$$_

 Bărbatul care doarme în scaunul de lângă mine la Urgențe ține în mână o poză cu soția mea.

Spitalul Județean din Constanța. Ora 3 dimineața. Stau pe un scaun de plastic așteptând să aflu vești despre mama care a avut un accident casnic.

Lângă mine, un bărbat de vreo 50 de ani doarme cu capul sprijinit de perete. Păr grizonat, barbă de câteva zile, haine șifonate de parcă ar fi dormit în ele de mult timp.

Îi cade ceva din mână pe podea. O fotografie mică, laminată.

Mă aplec să o ridic și inima îmi înghează complet.

În poză e soția mea, Elena. Tânără, poate 20 de ani, zâmbind larg într-un parc plin de flori.

— Scuzați-mă, spun trezindu-l pe bărbat. Ați scăpat asta pe jos.

Deschide ochii buimac și ia fotografia cu mâini tremurânde.

— Mulțumesc. E tot ce mai am de la ea.

— Cine e femeia din fotografie? întreb încercând să par calm.

— Fiica mea. A murit acum cincisprezece ani, când avea doar douăzeci și doi de ani.

Simt cum camera se învârte în jurul meu.

— Cum... cum o chema pe fiica dumneavoastră?

— Elena. Elena Constantinescu.

Elena. Soția mea se numește Elena. Dar numele ei de fată e Popescu, nu Constantinescu.

— Și cum a murit? întreb cu voce șoptită.

— Accident de mașină. Venea spre casă de la facultate într-o noapte de iarnă. Un șofer beat a intrat în ea pe contrasens. A murit pe loc.

Ceva nu se leagă în povestea aceasta. Soția mea e vie, doarme acasă în acest moment.

— Pot să mă uit mai atent la fotografie? întreb.

Îmi întinde poza cu ezitare. O studiez în detaliu: aceiași ochi căprui ca ai Elenei mele, același zâmbet larg, aceleași trăsături fine. Dar ceva e diferit. Un semn de naștere mic pe gât, pe partea dreaptă.

Soția mea are un semn de naștere pe gât. Dar pe partea stângă, nu pe dreapta.

— Domnule, cine sunteți și de ce sunteți aici la spital?

— Mă numesc Mihai Constantinescu. Sunt aici pentru că nu am unde altundeva să dorm noaptea aceasta. Apartamentul meu a luat foc săptămâna trecută și am rămas pe drumuri.

— Și stați la Urgențe ca să dormiți?

— Da. Aici e cald și nimeni nu mă dă afară până dimineața.

Mă uit la acest om disperat ținând poza fiicei moarte și ceva mă lovește cu putere.

— Domnule Constantinescu, fiica dumneavoastră avea o soră geamănă?

Mă privește șocat.

— De unde știi asta?

— Vă rog să-mi răspundeți.

— Da, Elena avea o soră geamănă. Dar ele au fost separate la naștere. Elena a rămas cu mine, cealaltă a fost dată spre adopție pentru că nu aveam bani să creștem doi copii.

Inima îmi bate atât de tare încât aud sângele în urechi.

— Știți ce s-a întâmplat cu cealaltă fetiță? Cu cea adoptată?

— Nu. Sistemul era diferit pe vremea aceea. Adopțiile erau secrete și noi nu am avut niciodată dreptul să aflăm unde a ajuns.

Scot telefonul și caut o poză cu Elena, soția mea. O găsesc rapid: una de la nunta noastră, acum opt ani.

Îi arăt fotografia bărbatului.

— Femeia aceasta seamănă cu fiica dumneavoastră?

Mihai Constantinescu se uită la ecran și începe să tremure violent.

— Doamne sfinte, e Elena. E exact cum arăta Elena când avea vârsta aceasta. Cine e femeia din poză?

— E soția mea. Elena Popescu, acum Elena Dobre după căsătoria cu mine.

— Nu se poate. Cum ar fi posibil așa ceva?

— Cred că soția mea e sora geamănă a fiicei dumneavoastră. Cea care a fost dată spre adopție.

Bărbatul începe să plângă cu hohote în sala de așteptare a Urgențelor.

— Am căutat-o treizeci de ani întregi. Am încercat totul: cereri la autorități, investigații private, postări pe internet. Și acum îmi spui că stă în același oraș cu mine?

— Da, stăm în Constanța de doisprezece ani.

— Și ea știe că e adoptată?

— Da, știe. Părinții adoptivi i-au spus când a împlinit optsprezece ani. Dar nu a vrut niciodată să-și caute familia biologică pentru că se simțea trădată de faptul că a fost abandonată.

Mihai își șterge lacrimile cu mâneca.

— Nu am abandonat-o. Nu am avut de ales. Eram săraci, nu aveam mâncare pentru noi, ce să mai zicem de doi copii. Am crezut că îi oferim o viață mai bună. Dar în fiecare zi m-am gândit la ea. În fiecare zi.

— Vreți să o cunoașteți pe Elena, soția mea?

— Mai mult decât orice pe lumea aceasta. Dar dacă ea nu vrea să mă vadă?

— Lăsați-mă să vorbesc mai întâi cu ea. Să-i explic tot ce mi-ați spus.

A doua zi dimineață, după ce mama a fost externată cu răni minore, merg acasă și vorbesc cu Elena.

Îi povestesc totul: bărbatul de la Urgențe, fotografia, povestea surorii geamăne moarte, anii de căutare.

Elena ascultă în tăcere. Apoi începe să plângă.

— Am avut mereu un gol înăuntru. Un sentiment că îmi lipsește ceva esențial. Poate era sora mea. Poate era tatăl meu biologic.

— Vrei să-l cunoști?

— Da. Vreau să-l cunosc.

O săptămână mai târziu, aranjez întâlnirea. Elena și Mihai se văd pentru prima dată în treizeci de ani.

El plânge când o vede. Ea plânge când îl îmbrățișează.

— Ești exact ca Elena a mea, șoptește el. Exact la fel.

— Îmi pare rău că nu te-am căutat mai devreme, răspunde ea. Îmi pare rău că am fost furioasă atâția ani.

— Nu trebuie să-ți pară rău pentru nimic. Ai avut dreptul să fii furioasă. Dar acum suntem aici. Acum te-am găsit.

Astăzi Mihai locuiește într-un apartament mic pe care Elena și cu mine l-am închiriat pentru el. Vine la cină în fiecare duminică și ne povestește despre Elena cea dintâi, despre sora geamănă pe care soția mea nu a cunoscut-o niciodată.

Luna trecută Elena i-a spus ceva care l-a făcut să plângă.

— Tată, vreau să știi că nu te mai consider străin. Ești familia mea. Singurul tată biologic pe care îl voi avea vreodată.

Mihai a îmbrățișat-o lung.

— Și tu ești fiica mea. Amândouă fiicele mele trăiesc acum în inima mea: Elena care a murit și Elena care tocmai m-a găsit.

Pentru că uneori pierderile cele mai dureroase ne pregătesc pentru întâlnirile cele mai prețioase. Și universul lucrează în moduri ciudate, aducând împreună oameni despărțiți de timp și circumstanțe, la ora 3 dimineața, pe un scaun de plastic la Urgențe.