$$$

 Taximetristul care mă duce acasă în fiecare vineri seara tocmai mi-a arătat diploma lui de doctor în fizică.

Vineri, ora 23:00. Ies de la serviciu după o săptămână epuizantă la corporație. Comand taxi ca în fiecare vineri și aștept în fața clădirii.

Același taximetrist de trei luni încoace: domnul Gheorghe, vreo 60 de ani, păr alb, ochelari groși, mâini mari și aspre de muncitor.

— Bună seara, domnișoară Andreea. Acasă ca de obicei?

— Da, domnule Gheorghe. Acasă ca de obicei.

Pornește mașina și mergem prin București-ul de noapte. De obicei stăm în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Dar astăzi ceva e diferit.

Pe bordul mașinii văd o carte groasă: "Mecanica Cuantică și Aplicații" scris cu litere aurii pe copertă neagră.

— Citiți fizică cuantică, domnule Gheorghe? întreb surprinsă.

Zâmbește ușor jenat.

— Da, e o pasiune veche de-a mea din tinerețe.

— E destul de neobișnuit pentru un taximetrist să citească așa ceva.

Tace câteva secunde, apoi oftează.

— N-am fost întotdeauna taximetrist, domnișoară Andreea. Am fost fizician cercetător la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele timp de douăzeci și cinci de ani.

Rămân mută de uimire.

— Cercetător în fizică? Dar cum ați ajuns să conduceți taxi?

— E o poveste lungă și probabil nu vă interesează problemele unui bătrân.

— Ba da, mă interesează foarte mult. Vă rog să-mi povestiți.

Oprește la un semafor roșu și începe să vorbească.

— Am terminat fizica la Universitatea din București în 1985, cu media 10 pe toată durata studiilor. Am făcut doctoratul în fizica particulelor elementare și am publicat patruzeci și trei de lucrări în reviste internaționale. Colegii din străinătate mă respectau și mă invitau la conferințe peste tot în lume.

— Și ce s-a întâmplat de ați renunțat la carieră?

— Nu am renunțat eu. M-au renunțat alții pe mine.

— Cum adică v-au renunțat?

— În 2015, institutul a trecut printr-o restructurare masivă. Au venit oameni noi în conducere, tineri ambițioși care voiau să-și aducă propriile echipe. Eu aveam 55 de ani și salariu mare pentru că aveam vechime și grad științific înalt. Eram "prea scump" pentru bugetul lor.

— Și v-au dat afară pur și simplu?

— Nu direct. Mi-au făcut viața imposibilă: mi-au retras proiectele, mi-au mutat biroul într-un subsol fără ferestre, mi-au refuzat accesul la laboratoare. După șase luni de umilințe zilnice am înțeles mesajul și am demisionat.

Semaforul se face verde și pornește încet.

— Și după ce ați demisionat ce s-a întâmplat?

— Am încercat să găsesc alt post în cercetare, dar la 55 de ani nimeni nu te mai angajează în domeniu. Am aplicat la universități pentru posturi de profesor, dar toate pozițiile erau deja ocupate de "oamenii potriviți". Am încercat să lucrez în IT folosind cunoștințele de programare din cercetare, dar nu aveam certificările cerute de angajatori.

— Și atunci ați ales taximetria ca soluție?

— Nu am ales-o, am ajuns la ea după ce toate celelalte opțiuni s-au închis. Aveam o mașină veche, mi-am făcut atestat și am început să car oameni prin București. Acum fac asta de nouă ani.

Ajungem în fața blocului meu, dar nu cobor din mașină.

— Domnule Gheorghe, pot să vă întreb ceva personal?

— Desigur, întrebați ce doriți.

— Nu vă e dor de fizică? De cercetare? De viața pe care o aveați înainte?

Ochii lui se umple de lacrimi pe care încearcă să le ascundă.

— În fiecare zi îmi e dor. În fiecare noapte visez că sunt din nou în laborator, că lucrez la experimente, că discut cu colegii despre descoperiri noi. Apoi mă trezesc și realizez că sunt doar un taximetrist bătrân care citește cărți de fizică pe care nu le va mai aplica niciodată.

— Dar nu ați încercat să scrieți, să publicați independent?

— Am încercat. Am scris trei articole anul trecut și le-am trimis la reviste. Toate au fost respinse pentru că nu mai am afiliere instituțională. Fără o universitate sau un institut în spatele numelui, nimeni nu te mai ia în serios în lumea academică.

Stăm în tăcere câteva momente. Apoi îmi vine o idee.

— Domnule Gheorghe, eu lucrez în departamentul de resurse umane la o companie mare de tehnologie. Avem un program de cercetare internă și căutăm consultanți pentru proiecte de fizică aplicată. Ați fi interesat să discutăm despre o posibilă colaborare?

Mă privește neîncrezător.

— Vorbiți serios sau doar încercați să fiți amabilă cu un bătrân nostalgic?

— Vorbesc absolut serios. Compania noastră dezvoltă senzori cuantici pentru industria auto. Aveți exact expertiza de care avem nevoie.

— Dar eu am 64 de ani și nu am mai lucrat în cercetare de aproape un deceniu.

— Fizica nu se uită, domnule Gheorghe. Și experiența dumneavoastră de douăzeci și cinci de ani valorează mai mult decât orice diplomă proaspătă.

Îi dau cartea mea de vizită.

— Sunați-mă luni la birou. O să aranjez o întâlnire cu directorul tehnic.

Ia cartea cu mâini tremurânde.

— De ce faceți asta pentru mine? Sunt doar taximetristul care vă duce acasă vinerea.

— Pentru că acum cincisprezece ani, tatăl meu a fost în exact aceeași situație. Inginer constructor cu treizeci de ani experiență, dat afară la 52 de ani pentru că era "prea scump". A condus și el taxi până a murit de infarct acum trei ani. Nimeni nu i-a dat o a doua șansă. Eu vreau să vă dau dumneavoastră șansa pe care tata nu a primit-o niciodată.

Domnul Gheorghe începe să plângă fără să se mai ascundă.

— Nu știu ce să spun la generozitatea aceasta neașteptată.

— Nu spuneți nimic acum. Sunați-mă luni și vedem ce putem face împreună.

Luni dimineață sună exact la ora 9. Aranjez întâlnirea cu directorul tehnic pentru miercuri.

Miercuri vine la birou îmbrăcat în costum, cu diploma de doctor și cele patruzeci și trei de publicații într-un dosar ordonat.

Directorul tehnic rămâne impresionat de experiența și cunoștințele lui.

— Domnule Gheorghe, aș vrea să vă oferim un contract de consultant pe șase luni, cu posibilitate de prelungire. Salariul e de trei ori mai mare decât câștigați din taxi.

Domnul Gheorghe acceptă fără ezitare.

Astăzi, la opt luni de la acea cursă de taxi, domnul Gheorghe coordonează întreaga echipă de cercetare în senzori cuantici. A publicat deja două articole noi în numele companiei și a fost invitat să prezinte rezultatele la o conferință internațională în Germania.

Săptămâna trecută m-a invitat la cafea în biroul lui nou, plin de cărți și ecrane cu formule matematice.

— Andreea, vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

— Nu trebuie să-mi mulțumiți. Ați meritat această șansă de mult timp.

— Poate am meritat-o. Dar tu ai fost singura care a văzut-o. Toți ceilalți pasageri din taxi mă vedeau doar ca pe un șofer bătrân. Tu ai văzut cartea de pe bord și ai întrebat.

— Curiozitatea e cel mai important lucru pe care l-am învățat de la tata.

— Tatăl tău ar fi mândru de femeia care ai devenit.

Am plâns amândoi în biroul acela plin de fizică și posibilități noi.

Pentru că uneori geniul se ascunde în locurile cele mai neașteptate: într-un taxi de noapte, pe bordul unei mașini uzate, în mâinile unui om pe care lumea l-a uitat. Și tot ce trebuie să facem e să întrebăm, să ascultăm și să oferim șansa pe care alții au refuzat să o dea.