$$$

 Doctorul care îmi operează mama mâine tocmai a leșinat în fața mea la spital.

Spitalul Floreasca. Ora 14:00. Aștept rezultatele ultimelor analize. Mama e internată de o săptămână. Tumoră. Operație programată pentru mâine dimineață.

Doctorul Andrei Popescu. Cel mai bun chirurg. Toată lumea îl recomandă. Mâini de aur, spun asistentele.

Îl văd venind pe hol. Pas nesigur. Transpirație pe frunte. Se sprijină de perete.

Apoi cade.

Zgomot puternic. Oameni țipă. Asistente aleargă.

Mă năpustesc și eu.

— Domnule doctor! Domnule doctor!

O asistentă îi verifică pulsul.

— E în regulă. Respiră. Probabil epuizare.

Îl urcă pe un cărucior. Îl duc în camera de gardă. Eu îi urmez.

După zece minute se trezește. Confuz. Speriat.

— Ce s-a întâmplat?

— Ați leșinat, domnule doctor, zice asistenta. Când ați mâncat ultima oară?

— Azi dimineață. Cred. Nu-mi amintesc.

— Când ați dormit ultima oară?

Tace. Apoi:

— Luni seară. Două ore.

— Astăzi e joi!

— Știu. Am avut operații. Urgențe. Nu am avut timp.

Asistenta oftează.

— Nu puteți continua așa. O să muriți.

— Nu am de ales. Am pacienti.

Mă apropii.

— Domnule doctor, eu sunt Alina Dumitrescu. Fiica Marinei Dumitrescu. Dumneavoastră o operați mâine.

Se uită la mine. Recunoaștere în ochi.

— Da. Cazul de la etajul trei. Tumoră la ficat.

— Exact. Și vreau să vă întreb ceva. În starea asta... puteți opera?

Tace. Apoi:

— Nu știu.

Simt cum mi se taie răsuflarea.

— Cum adică nu știți?

— Adică sunt epuizat. Am tremurat de mâini azi dimineață. Am greșit o incizie la o operație. Din fericire am corectat la timp. Dar... nu știu dacă mai pot.

— Atunci de ce continuați?

— Pentru că nu am pe cine să-i las. Suntem doi chirurgi pe secție. Celălalt e plecat în concediu. Eu răspund pentru toți pacienții.

— Dar dacă greșiți? Dacă...

— Dacă greșesc, cineva moare. Știu. De asta nu dorm. De asta nu mănânc. De asta lucrez până leșin.

Mă așez pe scaunul de lângă el.

— Și mama? Ce se întâmplă cu mama?

— Operația ei e complicată. Cinci ore. Șase poate. Trebuie să fiu concentrat 100%. Altfel...

Nu termină. Nu trebuie.

— Atunci ce facem?

Se uită la mine.

— Putem amâna operația. Două săptămâni. Până vine celălalt chirurg.

— În două săptămâni tumora crește. Ați spus asta.

— Da.

— Și dacă crește prea mult?

— Atunci nu mai e operabilă.

Îmi pun capul în mâini. Plâng.

Doctorul se ridică greu. Se așază lângă mine.

— Îmi pare rău. Nu ar trebui să fiu în poziția asta. Nu ar trebui să alegeți între un doctor epuizat și o amânare periculoasă.

— Dar asta e realitatea.

— Da. Asta e spitalul românesc. Subfinanțat. Subdimensionat. Suprasolicitat.

Stăm în tăcere. Apoi întreb:

— Dacă aș putea să vă ajut... aș putea schimba ceva?

— Ce vreți să spuneți?

— Dumneavoastră aveți nevoie să dormiți. Să mâncați. Să vă odihniți. Dar nu aveți timp pentru că trebuie să fiți aici pentru pacienți. Corect?

— Corect.

— Și dacă cineva ar sta aici în locul dumneavoastră? Nu pentru operații. Ci pentru rest. Pentru rondul de vizită. Pentru discuții cu familiile. Pentru hârtii. Ar ajuta?

— Ar ajuta enorm. Dar cine ar face asta?

— Eu.

Se uită la mine șocat.

— Cum adică dumneavoastră?

— Am fost asistentă medicală. Acum zece ani. Am renunțat când m-am căsătorit. Dar încă știu cum funcționează un spital. Încă pot citi fișe. Încă pot vorbi cu pacienții. Pot să vă ajut. Doar câteva ore. Suficient ca dumneavoastră să dormiți.

— Nu pot accepta. E neregulamentar.

— Atunci nu îmi cereți acceptul. Doar lăsați-mă să fiu aici. Să ajut cum pot.

— De ce faceți asta?

— Pentru că vreau ca mama să fie operată de un doctor odihnit. Nu de unul care leșină pe holuri.

Zâmbește pentru prima oară.

— Sunteți nebună.

— Poate. Dar sunt nebuna care vă salvează astăzi ca dumneavoastră să o salvați pe mama mâine.

El acceptă.

Următoarele 24 de ore sunt un coșmar. Îl ajut cu rondul. Vorbesc cu familiile. Completez fișe. Aduc mâncare. Îl trimit acasă la ora 18:00.

— Dormiți șase ore. Vă rog. Eu răspund aici.

— Și dacă e urgență?

— Vă sun. Dar șase ore. Promiți?

— Promit.

Se întoarce la 1 noaptea. Odihnit. Mâncat. Ochii limpezi.

— Cum vă simțiți? întreb.

— Ca un om. Pentru prima oară în trei săptămâni.

— Bine. Atunci mama e pregătită pentru mâine.

— Da. E pregătită. Și eu sunt pregătit.

Operația începe la 8 dimineața. Cinci ore și douăzeci de minute. Stau în sala de așteptare. Rog. Plâng. Sper.

La 13:20 iese. Obosit. Dar zâmbitor.

— A reușit. Am scos tumora. Totul a mers perfect. Mama dumneavoastră o să fie bine.

Mă prăbușesc în brațele lui. Plâng. El mă ține.

— Mulțumesc. Mulțumesc. Mulțumesc.

— Nu. Mulțumesc dumneavoastră. Fără ajutorul de ieri, nu aș fi avut concentrarea de azi.

— Cum vă simțiți acum?

— Epuizat. Dar bine. Pentru că știu că am salvat o viață. Și că cineva m-a salvat pe mine ca să pot face asta.

Mama se vindecă frumos. După două luni iese din spital. Sănătoasă. Fericită.

Dar povestea nu se termină aici.

Acum trei săptămâni am primit un telefon de la doctorul Popescu.

— Alina, vrei să vii la spital? Am ceva să-ți arăt.

Merg. În secția lui e un panou nou. Mare. Pe perete.

Scrie: "Programul Înger de Gardă - Voluntari care ajută medicii epuizați să salveze vieți."

— Ce e asta?

— E ideea ta. După ce m-ai ajutat, am vorbit cu conducerea. Am propus un program. Voluntari cu experiență medicală care vin să ajute. Nu pentru operații. Ci pentru tot restul. Ca doctorii să poată dormi. Să poată mânca. Să poată fi oameni.

— Și au acceptat?

— Da. Avem șapte voluntari deja. Tu ești prima. Vrei să fii coordonatorul programului?

Îl privesc.

— Serios?

— Absolut serios. Plătit. Cu normă întreagă. Pentru că tu ai demonstrat ceva: cel mai bun mod de a salva vieți nu e întotdeauna să operezi. E să-l ajuți pe cel care operează.

Accept.

Azi coordonez programul. Avem douăzeci de voluntari. Am salvat indirect peste o sută de vieți în șase luni.

Mama vine la spital o dată pe lună. Nu pentru control. Ci pentru a aduce plăcinte voluntarilor.

— Dacă fiica mea și-a salvat mama ajutând un doctor, eu vreau să ajut și eu. Cu ce pot.

Uneori salvarea nu vine direct. Vine din lanțul invizibil al oamenilor care se ajută unul pe altul - până când toți sunt salvați.