$$$

 Băiatul care mi-a furat telefonul acum o oră tocmai m-a sunat de pe el plângând că nu știe cum să ajungă acasă.

Piața Unirii, București. Marți după-amiază. Stau la o terasă verificând emailuri pe telefon când simt o smucitură rapidă.

Un băiat de vreo 14 ani îmi smulge telefonul din mână și fuge prin mulțime.

— Hei! Oprește-te! Telefonul meu!

Alerg după el dar dispar în câteva secunde. E prea rapid și cunosc străduțele mult prea bine.

Mă întorc la terasă furioasă și disperată. Sun imediat numărul meu de pe telefonul unei prietene, sperând să pot bloca cardul sau măcar să sperii hoțul.

După cinci sonerii, cineva răspunde. Nu e vocea sigură a unui hoț profesionist. E vocea unui copil care plânge.

— Alo? Cine... cine sunteți?

— Sunt proprietara telefonului pe care tocmai l-ai furat! De ce plângi?

— Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Nu știu ce am făcut! Am fugit și acum nu știu unde sunt și nu pot să mă întorc acasă!

— Cum adică nu știi unde ești? Cum te cheamă?

— Mă cheamă David. Am 14 ani. Sunt din Ferentari. Dar am alergat atât de mult după ce ți-am luat telefonul încât acum sunt pierdut și nu cunosc zona asta deloc.

— Uită-te în jur. Ce vezi?

— Văd... văd o biserică mare și niște magazine. Și un parc cu multe flori.

— Ești în Cișmigiu probabil. Stai acolo și nu te mișca. Vin să te iau.

— Nu! Te rog nu chema poliția! Îmi pare rău pentru telefon! Îl dau înapoi! Doar nu chema poliția!

Ceva în disperarea vocii lui mă face să ezit.

— Nu chem poliția dacă stai acolo și nu fugi. Promite-mi că rămâi pe bancă lângă intrarea în parc.

— Promit! Te rog vino repede! Mi-e frică!

Ajung la Cișmigiu în cincisprezece minute. Îl văd imediat: băiat slab, îmbrăcat în haine prea mari pentru el, șezând pe bancă cu telefonul meu strâns în mâini.

Când mă vede apropiindu-mă, se ridică speriat gata să fugă.

— Nu fugi! Stai acolo!

Se oprește și întinde telefonul spre mine cu mâini tremurânde.

— Ți-l dau înapoi! Te rog nu chema poliția! Te rog!

Iau telefonul și mă așez pe bancă lângă el.

— De ce ai furat telefonul meu, David?

— Pentru că... pentru că aveam nevoie de bani urgent și voiam să-l vând.

— Bani pentru ce?

Pleacă privirea rușinat.

— Pentru mama. E bolnavă și nu are bani de medicamente. Tata ne-a părăsit acum doi ani. Sunt doar eu și ea.

— Și tu crezi că furtul e soluția?

— Nu știam ce altceva să fac! Am încercat să găsesc de lucru dar nimeni nu angajează copii de 14 ani! Am cerșit dar oamenii mă alungă! Furtul părea singura variantă rămasă!

— Și acum ce faci? Acum că te-am prins?

Începe să plângă din nou.

— Acum probabil merg la poliție și apoi la centrul de minori. Și mama rămâne singură fără nimeni să aibă grijă de ea.

Îl privesc lung pe acest copil disperat care a făcut o alegere proastă din disperare pură.

— David, câți bani îți trebuie pentru medicamentele mamei tale?

— 250 de lei pentru o săptămână de tratament. Dar nu am de unde să-i iau.

Scot portofelul și număr 300 de lei.

— Uite. 300 de lei pentru medicamente și mâncare. Dar cu o condiție.

Mă privește șocat.

— Ce condiție?

— Să nu mai furi niciodată de acum înainte. Dacă ai nevoie de bani, vii la mine și ceri. Înțeles?

— De ce faci asta? De ce nu mă dai la poliție?

— Pentru că acum zece ani fratele meu a fost în exact aceeași situație. A furat dintr-un magazin ca să mă hrănească după ce părinții noștri au murit. A fost prins și trimis la centrul de minori. Acolo a fost bătut și umilit până când a fugit. L-am găsit trei ani mai târziu trăind pe străzi, distrus complet. Dacă cineva i-ar fi dat o șansă în loc să-l pedepsească, poate lucrurile ar fi fost diferite.

David ia banii cu mâini tremurânde.

— Promit că nu mai fur niciodată. Jur pe mama mea.

— Bine. Acum hai să te duc acasă la mama ta.

Mergem împreună cu metroul până în Ferentari. Casa lui e o garsonieră sărăcăcioasă într-un bloc vechi.

Mama lui, o femeie de vreo 40 de ani slăbită de boală, se sperie când mă vede intrând cu David.

— David, cine e doamna asta? Ce ai făcut?

— Mama, eu... eu am furat telefonul ei. Dar ea nu m-a dat la poliție. Mi-a dat bani pentru medicamentele tale.

Mama începe să plângă.

— Îmi pare atât de rău, doamnă. Nu l-am crescut să fure. Dar suntem atât de disperați...

— Înțeleg situația dumneavoastră. Dar David trebuie să înțeleagă că furtul nu e niciodată soluția.

— Are dreptate, David! Mama își preia copilul. Cum ai putut face așa ceva?

— Voiam doar să te ajut, mama. Voiam să-ți iau medicamentele.

Stau cu ei o oră. Aflu că mama are diabet și complicații grave dar nu are asigurare de sănătate pentru că a fost concediată când s-a îmbolnăvit.

Înainte să plec, le las numărul meu de telefon.

— Dacă aveți nevoie de ajutor, sunați-mă. Nu mai furați, doar sunați.

Trec trei luni. Într-o zi primesc un telefon de la David.

— Bună ziua, doamna. Sunt David. Vă sun să vă spun ceva important.

— Ce s-a întâmplat, David?

— Am găsit un job! Lucrez după-amiază la o spălătorie auto. Câștig 800 de lei pe lună. Nu e mult dar e suficient pentru medicamentele mamei și mâncare.

— David, asta e minunat! Sunt atât de mândră de tine!

— Și vreau să vă returnez cei 300 de lei pe care mi i-ați dat. Am strâns din salariu.

— Nu vreau banii înapoi, David. Păstrează-i pentru tine și mama ta.

— Atunci vreau să fac altceva cu ei. Vreau să-i donez unui alt copil care are nevoie. Așa cum mi i-ați dat dumneavoastră mie.

Plâng la telefon.

— David, ai învățat lecția cea mai importantă: că binele se întoarce mereu și trebuie transmis mai departe.

Ieri David m-a invitat să-l văd la job. Lucrează serios, zâmbește clienților, economisește fiecare ban pentru familia lui.

— Doamna, vreau să vă mulțumesc că nu m-ați distrus în ziua aceea. Puteați să mă distrugeți și aveați tot dreptul. Dar ați ales să mă salvați.

— Nu te-am salvat eu, David. Tu te-ai salvat singur acceptând o a doua șansă și muncind pentru ea.

Pentru că uneori hoții nu sunt monștri. Sunt copii disperați care fac alegeri proaste din iubire pentru părinții lor. Și tot ce au nevoie e o șansă, o mână întinsă în loc de un pumn ridicat, o voce care spune "Te văd" în loc de "Te condamn".