$$$

 Femeia care mi-a luat locul la parcare tocmai a intrat în supermarket cu trei copii și un cupon de masă socială.

Kaufland Colentina. Sâmbătă după-amiază aglomerată. Caut loc de parcare de aproape zece minute întregi, nervoasă și obosită. În sfârșit văd unul liber perfect pentru mașina mea. Semnalizez clar și mă apropii încet.

O mașină veche, un Renault cărămiziu acoperit de rugină, se bagă brusc fără nicio avertizare. Îmi fură locul sub nasul meu.

Claxonez furios de câteva ori. Femeia coboară grăbită din mașină: vreo 30 și ceva de ani, extrem de obosită la chip, trei copii agitați în mașină.

— Era locul meu de parcare! strig furioasă. Am semnalizat foarte clar!

— Îmi pare sincer rău, nu am văzut semnalizarea dumneavoastră.

— Cum naiba să nu vezi? Eram literalmente chiar în fața ta!

— Chiar îmi pare foarte rău pentru asta. Dar am nevoie urgentă, copiii sunt extrem de obosiți după o zi lungă.

— Și eu sunt la fel de obosită! Am căutat loc de zece minute întregi!

Mă privește cu o oboseală profundă în ochi.

— Bine, am înțeles. Plec imediat și iau mașina. Ia locul.

Dar ceva în vocea ei epuizată mă oprește brusc. Ceva disperat și fără speranță în tonalitate.

— Lasă, nu mai contează. Rămâi aici cu copiii. O să găsesc eu altul.

— Sigură ești pe decizia asta?

— Da, sunt sigură. Du-te liniștită.

Găsesc în cele din urmă un alt loc după alte cinci minute de căutare enervantă. Intru în magazin încă furioasă pe situație.

Și o văd exact acolo.

Femeia cu cei trei copii mici. Stau împreună la raionul mare de pâine. Copiii cer diverse lucruri insistent, ea numără bani cu mâini tremurânde. Scoate din poșetă un cupon special: cupon de masă socială pentru familii nevoiașe.

Cumpără doar strictul necesar pentru supraviețuire: pâine albă ieftină, lapte, ouă, cartofi. Nimic altceva, nimic pentru plăcere sau confort.

Copilul cel mic, care are vreo cinci ani maxim, trage insistent de mâneca mamei sale.

— Mami, pot să iau un Kinder te rog frumos?

— Nu dragul meu, astăzi nu putem să cumpărăm așa ceva.

— Dar vreau neapărat! Toți copiii din grădiniță au ciocolată!

— Știu foarte bine asta, iubitul meu. Dar noi nu avem destui bani astăzi. O să cumpărăm altă dată când o să avem.

Copilul începe să plângă cu hohote. Ea se apleacă imediat și îl îmbrățișează strâns.

— Te iubesc enorm, micuțul meu. Chiar dacă nu putem cumpăra Kinder acum. Te iubesc exact la fel de mult indiferent de ciocolată.

Stau ascunsă strategic între rafturile înalte. Privesc întreaga scenă cu inima strângându-mi-se dureros în piept.

Femeia ajunge în final la casă pentru plată. Plătește cu cuponul care acoperă exact costul produselor esențiale. Nu-i rămâne absolut nimic în plus.

Ies repede din magazin și le văd urcând obosit în mașina veche. Copiii sunt acum relativ veseli, ea rămâne complet istovită.

Mă întorc imediat înăuntru în supermarket. Cumpăr o pungă mare plină: Kinder, jeleuri colorate, suc natural, fructe proaspete, carne de calitate, brânză bună, pâine moale. Pun absolut tot într-o pungă mare și rezistentă.

Ies din nou afară. Mașina lor încă se află acolo în parcare. Ei încă pun sacii cu cumpărături în portbagajul strâmt.

Mă apropii cu pas hotărât.

— Scuză-mă, te rog.

Femeia se întoarce surprinsă. Mă recunoaște instant și pălește.

— Tu ești... cea de la locul de parcare mai devreme.

— Da, exact eu sunt. Și vreau neapărat să-ți dau ceva important.

Îi întind punga mare plină cu cumpărături.

— Ce anume e în punga asta?

— Cumpărături pentru copiii tăi și pentru tine. Lucruri bune și sănătoase.

— Nu pot să accept așa ceva de la o străină. E mult prea mult.

— Ba da, poți și trebuie să accepți. Pentru că mai devreme la parcare am fost extrem de nesimțită. Vreau acum să-mi cer scuze cum trebuie.

— Nu trebuie deloc să-ți ceri scuze. Ai avut perfectă dreptate în reproșuri. Chiar ți-am luat locul semnalizat.

— Nu mai contează absolut deloc cine a avut dreptate. Acum contează doar gestul ăsta.

Copilul mic vede pachetul de Kinder prin punga transparentă. Ochii i se luminează instantaneu de fericire.

— Mami! Kinder! Uite mami! Doamna amabilă ne-a adus Kinder pentru noi!

Femeia începe să plângă fără să se mai poată controla.

— De ce faci asta pentru noi? Nu mă cunoști deloc, nu știi nimic despre mine.

— Pentru că am văzut tot în magazine mai devreme. Am văzut exact cum numeri banii cu grijă. Cum copilul tău cere și tu nu poți să-i dai. Și mi-am amintit brusc de propria copilărie.

— De ce anume ți-ai amintit?

— De mama mea și de cum era situația când eram mică. Tata ne părăsise fără nicio explicație. Mama lucra două joburi extenuante simultan. Și când eu ceream ceva special, ea spunea nu de fiecare dată. Nu pentru că nu voia să-mi dea, ci pentru că pur și simplu nu putea financiar. Eu nu înțelegeam atunci și mă supăram. Acum înțeleg perfect durerea ei.

Femeia plânge mai intens acum.

— E atât de greu să trăiești așa. Atât de nesuportat de greu. Soțul m-a părăsit acum exact un an. Lucrez la curățenie pentru diverse case. Câștig 1.600 de lei lunar. Chiria singură e 900 de lei. Cu ce rămâne după chirie, trebuie să creștem patru oameni întregi.

— Patru oameni? Credeam că ai doar trei copii în total.

— Am trei copii, dar mama mea stă și ea cu noi acum. E grav bolnavă și nu mai poate să muncească deloc. Eu îngrijesc practic de toți patru.

— Cum te descurci în fiecare zi cu atât de puțin?

— Sincer, nu mă descurc normal. Doar supraviețuim cumva. E fundamental diferit de a trăi.

Copiii se joacă acum veseli cu jeleurile colorate. Sunt complet neștiutori de greutățile pe care le poartă mama lor.

— Cum te cheamă de fapt? întreb blând.

— Raluca. Iar tu?

— Eu sunt Diana. Și vreau să te întreb ceva foarte serios. Ai nevoie de ajutor constant sau doar acum temporar?

— Am nevoie constant de ajutor, dar nu pot cere cuiva străin. Nu am absolut pe cine să cer.

— Acum ai pe cineva. Mă ai pe mine dacă vrei.

— Nu înțeleg exact ce vrei să spui.

— În fiecare lună de acum înainte voi cumpăra cumpărături substanțiale pentru tine și familie. Le aduc aici în parcare sau oriunde vrei tu. Nu e milă sau caritate. E solidaritate între femei.

— Dar de ce ai face așa ceva pentru mine? Nici măcar nu ne cunoaștem bine!

— Nu trebuie neapărat să ne cunoaștem perfect ca să ne ajutăm reciproc. Trebuie doar să vedem suferința celuilalt și să acționăm. Eu am văzut suferința ta azi.

Raluca mă îmbrățișează strâns chiar acolo în parcarea aglomerată a Kaufland-ului. Plângem amândouă fără rușine.

— Mulțumesc din suflet. Nu știu ce cuvinte să găsesc pentru a exprima.

— Nu trebuie să spui absolut nimic acum. Doar acceptă ajutorul oferit cu inimă deschisă.

Din luna aceea, am ținut religios promisiunea făcută. În fiecare lună cumpăr cumpărături generoase și le aduc personal la Raluca.

După exact trei luni de ajutor constant, mă sună extrem de emoționată.

— Diana, am ceva foarte important să-ți spun urgent. Am găsit în sfârșit un job mult mai bun decât cel actual. La un hotel decent din centru. Program fix normal și salariu de 2.500 de lei lunar. Încep efectiv săptămâna viitoare.

— Raluca, asta e absolut minunat pentru tine!

— Da, e incredibil. Și vreau să știi ceva esențial: fără ajutorul tău constant nu aș fi rezistat suficient să mai caut un job mai bun. Eram mult prea epuizată, mult prea disperată pentru a mai spera. Dar tu mi-ai dat speranță reală. Mi-ai arătat că cineva îmi pasă cu adevărat.

— Sunt atât de mândră de tine și de curajul tău.

— Și vreau neapărat să-ți returnez toți banii cheltuiți pentru noi. Absolut toți, când voi putea financiar.

— Nu vreau niciun ban înapoi de la tine, Raluca.

— Atunci ce vrei în schimb de la mine?

— Vreau doar ca tu să faci pentru altcineva exact ce am făcut eu pentru tine. Când vei vedea pe cineva în nevoie reală, ajută-l fără ezitare. Asta e singura plată pe care o cer.

Tace câteva secunde emoționată. Apoi promite ferm:

— Promit solemn că voi face exact asta.

Luna trecută Raluca mi-a trimis o fotografie emoționantă. Cu ea și copiii săi într-o altă parcare. Dau cuiva pungi pline cu mâncare și produse.

Mesajul care însoțea fotografia zicea simplu: "Am văzut o femeie plângând singură în parcare. Are trei copii mici. Cupon de masă socială în mână. Mi-am amintit instant de mine și de ziua aceea. Am cumpărat imediat mâncare pentru ea exact așa cum tu ai făcut pentru mine. Lanțul binelui continuă mai departe."

Am plâns minute întregi citind mesajul și privind fotografia.

Pentru că uneori locul de parcare pe care îl pierzi aparent nu e de fapt pierdut definitiv. E doar șansa neașteptată de a câștiga ceva infinit mai valoros decât confortul: umanitatea adevărată și compasiunea autentică.