@@@

 Copilul care îmi desenează pe geamul mașinii în fiecare dimineață la semafor tocmai mi-a lăsat un mesaj: "Ajută-l pe tata, te rog."

Intersecția din Piața Romană, București. Luni dimineață, ora 8:00. Aștept la semafor pe drumul spre serviciu când văd același băiețel de vreo opt ani apropiindu-se de mașină.

Nu cere bani. Nu vinde șervețele. Face ceva complet diferit: desenează cu degetul pe geamul umed de rouă. Flori, sori, inimi, zâmbete.

În fiecare dimineață de trei săptămâni, la același semafor, același băiat, aceleași desene simple dar veșnic vesele.

De obicei îi dau cinci lei și el mulțumește politicos înainte să deseneze și la mașina din spatele mea.

Dar azi desenul e diferit. Nu e floare sau inimă. Sunt cuvinte scrise tremurat: "AJUTĂ-L PE TATA TE ROG."

Cobor rapid geamul înainte să treacă semaforul pe verde.

— Hei, stai! Ce înseamnă mesajul ăsta?

Băiatul se oprește speriat. Are ochi mari și căprui, păr ciufulit, haine curate dar vechi.

— Nimic, doamnă. Am greșit desenul.

— Nu ai greșit nimic. Ce se întâmplă cu tatăl tău?

Se uită în jur nervos, apoi șoptește rapid:

— Tata e bolnav și nu are bani de tratament. Vă rog să-l ajutați dacă puteți.

Semaforul se face verde. Mașinile din spate claxonează furios.

— Unde stați? Spune-mi adresa repede!

— Strada Aristide Demetriade, nr. 12, etajul doi.

Îi dau douăzeci de lei și pornesc forțată de claxoanele din spate.

Toată ziua mă gândesc la mesajul acela. Seara, în loc să merg acasă, merg la adresa pe care mi-a dat-o băiatul.

Bloc vechi din Primăverii, scara întunecată, pereți loviți de timp. Urc la etajul doi și bat la ușă.

Deschide băiatul. Când mă vede, ochii lui se fac mari de surpriză.

— Dumneata ești doamna de la semafor cu mașina albastră!

— Da, eu sunt. Îmi spui numele tău?

— Andrei. Andrei Popescu.

— Eu sunt Laura. Pot să vorbesc cu tatăl tău?

Ezită, apoi dă drumul să intru.

Apartamentul e mic și gol: o cameră, o bucătărie minusculă, aproape fără mobilier. Pe un pat îngust stă un bărbat în jur de 40 de ani, slab și palid, cu pături peste el deși afară sunt 20 de grade.

— Tată, a venit doamna să te vadă, anunță Andrei.

Bărbatul încearcă să se ridice dar nu reușește.

— Bună seara. Cine sunteți și ce căutați aici?

— Sunt Laura Ionescu. Fiul dumneavoastră mi-a scris un mesaj pe geamul mașinii dimineața la semafor.

Bărbatul devine roșu la față.

— Andrei! Ți-am spus să nu ceri niciodată ajutor de la străini! Îți este rușine?

— Dar tată, tu nu te faci bine și nu avem bani! Am vrut doar să te ajut!

— Nu vreau mila nimănui! Avem demnitate!

Băiatul începe să plângă. Mă așez pe scaunul din cameră și vorbesc calm.

— Domnule Popescu, nu e vorba de milă. E vorba de ajutor între oameni. Ce problemă de sănătate aveți?

Suspină înfrânt.

— Hepatită C cronică. Am nevoie de tratament cu antivirale care costă 15.000 de lei pe trei luni. Fără tratament, ficatul meu se distruge lent.

— Și de ce nu luați tratamentul prin sistemul de stat?

— Am încercat. Am stat pe liste de așteptare un an și jumătate. Între timp boala progresează. Medicul mi-a spus că dacă nu încep tratamentul în maxim două luni, pot ajunge la ciroză.

— Și ce faceți pentru bani acum?

— Nimic. Eram zugrav dar nu mai pot lucra de șase luni. Obosesc prea repede, nu mai am putere. Andrei merge dimineața la semafoare să deseneze și adună 20-30 de lei pe zi. Cu asta trăim amândoi.

Îl privesc pe Andrei care își șterge lacrimile cu mâneca.

— Andrei, de câte luni faci asta în fiecare dimineață?

— De patru luni, doamnă. Merg înainte de școală, de la 7:30 la 8:30, apoi alerg să ajung la prima oră.

— Și nu te-a prins nimeni că întârzii?

— Ba da, am luat absențe nemotivate. Dar tata nu știa de ele pentru că nu a putut merge la școală să vorbească cu învățătoarea.

Tatăl privește șocat spre băiat.

— Tu ai absențe din cauza asta? De ce nu mi-ai spus niciodată?

— Pentru că nu vroiam să te superi și să mă oprești. Sunt doar niște absențe, nu contează.

— Ba contează! Educația ta e mai importantă decât orice!

Mă ridic de pe scaun.

— Domnule Popescu, câți bani aveți strânși pentru tratament până acum?

— 3.000 de lei în patru luni. La ritmul ăsta îmi trebuie doi ani să adun suma completă. Până atunci voi fi probabil mort.

— Și dacă eu v-aș ajuta să strângeți restul de 12.000 de lei rapid?

Mă privește neîncrezător.

— Cum v-ați putea ajuta? Nu vă cunosc și nu aveți niciun motiv să faceți asta.

— Am un motiv foarte simplu: fiul dumneavoastră mi-a desenat zâmbete pe geamul mașinii timp de trei săptămâni când eu eram tristă și stresată. Acum e rândul meu să-i întorc favoarea.

A doua zi postez povestea pe Facebook cu aprobarea domnului Popescu. Adaug poze cu desenele lui Andrei pe geamuri, poza mesajului "AJUTĂ-L PE TATA", și detaliile contului pentru donații.

În 48 de ore, povestea strânge 28.000 de lei. Suficient pentru tratament complet și cheltuieli de trai pe durata terapiei.

Când îi anunț pe domnul Popescu și Andrei, amândoi plâng în brațele mele.

— Nu știu ce să spun, șoptește tatăl. Atâția oameni necunoscuți au donat pentru un străin bolnav.

— Nu pentru un străin. Pentru un tată care are un copil extraordinar ce iese în fiecare dimineață să-l salveze. Oamenii au văzut dragostea lui Andrei și au vrut să o răsplătească.

Domnul Popescu începe tratamentul săptămâna următoare. După două luni, se simte deja mai bine. După trei luni, analizele arată că virusul a dispărut complet din sânge.

Andrei nu mai merge la semafoare. Merge doar la școală, unde a recuperat toate abențele și a luat doar note mari.

Ieri am fost invitată la o serbare de sfârșit de an școlar. Andrei a desenat pentru toți părinții prezenți: portrete rapide, zâmbete colorate, mesaje de bucurie.

Când a ajuns la mine, a desenat ceva special: o mașină albastră cu o inimă mare pe geam și textul "Mulțumesc că m-ai văzut."

Am plâns în fața tuturor părinților.

După serbare, domnul Popescu a venit la mine complet transformat: sănătos, zâmbitor, plin de viață.

— Laura, vreau să știi ceva. Săptămâna viitoare încep din nou să lucrez ca zugrav. Am primit un contract mare la o firmă de construcții. Și primul lucru pe care îl voi face cu banii câștigați e să donez pentru un alt copil în nevoie.

— Nu trebuie să faceți asta pentru mine.

— Nu o fac pentru tine. O fac pentru că Andrei m-a învățat ceva: când cineva îți întinde mâna, trebuie să îi întinzi și tu mâna altcuiva. Astfel lanțul nu se oprește niciodată.

Andrei vine lângă mine cu un desen pe care tocmai îl terminase: o familie ținându-se de mână sub un soare uriaș.

— Asta suntem noi, doamnă Laura. Familia pe care ai ajutat-o să rămână împreună.

Îl îmbrățișez pe acest băiat curajos care a desenat speranță pe sticla rece a mașinilor străine până când cineva în sfârșit a văzut mesajul ascuns în spatele zâmbetelor desenate.

Pentru că uneori salvarea vine în feluri neașteptate: printr-un desen pe geam, printr-un mesaj scris tremurat, printr-un copil care refuză să renunțe la tatăl său chiar și atunci când toată lumea altcineva ar fi renunțat.