$$$

 Bătrâna care cântă opera în fiecare seară pe balconul de vizavi nu e nebună. E cea mai mare soprană pe care România a avut-o vreodată.

Bloc în Rahova, București. Apartamentul meu la etajul cinci. În fiecare seară, exact la ora 20:00, o femeie bătrână iese pe balconul de vizavi și începe să cânte arii de operă.

Voce puternică, clară, impresionantă pentru vârsta ei de peste 80 de ani. Cântă Verdi, Puccini, Mozart, repertoriu complex pe care îl execută perfect.

Vecinii se plâng constant. O numesc "nebuna care urlă" și cer să fie mutată sau internată. Eu însă o ascult în fiecare seară de pe balconul meu, fascinată de talentul evident care refulge prin vocea ei îmbătrânită.

Astăzi hotărăsc să aflu mai mult. Cobor la etajul patru și bat la ușa apartamentului de unde vine vocea.

Deschide o femeie în jur de 85 de ani: mică, subțire, cu păr alb prins elegant, ochi albaștri și inteligenți, ținută dreaptă ca a unei regine.

— Bună seara, spun ezitând. Sunt vecina dumneavoastră de vizavi, de la etajul cinci.

— Bună seara, draga mea. Intră te rog, nu sta în prag ca o străină.

Intru într-un apartament plin de fotografii vechi, afișe de spectacole, și un pian impozant într-un colț.

— Îmi cer scuze dacă deranjez. Voiam să vă spun că vă ascult în fiecare seară când cântați și sunt absolut fascinată de vocea dumneavoastră.

Zâmbește cu o bucurie rară.

— Tu ești singura care nu mă consideră nebună? Ești prima persoană care bate la ușa mea să-mi spună ceva frumos în ultimii cinci ani.

— Cum v-ați putea considera nebună? Aveți o voce extraordinară și un repertoriu impresionant.

— Mulțumesc, draga mea. Mă numesc Elena Teodorescu. Iar tu?

— Ana Popescu. Încântată de cunoștință.

Ne așezăm la masă și ea îmi face ceai în ceștit fine de porțelan.

— Doamna Elena, pot să vă întreb ceva? De unde cunoașteți atât de bine opera?

Râde cu o nostalgie profundă.

— Pentru că am fost cântăreață de operă cincizeci de ani. Am cântat la Opera Națională din București, la La Scala din Milano, la Staatsoper din Viena. Am interpretat toate rolurile mari: Tosca, Aida, Leonora, Regina Nopții.

Rămân mută de uimire.

— Dumneavoastră ați cântat la acele teatre legendare?

— Da, draga mea. Între 1960 și 2010 am avut o carieră internațională de succes. Critica mă numea "Soprana de aur a României". Aveam contracte pe trei ani în avans, impresari care se băteau pentru mine, admiratori în toată lumea.

— Și ce s-a întâmplat de ați ajuns aici, singură, cu vecini care vă consideră nebună?

Expresia ei devine tristă.

— S-a întâmplat bătrânețea, draga mea. Vocea se degradează după 70 de ani, reflexele slăbesc, memoria muzicală devine incertă. În 2010, la 75 de ani, am avut ultimul meu recital la Opera din București. A fost triumfal, dar știam că e finalul.

— Și după retragere?

— După retragere, lumea te uită foarte repede. Impresarii nu mai sună, colegii dispar în propriile lor vieți, publicul îți uită numele în câțiva ani. Rămâi singură cu amintirile și cu vocea care încă vrea să cânte, chiar dacă nimeni nu o mai aude.

— Dar de ce cântați pe balcon în fiecare seară?

— Pentru că dacă nu cânt, mor interior. Opera a fost viața mea șaptezeci de ani. Nu pot renunța la ea pur și simplu pentru că am îmbătrânit. Așa că ies pe balcon și cânt pentru mine, pentru amintiri, pentru vremurile când vocea mea umpleva sălile mari ale lumii.

— Și vecinii se plâng pentru că nu înțeleg cine sunteți.

— Ei văd doar o bătrână ciudată care urlă în italiană pe balcon. Nu văd cincizeci de ani de carieră, sute de spectacole, mii de ore de muncă și sacrificiu.

Mă uit la fotografiile de pe pereți: Elena tânără în costume spectaculoase, Elena primind aplauze în picioare, Elena alături de mari dirijori și cântăreți ai lumii.

— Doamna Elena, aveți înregistrări cu dumneavoastră din acele spectacole?

— Am câteva CD-uri vechi și benzi de magnetofon. De ce întrebi?

— Pentru că vreau să le aud și să le arăt lumii cine sunteți cu adevărat.

A doua zi vin înapoi cu un prieten care lucrează în producție media. Digitalizăm toate înregistrările Elenei: recitaluri complete, arii celebre, interviuri din arhive de televiziune.

Creăm un canal de YouTube numit "Elena Teodorescu - Soprana uitată a României" și începem să postăm materialele restaurate.

Prima săptămână adună doar câteva sute de vizualizări. Dar apoi un profesor de muzică din Italia descoperă canalul și distribuie pe grupurile de operă internaționale.

În două săptămâni, canalul explodează: 500.000 de vizualizări, 50.000 de abonați, comentarii extaziate din toată lumea.

"Această voce e legendară! De ce nu am auzit de ea până acum?"

"Elena Teodorescu cântă Tosca mai bine decât Callas în unele părți!"

"România a avut o comoară pe care a uitat-o complet!"

După o lună, directorul Operei Naționale din București sună la ușa Elenei.

— Doamna Teodorescu, vă rog să mă iertați pentru că instituția noastră v-a uitat atâția ani. Vrem să reparăm această greșeală.

— Cum anume doriți să reparați? întreabă Elena suspicioasă.

— Vrem să organizăm un concert omagial în cinstea dumneavoastră. Sală plină, orchestră completă, invitați speciali, transmisie live internațională. Vă aducem omagiul pe care îl meritați de ani de zile.

Elena începe să plângă.

— Dar eu am 85 de ani. Nu mai pot cânta la nivelul de odinioară.

— Nu vă cerem să cântați, deși dacă doriți puteți interpreta o arie scurtă. Vrem să vă celebrăm cariera, să arătăm tinerilor cântăreți cine ați fost, să vă restaurăm locul meritat în istoria operei românești.

Concertul are loc luna următoare. Sala Operei plină până la refuz, oameni în picioare pe culoare, transmisie live către 200.000 de spectatori online.

Elena intră pe scenă în rochie de seară elegantă, sprijinită de directorul operei. Primește cinci minute de aplauze în picioare înainte să spună un singur cuvânt.

Când aplaudele se potolesc, ea vorbește cu voce emoționată:

— Mulțumesc pentru această seară magică. Am crezut că lumea m-a uitat complet. Că voi muri ca "nebuna care urlă pe balcon". Dar o vecină tânără, Ana Popescu, a refuzat să mă vadă așa. Ea m-a văzut așa cum fusesem: o artist, o cântăreață, un om care a dedicat viața artei. Și prin ea, voi toți m-ați redescoperit.

Apoi, spre surpriza tuturor, merge la microfonul central.

— Vreau să cânt ceva astăzi. Nu pentru glorie, nu pentru critici, ci pentru mine. Pentru fetița de 15 ani din Pitești care visa să cânte pe scenele mari ale lumii. Pentru femeia de 40 de ani care cânta la La Scala. Pentru bătrâna de 85 de ani care încă simte muzica curgând prin vene.

Orchestra începe introducerea ariei "Vissi d'arte" din Tosca.

Elena cântă. Vocea nu mai e perfectă, dar e plină de emoție autentică, de o viață trăită în artă, de o pasiune care nu s-a stins niciodată.

Întreaga sală plânge ascultând-o.

După concert, mă îmbrățișează lung.

— Mulțumesc, Ana. Mulțumesc că nu m-ai văzut ca pe o nebună. Mulțumesc că ai văzut artista din spatele bătrânei.

— Eu vă mulțumesc pentru că mi-ați arătat că pasiunea adevărată nu moare niciodată, indiferent de vârstă sau circumstanțe.

Azi Elena nu mai cântă singură pe balcon. Cântă înconjurată de tineri studenți de la Conservator care vin săptămânal să învețe de la ea. Apartamentul ei a devenit un studio informal unde se predă tehnica veche, școala clasică, pasiunea pură pentru operă.

Vecinii care o numeau nebună vin acum să ceară scuze și autografe pe CD-urile ei restaurate.

Pentru că uneori geniile trăiesc în blocurile noastre, cântă pe balcoanele noastre, și așteaptă doar ca cineva să le vadă cu adevărat în spatele etichetelor crude pe care le punem atât de ușor pe cei pe care nu îi înțelegem.