trăieşte o viaţă bună, onorabilă. Apoi, atunci când vei ajunge mai în vârstă şi te vei uita înapoi, vei fi capabil să te bucuri de ea a doua oară.

12. O atmosferă plăcută în casa ta este fundaţia vieţii tale.

13. În neînţelegerile cu cei dragi, ocupă-te numai de situaţia actuală. Nu invoca trecutul.

14. Împărtăşeşte-ţi cunoştinţele. Aceasta este o modalitate prin care poţi atinge nemurirea.

15. Fii blând cu Pământul.

la Niciun comentariu:

***

 CALENDARUL ZILEI – 7 noiembrie


      "Nu este lupta care ne obligă să fim artişti, este arta care ne îndeamnă să luptăm." 


 – Rusia: Ziua consensului şi a reconcilierii:după prăbuşirea U.R.S.S (din 1991), pe baza unui decret semnat de preşedintele Boris Elţîn, în 1996, această zi a fost proclamată ca „Zi a consensului şi reconcilierii”.


2011 – A început să emită Radio România Junior, singurul post public de radio on-line destinat copiilor; portalul on-line a fost lansat pe 12 septembrie 2011. Proiectul propune o platformă educaţională de comunicare (emisie radio cu streaming video, site, pagină de Facebook, Twitter), pe baza conceptului original integrat „Universul Junior”. În 2012 a primit distincţia „Cel mai bun radio online” la New York Festivals International Radio Programs and Promotions Awards.


2000 – Hillary Rodham Clinton a fost aleasă în Senatul Statelor Unite, devenind prima fostă Primă Doamnă din Statele Unite care a fost aleasă pentru funcţii publice în această ţară, deşi de fapt ea încă era Prima Doamnă.

2000 – Agenţia de luptă antidrog americană a descoperit unul dintre cele mai mari laboratoare clandestine de fabricare a LSD, în interiorul unui fost siloz de rachete în Wamego, Kansas.

1997 – Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a respins acuzaţiile aduse unora dintre ierarhi, potrivit cărora unii membri ai Sfântului Sinod ar fi fost colaboratori ai Securităţii, admiţând, însă, că a făcut „unele concesii” regimului comunist, ca tribut pentru interesele vitale ale bisericii.

1996 – NASA a lansat sonda spaţială Mars Global Surveyor.

1962 – A murit Anna Eleanor Roosevelt, Prima Doamnă a Statelor Unite ale Americii, soția Președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin Delano Roosevelt, diplomată și activistă pentru drepturile omului, una dintre femeile cele mai influente ale secolului al XX-lea. De-a lungul perioadei posterioare Marii Crize din 1929, a călătorit prin toată America, promovând politica New Deal și a vizitat trupele armate pe fronturile din cel de-Al Doilea Război Mondial. A participat la formarea a numeroase instituții, cele mai notabile fiind Organizația Națiunilor Unite și Freedom House. A prezidat comitetul ce a aprobat Declarația universală pentru drepturile omului.

1956 – Adunarea Generală a ONU a somat Marea Britanie, Franţa şi Israelul să îşi retragă de urgenţă forţele militare de pe teritoriul Egiptului.

1956 – Generalul american Dwight Eisenhower a fost reales în funcţia de preşedinte al Statelor Unite cu un procent record. Politicianul a rămas în Casa Albă după ce a înregistrat cea mai importantă victorie a republicanilor de la Abraham Lincoln încoace, adică cu aproape 100 de ani în urmă. Eisenhower a obţinut 58% din votul americanilor, reuşind să obţină victoria în 41 de state. Contracandidatul său, guvernatorul de Illinois, Adlai Stevenson, a obţinut un rezultat mai mult decât modest, fiind votat în doar şapte state de pe teritoriul SUA.

1941 – A încetat din viaţă Maurice Leblanc, ziarist şi scriitor francez.; a scris romane poliţiste, creator al celebrului personaj „Arsene Lupin”.

Maurice Leblanc a lucrat mai întâi ca jurnalist, apoi romancier și povestitor (Des couples, Une femme, Voici des ailes). A trezit interesul lui Jules Renard și Alphonse Daudet, fără a beneficia însă de succes la public. În 1901, a publicat L’enthousiasme, roman autobiografic. Frecventa marile nume ale literaturii pariziene: Stéphane Mallarmé sau Alphonse Allais.În 1905, Pierre Lafitte, directorul revistei lunare Je sais tout, i-a comandat o povestire pe modelul lui Raffles de Ernest William Hornung: L’Arrestation d’Arsène Lupin. Radical-socialist și liber cugetător, Leblanc a devenit burghez în perioada Primului Război Mondial. Opera sa îl va inspira pe Gaston Leroux (creatorul lui Rouletabille), precum și pe Souvestre și Allain (creatorii lui Fantômas). A fost înființată o asociație a prietenilor lui Arsène Lupin; ea este condusă din 2004 de Lydie Dabirand. Isprăvile lui Arsène Lupin se derulează în capitala Franței și în Pays de Caux, pe care o cunoaște bine: colecționar de cărți poștale, el a identificat 400 de conace între Le Havre, Rouen și Dieppe. „Lupinofilii” merg pe jos în locurile din Normandia citate de Leblanc: Étretat și comoara regilor Franței, Tancarville, trecerea subterană din Jumièges îi conduce la comoara medievală a abațiilor. Traseul celor șapte abații din Pays de Caux este asemănător cu Carul Mare și permite regăsirea stelei Alcor.

1931 – În China a fost proclamată Republica Sovietică Chineză  în oraşul Ruijin, provincia Jiangxi, o „Conferință Națională a Delegaților Sovietici ai Poporului”, care a luat hotărârea proclamării unei republici sovietice chineze, cu orașul Ruijin drept capitală. Comunistul Mao Zedong a fost ales președinte al acestei formațiuni statale.

Republica Sovietică Chineză s-a extins treptat, ajungând la o suprafață de peste 30.000 km2 și o populație de peste 3 milioane locuitori.

A încetat să existe pe 15 octombrie 1934, când armata naţionalistă chineză ( Kuomintang), condusă de Chiang Kai-shek, a supus orașul Ruijin unei blocade. Comuniștii chinezi au părăsit provincia Jiangxi și s-au refugiat în provincia Shaanxi, printr-o acțiune care este cunoscută în istoriografia chineză sub numele de „Marșul cel Lung”.

1918 – S-a publicat Manifestul Marelui Sfat Naţional din Transilvania privind convocarea la 1 decembrie a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.

1917 – Revoluţia bolşevică din Rusia: revoluţionarii bolşevici au cucerit Palatul de Iarnă al ţarilor ruşi de la Sankt Petersburg, puterea fiind preluată de Partidul Bolşevic condus de Lenin.

1910 – S-a  stins din viaţă marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi,  autorul romanelor „Război şi pace” şi „Anna Karenina”, dar şi al mai multor piese de teatru, povestiri, lucrări de memorialistică şi morală. Căsătorit în 1862 cu Sofia Andreevna Bers, cu care a avut treisprezece copii, contele scriitor n-a fost prea fericit în căsătorie, după cum notează A. N. Wilson. Capodopera sa, romanul „Război şi pace”, este considerat unul dintre cele mai complete şi complexe romane care s-au scris vreodată, în paginile sale întreţesându-se poveştile a 580 de personaje istorice şi fictive. După 1880, Tolstoi s-a dedicat unei vieţi trăite după concepte proprii, un fel de creştinism primar, „bogumilism”, şi a scris o seamă de broşuri în care şi-a expus ideile asupra religiei, bisericii, artei, şcolii, educaţiei, vieţii, muncii, progresului şi altor chestiuni sociale, scrieri care constituie ceea ce s-a numit „tolstoism”. Succesul literaturii sale a fost atât de răsunător în întreaga lume, încât în 1901 a fost propus pentru Nobel, dar el a refuzat premiul.

1899 – Guvernul român a contractat pe cinci ani un împrumut în valoare nominală de 175 de milioane lei cu o dobândă de 5% anual. Convenţia de împrumut interzicea guvernului român încheierea unui alt împrumut până la lichidarea acestuia şi anularea creditelor deja votate pentru suma de 83 de milioane de lei.

1874 – Partidul Republican din SUA a fost reprezentat de imaginea unui elefant, publicată iniţial în revista „Harper’s Weekly”.

1867 – A venit pe lume Marie Curie, născută Maria Salomea Skłodowska, savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel și singurul savant care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină.

Opera Mariei Curiei nu înseamnă numai descoperirea radiului și inventarea termenului de radiație. Lucrările sale au avut un impact deosebit și în afara conceptualizării universului fizicii. Studiul mecanismului radioactivității, realizat de soții Curie, și, ulterior, cercetările lui Ernest Rutherford au sugerat existența unei activități la nivel atomic și subatomic și au deschis noi drumuri în știința modernă. Mai mult, s-a ajuns la ideea că atomul nu este indivizibil și au fost propuse mai multe modele pentru structura atomului, toate având ca esență ideea că acesta este format dintr-un nucleu și un înveliș de electroni, nucleul fiind cel care emite undele radioactive.

Marie Curie a militat și pentru utilizarea în medicină a substanțelor radioactive, un exemplu constituindu-l folosirea radiului în tratamentul cancerului.

Curiozitatea intelectuală arzătoare față de necunoscut a Mariei Curie a deschis drumul comunității științifice spre un nou univers de descoperiri și marchează un pas important în istoria cercetării științifice. Astfel, principalul motiv pentru care marele savant își desfășura munca de cercetare nu era unul pragmatic, ci curiozitatea științifică:

„Mă număr printre cei care cred că știința are o frumusețe aparte. Un om de știință în laboratorul său nu este numai un tehnician; el este asemeni unui copil aflat în fața unor fenomene naturale, care îl impresionează ca și cum s-ar afla într-un basm”.

1829 – Generalul Pavel Dmitrievici Kiseleff, comandant al trupelor ruseşti în principatele româneşti în timpul războiului ruso-turc, a fost numit preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei până la 20 martie / 1 aprilie 1834.

1822 – Ţarul Alexandru I a aprobat decizia Consiliului de Miniştri privind scutirea coloniştilor nemţi şi bulgari, stabiliţi în Basarabia ţaristă, de plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la construcţia caselor personale şi a clădirilor publice.

1801 – Alessandro Volta a prezentat prima baterie electrică.

Această invenție constă dintr-o coloană verticală compusă dintr-o succesiune de 1 disc de cupru/1 disc de hârtie îmbibată în soluție salină/1 disc de zinc. La extremitățile coloanei era atașat câte un fir metalic între care se producea un curent electric continuu de joasă intensitate.

Volta descria invenția sa ca un „organ electric”, similar celui al peștelui-torpilă. La originea invenției se află teoria „electricității animale” și experiențele asupra broaștelor ale altui fizician italian, Luigi Galvani. Repetând experiențele acestuia, Volta a avansat ipoteza că originea curentului electric apărut când mușchiul este în contact cu două metale diferite nu este țesutul organic, ci contactul între metale, și a demonstrat această ipoteză înlocuind țesutul broaștei cu bucățele de hârtie înmuiate în soluție salină (conductoare), obținând astfel curent electric, infirmând teoria lui Galvani.

Pila voltaică marchează o epocă în teoria fizicii, ca și în aplicațiile știintei puse în slujba omenirii. Aceasta a permis realizarea electrolizei apei (descompunerea apei în oxigen și hidrogen pure cu ajutorul curentului electric continuu furnizat de pila voltaică) de către A. Carlisle și W. Nicholson în 1800, apoi a separării sodiului (Na) și potasiului (K) din sărurile lor, de către Sir Humphry Davy în 1807, și în a descoperirii efectului magnetic al curentului electric de către Oersted în 1820.

1784 – A avut loc asaltul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În cadrul acestei lupte, 44 de ţărani au fost luaţi prizonieri şi executaţi. O altă masă de ţărani a distrus curtea din Săvârşin, alta a înaintat pe valea Mureşului şi a intrat în comitatul Sibiului.

1665 – A apărut primul număr din revista London Gazette, cea mai veche publicație în limba engleză care încă mai funcționează.

1492 – Meteoritul Ensisheim, cel mai vechi meteorit cu o dată cunoscută de impact, a lovit pământul în jurul prânzului, într-un lan de grâu în afara satului Ensisheim, Alsacia, Franţa.

1480 – S-a menţionat prima documentare a sulgerului în Ţara Românească: denumire dată dregătorului din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XV-lea, care avea ca sarcină aprovizionarea curţii domneşti cu carne, lumânări şi alte provizii.

680 – A început al treilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, cunoscut si ca al șaselea Sinod Ecumenic. S-a ținut la Constantinopol între anii 680 – 681 d.Hr., fiind convocat de Sf. Constantin cel Nou, unde a condamnat erezia monotelită.

Monoteliții afirmau că Hristos avea o singură voință, întrucât El este o singură Persoană, deși are două naturi. Sinodul a declarat că, întrucât Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, El trebuie să aibă două voințe: una divină și una umană. Monotelismul  a fost condamnat ca erezie, convenindu-se asupra naturii duale a lui Iisus, una divină și una umană.  


Calendar creştin ortodox – Sfinţii 33 de Mucenici din Melitena; Cuviosul Lazăr

la Niciun comentariu:

***

 


Pentru cei ce vor sa stie mai mult(e) !


              Povestea impresionantă a marelui Grigore Vasiliu Birlic. 

              Avocat de meserie, Birlic a picat de șase ori examenul 

              la Teatru


Grigore Vasiliu Birlic a fost, așa cum l-a considerat Radu Beligan, un „geniu al comediei, al umorului românesc'.

 Supranumele “Birlic” (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărţile de joc) l-a căpătat de pe urma rolului pe care l-a interpretat în piesa cu același nume. În această piesă, îl juca pe Costache Perjoiu, zis Birlic, un funcționar dintr-o localitate din nordul Moldovei.


Potrivit historia.ro, în cartea “Oraşul Muzelor”, scriitorul Eugen Dumitriu povesteşte despre tânărul Grigore Vasiliu:

 „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia… Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură'. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă', povestește, cu umor, scriitorul.


Cu toate astea, Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. Potrivit aceleiași surse, a început să fie atras de actorie în adolescență. A fost, însă, fost împiedicat de familie să urmeze această carieră, considerată, la acea vreme, neserioasă. Prin urmare, acesta s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În timp ce îşi pregătea licenţa în Drept, a făcut figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a câștiga un ban.


Aici avea să-i surâdă norocul. A fost distribuit de directorul teatrului din Cernăuţi într-un rol de tâmp. Pronunția peltică a fost mai mult decât binevenită pentru acel rol, iar aprecierile publicului nu au întârziat să apară. Între timp, Birlic a absolvit Facultatea de Drept, dar nu a renunțat la visul lui, de a se școli în arta teatrală. După absolvirea facultăţii, s-a angajat la Teatrul Naţional din Cernăuţi unde a cucerit definitiv publicul.


               Grigore Vasiliu Birlic a dat de șapte ori la Teatru


Talentul nativ nu l-a împiedicat să nu-și dorească să urmeze studii de specialitate. A dat la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți şapte ani la rând. A șaptea oară a fost cu noroc. De şase ori a fost respins din cauza… defectului de vorbire, același defect care-i adusese simpatia publicului și succesul cu ceva ani în urmă.


„Eram peltic şi scuipam când vorbeam' povestea Birlic, potrivit sursei citate. Admis într-un final la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, în 1933 s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti. Odată ajuns în capitala României, Grigore Vasiliu a primit numeroase roluri în comedii la Teatrul Vesel. Aici a primit și rolul care i-a adus porecla, în comedia bulevardieră franţuzească 'Birlic'.


                     A interpretat rolul funcţionarului Perjoiu.


Nici aspectul fizic nu l-ar fi ajutat prea mult în cariera de actor, dacă la mijloc nu ar fi fost talentul lui excepțional. 'Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic(…)', spunea Radu Beligan despre Birlic.


                       Marele Birlic era extrem de emotiv


Datorită talentului nativ, Grigore Vasiliu a devenit un actor extrem de apreciat, iar ulterior a devenit director și patron al mai multor companii teatrale. Birlic “umplea” scena, dar în spatele ei, marele actor se transforma.


„Grigore Vasiliu Birlic era o persoană extrem de emotivă. În afara scenei, nu lega două vorbe! Țin minte că, înainte de a ieși în fața oamenilor și a le spune câteva cuvinte, înainte de premiera filmului «Titanic Vals», stătea în culise și se întreba panicat: «Ce mă fac, ce mă fac?», în timp ce-și freca nervos mâinile. Din când în când, se ducea și se uita, din spatele cortinei, la publicul din sală, apoi revenea speriat în culise și începea iarăși să se văicărească', spunea Ion Dichiseanu într-un interviu mai vechi pentru Libertatea.

la Niciun comentariu:

miercuri, 6 noiembrie 2024

***

 Ce este viața?

• Dostoievski: este iadul

• Socrate: este un test

• Marco: este un detaliu

• Aristotel: este mintea

• Nietzsche: este puterea

• Freud: este moartea

• Picasso: este arta

• Gandhi: este dragostea

• Schopenhauer: este suferința

• Bertrand Russell: este competiție

• Steve Jobs: este încredere

• Einstein: este cunoaștere

• Stephen Hopkins: este speranță

• Kafka: este un început


Când se schimbă viața unei persoane??

* Socrate: când știe că nu știe

* Seneca: când își cunoaște limitele abilităților

* Dostoievski: când suferă 

* Nietzsche: când se transcende pe sine

* Schopenhauer: când își depășește voința

* Emil Cioran: când moare

* Spinoza: după cerințele necesității și nu ca răspuns la libertatea noastră

* Milan Kundera: când realizăm că această lume este ireparabilă 

* Simon de Beauvoir: când o persoană își vomită inima

* Carl Jung: când ne înțelegem pe noi înșine și vedem partea noastră întunecată și semințele răului

* Frankl Victor: când găsești sens în viața ta

* Sartre: când credem în libertatea noastră 

* Jim Carrey: când omul înțelege că trăiește într-un reality show


✍️Faisal Tikka Khan

la Niciun comentariu:

marți, 5 noiembrie 2024

***

 Viața și iubirile lui Pablo Picasso. Artistul ce a abandonat în repetate rânduri școala pentru a ajunge inventatorul cubismului și cel mai important pictor al secolului trecut


Viața lui Pablo Picasso ar putea fi asemuită oricărei opere de artă semnată de el, de o complexitate impresionantă ce lasă un milion de emoții să ne inunde sufletele.

Pablo Picasso a fost unul dintre cei mai mari artiști ai secolului al XX-lea, renumit pentru picturi precum ‘Guernica’ și pentru mișcarea artistică cunoscută sub numele de cubism.

Pablo Picasso a fost pictor, sculptor, gravor, ceramist și scenograf spaniol considerat unul dintre cei mai mari și mai influenți artiști ai secolului XX. Picasso este creditat, alături de Georges Braque, drept creatorul cubismului.

Pablo Picasso s-a născut la Málaga, Spania, pe data de 25 octombrie 1881. Mama lui Picasso era Doña Maria Picasso y Lopez. Tatăl său a fost Don José Ruiz Blasco, pictor și profesor de artă.

Numele său complet, ce onorează o varietate de rude și sfinți, este Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso 😀

Un copil serios și prematur obosit din lume, tânărul Picasso poseda o pereche de ochi negri pătrunzători, vigilenți, care păreau să-i marcheze destinul pentru măreție.

Pablo Picasso în 1908

„Când eram copil, mama mi-a spus: Dacă devii soldat, vei fi general. Dacă devii călugăr vei ajunge ca papa”. „În schimb, am devenit pictor și am ajuns să fiu Picasso”.

Deși era un student relativ sărac, Picasso a manifestat un talent extraordinar pentru desen la o vârstă foarte fragedă. Potrivit legendei, primele sale cuvinte au fost „piz, piz”, încercarea lui copilărească de a spune „lápiz”, cuvântul spaniol pentru creion.

Tatăl lui Picasso a început să-l învețe să deseneze și să picteze când era copil și, până la vârsta de 13 ani, talentul său îl depășise deja pe cel al tatălui. Nu se știe din ce motiv, puțin mai târziu, Picasso și-a pierdut orice dorință pentru orice fel de activitate școlară, alegând să-și petreacă orele în bancă mâzgălind în caietul său.

„Pentru că eram un elev rău, am fost alungat la„ calaboose ”, o celulă goală, cu pereți văruiți și o bancă în care să stau”, și-a amintit mai târziu. „Mi-a plăcut acolo, pentru că am luat un bloc de desen și am desenat neîncetat … aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna, desenând fără oprire.”

În 1895, când Picasso avea 14 ani, familia sa s-a mutat la Barcelona, Spania, unde l-a înscris rapid la prestigioasa Școală de Arte Plastice a orașului. Deși, de obicei, școala accepta doar elevi puțin mai mari decât el, examenul de admitere al lui Picasso a fost o revelație pentru profesorii de acolo care au decis să-l primească fără ezitare.

Cu toate acestea, Picasso nu a putut accepta regulile și formalitățile stricte ale Școlii de Arte Frumoase și a început să lipsească de la cursuri, astfel încât să poată rătăci pe străzile Barcelonei, schițând scenele pe care le-a observat în oraș.

În 1897, la vârsta de 16 ani, Picasso s-a mutat la Madrid pentru a participa la Academia Regală din San Fernando. Cu toate acestea, a devenit din nou frustrat de atenția pe care școala sa o acorda subiectelor și tehnicilor clasice.

În acest timp, el i-a scris unui prieten: „Pur și simplu continuă cam aceleași lucruri vechi: Velázquez pentru pictură, Michelangelo pentru sculptură”. Încă o dată, Picasso a început să lipsească de la clasă pentru a rătăci prin oraș și a picta ceea ce a observat: țigani, cerșetori și prostituate, printre altele.

În 1899, Picasso s-a mutat înapoi la Barcelona și a început să se aventureze și să petreacă timpul cu o mulțime de artiști și intelectuali care își făceau veacul la o cafenea numită El Quatre Gats („Cele patru pisici”).

Inspirat de anarhiștii și radicalii pe care i-a întâlnit acolo, Picasso a ales să se dezică definitiv de metodele clasice în care fusese instruit și a început ceea ce avea să devină un proces de experimentare și inovare pe tot parcursul vieții.

Picasso rămâne renumit pentru că s-a reinventat la nesfârșit, trecând prin stiluri atât de radical diferite încât opera vieții sale pare să fie produsul a cinci sau șase mari artiști, mai degrabă decât a unuia singur.

Pornind de la înclinația sa pentru diversitatea stilului, Picasso a insistat asupra faptului că opera sa variată nu indică schimbări radicale de-a lungul carierei sale, ci mai degrabă dedicarea sa de a evalua obiectiv fiecare forma și tehnică pentru a-și atinge efectul dorit.

„Ori de câte ori am vrut să spun ceva, am spus-o așa cum credeam că ar trebui”, a explicat el. „Diferite teme necesită în mod inevitabil metode diferite de exprimare. Acest lucru nu implică nici evoluție, nici progres; este o chestiune de a urma ideea pe care vrei să o exprimi și modul în care vrei să o exprimi.”

Criticii de artă și istoricii au împărțit cariera adultă a lui Picasso în perioade distincte, dintre care prima a durat din 1901 până în 1904 și se numește „Perioada albastră”, după culoarea care a dominat aproape toate picturile sale în acești ani.

La începutul secolului al XX-lea, Picasso s-a mutat la Paris, Franța – centrul artei europene – pentru a-și deschide propriul studio. Singur și profund deprimat de moartea prietenului său apropiat, Carlos Casagemas, a pictat scene de sărăcie, izolare și angoasă, aproape exclusiv în nuanțe de albastru și verde.

Cele mai faimoase picturi ale lui Picasso din perioada albastră sunt „Nud albastru”, „La Vie” și „Bătrânul chitarist”, toate trei fiind finalizate în 1903.

În contemplarea lui Picasso și a perioadei sale albastre, scriitorul și criticul Charles Morice a întrebat odată: „Oare acest copil înspăimântător de precoce nu este destinat să ofere consacrarea unei capodopere asupra simțului negativ al vieții, boala de care pare să sufere mai mult decât oricine altcineva?”

Până în 1905, Picasso a depășit în mare măsură depresia care îl stăpânise anterior, iar manifestarea artistică a faptului că lucrurile mergea înspre bine a fost introducerea unor culori mai calde – inclusiv bejuri, roz și roșii – în ceea ce este cunoscută sub numele de „Perioada roz” (1904-1906).

Nu numai că a fost îndrăgostit nebunește de un frumos model, Fernande Olivier, dar a intrat și într-o perioadă de prosperitate datorită patronajului generos al dealerului de artă Ambroise Vollard. Cele mai faimoase picturi ale sale din acești ani sunt „Familia la Saltimbanques” (1905), „Gertrude Stein” (1905-06) și „Două nuduri” (1906).

Cubismul a fost un stil artistic inițiat de Picasso și de prietenul și colegul său, pictorul Georges Braque.

În picturile cubiste, obiectele sunt despărțite și reasamblate într-o formă abstractizată, subliniind formele lor geometrice compozite și reprezentându-le din puncte de vedere multiple, simultane, pentru a crea efecte care sfidează fizica, asemănătoare colajului. În același timp distructiv și creativ, cubismul a șocat, îngrozit și fascinat lumea artei.

În 1907, Picasso a produs o pictură care astăzi este considerată precursorul și inspirația cubismului: „Les Demoiselles d’Avignon”.

O descriere îngrozitoare a cinci prostituate nud, abstracte și distorsionate cu trăsături geometrice ascuțite și pete puternice de albastru, verde și gri, lucrarea nu seamănă cu nimic din ce a pictat el sau oricine altcineva vreodată, însă va influența profund direcția artei în secolul al XX-lea.

„M-a făcut să mă simt de parcă cineva bea benzină și scuipă foc”, a spus Braque, explicând cât de șocat a fost când a văzut pentru prima dată „Les Demoiselles”, de Picasso. Braque a devenit rapid intrigat de cubism, văzând noul stil ca o mișcare revoluționară.

Scriitorul și criticul francez Max Jacob, un bun prieten atât al lui Picasso, cât și al pictorului Juan Gris, a numit cubismul „cometa vestitoare” a noului secol, afirmând: „Cubismul este … o imagine de dragul său. Cubismul literar face același lucru în literatură, folosind realitatea doar ca mijloc și nu ca scop. ”

Picturile cubiste timpurii ale lui Picasso, cunoscute sub numele colecției „Cubist analitic”, includ „Trei femei” (1907), „Vase de pâine și fructe pe masă” (1909) și „Fată cu mandolină” (1910).

Lucrările sale cubiste ulterioare se disting în colecția „Cubism sintetic” pentru că s-au îndepărtat și mai mult de tiparele artistice ale vremii, creând colaje vaste dintr-un număr mare de fragmente minuscule, individuale. Aceste picturi includ „Jucător de cărți” (1913-14) și „Trei muzicieni” (1921).

Lucrările lui Picasso între 1918 și 1927 sunt clasificate ca parte a „perioadei sale clasice”, o scurtă revenire la realism într-o carieră dominată altfel de experimentare. Izbucnirea Primului Război Mondial a inaugurat următoarea mare schimbare a artei lui Picasso.

A devenit mai sumbru și, din nou, preocupat de descrierea realității. Cele mai interesante și importante lucrări ale sale din această perioadă includ „Trei Femei la Izvor” (1921), „Două Femei alergând pe plajă” (1922) și „Naiul lui Pan” (1923).

Începând din 1927, Picasso a fost prins de o nouă mișcare filosofică și culturală cunoscută sub numele de suprarealism, a cărei manifestare artistică a fost produsul propriului său cubism.

Cea mai cunoscută pictură suprarealistă a lui Picasso, considerată una dintre cele mai mari picturi din toate timpurile, a fost finalizată în 1937, în timpul războiului civil spaniol: „Guernica”. După ce bombardierele germane naziste care susțineau forțele naționaliste ale lui Francisco Franco au efectuat un atac aerian devastator asupra orașului basc Guernica la 26 aprilie 1937, Picasso, revoltat de bombardament și de inumanitatea războiului, a pictat această operă de artă.

În negru, alb și gri, tabloul este un testament suprarealist al ororilor războiului și prezintă un minotaur și mai multe figuri asemănătoare omului în diferite stări de angoasă și teroare. „Guernica” rămâne una dintre cele mai mișcătoare și puternice picturi anti-război din istorie.

Spre deosebire de complexitatea orbitoare a cubismului sintetic, picturile ulterioare ale lui Picasso afișează imagini simple, copilărești și tehnică brută. Atingând validitatea artistică a acestor lucrări ulterioare, Picasso a comentat odată trecerea unui grup de copii de la școală către bătrânețe: „Când eram la fel de mare ca acești copii, puteam desena ca Rafael, dar mi-a trebuit o viață să învăț să desenează ca ei „.

În urma celui de-al doilea război mondial, Picasso a devenit mai deschis politic, aderând la Partidul Comunist. A fost onorat de două ori cu Premiul internațional Lenin pentru pace, primul în 1950 și din nou în 1961.

În acest moment al vieții sale, el era, de asemenea, o celebritate internațională, cel mai faimos artist viu din lume. În timp ce paparazzi i-au relatat fiecare mișcare, totuși puțini au acordat atenție artei sale în acest timp. Picasso a continuat să creeze artă și să mențină un program ambițios în ultimii ani, crezând superstițios că munca îl va ține în viață.

Picasso a creat simbolul lucrării sale ulterioare, „Autoportret în fața morții”, folosind creion și cărbune, cu un an înainte de moartea sa. Subiectul autobiografic, desenat cu tehnică brută, apare ca ceva între un om și o maimuță, cu fața verde și părul roz. Cu toate acestea, expresia din ochii lui, surprinzând o viață de înțelepciune, teamă și incertitudine, este lucrarea inconfundabilă a unui stăpân la înălțimea puterilor sale.

Afemeiat pe tot parcursul vieții, Picasso a avut nenumărate relații cu prietene, amante, muze și prostituate, căsătorindu-se doar de două ori.

S-a căsătorit cu o balerină pe nume Olga Khokhlova în 1918 și au rămas împreună timp de nouă ani, despărțindu-se în 1927. Au avut împreună un fiu, Paulo. În 1961, la vârsta de 79 de ani, s-a căsătorit cu a doua sa soție, Jacqueline Roque.

În timp ce era căsătorit cu Khokhlova, a început o relație de lungă durată cu Marie-Thérèse Walter. Au avut împreună o fiică, Maya. Walter s-a sinucis după moartea lui Picasso.

Între căsătorii, în 1935, Picasso a întâlnit-o pe Dora Maar, o colegă artistă, pe platoul de filmare orchestrat de Louis Jean Renoir, pentru lungmetrajul „Le Crime de Monsieur Lange” (lansat în 1936). Cei doi s-au angajat în curând într-un parteneriat atât romantic cât și profesional. Relația lor a durat mai mult de un deceniu, în timpul și după care Maar s-a luptat cu depresia; s-au despărțit în 1946, la trei ani după ce Picasso a început să aibă o aventură cu o femeie pe nume Françoise Gilot, cu care a avut doi copii, Claude și Paloma. În 1953, Picasso și Gilot au ales să meargă pe căi separate. Gilot s-a căsătorit mai târziu cu omul de știință Jonas Salk, inventatorul vaccinului împotriva poliomielitei.

Picasso a avut patru copii: Paulo, Maya, Claude și Paloma Picasso. Fiica sa Paloma – prezentată în mai multe picturi ale tatălui ei – a devenit un designer celebru, realizând bijuterii și alte articole pentru Tiffany & Co.

Picasso a murit pe data de 8 aprilie 1973, la vârsta de 91 de ani, în Mougins, Franța. A murit de insuficiență cardiacă, în timp ce el și soția sa, Jacqueline, se distrau cu prietenii invitați la cină.

Considerat radical în opera sa, Picasso continuă să obțină venerație pentru măiestria sa tehnică, creativitatea vizionară și empatia profundă. Împreună, aceste calități au făcut din acest spaniol „neliniștit” cu ochii „pătrunzători”, un artist revoluționar.

la Niciun comentariu:

***

 “Războiul Lumilor” la radio. Farsa care a îngrozit America


“Războiul lumilor”, un episod din seria de teatru radiofonic The Mercury Theatre on the Air regizat și prezentat de viitorul regizor Orson Welles după romanul cu același nume scris de H.G. Wells în 1898 a fost cel mai cunoscut episod de panică în masă din istoria americană. Programul a fost interpretat și difuzat în direct prin rețeaua de radio Columbia Broadcasting System duminică, 30 octombrie 1938, la ora 20:00.

Presa de la București a relatat cu multe detalii evenimentele din Statele Unite.

“O panică de nedescris în America. Transmisiunea unei nuvele la Radio care vorbea de începerea răsboiului interplanetar a dat naştere la scene de grozavă panică”, titra cotidianul Viitorul după două zile, continuând:

NEW YORK, 31 (Rador). — O panică indescriptibilă a cuprins ieri largi cercuri ale populaţiei din Statele Unite, cu prilejul transmiterii la radio a nuvelei lui H. G. Wells „Răsboiul interplanetar”. Îndată după începerea transmisiunii, au început mii de chemări telefonice la staţiunea de radio şi la redacţiile ziarelor, fiind nevoie ca, în mai multe rânduri, să se anunţe la microfon că este vorba numai de o „ficţiune“.

O adevărată criză de isterie în masă a cuprins unele cercuri de auditori. În New York începuse o mişcare de panică şi numeroşi locuitori se pregăteau să părăsească oraşul. Sute de persoane au afirmat la poliţie şi în redacţii că „au văzut invazia”.

În Atlanta mulţi au crezut că a sosit sfârşitul lumii. Mulţimea a început să înalţe rugăciuni. În bisericile din Indianapolis femeile au pătruns în biserici strigând „New Yorkul a fost distrus, să mergem să murim acasă”.

Zvonul unor atacuri cu raze ale morţii şi gaze au făcut ca mii de medici şi infirmiere să-şi ofere serviciile. Spitalele au avut numeroase internări pentru şocuri nervoase. Până şi din Canada au fost numeroase chemări la telefon, spre a afla detalii asupra dezastrului.

Faţă de această panică colectivă, a fost interzisă retransmisiunea, care, în realitate, trata despre o imaginară invazie pe pământ a locuitorilor planetei Marte.

Paris, 4 noiembrie. — Telegramele din New-York aduc amănunte asupra nemaipomenitei panice care s-a dezlănţuit duminică seara, când mai multe staţiuni de radio au retransmis o adaptare prea realistă a romanului lui H. G. Wells intitulat „Războiul lumilor”. Între altele, adaptarea radiofonică anunţa o invazie a New-Yorkului şi cuprindea un decor sonor impresionant. Panica a cuprins nu numai New-York-ul, ci s-a întins în toată America.

La San Francisco de pildă ascultătorii au avut impresia că o armată străină a invadat coasta de răsărit a Statelor Unite şi numeroşi voluntari s-au oferit imediat să apere patria. În statele din sud panica a cuprins mai ales pe negri. În cartierul Harlem din New-York, bisericile au fost invadate de credincioşi în lacrimi şi pastorii au început să predice, anunţând sfârşitul lumii.

Ceea ce a sporit realismul programului a fost că radioreporterul a imitat la microfon vocea preşedintelui Roosevelt. Imitaţia a fost atât de bună, încât foarte mulţi ascultători erau convinşi că ascultă pe preşedinte în persoană, adresându-se naţiunii.

Nefericitul autor al acestei panici naţionale este un speaker de 23 ani numit Orson Wells. El este deprimat cu desăvârşire de reuşita involuntară a programului său.

Toată lumea este de acord că niciodată în istoria America nu s-a cunoscut o asemenea panică, căci fenomenul rămâne inexplicabil: cu tot realismul adaptării radiofonice, e cu neputinţă de înţeles confuzia produsă în sute de mii de minţi.

Dar acestea sunt faptele. Oameni foarte raţionali şi-au pierdut capul cu desăvârşire. Astfel, o femeie voia să-şi ucidă copiii şi să se sinucidă apoi, ca să scape de grozăviile războiului. Numai cu mare greutate soţul ei a reuşit să o împiedice să-şi pună planul în aplicare.

LONDRA, 31. (Prin telefon particular). — Marele scriitor englez H. G. Wells a acordat astăzi corespondentului nostru un interview în legătură cu panica provocată în Statele Unite de transmisiunea unui fragment dintr-o lucrare a sa, „Războiul Lumilor”.

H.G. Wells a declarat că, într-adevăr, a vândut societăţii de radiodifuziune „Columbia” dreptul de a retransmite versiunea dramatizată a operei sale, însă în contract se precizează că această transmisiune va trebui să aibă un caracter literar de actualitate, dar nu a autorizat societatea de a intoduce în text schimbarea numelor localităților care a dus la crearea confuziei în rândurile auditorilor americani.

Sub titlul “Panică și mistificare”, gazetarul Bonifaciu I. Roman, dezvoltă subiectul:

“Ziarele din străinătate, şi după ele ale noastre, au comentat în coloane întregi extraordinarul caz de înnebunire colectivă petrecut acum câteva zile în America, unde difuzarea unei nuvele de H. G .Wells la radio a produs o panică atât de grozavă încât aproape îţi stătea inima în loc. Cum de s-a putut produce o asemenea colosală întâmplare?

Faptul e cunoscut. Un tânăr regizor radiofonic, pentru a imprima cât se poate mai mult aer de verosimilitate unei fantasmagorii literare a celebrului scriitor englez, închipuind o invaziune pe globul pământesc a locuitorilor de pe planeta Marte, a prezentat nuvela lui H. G. Wells sub formă de reportaj radiofonic, situând acţiunea că s-ar fi petrecând in New Jersey din Statele Unite şi înlocuind numele oraşelor şi localităţilor din textul scris cu nume reale de diferite oraşe din America.

Totul era aşa dichisit pentru a da cât mai mult impresiunea realităţii, cu gând pentru cei ce aranjaseră transmisiunea să facă audierea ei cât mai interesantă şi atrăgătoare. Astfel, relatează jurnalele, în timp ce se cânta o arie oarecare, muzica încetă brusc şi se auzi vocea emoţionată a speakerului, care anunţa la microfon căderea în acel moment a unui formidabil bolid pe teritoriul statului New Jersey.

După această primă anunţare, muzica reîncepu; fu însă din nou întreruptă de glasul îngrozit al speakerului care striga din răsputeri, cu o voce strangulată de groază, că nu e vorba, cum s-a crezut la început de un meteorit, ci de nenumărate proiectile uriașe zvârlite deasupra New-Jersey-ului, nu se știe de unde. Detalii vor urma. Muzica își reîncepu melodia; din modul cum cânta însă, se putea ghici o excepţională stare de nervozitate la executanţi.

Pentru a treia oară emisiunea muzicală e întreruptă; se aude desluşit prin difuzoarele aparatelor de radio o rumoare deosebită, dovada unei panici care începea să se işte în locul unde se făcea transmisiunea; apoi iar vocea speakerului, de data asta având în timbrul ei expresiunea groazei celei mai terifiante, făcând reportajul unei invaziuni din văzduh, a unor fiinţe ce nu puteau fi altceva decât locuitori ai planetei Marte care, cu unelte neştiute şi nemaivăzute până acum, seamănă moartea printre locuitorii Statului New Jersey. De asemenea, New-York-ul prefăcut în ruine e învăluit în trombe gigantice de flăcări ce izbucnesc din mii și mii de focare pârjolind șapte milioane de cadavre.

În mijlocul acestei descrieri apocaliptice, se aude deodată vocea mult cunoscută a preşedintelui Roosevelt (bineînţeles imitată la perfecţie), care, deşi invită populaţia americană la calm şi linişte pentru a putea ţine piept atacului fiinţelor năpustite din astral asupra pământenilor, nu avu darul decât să mărească şi mai mult groaza şi panica. Şi deodată toată mulţimea de ascultători la radio, părăsind aparatele şi locuinţele, au început să alerge înnebuniţi de spaimă pe străzi, care încotro apuca. Mii de automobile se năpusteau în iuţeli vertiginoase către ieşirile din oraşe; gările erau asaltate după cum asaltat era tot ce putea să reprezinte mijloc de vehiculare.

S-au întâmplat multe accidente cu morţi şi răniţi, ba unii au încercat să se sinucidă, în timp ce marea mulţime se îmbulzea să părăsească oraşele îndreptându-se înnebunită către câmpii şi păduri. În învălmăşeală, cei mai slabi au fost călcaţi şi zdrobiţi. Armata şi pompierii au pornit în goană turbată către locurile unde se petrecea grozava tragedie anunţată la radio, pentru a se prinde de piept cu criminalii marţieni ce semănau moartea şi distrugerea în rândurile slabelor fiinţe omeneşti.

Într-un cuvânt, scenele cele mai veridice de groază şi teroare s-au desfăşurat într-un ritm halucinant.

N-au lipsit nici scenele de eroism şi abnegaţie care în împrejurări grele pun în valoare ascunsele calităţi de sublim altruism sădite în sufletul omenesc. Astfel s-au constituit imediat echipe voluntare de medici şi infirmiere care, într-un admirabil elan de solidaritate social, au pornit şi ele pline de avânt şi spirit de sacrificiu să salveze ce se mai putea salva din infernul anunţat a fi din ce în ce mai pârjolitor.

Apoi astronomi şi savanţi, mânaţi de focul sacru al ştiinţei şi absenţi la partea de înfiorător cataclism al focului celuilalt, real, revărsat asupra populaţiei statului New Jersey şi a New-York-ului au pornit din primele momente ale anunţării căderei meteoritului, cu scule şi aparate, cu lunete şi retorte, cu microscoape şi alambicuri pentru a da de urma incandescendentului mesager interplanetar, mulţumiţi savanţii că o asemenea întâmplare aşa de neaşteptată cu bolizi îi va pune în măsură să facă cine ştie ce mari descoperiri.

Ne lipseşte spaţiul pentru a putea face măcar un rezumat al celor ce s-au petrecut pe continentul nou săptămâna trecută în urma fantasticei difuzări radiofonice de care vorbim mai sus.

Ceea ce a făcut şugubăţul regizor cu ideea localizării nuvelei aceleia fantastice credem că a întrecut chiar imaginaţia şi aşteptarea renumitului ei autor, H. G. Wells.

Dar dacă am putea califica drept nebunie sau americanism trăznaia de la microfon, ce să spunem despre o populaţie întreagă care, mizând prea mult pe seriozitatea transmisiunilor radio-ului american, a luat drept adevărate formidabilele gogoși debitate cu prefăcută tremolare de glas de către un năbădăios reporteraș radiofonic.

Adicătelea nu găsea, complicata şi în acelaşi timp naiva populaţiune americană în desfăşurarea atâtor evenimente îngrijorătoare ce preocupă în vremurile acestea lumea întreagă alt motiv mai puternic ca să se aşeze pe o panică mai… serioasă, ca să zicem aşa, decât festa radiofonică jucată de postul de radiodifuziune din New-York?

Un imberb reporteraş care a reuşit să îmbrobodească până într-atâta lumea întreagă încât a făcut-o să ia câmpii, orbăcăind în groaza ce o cuprinsese să găsească adăpost prin coclaurile cele mai depărtate de acoperişul casei lor, menită tocmai să-i adăpostească!

Dacă de la distanţă farsa poate părea unora reuşită de tot, incontestabil că ea conţine într-însa, prin consecinţele ei, ceva care excede calificativul de glumă proastă. Căci farsa, şotia, sau cum veţi binevoi a-i spune, trebue să-şi păstreze întotdeauna intrinsecul ei de umor sănătos şi reconfortant.

Cum am putea însă râde de sutele şi miile de băjenari americani stâlciţi şi striviţi la încrucişările drumurilor de puhoiul în panică a zecilor de mii de semeni înnebuniţi de groaza morţii, care cu ghearele şi cu dinţii îşi croiau în momente de teroare pârtia egoistă a individualei mântuiri.

Farsă? Da! Mistificare în masă, cât poftiţi! Dar nu aşa şi pe preţul acesta”.

Regizorul Orson Welles, care a devenit celebru după acest eveniment, a fost nevoit să susțină o conferință de presă la doar câteva ore după difuzarea programului:

“Întrebare: Erați conștient de teroarea pe care o astfel de difuzare ar putea-o crea?

Welles: Categoric nu. Tehnica pe care am folosit-o nu îmi aparține. Nici măcar nu era nouă. Nu am anticipat nimic neobișnuit.

Întrebare: Ar fi trebuit să înmuiați limbajul dramatic?

Welles: Nu, nu joci crima în cuvinte blânde.

Întrebare: De ce a fost schimbată povestea utilizând nume de orașe și de ofițeri guvernamentali americani?

Welles: H.G. Wells a folosit orașe reale din Europa, iar pentru a face piesa mai credibilă pentru ascultătorii americani am folosit orașe reale din America. Desigur, îmi pare foarte rău acum”.

la Niciun comentariu:

***

 

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18!

Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact.

Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie.

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg.

Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.

Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie.

Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul sau, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul.

Şi cuvintele de încheiere au fost: "Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg, să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.

Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

În final, Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine.

Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele.

Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu.

Au trecut mai mult de 450 ani. Sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri, etc). sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ne este familiară doar una singură, a cărei reproducere o putem avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii mâini în rugăciune .

Data viitoare când veţi vedea o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priviţi-o odată.

Daţi-i voie să vă amintească, dacă mai era nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

MÂINILE - CELEBRUL TABLOU AL LUI ALBRECHT DURER❤️

la Niciun comentariu:

***

 6 lucruri interesante despre manuscrisele de la Marea Moartă


Puține artefacte au captat atenția istoricilor religiei mai mult decât manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite întâmplător de niște ciobani în peșterile săpate în dealurile sterpe din Cisiordania.

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt celebre în lumea întreagă. De la descoperirea lor accidentală și până la faptul că au fost vândute prin anunțuri în ziare, iată câteva detalii interesante despre această uimitoare colecție de texte antice.


1

Niște ciobani adolescenți au dat din întâmplare peste primul set de manuscrise de la Marea Moartă

Potrivit National Geographic, în 1947, niște beduini adolescenți care își pășteau caprele și oile lângă așezarea antică Qumran, situată pe țărmul nord-vestic al Mării Moarte, în zona cunoscută acum drept Cisiordania, au făcut o descoperire care nu avea nimic de-a face cu păstoritul.

Unul dintre tineri a aruncat o piatră într-o deschizătură din coasta unui deal și, spre surprinderea sa, a auzit un zgomot de vase sparte. Mai târziu, el și prietenii lui au intrat în peșteră și au găsit o colecție de recipiente de lut, dintre care șapte conțineau suluri de piele și papirus.

Un comerciant de antichități le-a cumpărat de la ei și, până la urmă, manuscrisele au ajuns în mâna mai multor cărturari, care au estimat că aveau în jur de 2.000 de ani vechime.

După ce vestea despre descoperire s-a răspândit, căutătorii de comori beduini și arheologii au scos la iveală zeci de mii de fragmente de suluri din zece peșteri aflate în apropiere. În total, este vorba de aproximativ 900 de manuscrise.


2

Unele dintre manuscrisele de la Marea Moartă au fost vândute la mica publicitate

Athanasius Yeshue Samuel, un arhiepiscop sirian ortodox al Ierusalimului, a cumpărat patru dintre manuscrisele originale de la un cizmar care se ocupa și de antichități, plătind pentru ele mai puțin de 100 de dolari.

Când, în 1948, a izbucnit Războiul Arabo-Israelian, Samuel a plecat în SUA și a oferit manuscrisele mai multor universități, printre care și Yale, însă fără succes, potrivit History.com.

În cele din urmă, în 1954, a publicat un anunț în Wall Street Journal – în categoria „diverse” – care spunea:

„Manuscrise biblice datând din cel puțin 200 î.e.n. de vânzare. Ar fi un cadou ideal pentru o instituție religioasă sau de educație din partea unei persoane sau a unui grup.”

Arheologul israelian Yigael Yadin, al cărui tată obținuse celelalte trei manuscrise din colecția inițială în 1947, a negociat în secret achiziționarea manuscriselor pentru nou-fondatul stat Israel.

Din nefericire pentru Samuel, mare parte din cei 250.000 de dolari pe care i-a primit au ajuns la autoritățile fiscale americane, deoarece chitanța de vânzare nu fusese întocmită corespunzător.


3

Nimeni nu știe cu siguranță cine a scris manuscrisele de la Marea Moartă

Originea manuscriselor, care au fost scrise între 150 î.e.n. și 70 e.n., este, până în ziua de azi, subiect de dezbatere între savanți.

Potrivit celei mai larg acceptate teorii, manuscrisele sunt opera unei populații evreiești care a locuit la Qumran până când trupele romane au distrus așezarea, în jurul anului 70.

Se crede că acești evrei aparțineau unei secte pioase și ascetice – esenienii. Reprezentau unul dintre cele patru grupuri iudaice diferite care au locuit în Iudeea înainte și după epoca romană, conform Enciclopediei Britannica.

Cei care susțin această teorie atrag atenția asupra similarităților dintre tradițiile menționate în „Legile comunității” – un manuscris care detalia regulile unei secte iudaice nenumite – și felul în care istoricul antic Flavius Josephus descrie ritualurile esenienilor.

Dovezile arheologice de la Qumran, inclusiv ruinele clădirilor în care aveau loc băile rituale iudaice, indică, de asemenea, că aici au locuit cândva niște evrei pioși.

Unii savanți au pus manuscrisele pe seama altor grupuri, inclusiv pe seama creștinilor timpurii și a evreilor din Ierusalim care au trecut prin Qumran în timp ce fugeau de romani.


4

Aproape toată Biblia ebraică e reprezentată în manuscrisele de la Marea Moartă

Manuscrisele includ fragmente din fiecare carte a Vechiului Testament, în afară de Cartea Esterei. Savanții au speculat că această carte lipsă, care spune povestea reginei iudaice a Persiei, s-a dezintegrat în timp sau încă nu a fost descoperită.

Alții au speculat că această carte nu făcea parte din canonul esenienilor sau că secta nu sărbătorea Purimul, sărbătoare bazată pe Cartea Esterei.

Singura carte biblică păstrată în întregime este Isaia. Copia acestei cărți, datată în secolul I î.e.n., este considerată cel mai vechi manuscris al Vechiului Testament care există.

Alături de textele biblice, sulurile conțin documente referitoare la regulile sectei, cum ar fi „Legile comunității”, precum și scrieri religioase care nu apar în Vechiul Testament.


5

Ebraica nu este singura limbă folosită în manuscrise

Majoritatea sulurilor sunt în ebraică, iar unele fragmente sunt scrise în alfabetul paleoebraic, despre care se crede că nu a mai fost uzitat din secolul V î.e.n.

Alte fragmente sunt în aramaică, o limbă vorbită de mulți evrei – inclusiv, cel mai probabil, de Isus – între secolul VI î.en. și asediul asupra Ierusalimului din anul 70.

În plus, mai multe texte conțin traduceri ale Bibliei ebraice în greacă, pe care unii evrei o foloseau în locul ebraicei sau concomitent cu aceasta la vremea în care au fost create sulurile.


6

Manuscrisele de la Marea Moartă includ harta unei comori fabuloase

Unul dintre cele mai misterioase manuscrise este Sulul de Cupru, un soi de hartă antică a comorilor, pe care sunt reprezentate zeci de comori din aur și argint.

Celelalte texte sunt scrise cu cerneală pe pergament sau pe piele de animal, însă acest document ciudat conține litere încrustate pe folii de metal – probabil, după cum au spus unii, pentru a rezista trecerii timpului.

Folosind un vocabular neconvențional și o scriere ciudată, Sulul de Cupru descrie 64 de ascunzători subterane din Israel care conțin tot felul de bogății.

Nicio comoară nu a fost recuperată, probabil din cauza faptului că romanii au jefuit Iudeea în secolul I. Potrivit diferitelor ipoteze, comorile fie aparțineau esenienilor, fie au fost scoase din Al Doilea Templu înainte ca acesta să fie distrus, fie nu există.

la Niciun comentariu:

**"

 Doamna Oltea, legendară mamă a lui Ștefan cel Mare

Maria Oltea s-a născut în 1405 sau 1407 și a fost fiica unor boieri de lângă Bacău, dar nu se știe cu exactitate dacă a fost sau nu oficial soția domnitorului Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Bogdan era, după unii istorici, copilul din flori al lui Alexandru cel Bun, mama sa fiind necunoscută, iar alții consideră că a fost fratele lui Alexandru cel Bun. Aflat în relații foarte bune cu Iancu de Hunedoara, care l-a susținut pentru a ajunge la tron, Bogdan al II-lea a devenit domnitorul Moldovei după alungarea domnitorului Alexăndrel.

Până la relația cu Bogdan, Maria-Oltea mai fusese căsătorită, dar soțul îi murise, și avea deja cinci copii: Ioachim, Ion, Cârstea, Maria și Sora. După calculele istoricilor, domnița era cam de aceeași vârstă cu domnitorul, adică avea în jur de 35 de ani când l-a adus pe lume, în 1438 sau 1439 (deși există surse care indică faptul că viitorul domnitor s-a născut mult mai devreme, în 1433), pe fiul lor, Ștefan, la moșia din Borzești a lui Bogdan, cu zece ani înainte ca acesta din urmă să devină domnitor al Moldovei.

Când Bogdan al II-lea a fost atacat și ucis la Reusani, în 1451, în urma intrigilor lui Petru Aron, după doar doi ani de domnie, Maria-Oltea a rămas pentru a doua oară văduvă. Femeia a reușit să îl salveze pe Ștefan și pe ceilalți cinci copii ai săi fugind pentru șase ani din Moldova și ascunzându-și identitatea în lungul ei exil prin Transilvania și Țara Românească. Dintre rudele apropiate ale Mariei-Oltea este cunoscut doar fratele ei, Vlaicul, care făcuse parte din sfatul domnesc al lui Bogdan al II-lea și pe care Ștefan cel Mare îl menționează în hrisoavele domnești ca “unchiul nostru Vlaicul”.

Maria Oltea și acest frate, Vlaicul, au încercat să îl pregătească încă din copilărie pe Ștefan pentru viitoarea sa misiune de domnitor al Moldovei, iar în primii lui ani pe tron mama sa, Maria-Oltea, i-a fost alături în organizarea acțiunilor politice interne și externe.

Spre sfârșitul vieții, Doamna Oltea s-a călugărit. Mama domnitorului a murit pe 4 noiembrie 1465, la vârsta de 54 sau 57 de ani, și a fost înmormântată în județul Suceava, la biserica de lemn Sfântul Nicolae din Poiana Siretului, numită Sihăstria din Poiană, fiind mutată apoi la Mănăstirea Probota, unde se află astăzi și osemintele lui Bogdan al II-lea. Piatra sa funerară a fost descoperită de arheologi în 1904 și are inscripționat mesajul „Roaba lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Ștefan Voievod, a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”.

În august 1908, cu prilejul strămutării și așezării în interiorul Mănăstirii Probota a pietrei mormântale, Alex Lapedatu, ministru al Cultelor și Artelor la acea vreme, a rostit un emoționant cuvânt comemorativ redat în paginile revistei Convorbiri literare:

“Nenorocită soţie, căci, trăind pe vremea sângeroaselor lupte dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun, ea văzu cu groază desfăşurându-se înainte-i întreagă acea tragedie istorică care răpuse, cu aspră vrăşmăşie şi crâncenă urgie, pe mai toţi cei ce se încumetară a apuca sceptrul vrednicei stăpâniri a bunului şi înţeleptului Voivod, între care pe însuşi viteazul ei soţ, pe acel Bogdan-Voda biruitor al Leşilor în pădurile Crasnei, care căzu, se ştie, lovit de paloşul ucigaşului său frate, la Răuseni.

Fericită mumă, căci văzu statornicindu-se în Moldova vremurilor grele domnia menită de la Providenţă a fi cea mai glorioasă şi mai strălucită din câte a cunoscut vreodată neamul românesc, domnia propriului ei rod, a tânărului cu însuşiri sufleteşti alese şi cu porniri bărbăteşti avântate, ce-i dădu mângâierea zilelor ei de pribegie şi durere, — a lui Ştefan Vodă cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt.

Opt ani de zile şi mai bine, cât timp trăi la umbra Tronului pe care Moldova toată, într-un glas, îl dădu, la Direptate, alesului ei fiu: — Oltea-Doamna văzu oştile viteze adunându-se, ţara răscolită întemeindu-se, pacea dorită asigurându-se, cetăţile cucerite întărindu-se, hotarele vechi apărându-se şi vecinii vrăşmaşi izbândindu-se, cu un cuvânt întreagă acea înţeleaptă şi temeinică operă de pregătire şi apărare care premerse epoca strălucitelor lupte ce aveau să aşeze cununa gloriei eterne pe fruntea marelui Domn. Astfel că atunci când, în acea zi de Luni 4 Noemvrie 1465, sufletul său fu chemat la Ceruri, ea putea ofta ca odinioară bătrânul Simeon în templul Ierusalimului: Acum slobozeşte, Doamne, pre roaba ta în pace, că văzură ochii mei mântuirea ţării.

Acesta fu, în câteva cuvinte, rostul pământesc al aceleia pentru a cărei slăvită pomenire ne-am întrunit astăzi aici, în acest străvechi şi măreţ lăcaş dumnezeiesc.

Adevărat, Oltea-Doamna nu apucă vremea glorioaselor biruinţe ale fiului său, ea nu văzu ruşinoasa înfrângere a lui Mateiaş Craiul la Baia, nici fulgerătoarea zdrobire a Tătarilor la Lipnic, nici urgisita bătaie a lui Radu-Vodă la Soci şi Cursul-Apei, nici grozava nimicnicire a lui Soliman- Paşa la Podul-Înalt, nici grabnica fugărire a lui Ţepeluş- Vodă la Râmnic, nici crâncena sfărâmare a lui Schender-Beg la Cătlăbuga, nici norocoasa răpunere a lui Hromot la Şcheia, nici, în sfârşit, înfricoşata înmormântare a Leşilor lui Albert Craiul în Codrii Cozminului.

Dar dacă ea nu văzu aievea toate aceste strălucite isprăvi vitejeşti, sufletul ei, mare în nenorocire şi tare în primejdie, rămase în amintirea tuturor şi fu, dacă e să credem legendei, spre mântuirea ţării în acele momente de grea cumpănă şi pieire, când bătrânul cuceritor al Ţarigradului ridicase asupra Moldovei „toate ale sale răsăritene puteri”. Căci, după ce Ştefan-Vodă căzu cu toţi ai săi la Valea- Albă — „dar nu fieşte cum, ci până la moarte apărându se şi nici biruiţi de puterea armelor, ci stropşiţi de mulţimea Turcilor” — rănit şi descurajat, zice legenda, el căută mântuire şi adăpost îndărătul puternicelor ziduri ale Cetăţii Neamţului. Aci însă cuvintele neîndurătoare ale maică-sa, „că pasărea în cuibul său piere”, îl opriră afară, îl îmbărbătară şi-l porniră din nou pe urma păgânilor.

Şi aşa „pre cuvântul mâne-sa” — scrie cronicarul cel iscusit la vorbă — se întoarse Ştefan-Vodă şi, strângându-şi oaste „fel-de-fel”, curăţi şi răcori Moldova de mulţimea cotropitoare a vrăjmaşilor. Fireşte, pre cuvântul mâne-sa, dar nu al celei în carne şi oase, care acum nu mai putea simţi decât doară greaua povară a oştilor ce se frământau în apropiere, ci al supravieţuitoarei ei fiinţi sufleteşti, din amintirea căreia închipuirea poetică a poporului şti şi plăzmui această minunată legendă, transmiţând astfel urmaşilor din neam în neam, în lumină pe cât de frumoasă pe atât de măreaţă, icoana istorică a aceleia prin sângele căreia se făcu fericita legătură a celor două bătrâne şi vestite neamuri domneşti — Muşatinii şi Basarabii — şi se dădu Moldovei şi neamului românesc pre cel mai glorios şi strălucit fiu al lor.

Atât e tot ceea ce ni s-a păstrat în lumea închipuirii despre Oltea-Doamna. Căci vremurile neprielnice ce veniră, peste tot în ţară şi îndeosebi in această sfântă mănăstire, nimiciră şi întunecară cele câteva mărturii pe care contemporanii le lăsară întru amintirea vieţii ei pământeşti.

Într-adevăr, curând după moartea lui Ştefan-Vodă, se stinse și lumina de veghe pe care el o aprinse pe mormântul scump al mumei sale. Alegându-şi şi înălţându-şi nou lăcaş de îngropare la Putna, grija urmaşilor se îndreptă într-acolo; iar aci preţioasele moaşte fură lăsate pe seama călugărilor, cărora marele Domn le hărăzise în acest scop bogate şi însemnate prinoase şi danii. Dar aceştia nu se dovediră vrednici a le păstră după putinţă şi cuviinţă în altarul la care erau chemaţi a se ruga şi sluji. Căci optzeci de ani după ce Ştefan-Vodă rezidise bătrâna ctitorie a moşului său Alexandu cel Bun, biserica cu toate ale sale se găsea în cea mai ticăloasă stare. Astfel că atunci când Petru-Vodă Rareş se dădu al treilea şi cel mai de seamă ctitor al Probotei, el trebui să facă o altă de iznoavă: ruga aceasta mare, frumoasă şi luminoasă.

Atunci biserica din Valea Sf. Nicolae, zisă din Poiana Siretului, fu părăsită: călugării se strămutară dincoace, iar ruinele îngropară mormântul Doamnei Oltea, pentru ca după trecerea anilor să şteargă însăşi amintirea lui.

Acum numele săpat pe întunecatul mormânt nu se mai păstra decât în ascunse hrisoave domneşti, pe care însă oamenii erau din ce în ce mai puţin destoinici a le ceti şi într-un vechiu pomelnic, după care el se va fi rostit, rar de tot şi fără multă înţelegere, între aceste trainice ziduri care nu avură nici ele o soartă prea bună. Căci, după alţi optzeci de ani de la înălţarea lor, cei ce-şi pierduseră credinţa în Dumnezeu, „călugării cei răi“ — mărturiseşte o amărâtă scrisoare arhierească — „au băgat tâlharii [în mănăstire] de-au jefuit averea boerilor ţării“ care, vreme de primejdie fiind, căutară aci, în această puternică cetăţuie, mântuire şi adăpost.

„Şi au stătut sfânta mănăstire” — odinioară de cuviinţă şi laudă în toată ţara—„urâtă tuturor şi nimeni n-au mai căutat de nevoia ei”, zice aceeaşi scrisoare arhierească. Trebui banul bogatului şi evlaviosului Vasile-Vodă pentru ca să se înceapă reîntemeierea ei şi trebui, mai ales, jertfa şi grija părintească a Mitropolitului Dosoftei pentru ca să se readucă la strălucirea ei de odinioară, întru lauda lui Dumnezeu, pentru a cărei mărire îşi alesese el în această mănăstire metania, postrigul cucernicei şi harnicei sale călugării.

Dar tocmai acum, când Probota fu reîntemeiată, ea îşi pierdu, pentru noi, rostul său de până aci, deoarece marele Arhiereu, spre mai bună asigurare a noii sale ctitorii, crezu de bine a o închină locului „de unde izvorăşte viaţa şi lumina pentru toată lumea” — Sfântului Mormânt. Cu acest prilej constatăm cu durere că la Probota şi deci in Moldova toată se pierduse orice mărturie istorică cu privire la Oltea-Doamna. Căci în actul său de închinare, în care se enumără toţi ctitorii după vremuri — „de’nceputul ţării” — ai acestei mănăstiri şi se pomenesc toţi Domnii îngropaţi aci, cel mai învăţat cărturar român al timpului nu ştie să ne spue nimic despre ea. Da, amintirea mumei lui Ştefan cel Mare dispăruse cu totul în negura vremurilor apuse, de unde, de bună seamă, nu eră de aşteptat s-o mântuiască Grecii ce luaseră în stăpânire sfânt lăcaşul ei de îngropare.

În această tristă uitare trecură anii cu sutele şi pe pământul ţării Moldovei se priminiră multe rânduri de oameni. Cu întoarcerea vremurilor mai bune însă, a căror zoriri abia părinţii părinţilor noştri le apucară, năzuinţele şi silinţele tuturor întru câştigarea bunurilor naţionale prilejuiră şi înlesniră o harnică şi fructoasă operă de cercetare şi reconstituire a vieţii strămoşeşti. Şi din sumedenia bogatelor şi preţioaselor suveniruri istorice ce de zeci de ani, rând pe rând, se tot scot la lumină, apărură, una după alta, cele două-trei mărturii, pe care contemporanii le lăsară, cum ziceam, spre amintirea vieţii pământeşti a Doamnei Oltea, dar pe care veacurile le îngropară şi oameni le uitară.

Şi nu e fără interes a releva că tocmai când se împlineau patru sute de ani de la moartea acestei vestite femei, în aceeaşi lună chiar, se dădea la iveală numele şi — presupus — locul ei de îngropare. Şi iarăşi, tocmai atunci când se împliniau patru sute de ani de la moartea marelui ei fiu se dădea la iveală însuşi vechiul epitaf de pe mormântul ei, — epitaf pe care ochii cercetători ai unui zelos tânăr îl descoperise puţin mai înainte, acolo jos, unde zăcea aruncat afară, fără preţ şi fără glas. Coincidenţă tainică, dar semnificativă!

Astfel, în anul când poporul românesc întreg, ca dovadă a solidarităţii şi unităţii conştiinţei sale naţionale, pomenea, într-un cuget şi-o simţire, amintirea prea strălucitului său Erou,—el capătă, ca un fel de dar al Norocului ce-o mântuise de pieire, cea mai scumpă mărturie istorică cu privire la Oltea-Doamna, această piatră mormântală pe care ochii noştri sufleteşti trebue să citească mult mai mult decât ceea ce spun slovele-i vechi şi stricate. Se cuvenea dar ca ea să fie strămutată şi aşezată spre adăpost şi păstrare în locul de cinste şi de îngropare al Domnilor, lângă mădularele lui Petru- Vodă Rareş şi ale soţiei sale, Elena-Doamna, însemnându-se aceasta întru amintirea generaţiilor următoare, ceea ce s-a şi făcut acum, din îndemnul luminat şi stăruinţa patriotică a bărbaţilor chemaţi a îndrepta şi povăţui rosturile culturale ale neamului.

Fie dar ca aceste seculare ziduri şi geniul cel bun al naţiunii române să adăpostească şi să ocrotească de-a lungul veacurilor viitoare aceste două pietre: una întru veşnica pomenire a aceleia ce a fost doamnă a viteazului Bogdan şi mumă a marelui Ştefan; cealaltă întru modesta amintire a actului de pietate ce acum se îndeplineşte în jurul acestui nou închipuit mormânt, în faţa căruia, închinându-ne cu respect, să zicem, precum strămoşii de acum patru sute patruzeci şi trei de ani:

Lăudată şi binecuvântată fie-n veci de veci amintirea Doamnei Oltea!”

*** Alex. Lapedatu, Convorbiri literare, august 1931


la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie                  "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.                   Să fii fericit o...

  • Invitație la lectură
      Invitație la lectură ... pentru elevii din clasele de gimnaziu 📚📖 Recomand o serie de lecturi, care sper să vă capteze atenția și să vă ...
  • reConstruim acasă
      Dintotdeauna românul a vrut să aibă ceva a lui și numai a lui: pământul pe care să-l lucreze și din care să-și procure hrana, casă, animal...
  • Puterea de a dărui
    Ca oameni suntem înzestrați cu dorința de întrajutorare și cu sentimentul de compasiune pentru semenii noștri aflați în nevoie. Ajutăm necon...