$$$

 Bătrânul care vinde cărți vechi în Pasajul Universității mi-a arătat azi un carnet cu numele tuturor celor care au cumpărat "1984" de la el din 1990 – ultimul nume de pe listă m-a făcut să înțeleg de ce mă urmărește de trei luni.

Domnul Silviu, șaptezeci și patru de ani, același loc de treizeci și patru de ani. Cărți învechite, miros de praf și istorie.

— Iar căutați ceva specific? m-a întrebat când m-am apropiat.

— Doar privesc.

— Minți. Cauți același lucru de trei luni. Și nu e o carte.

M-am speriat. Chiar căutam ceva – informații despre bunicul meu, fost deținut politic.

— Cum știți?

Mi-a arătat un carnet uzat. Sute de nume, date, titluri de cărți.

— Țin evidența din 1990. Obicei vechi. Pe vremea comunismului, eram obligat să raportez cine cumpără ce. După Revoluție, am continuat din reflex.

— Și?

A deschis la pagina cu "1984" de Orwell.

— Uite câți au cumpărat cartea asta în treizeci și patru de ani. 847 de persoane.

Am citit numele. La final, ultimul: "Alexandru Munteanu, 15 martie 2024".

Alexandru Munteanu era bunicul meu. Mort în 1987.

— E o greșeală. Bunicul a murit înainte de Revoluție.

Silviu s-a uitat lung la mine.

— Nu. Alexandru Munteanu a cumpărat cartea acum trei luni. Bărbat de vreo optzeci de ani. Mâini tremurânde. Mi-a spus: "În sfârșit pot s-o citesc legal."

— E imposibil!

— E adevăr. Și tu ești Laura, nepoata lui. Te urmărește de când ai început să mă vizitezi. Stă în cafeneaua de vizavi. Te privește cum cauți informații despre el.

Mi-au cedat picioarele.

— Bunicul e viu?

— Întreabă-l personal. E acolo acum.

M-am întors spre cafenea. Un bătrân la o masă din colț. Când ochii ni s-au întâlnit, s-a ridicat și a ieșit rapid.

L-am urmărit. A intrat în Cișmigiu. S-a așezat pe o bancă.

— De ce? am întrebat direct. De ce ne-ai lăsat să credem că ești mort?

Nu s-a mirat că l-am găsit.

— Pentru că Alexandru Munteanu chiar a murit în '87. Eu sunt altcineva care a preluat identitatea lui după '89.

— Cine ești?

A scos un buletin vechi din portofel. Fotografia lui, alt nume: Ion Gavrilescu.

— Eram gardian la Aiud. L-am păzit pe bunicul tău cinci ani. În '87, când a murit, eram de serviciu. I-am închis ochii.

— Și? De ce ai furat identitatea lui?

— N-am furat-o. Mi-a dat-o. Înainte să moară, mi-a spus: "Gavrilescu, ai fost singurul gardian cu omenie. După ce se termină nebunia asta, ia numele meu. Familia mea să creadă că m-am întors. Să aibă pe cineva."

Tremuram de furie.

— Ne-ai mințit treizeci și șapte de ani?

— V-am iubit treizeci și șapte de ani. Am fost la fiecare zi de naștere a ta. La absolvire. La nuntă. Am fost bunicul pe care nu l-ai avut.

— Dar nu ești bunicul meu!

— Nu prin sânge. Dar prin alegere. Alexandru mi-a povestit totul despre voi. V-am învățat poveștile lui. V-am dat dragostea pe care el nu a mai putut.

Mi-a arătat un carnet asemănător cu al lui Silviu.

— Aici am notat tot ce mi-a spus Alexandru despre familie. Numele voastre, zilele de naștere, preferințele. Am învățat să fiu el.

— Mama știe?

— Nu. Nimeni nu știe. Doar Silviu, care m-a recunoscut. Eram client vechi, dinainte de '89, când eram Gavrilescu. După '89, am venit ca Munteanu. A înțeles imediat.

— De ce ai făcut asta?

S-a uitat la lacul din parc.

— Pentru că am trimis la moarte mulți oameni nevinovați ca gardian. Alexandru a fost singurul care m-a iertat. "Faci ce trebuie să supraviețuiești", mi-a spus. Când a murit, mi-a cerut un singur lucru: "Ai grijă de familia mea. Fii eu pentru ei."

— Și ai acceptat?

— Era ultima dorință a unui muribund. Și prima șansă a mea de a repara ceva din răul făcut.

Am tăcut mult timp.

— Toate poveștile pe care mi le spuneai despre închisoare...

— Erau ale lui. Le-am memorat cuvânt cu cuvânt. Voiam să știți adevărul, dar prin gura "lui".

— Și acum ce facem?

— Acum decizi tu. Pot dispărea. Sau pot rămâne bunicul care am fost treizeci și șapte de ani.

L-am privit atent. Același bătrân care mă învățase să merg pe bicicletă. Care venea la fiecare serbare. Care mă consola când plângeam.

— Cum a murit? Bunicul real?

— În brațele mele. Ultimele cuvinte: "Spune Laurei că bunicul o iubește." Tu aveai trei ani. Probabil nici nu ți-l aminteai real.

— Și tu?

— Eu te-am iubit de la cinci ani, când ai venit prima dată la "mine" după Revoluție. Ai spus "Bunicu, de ce ai lipsit atât?" Nu am putut să-ți spun că bunicul nu s-a mai întors.

Mi-a întins carnetul.

— Aici e tot. Viața lui, viața mea ca el. Citește și decide.

Am luat carnetul. Sute de pagini. Detalii despre familia noastră pe care nici eu nu le știam.

— O să mă gândesc, am spus și am plecat.

Acasă, am citit toată noaptea. Gardianul Ion Gavrilescu devenise Alexandru Munteanu din dragoste pentru o familie străină.

A doua zi, l-am căutat în parc.

— Am o condiție. Spune adevărul măcar unei persoane din familie.

— Cui?

— Mamei. Are dreptul să știe că tatăl ei real a murit. Și că tu l-ai înlocuit din compasiune, nu din minciună.

A acceptat.

Ieri, i-am spus mamei. A plâns ore întregi. Apoi l-a îmbrățișat pe Gavrilescu.

— Treizeci și șapte de ani ai fost tatăl meu. Nu contează cum te cheamă. Contează că ai ales să fii aici.

Gavrilescu/Munteanu încă vine la prânzul de duminică. Încă îi spunem "bunicul".

Pentru că uneori, familia nu e despre sânge. E despre cine alege să fie acolo, zi după zi, an după an.

Chiar dacă a început ca o minciună, a devenit cel mai adevărat bunic pe care l-am avut vreodată.