$$$

 Emil Ionescu are 83 de ani și stă la masa din bucătărie, privind o grămadă de plicuri. Douăsprezece plicuri, toate adresate către fiul său, Răzvan. Douăsprezece scrisori scrise de-a lungul ultimului an. Douăsprezece scrisori pe care le-a trimis prin poștă.

Douăsprezece scrisori pe care Răzvan nu le-a răspuns niciodată.

Emil nu știe dacă Răzvan le-a citit. Răspunsul automatic al poștei confirmă doar că au fost livrate. Dar niciun răspuns. Niciun telefon. Niciun semn că scrisurile au fost măcar deschise.

Prima scrisoare a fost în ianuarie, de ziua lui Emil:

"Draga meu Răzvan,

Astăzi împlinesc 82 de ani. Am așteptat să suni, dar înțeleg că ești ocupat. Îți scriu pentru că mi-e dor să vorbim. Nu am mai vorbit de șase luni. Cum ești? Cum e familia? Cum sunt nepoții?

Te iubește,

Tata"

Niciun răspuns.

A doua scrisoare în februarie:

"Răzvan,

Ți-am trimis o scrisoare luna trecută. Nu ai răspuns. Sper că ești bine. Eu mă descurc. Pensia e mică, dar suficientă. Îți scriu din nou pentru că îmi lipsește vocea ta.

Tata"

Niciun răspuns.

A treia scrisoare în martie, mai disperată:

"Răzvan,

Te rog, răspunde-mi. Măcar un telefon. Măcar un mesaj. Vreau doar să știu că ești bine. Că nu s-a întâmplat ceva. Am încercat să te sun, dar nu răspunzi.

Tata tău care te iubește"

Niciun răspuns.

Doar cei care au scris scrisori către tăcere știu că fiecare plic trimis și nerăspuns e un strigăt în vid - speranța că poate această dată, cineva va auzi.

Emil continuă să scrie. O scrisoare pe lună. Fiecare mai scurtă, mai resemnată.

În iulie:

"Răzvan,

E a șaptea scrisoare. Nu mai știu ce să scriu. Îți scriu doar ca să știi că încă exist. Că încă te gândesc.

Tata"

În august, o scrisoare diferită:

"Răzvan,

M-am îmbolnăvit săptămâna trecută. Nimic grav, dar la vârsta mea, orice e îngrijorător. Am stat trei zile la spital. Am vrut să te sun, dar mi-a fost frică să te deranjez.

Când am fost externat, vecinul m-a întrebat: 'Cine v-a luat de la spital?' I-am spus că tu ești ocupat. Dar adevărul e că nu știu dacă ești ocupat sau doar nu îți pasă.

Tata"

Niciun răspuns.

În septembrie:

"Răzvan,

Am visat-o pe mama aseară. Era tânără, frumoasă, ca atunci când ne-am cunoscut. Mi-a spus: 'Emil, de ce nu vorbește Răzvan cu tine?' Nu am știut ce să îi răspund.

Mama ta ar fi fost tristă să vadă cum am ajuns. Tu tăcut, eu singur.

Tata"

În octombrie, scrisoarea a zecea:

"Răzvan,

Poate că am greșit ceva. Poate că am fost un tată rău și nu mi-am dat seama. Dacă am greșit, îmi cer scuze. Dar te rog, spune-mi. Spune-mi ce am făcut greșit ca să înțeleg de ce nu mai vorbim.

Tata"

În noiembrie:

"Răzvan,

Azi am văzut un tată cu fiul lui în parc. Fiul avea vreo 40 de ani, tatăl vreo 70. Mergeau împreună, vorbeau, râdeau. M-am gândit la noi. Ne-am plimbat așa când erai mic? Probabil da. Când s-a oprit?

Tata"

În decembrie, scrisoarea a douăsprecea:

"Răzvan,

E ultima scrisoare pe care o scriu. Am înțeles. Nu vrei să vorbești cu mine. Nu vrei să ai legătură. E alegerea ta și o respect.

Vreau doar să știi - indiferent ce s-a întâmplat între noi, eu te iubesc. Te-am iubit din ziua în care te-ai născut și te voi iubi până în ziua în care voi muri.

Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi fi aici. Dacă vreodată vei vrea să vorbim, voi răspunde.

Dar nu voi mai scrie. Pentru că am înțeles că tăcerea ta e un răspuns. Și răspunsul e: nu vrei.

Tata care te iubește, chiar dacă tu nu mă mai iubești pe mine"

Acum, în ianuarie, la un an de la prima scrisoare, Emil stă și privește cele douăsprezece plicuri. Le-a păstrat - copii ale scrisorilor trimise. Dovada că a încercat. Dovada că nu a renunțat ușor.

Vecinul, domnul Petre, vine în vizită. Vede plicurile pe masă.

"Nea Emil, ce sunt astea?"

"Scrisori către fiul meu. Douăsprezece scrisori într-un an."

"Și a răspuns?"

"Nu. Niciodată."

Domnul Petre se așază. "Nea Emil, de ce nu îl sunați direct?"

"Am sunat. Nu răspunde. Am trimis mesaje pe WhatsApp. Citite, dar fără răspuns. Am încercat email. Nimic. Scrisorile au fost ultima încercare."

"Și nici la scrisori nu a răspuns?"

"Nu."

"De ce credeți că face asta?"

Emil oftează. "Nu știu. Poate am greșit ceva acum mult timp. Poate s-a supărat pe ceva. Poate... poate pur și simplu nu mai vrea să aibă legătură cu mine."

"Dar e fiul dumneavoastră! Cum poate să vă ignore complet?"

"Foarte ușor, aparent. Pentru că o face de un an."

Domnul Petre ia una dintre scrisori, o citește. "Nea Emil, astea sunt scrisori pline de dragoste. De dorință de a reconecta. Cum poate cineva să le citească și să nu răspundă?"

"Probabil nu le citește. Le primește și le aruncă."

"Asta e și mai rău!"

În seara aceea, Emil ia o decizie. Ia toate cele douăsprezece scrisori, le pune într-un plic mare, și scrie pe el:

"Răzvan,

Acestea sunt copii ale celor douăsprezece scrisori pe care ți le-am trimis în ultimul an. Le trimit din nou, toate odată, ca să ai dovada că am încercat.

Nu mai aștept răspuns. Dar vreau să ai dovada - când voi muri, când vei sorta lucrurile mele, vei găsi aceste scrisori. Și vei ști.

Vei ști că tatăl tău a încercat. A scris. A căutat legătura. Și tu ai ales tăcerea.

Sper că alegerea ta merită. Sper că viața fără mine e mai bună decât viața cu mine. Sper că în viitor, când vei fi bătrân și poate copiii tăi te vor ignora, vei înțelege ce am simțit eu.

Tata"

Trimite plicul.

Două săptămâni mai târziu, primește un telefon. Număr necunoscut.

"Alo?"

"Domnule Ionescu? Sunt Andreea, soția lui Răzvan."

"Andreea? Ce s-a întâmplat? Răzvan e bine?"

"Da, e bine. Sun eu pentru că... pentru că am primit plicul dumneavoastră. Cel cu cele douăsprezece scrisori."

"Și?"

"Și... domnule Ionescu, Răzvan nu a citit niciuna dintre scrisorile dumneavoastră din ultimul an."

"Știu. Am înțeles asta."

"Nu înțelegeți. El nu le-a citit pentru că EU le-am ascuns."

Emil îngheață. "Ce?"

"Eu. Am interceptat toate scrisorile dumneavoastră. Le-am ascuns de Răzvan. El nu știe că ați scris."

"DE CE?"

"Pentru că... pentru că sunt o persoană rea. Pentru că eram supărată pe dumneavoastră că nu ați venit la nuntă noastră acum cinci ani. Că ați zis că nu vă simțiți bine. Am crezut că e o scuză. Și m-am supărat."

"Andreea, eram la spital! Am avut infarct! Am fost în terapie intensivă în ziua nunții voastre!"

"Știu acum. Răzvan mi-a spus. Dar pe atunci am crezut că minți. Și am decis... am decis să vă pedepsesc. Să fac ca Răzvan să nu mai vorbească cu dumneavoastră."

"Cum?"

"I-am spus că sunteți toxic. Că nu îl iubiți cu adevărat. Că e mai bine fără dumneavoastră. Și când ați început să scrieți, am ascuns scrisorile. Am spus că ați încetat să mai contactați. Că v-ați lăsat de el."

Emil nu poate respira. "Răzvan crede că eu l-am abandonat?"

"Da. Și eu am lăsat-o să creadă asta. Până acum. Când am primit plicul cu toate cele douăsprezece scrisori și am citit ce ați scris în ultima scrisoare. Și mi-am dat seama ce am făcut."

"Ce ați făcut? Ați DISTRUS relația dintre mine și fiul meu! Ați mințit! Ați manipulat!"

"Știu. Și îmi pare atât de rău. Tocmai i-am spus lui Răzvan tot. El e... e devastat. Plânge. Nu poate crede ce am făcut."

"Pune-l la telefon."

"Nu vrea să vorbească acum. E prea șocat. Dar o să vă sune. Promit. O să vină să vă vadă."

"Când?"

"Curând. Foarte curând."

Emil închide. Stă în tăcere. Un an întreg de durere, de respingere, de ignorare - totul din cauza minciunilor unei femei răzbunătoare.

A doua zi, Răzvan apare la ușă. Ochii roșii, fața distrusă.

"Tată."

"Răzvan."

"Tată, îmi pare atât de rău. Nu știam. Credeam că tu m-ai abandonat. Andreea mi-a spus că ai încetat să mai suni, să mai scrii. Am crezut că nu mai vrei să vorbești cu mine."

Emil îl îmbrățișează. "Băiete, am scris douăsprezece scrisori. Am sunat. Am trimis mesaje. Nu am renunțat niciodată."

"Știu acum. Am citit toate scrisorile. Tată, am plâns ore întregi citindu-le. În special ultima. Când ai scris că mă iubești chiar dacă eu nu te mai iubesc pe tine. Dar EU TE IUBESC! Întotdeauna te-am iubit! Doar nu știam că îmi scrii!"

"Răzvan, un an întreg am crezut că m-ai respins. Că nu mai vrei să ai legătură cu mine."

"Nu! Niciodată! Tată, eu am crezut că TU nu vrei! Andreea mi-a spus că ai spus că vrei să fii lăsat în pace!"

"N-am spus niciodată asta."

"Știu acum. Tată, îmi pare atât de rău. Pentru tot anul ăsta pierdut. Pentru durerea pe care ai simțit-o."

Se îmbrățișează plângând amândoi.

"Ce faci cu Andreea?" întreabă Emil.

"Nu știu. E soția mea. Mama copiilor mei. Dar a făcut ceva imperdonabil."

"Răzvan, asta e decizia ta. Dar vreau să știi - oricât de supărat sunt pe ea, sunt recunoscător că în cele din urmă adevărul a ieșit la iveală."

În lunile următoare, Răzvan și Emil reconstruiesc relația. Vizite săptămânale. Telefoane zilnice. Timp recuperat.

Andreea își cere scuze repetat. Emil o iartă - nu pentru ea, ci pentru Răzvan. Pentru că ura ar distruge mai mult decât ar vindeca.

Dar cele douăsprezece scrisori rămân - dovada unui an pierdut, a durerii cauzate de o minciună, a dragostei unui tată care nu a renunțat niciodată, chiar când răspunsul părea a fi tăcere eternă.

Pentru că Emil a învățat că tăcerea nu e întotdeauna alegere. Uneori e manipulare. Uneori e minciună. Uneori cineva altcineva decide cine vorbește cu cine.

Și că cele mai dureroase respingeri nu vin de la cei pe care îi iubim - vin de la cei care le manipulează pe cele pe care le iubim să ne respingă.

Dar a învățat și că adevărul, oricât ar dura să iasă la iveală, iese întotdeauna. Și când iese, dragostea poate fi reconstruită.

Cele douăsprezece scrisori stau acum într-un sertar, la Răzvan. Le păstrează ca pe o amintire - nu a pierderii, ci a dragostei unui tată care nu a renunțat niciodată.