$__

 Femeia care îmi înjură copilul în parc tocmai a căzut în genunchi în fața mea cerându-mi iertare.

Parcul IOR, București. Duminică după-amiază însorită. Sunt cu Matei, fiul meu de șase ani, la locul de joacă.

Matei se joacă în nisip cu o găletușă când o fetiță de vreo patru ani vine și i-o ia din mână fără să ceară.

— Hei, asta e găletușa mea! protestează Matei și încearcă să o recupereze.

Fetița începe să plângă și atunci apare mama ei: o femeie în jur de 35 de ani, îmbrăcată elegant, cu ochelari de soare scumpi în păr.

— Ce i-ai făcut fetiței mele? țipă la Matei. De ce o faci să plângă?

— Nu i-am făcut nimic, doamnă. Ea mi-a luat găletușa și eu am vrut să o iau înapoi pentru că e a mea.

— Mincinos mic! Sigur tu ai început! Așa sunteți voi, copiii needucați: agresivi și violenți!

Mă ridic de pe bancă și mă apropii calm.

— Scuzați-mă, sunt mama lui Matei. Ce s-a întâmplat aici?

— S-a întâmplat că odrasla dumneavoastră a făcut-o pe fiica mea să plângă! Ar trebui să vă fie rușine cum îl creșteți!

— Doamnă, eu am văzut toată scena. Fiica dumneavoastră a luat jucăria fiului meu fără să ceară permisiunea. El doar a încercat să și-o recupereze.

— Evident că îl apărați! Toți părinții își apără monștrii!

Simt cum mă cuprinde furia, dar respir adânc și încerc să rămân calmă.

— Doamnă, vă rog să nu-l mai numiți pe copilul meu monstru sau mincinos. Nu e corect și nu e adevărat.

— O să-l numesc cum vreau! Și dacă nu vă convine, plecați din parc! Aici vin oameni civilizați, nu huidume ca voi!

Matei începe să plângă lângă mine. Nu înțelege de ce o femeie străină îi strigă și îl numește cu cuvinte urâte.

— Matei, hai să plecăm de aici. Nu merită să stăm.

Îl iau de mână și ne îndepărtăm de locul de joacă. În spatele nostru, femeia continuă să comenteze tare pentru ca toată lumea să audă:

— Așa e când nu ai șapte ani de acasă! Părinți needucați, copii needucați!

Mergem spre o bancă mai îndepărtată. Matei plânge în continuare.

— Mami, de ce a țipat doamna aia la mine? Am fost eu rău?

— Nu, dragul meu, nu ai fost deloc rău. Doamna aceea avea o zi proastă și și-a vărsat nervii pe tine. Nu e vina ta.

— Dar a zis că sunt monstru și mincinos. Sunt eu așa?

— Nu, Matei. Tu ești un băiat bun și cinstit. Uneori oamenii spun lucruri rele pe care nu le gândesc cu adevărat pentru că sunt supărați sau triști.

Stăm pe bancă vreo zece minute până se calmează. Apoi decidem să plecăm acasă pentru că nu mai avem chef de parc.

Pe drumul spre ieșire, trecem din nou pe lângă locul de joacă. Și atunci văd ceva neașteptat.

Femeia care ne-a înjurat stă singură pe o bancă și plânge cu capul în mâini. Fetița ei se joacă mai departe în nisip, complet indiferentă.

Prima mea reacție e să trec pe lângă ea fără să mă opresc. Merită să plângă după cum s-a comportat.

Dar ceva mă face să ezit. Poate expresia ei complet schimbată, poate plânsul disperat care nu pare deloc fals.

— Matei, stai aici o secundă. Mă duc să vorbesc cu doamna aceea.

— Dar mami, ea a fost rea cu mine!

— Știu, dragul meu. Dar vreau să înțeleg de ce.

Mă apropii de bancă și mă așez lângă ea fără să spun nimic.

După câteva minute, ridică privirea și mă vede. Expresia ei se transformă în groază.

— Dumneavoastră? Ce vreți de la mine?

— Nimic. Doar am văzut că plângeți și m-am gândit să întreb dacă sunteți bine.

— De ce ați întreba asta după cum v-am tratat?

— Pentru că oamenii nu țipă așa la copii străini fără un motiv mai profund. Ce se întâmplă cu dumneavoastră?

Începe să plângă mai tare.

— Îmi pare atât de rău. Atât de rău pentru tot ce am spus. Fiul dumneavoastră nu merita nimic din ce i-am zis.

— De ce ați făcut-o atunci?

— Pentru că sunt un om groaznic care își varsă frustrările pe oricine e în cale.

— Ce frustrări aveți care vă fac să reacționați așa?

Tace câteva secunde, apoi povestește cu voce frântă.

— Soțul meu m-a părăsit acum două săptămâni. S-a mutat la amanta lui și mi-a spus că vrea divorț. După zece ani de căsătorie, după o fetiță împreună, a plecat într-o zi și nu s-a mai întors.

— Îmi pare rău să aud asta. E o situație foarte dureroasă.

— Și de atunci nu mai dorm, nu mai mănânc, nu mai funcționez normal. Dar trebuie să mă prefac că totul e bine în fața Sofiei pentru că ea nu înțelege ce se întâmplă. Și toată furia asta pe care o simt față de soțul meu o vărs pe oameni nevinovați. Ca fiul dumneavoastră.

Se ridică brusc și se pune în genunchi în fața mea.

— Vă rog din suflet să mă iertați. Și vă rog să-i spuneți băiatului dumneavoastră că sunt un om prost care a spus lucruri oribile pe care nu le gândea. Vă rog.

Mă aplec și o ridic de jos.

— Ridicați-vă. Nu trebuie să stați în genunchi în fața nimănui.

— Dar meritam să fiu umilită după cum m-am comportat.

— Nu. Nimeni nu merită să fie umilit. Nici dumneavoastră, nici fiul meu.

Îl chem pe Matei să vină lângă mine.

— Matei, doamna aceasta vrea să-ți spună ceva.

Femeia se apleacă la nivelul lui și vorbește cu voce tremurândă.

— Matei, îmi pare foarte rău pentru ce ți-am spus mai devreme. Nu ești monstru și nu ești mincinos. Ești un băiat bun și eu am fost rea cu tine fără niciun motiv. Mă ierți?

Matei se uită la mine întrebător. Dau din cap încurajator.

— Vă iert, doamnă. Și sper să nu mai fiți tristă.

Femeia începe să plângă din nou, dar de data aceasta de emoție.

— Mulțumesc. Mulțumesc amândurora.

Ne despărțim în parc cu un zâmbet timid. Nu devenim prietene, nu schimbăm numere de telefon. Dar ceva s-a schimbat în ambele.

Seara, când îl culc pe Matei, mă întreabă:

— Mami, de ce ai fost bună cu doamna aia după ce a fost rea cu mine?

— Pentru că uneori oamenii care sunt rei ascund o durere foarte mare înăuntru. Și dacă le arătăm bunătate în loc de răzbunare, îi ajutăm să vindece acea durere.

— Și acum doamna e vindecată?

— Nu complet. Vindecarea durează mult timp. Dar poate azi a făcut un mic pas spre vindecare.

— Înseamnă că am ajutat-o iertând-o?

— Da, Matei. Ai ajutat-o enorm. Și știi ce? Asta te face pe tine un om mai mare decât orice adult care ar fi răspuns cu răutate la răutate.

M-a îmbrățișat strâns și a adormit cu un zâmbet pe față.

Pentru că uneori lecțiile cele mai importante despre iertare și compasiune nu le predăm copiilor prin cuvinte. Le predăm prin exemplul nostru, în situații reale, când alegem bunătatea chiar și atunci când am avea toate motivele să alegem altceva.