$¢$

 Cel mai urât profesor din liceu tocmai mi-a cerut să-l angajez.

Cafeneaua Gradina din Cluj. Ora 16:00. Vin pentru o întâlnire de afaceri. Firma mea de IT caută un contabil.

CV-ul pare decent. Experiență solidă. Nume familiar: Gabriel Muntean.

Îl văd intrând. Inima îmi îngheață.

Domnul Muntean. Profesorul de matematică din liceu. Cel care m-a umilit în fața clasei timp de doi ani.

Mă recunoaște instant. Pălește.

— Cristian? Tu ești Cristian Popescu?

— Da. Ia loc, domnule Muntean.

Se așează tremurând.

— Nu știam că... că tu ești...

— Patronul firmei? Da. Surpriză.

Stăm în tăcere incomodă. Ospătarul vine.

— Două cafele, zic eu.

După ce pleacă, îl privesc.

— Deci aveți nevoie de job.

— Da. Dacă... dacă mai e disponibil.

— De ce ați plecat de la ultimul loc de muncă?

— Am fost concediat. Restructurare.

— Și înainte?

— Pensionat ca profesor acum doi ani. Pensia e 1.800 de lei. Nu-mi ajunge. Am încercat diferite joburi. Niciunul nu a mers.

— De ce nu a mers?

Oftează.

— Pentru că am 58 de ani. Nimeni nu vrea să angajeze un om la vârsta asta.

— Dar la mine ați aplicat.

— Pentru că eram disperat. Nu mă așteptam să fiu chemat. Cu atât mai puțin să fiu chemat de un fost elev.

Beau din cafea. Apoi întreb:

— Vă amintiți de mine? Din liceu?

Pleacă privirea.

— Da. Din păcate da.

— Și ce vă amintiți?

— Cristian, te rog. Nu vreau să...

— Vreau să aud. Ce vă amintiți?

Respiră adânc.

— Îmi amintesc că am fost un profesor îngrozitor cu tine. Te-am umilit. Te-am făcut să urăști matematica. Te-am distrus încrederea. Și îmi pare profund rău.

— De ce ați făcut-o?

— Pentru că eram amărât. Frustrat. Căsătoria mea se destrăma. Beam. Uram meseria. Și tu... tu erai elevul care-mi amintea cât de mult am eșuat în viață.

— Cum adică?

— Erai inteligent. Curios. Pasionat. Exact cum eram eu la vârsta ta. Dar tu aveai șansa de a reuși. Eu deja eșuasem. Și în loc să te încurajez, te-am tras în jos. Pentru că așa fac oamenii mici.

Stăm în tăcere.

— După ce ai plecat din liceu, a continuat el, am aflat că ai luat Politehnica. Că ai început o firmă. Că ai reușit. Și m-am gândit: am fost ultimul obstacol între el și succesul lui. Și el l-a depășit.

— Nu datorită dumneavoastră. În ciuda dumneavoastră.

— Știu. Și nu mă scuză cu nimic.

Beau din nou. Apoi întreb:

— De ce aveți nevoie de banii ăștia?

— Am o datorie. 30.000 de lei. La bancă. Pentru tratamentul fostei soții. Cancer. Am plătit tot. Dar ne-am îndatorat. Ea a murit acum doi ani. Datoria a rămas.

— Aveți copii?

— O fată. Nu mai vorbim. I-am distrus copilăria cu alcoolul meu. A plecat la 18 ani. Nu a mai sunat niciodată.

Îl privesc. Acest om frânt. Acest profesor căzut. Acest om care m-a rănit profund.

— Știți ce ar vrea toată lumea să fac acum? întreb.

— Să mă refuzi. Să-mi spui că merit să sufăr. Și ai avea dreptate.

— Dar nu asta o să fac.

Ridică privirea.

— Ce vrei să spui?

— O să vă angajez. Trei luni probă. Salariu 4.500 de lei. Dacă vă descurcați, rămâneți.

Începe să plângă.

— De ce? După tot ce ți-am făcut...

— Pentru că vreau să văd dacă oamenii pot schimba cu adevărat. Dacă regretul poate deveni acțiune. Dacă un om care a fost rău poate deveni bun.

— Și dacă nu pot?

— Atunci v-am dat măcar o șansă. Și eu voi ști că am fost mai bun decât ați fost dumneavoastră cu mine.

Prima lună e grea. Gabriel vine la timp. Lucrează corect. Dar e distant. Rușinat.

A doua lună e mai bine. Începe să vorbească cu colegii. Zâmbește uneori.

A treia lună mă cheamă în birou.

— Cristian, pot să-ți spun ceva?

— Desigur.

— Am plătit prima rată la bancă. Din salariul tău. Prima dată în doi ani când nu întârzii. Și mi-am dat seama de ceva: nu m-ai angajat pentru că aveai nevoie de contabil. M-ai angajat pentru că vroiai să-mi dai o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Că binele învinge răul. Că poți alege răzbunarea sau poți alege compasiunea. Și că a doua e mai puternică.

— Nu v-am angajat pentru lecții. V-am angajat pentru că aveam nevoie de cineva competent.

— Mințați. Dar accept minciuna. Pentru că mi-ați salvat viața.

După șase luni Gabriel e angajat permanent. După opt luni îmi cere ceva neașteptat.

— Cristian, pot să-ți cer un sfat?

— Da.

— Vreau să-mi contactez fata. Dar nu știu cum. Nu știu dacă vrea să vorbească cu mine.

— De când nu ați mai vorbit?

— Zece ani.

— Și ce vreți să-i spuneți?

— Că îmi pare rău. Că am fost un tată îngrozitor. Că am pierdut zece ani din viața ei. Și că vreau să încerc. Dacă mai e timp.

— Atunci sunați-o. Acum. De aici.

— Dar dacă refuză?

— Atunci măcar ați încercat. Și asta e mai mult decât ați făcut până acum.

O sună. Pune pe speaker. Telefonul sună. Odată. De două ori. Trei ori.

— Alo? Voce de femeie. Tânără. Suspicioasă.

— Andrada? Sunt... sunt tata.

Tăcere lungă.

— Ce vrei?

— Vreau să vorbim. Dacă vrei. Dacă mai pot.

— După zece ani? Acum?

— Știu că e târziu. Știu că nu merit. Dar vreau să încerc. Te rog.

Aud plâns la capătul celălalt.

— De ce acum, tată? De ce nu acum zece ani când aveam nevoie?

— Pentru că acum zece ani eram un om rău. Acum încerc să fiu unul bun. Și vreau să încep cu tine.

— Nu știu dacă pot să te iert.

— Nu te rog să mă ierți. Te rog doar să-mi dai o șansă să-ți arăt că am schimbat.

Tăcere. Apoi:

— Bine. O cafea. Sâmbătă. La orele 15:00. Cafeneaua Gradina. Dacă întârzii, plec.

— O să fiu acolo cu zece minute mai devreme.

Închide. Gabriel plânge.

— Mulțumesc. Mulțumesc că m-ai împins.

— Nu v-am împins. V-am ținut telefonul. Restul a fost curajul dumneavoastră.

Sâmbătă merge la întâlnire. Stă trei ore cu fiica lui. Plâng. Vorbesc. Încep să se vindece.

Luna trecută Gabriel m-a invitat la cina de logodnă a Andradei.

— Vreau să fii acolo. Pentru că fără tine, eu nu aș fi aici. Nu aș avea relația asta. Nu aș avea viața asta.

— V-ați reconstruitsingur.

— Nu. Tu mi-ai dat uneltele. Eu doar am construit.

La cină, Andrada vine la mine.

— Mulțumesc că i-ai dat tatălui meu o șansă. Toată lumea îl refuza. Tu l-ai acceptat.

— L-am acceptat pentru mine. Nu pentru el.

— Nu contează. Contează că acum am un tată. Și o să am un tată la nunta mea. Datorită ție.

Plâng.

Pentru că uneori răzbunarea cea mai dulce nu e să-l vezi pe dușmanul tău căzut. Ci să-l ajuți să se ridice - și să descoperi că nu mai e dușmanul tău.