$$$

 - Ia și curăța, doamna Lenuța, dacă nu ți-a plăcut cartea, ce să-ți fac?

 i-a trântit-o puștanul de bani gata, aruncând intenționat paharul de cafea pe gresia rece a liceului.

Paharul de cafea a căzut pe jos cu un zgomot sec, împrăștiind lichidul maroniu pe gresia rece a liceului.

Râsete. Pași grăbiți. Șoapte.

Era pauza mare, iar holul forfotea de elevi. Undeva, în mijlocul lor, doamna Lenuța stătea cu mopul în mână, privind pentru o fracțiune de secundă pata de cafea, apoi ochii băiatului.

Bogdan Simionescu, clasa a XII-a.

Fiul lui „domnul Simionescu de la firmă”, unul dintre oamenii cu bani ai orașului.

Un băiat obișnuit să i se treacă multe cu vederea. Și vorbele. Și gesturile.

El râdea cu mâinile în buzunar, înconjurat de gașcă. Pentru ei era o glumă. Pentru Lenuța, era încă o rană peste multe altele, adunate în tăcere.

Ea nu a spus nimic. Și-a strâns mopul mai bine între degete, s-a aplecat ușor și a început să curețe.

Nu o durea cafeaua.

Nici mizeria.

Pe ea o dureau cuvintele.

„Dacă nu ți-a plăcut cartea…”

Ar fi vrut să-i spună că, atunci când ea avea vârsta lui, ar fi dat orice să poată sta la o bancă și să-și scrie numele pe un caiet, nu să își scrie orele de lucru într-un carnețel jerpelit.

Ar fi vrut să-i spună că nu s-a ținut departe de carte pentru că n-a iubit-o, ci pentru că, la un moment dat, viața i-a pus mătura în mână înainte să apuce să țină în palme un viitor.

Lenuța venise dintr-un sat uitat de lume.

Avea cinci frați, o casă mică, un tată bolnav și o mamă mereu obosită. De la doisprezece ani știa ce înseamnă să pui mâncare pe masă cu palmele tale, nu cu banii altora.

Îi plăcea școala. Doamne, cât îi mai plăcea școala!

Îi plăcea mirosul de caiete noi, tabla scrijelită, manualele vechi prin care treceau mâinile altor generații. Visa să devină educatoare, să stea în fața copiilor și să le spună povești.

Dar într-o iarnă, tatăl ei a căzut la pat. A urmat spital, drumuri, rețete, bani pe care nu-i aveau. Și atunci, fără prea multe discuții, viața a hotărât în locul ei:

– „Lenuțo, trebuie să lași școala. Ești cea mai mare. Frații tăi sunt mici. N-avem cum…”, i-a spus mama, privind în pământ.

Nu a reproșat nimănui nimic.

Și-a împachetat câteva haine, a lăsat manualele pe raft și a plecat la oraș să muncească. Întâi la un magazin, apoi la o firmă de curățenie, în cele din urmă la liceul acesta, unde era „femeia de serviciu Lenuța”, cea care „doar dă cu mopul”.

Între timp, viața i-a mai făcut o glumă amară: bărbatul cu care crezuse că își va face o familie „altfel” a plecat cu alta, lăsând în urmă doar o fetiță mică și o femeie cu inima obosită.

A rămas doar ea și Maria, în garsoniera aceea mică de la etajul patru, cu mobila veche, dar cu pereții plini de desene și de litere stângace.

– „Mami, când o să fiu mare, eu o să am grijă de tine, să nu mai muncești așa mult”, îi spunea fetița uneori, adormind cu capul pe brațul ei.

– „Să ai tu grijă de carte, puiule. De restul are grijă mama”, îi răspundea, mângâindu-i părul.

Și acum, iată-o iar, în holul liceului, cu mopul în mână și cu inima în gât, în timp ce un puști cu adidași scumpi și glugă pe cap își permitea să râdă de ea.

– „Hai, doamna Lenuța, nu te supăra, că doar pentru asta ești plătită, nu?”, mai aruncă unul dintre băieți, în timp ce ceilalți chicoteau.

Pata se întindea pe jos.

Râsetele se întindeau peste ea, ca un ecou urât.

Lenuța simți cum ceva se rupe înăuntru. Nu mai era doar umilința ei. Era gândul la fiica ei.

„Dacă într-o zi cineva i-ar vorbi Mariei așa? Dacă un băiat ca ăsta ar scuipa cuvinte peste sufletul ei?”

Și dintr-odată, tăcerea nu i-a mai fost de ajuns.

A ridicat capul.

Și, pentru prima dată în fața elevilor, a privit drept în ochii celui care aruncase cu cafeaua.

Bogdan s-a oprit din râs. Nu mai avea în față doar o femeie cu mop, ci o femeie cu o privire clară, liniștită, dar puternică.

– Bogdane, i-a spus ea calm, știi care e diferența dintre mine și tine?

Holul s-a domolit. Câteva capete s-au întors spre ei.

Băiatul a ridicat sprânceana, pregătit să mai facă o glumă.

– Eu, dacă vreau, pot să învăț oricând să fac ce faci tu, să iau cartea de la început, să-mi iau bacul, să dau la facultate.

A tăcut o secundă.

– Dar tu… tu poți să înveți vreodată să respecți oamenii, dacă acasă nu te-a învățat nimeni?

Râsetele s-au stins brusc.

– Știi, continuă ea, tot cu voce liniștită, mie mi-a fost luată șansa la carte de sărăcie. Ție, dacă o pierzi, ți-o ia doar nesimțirea. Eu îmi pot schimba uniforma de femeie de serviciu oricând în viață. Tu, dacă rămâi fără caracter… cu ce te îmbraci?

Holul se făcuse tăcut.

Bogdan simțea că obrajii îi ard. Pentru prima dată, nu mai știa ce replică să dea. Toate glumele lui obișnuite păreau mici, copilărești.

În spatele lui, băieții își pierduseră zâmbetul. Unii se uitau la podea, alții o priveau pe Lenuța cu o altă lumină în ochi.

– Și încă ceva, Bogdane, a mai adăugat ea. Cafeaua asta se spală într-un minut. Cuvintele tale, însă… s-ar putea să-ți murdărească sufletul pentru mult timp. Ai grijă ce verși pe jos. Și mai ales, ce verși peste oameni.

Apoi și-a coborât privirea, a strâns bine coada mopului și a terminat de șters lichidul, ca și cum ar fi fost cel mai simplu lucru din lume.

Lăsase în urmă nu numai gresia curată, ci și un adevăr greu, așezat fix în fața unui băiat care nu mai avusese niciodată până atunci cine să-i vorbească așa.

Bogdan a rămas pe loc, cu gura întredeschisă, ținând în continuare mâinile în buzunar, dar fără nicio urmă de siguranță în gest.

Pentru prima dată, cineva pe care credea „sub el” îi ridicase, de fapt, oglinda la nivelul ochilor.

Și nu-i plăcea deloc ce vedea acolo.

Înainte să râdem de cine dă cu mopul, ar trebui să ne întrebăm cine a pus prima pâine pe masa noastră.

Scrie în comentarii: „Respect oamenii care muncesc” și, dacă ai avut și tu o „doamnă Lenuța” în școala ta, povestește-mi ce ți-a rămas în suflet de la ea.