$$$

 Bătrânul care doarme în fața blocului meu de trei nopți tocmai mi-a spus numele mamei mele.

E noiembrie. Frig. Ora 22:00. Vin de la serviciu, obosită, cu gândul la un ceai fierbinte.

Și el e acolo. Pe cartonul lui murdar. Sub scara blocului din Drumul Taberei. Aceeași jachetă subțire. Aceeași pătură ruptă.

De obicei trec repede. Dar azi s-a uitat la mine altfel.

— Dumneata ești fata Mioarei?

Am înghețat.

— Ce ați spus?

— Mioara Stanciu. Dumneata ești fata ei?

Inima îmi bate nebunește.

— Da. Cum... cum o cunoașteți pe mama?

Zâmbește trist. Dinți lipsă. Obrajii scofâlciți.

— Am lucrat cu ea. Acum treizeci de ani. La fabrică. Țesătorie Panduri.

Mama a murit acum cinci ani. Nu a vorbit niciodată despre fabrică. Nu am știut niciodată cu cine lucra.

— Cum vă numiți?

— Petre. Petre Ionescu.

— Vreți să intrăm înăuntru? Să vă dau ceva cald?

Se ridică greu. Îl ajut. Mirosul lui mă lovește — transpirație veche, alcool, mizerie. Dar îl susțin.

Urcăm la etajul trei. Apartamentul meu. Îl așez pe canapea. Fac ceai. Îi dau o pătură curată.

Bea încet. Mâinile îi tremură.

— De când stați afară? întreb.

— De opt ani. De când a murit nevasta. N-am avut cu ce plăti chiria. Am ajuns în stradă.

— Aveți copii?

— Am avut. O fată. Nu mai vorbim. S-a mutat în Italia acum zece ani. Nu a mai sunat niciodată.

Stăm în tăcere. Apoi întreb:

— Cum era mama la fabrică?

Zâmbește. Prima dată văd ceva viu în ochii lui.

— Era puternică. Șefa tuturor. Nu ca funcție. Ca prezență. Când Mioara intra în hală, toată lumea se liniștea. Nu din frică. Din respect. Era dreaptă. Dacă greșeai, îți spunea. Dar te ajuta să te corectezi.

— Nu știam asta despre ea.

— Avea un coleg. Vasile. Băiat tânăr. Prostănac. Bea mult. Făcea prostii. Toată lumea râdea de el. Șeful îl vroia dat afară. Dar Mioara s-a opus.

— De ce?

— A zis: "Dacă îl dăm afară, omorâm ultima lui șansă. Dați-mi trei luni. Eu răspund pentru el." Șeful a acceptat. Mioara l-a luat sub aripă. L-a învățat meserie. L-a dus acasă de câteva ori să mănânce cu familia ei. Tu erai mică. Poate nu-ți amintești.

Nu-mi amintesc nimic.

— Și ce s-a întâmplat cu el?

Petre mă privește lung. Ochii lui se umple de lacrimi.

— Eu sunt Vasile. Mi-am schimbat numele acum douăzeci de ani. Dar sunt el. Băiatul pe care Mioara l-a salvat.

Îmi cade cana din mână. Se sparge pe podea. Nu mă pot mișca.

— Dumneata... dumneata ești Vasile?

— Da. Și îți mulțumesc că m-ai lăsat înăuntru. Pentru că am vrut să-ți spun ceva. Ceva pe care nu l-am spus niciodată nimănui.

— Ce?

Respiră adânc.

— În ziua în care am plecat din fabrică — după ce am lucrat trei ani sub îndrumarea Mioarei — am furat. Am furat o sumă mare din casă. 15.000 de lei. Șeful mă acuza. Dar nu avea probe. Mioara a fost chemată. I-au spus: "Vasile a furat. Tu răspunzi pentru el. Sau îl dăm afară și te dăm și pe tine."

Nu pot să respir.

— Mama știa?

— Nu la început. Dar i-am spus eu. A doua zi după. Am venit la ea acasă. Am plâns. I-am mărturisit. I-am dat banii înapoi. Toți. Fiecare ban. Și i-am cerut iertare.

— Și ea?

— A plâns. Mi-a zis: "Vasile, te-am salvat pentru că am crezut în tine. Și tu m-ai trădat. Dar vreau să știi ceva: te iert. Pentru că toată lumea merită o a doua șansă. Dar de acum înainte, tu o construiești singur. Nu mai pot răspunde pentru tine."

Am început să plâng.

— A dus banii la fabrică. A spus că i-a găsit. Șeful a acceptat. Eu am plecat a doua zi. Am fugit. Din rușine. Din durere. Din vinovăție.

— Și unde ați fost?

— Am încercat să trăiesc normal. M-am căsătorit. Am avut o fată. Dar banii de la nuntă... i-am furat de la socrul meu. Apoi banii pentru apartament... i-am furat de la firma unde lucram. Am fost prins. Închisoare doi ani. Nevasta a divorțat. Fata nu mi-a mai vorbit. Am ieșit fără nimic. Și am ajuns aici.

Îl privesc. Acest om distrus. Acest hoț. Acest om pe care mama l-a salvat și care a trădat-o.

— De ce mi-ați spus asta?

— Pentru că vreau să știi cine a fost mama ta. Nu doar mama ta bună. Ci mama ta înțeleaptă. Care a știut că nu toți oamenii pot fi salvați. Dar care a încercat. Chiar dacă eu nu am meritat.

— Ea v-a mai căutat vreodată?

— Nu. Dar acum doi ani, înainte să moară — nu știam că murise — i-am scris o scrisoare. I-am cerut iertare. Pentru tot. Nu am primit răspuns. Probabil a aruncat-o.

Mă ridic. Merg în dormitor. Din sertarul mesei de noapte scot o cutie. Cutia cu scrisorile mamei.

O deschid. Și acolo, între pozele vechi și biletele de la tata, găsesc o scrisoare. Pecetluită. Niciodată trimisă.

Pe plic scrie: "Pentru Vasile Ionescu / Petre / Oricare i-ar fi numele acum."

O deschid tremurând. O citesc cu voce tare:

"Dragă Vasile,

Am primit scrisoarea ta. Mi-ai cerut iertare. Vreau să știi că te-am iertat acum douăzeci de ani. În ziua în care ai venit la mine și ai plâns.

Nu te-am căutat niciodată pentru că am vrut să-ți respect alegerile. Chiar dacă au fost greșite. Chiar dacă te-au distrus.

Dar vreau să știi: nu regret că te-am ajutat. Pentru că înseamnă că am încercat. Și ăsta e tot ce putem face ca oameni — să încercăm.

Dacă citești vreodată asta, vreau să știi: ai meritat șansa. Doar că nu ai luat-o. Dar asta nu înseamnă că nu ai meritat-o.

Cu dragoste și tristețe,

Mioara"

Petre plânge. Plâng și eu.

— Ea... ea mi-a scris?

— Da. Dar nu a trimis-o niciodată. Probabil nu te-a găsit.

— Și acum? Ce fac cu asta?

Mă uit la el. La acest om frânt. La acest om care a pierdut tot. Dar care a venit să-mi spună adevărul.

— Acum stați aici. La mine. Până găsim ceva mai bun. Un adăpost. Un job. Ceva. Pentru că mama ar fi vrut asta. Nu pentru că merităm toți o a doua șansă. Ci pentru că ea credea că toți merităm o a treia.

— Nu pot accepta. Nu merit.

— Poate nu. Dar eu nu fac asta pentru dumneata. O fac pentru mama. Pentru că ea a început ceva acum treizeci de ani. Și eu vreau să termin ce a început ea.

Petre stă acolo o săptămână. Se spală. Mănâncă. Doarme într-un pat. Îl duc la un centru de asistență socială. Găsesc loc pentru el într-un adăpost. Îl ajut să contacteze fata lui din Italia.

Luna trecută ea a venit în România. S-au văzut după zece ani. Au plâns. Au vorbit. Au început să se vindece.

Ieri am primit un mesaj de la Petre:

"Fata mea m-a invitat în Italia. Vrea să încerc. Să fiu bunic pentru copiii ei. Nu știu dacă merit. Dar mama ta m-a învățat ceva: nu trebuie să meriți șansa. Trebuie doar să o iei. Mulțumesc."

Am plâns citind mesajul.

Pentru că mama avea dreptate: nu toți pot fi salvați. Dar toți merită să încercăm.