$$$

 Hoțul care mi-a spart mașina acum o oră tocmai s-a înecat în Dâmbovița. Toată lumea filmează. Eu sar.

Centrul Vechi, București. Ora 23:00. Ies de la un restaurant unde am sărbătorit ziua unei prietene. Mașina mea e spartă: geamul din dreapta zdrobit complet, rucsacul furat din interior. Laptop, acte, portofel, tot ce era valoros dispărut.

Sunt furioasă și șocată în același timp. Sun imediat la poliție și stau pe bordură așteptând să vină patrula.

Brusc văd un băiat tânăr alergând pe stradă. Are vreo 20 și ceva de ani și poartă un rucsac în spate. AL MEU rucsac, îl recunosc instant după stickere.

— Hei! Oprește-te! Stai acolo!

Se uită înapoi speriat, vede panica în ochii mei și accelerează alergarea.

Alerg după el deși nu sunt deloc atletă. Dar adrenalina mă împinge înainte ca un motor puternic.

Ajungem la Podul Izvor în câteva minute de alergat nebunesc. El se uită înapoi din nou, mă vede apropiindu-mă și face o greșeală fatală.

Se urcă pe balustrada podului încercând să sară de partea cealaltă pentru a dispărea în noapte. Dar piciorul îi alunecă pe metalul umed de rouă.

Cade în Dâmbovița cu un zgomot înfiorător de apă zdrobită.

Strigăte răsună în jurul meu. Oameni se adună rapid la balustradă.

Băiatul se zbate disperat în apă, brațele lovind haotic suprafața întunecată.

— Ajutor! Ajutor! Nu știu să înot deloc!

Oamenii din jur scot telefoanele și încep să filmeze scena ca și cum ar fi un spectacol. Nimeni nu face absolut nimic concret pentru salvare.

— Cineva trebuie să sune imediat la 112! strigă un bărbat.

— Doamne, se înecă sub ochii noștri! zice o femeie acoperindu-și gura.

Dar nimeni nu sare efectiv în apă să-l salveze.

Mă uit la băiat zbătându-se. La hoțul care mi-a spart mașina acum jumătate de oră, care mi-a furat tot ce aveam valoros, care acum fuge de consecințele faptelor sale. Și mă uit la apa rece și neagră care îl înghite încet.

Fac alegerea într-o secundă.

Sar peste balustradă direct în Dâmbovița.

Apa înghețată mă lovește ca un ciocan uriaș peste tot corpul. Șocul termic este atât de puternic încât aproape îmi pierd cunoștința. Dar îmi revin și încep să înot disperat spre el.

— Stai calm și nu te panica! Vin spre tine acum!

Ajung la el după ce par minute întregi. Se agață de mine cu o forță disperată, aproape trăgându-mă sub apă odată cu el.

— Nu te agăța așa de mine! Lasă-mă să te ajut cum trebuie!

Îl trag spre malul cel mai apropiat cu ultimele mele puteri. E greu, e mai greu decât orice mi-am imaginat vreodată. Dar în acel moment înoată și altcineva spre noi, un bărbat care a sărit după mine. Ne ajută amândoi.

Împreună reușim să-l scoatem pe băiat pe mal. Toată lumea de pe pod aplaudă și filmează în continuare, postând probabil live pe social media.

Băiatul tușește apă murdară și tremură violent de frig. Plânge ca un copil neajutorat.

Ambulanța ajunge în zece minute. Poliția vine imediat după.

Polițistul ia rucsacul care plutea lângă băiat și mi-l dă mie.

— Acesta e al dumneavoastră, presupun?

— Da, acesta e rucsacul meu furat.

— Și dumneavoastră l-ați salvat pe hoțul care tocmai vi l-a furat? De ce ați făcut așa ceva?

— Pentru că se îneca și eu știam să înot, asta e tot.

Îl iau pe hoț la secție pentru audieri. Eu merg la spital pentru verificări. Ipotermie ușoară, nimic grav din fericire. Mă țin în observație aproximativ două ore.

La 3 dimineața mă lasă în sfârșit să plec acasă. Afară, în fața intrării în spital, mă așteaptă cineva neașteptat.

Băiatul hoț. Îmbrăcat în haine uscate oferite de poliție, cu pături groase pe umeri.

— Tu... tu de ce ești aici acum? întreb complet confuză.

— Am vrut neapărat să te văd înainte să pleci. Să-ți spun ceva foarte important.

— Ce anume vrei să-mi spui?

— Mulțumesc că m-ai salvat. Și îmi pare profund rău pentru ce ți-am făcut.

— Pentru ce exact îți pare rău? Pentru că ai furat sau pentru că te-ai prins în flagrant?

— Pentru ambele lucruri dacă sunt sincer. Dar mai mult îmi pare rău pentru că tu m-ai salvat când eu ți-am distrus seara și ți-am furat lucrurile personale.

— De ce ai făcut-o? De ce ai spart mașina mea?

Pleacă privirea rușinat.

— Pentru că sunt complet disperat și fără resurse. N-am bani deloc, n-am job de luni de zile, dorm pe străzi de șase luni întregi. Am crezut că dacă fur un laptop scump, îl vând rapid și mănânc decent câteva săptămâni.

— Și acum ce se întâmplă cu tine?

— Acum probabil o să merg la închisoare pentru furt calificat.

— Probabil așa va fi într-adevăr.

Stăm în tăcere încordată câteva momente. Apoi el întreabă cu vocea tremurândă:

— De ce m-ai salvat din apă? Puteai foarte ușor să mă lași acolo să dispar. Problema ta era rezolvată elegant.

— Pentru că viața ta ca om valorează infinit mai mult decât un laptop sau un portofel.

— Nu toată lumea din jur crede asta despre mine.

— Eu cred asta despre orice ființă umană.

Mă privește lung, ca și cum m-ar vedea cu adevărat pentru prima dată.

— Cum te cheamă de fapt?

— Mirela. Iar tu?

— Eu sunt Cosmin. Și vreau să știi ceva foarte important despre mine. O să-mi asum toate consecințele faptelor mele. O să merg mâine dimineața la poliție și o să recunosc tot ce am furat vreodată. O să plătesc cumva despăgubirile.

— Dar de ce ai face asta acum?

— Pentru că tu mi-ai dat o a doua șansă la viață când ai sărit în apa aia înghețată. Cel mai puțin lucru pe care pot să-l fac e să nu irosesc prostește șansa asta.

A doua zi Cosmin merge singur la poliție și mărturisește totul despre furturile sale. E arestat preventiv și procesul e stabilit în trei luni.

Mă gândesc extrem de mult la el în toată perioada asta. La alegerea pe care am făcut-o în acea secundă. La motivul pentru care am sărit fără să mă gândesc.

În ziua procesului merg la tribunal deși nu eram obligată. Sunt chemată ca martor și povestesc absolut tot ce s-a întâmplat.

Judecătorul îl întreabă pe Cosmin direct:

— De ce ați comis furturile acestea repetate?

— Pentru că eram disperat și extrem de laș în același timp. Am ales calea cea mai ușoară în loc să caut soluții oneste. Dar persoana pe care am furat-o m-a salvat de la înec. Și gestul acela m-a învățat ceva fundamental: viața umană e mai valoroasă decât orice obiect material. Vreau să trăiesc o viață decentă de acum înainte, nu una de infractor.

— Aveți ceva de spus direct victimei dumneavoastră?

Se întoarce complet spre mine cu lacrimi în ochi.

— Îmi pare nespus de rău pentru absolut tot ce ți-am făcut. Și îți mulțumesc din suflet pentru că m-ai salvat de două ori: odată din apa rece, odată din mine însumi.

Judecătorul deliberează aproape o oră. Când revine anunță verdictul:

— Șase luni închisoare cu suspendare sub supraveghere. Condiții obligatorii: muncă în folosul comunității 200 de ore și despăgubiri complete către victimă.

Cosmin acceptă imediat toate condițiile.

După proces vine direct la mine în holul tribunalului.

— Nu am bani să te plătesc acum pentru daune. Dar o să-i am cândva, îți jur. Cumva o să strâng.

— Nu vreau bani de la tine, Cosmin.

— Dar trebuie legal să te plătesc, judecătorul a fost foarte clar.

— Atunci plătește-mă în alt mod complet diferit. Fii un om bun pentru ceilalți. Ajută pe altcineva când va avea cu adevărat nevoie. Asta consideră plată completă.

Trec șase luni întregi fără să aud absolut nimic despre Cosmin.

Apoi, într-o zi obișnuită, văd un articol distribuit pe Facebook: "Tânăr salvează eroic copil din Dâmbovița."

Fotografia îl arată pe Cosmin complet ud, ținând strâns în brațe un copil de aproximativ șapte ani.

Citesc articolul cu inima bătând tare. Copilul căzuse accidental de pe pod în timp ce se juca. Cosmin sărise instant fără nicio ezitare.

Jurnalistul îl întreabă în articol: "De ce ați sărit imediat fără să vă gândiți la pericol?"

Cosmin răspunde calm: "Pentru că acum șase luni cineva a sărit pentru mine fără să se gândească deloc, fără să judece cine sunt. Mi-a arătat că valoarea oricărei vieți umane e mai mare decât orice greșeală comisă. Acum era rândul meu să fac exact același lucru pentru altcineva."

Plâng citind articolul, copleșită de emoție.

Îi trimit mesaj imediat: "Ai plătit datoria cu mult, mult mai mult decât trebuia vreodată."

Răspunde rapid: "Nu e deloc o datorie pe care o plătesc. E cine am devenit cu adevărat datorită gestului tău. Mulțumesc pentru totdeauna."

Azi lucrez ca voluntar constant la un centru pentru oameni fără adăpost. Cosmin lucrează acolo cu normă întreagă și ajută zilnic alți oameni aflați exact unde a fost el.

Și în fiecare zi, când văd pe cineva aflat în nevoie reală, îmi amintesc lecția învățată: putem alege să judecăm aspru sau putem alege să salvăm cu compasiune.

Primul e infinit mai ușor și mai comod. Al doilea schimbă iremediabil vieți întregi.