$$$

 Tocmai am aflat că femeia care îmi curăță casa de trei ani nu știe să citească.

O cheamă Flori. Vine în fiecare luni și joi. Curăță impecabil. Întotdeauna zâmbitoare, întotdeauna politicoasă. Ne înțelegem bine - eu plec la birou, ea face treaba, las banii pe masă.

Ieri am uitat să plec la timp. Ședință anulată. Am rămas acasă.

Flori a venit la 9, ca întotdeauna.

"Bună dimineața, doamna Ionescu!"

"Bună, Flori. Sunt acasă azi, nu te deranjează?"

"Deloc! Fac repede."

Am lucrat pe laptop în sufragerie. Ea curăța bucătăria. Totul normal până când am auzit-o vorbind singură:

"Ăsta e pentru geamuri... ăsta e pentru podea... ăsta..."

M-am ridicat. Stătea în fața dulapului cu produse de curățenie, privind etichetele. Lua fiecare sticlă, o miroșea, o scutura ușor, apoi o punea la loc sau o alegea.

"Flori, totul bine?"

S-a întors brusc, speriată.

"Da, da! Caut... caut Ajax-ul."

"E acolo, sticla albastră cu..."

Am tăcut. Am înțeles.

Nu citea eticheta. Ghicea după culoare și miros.

"Flori," am zis încet. "Tu... tu nu știi să citești?"

A înghetat. Sticla i-a căzut din mână pe gresie. Din fericire nu s-a spart.

"Ba da! Știu! Eu..."

"Flori."

A început să plângă. Acolo, în mijlocul bucătăriei mele.

"Vă rog, nu mă dați afară. Am nevoie de jobul ăsta. Am trei copii acasă. Vă rog."

"Nu te dau afară. Hai, stai jos."

Am așezat-o pe scaun. I-am dat un pahar cu apă.

"Spune-mi adevărul. Cum de nu știi să citești?"

A oftat lung.

"Am crescut la țară, în Vaslui. Tata bea. Mama muncea la câmp. Eram șapte copii. Eu eram cea mare. Trebuia să am grijă de ceilalți. Școala... am mers până în clasa a treia. Apoi tata a zis că fetele n-au nevoie de carte. Că se mărită și gata. M-a scos. Am rămas acasă. Să fac mâncare, să spăl, să cresc copiii."

"Și nimeni nu ți-a zis nimic?"

"Ba da. Învățătoarea a venit acasă. Tata a închis-o-n curte. I-a zis că n-are ce căuta pe proprietatea lui. Ea n-a mai venit."

"Și acum? Ai 40 de ani, Flori. Nu ai încercat niciodată să înveți?"

"Ba da. Acum doi ani am mers la o bibliotecă. Am întrebat dacă au cursuri. Femeia de acolo s-a uitat urât la mine. Mi-a zis: 'La vârsta dumneavoastră? E prea târziu.' M-am simțit atât de rușinată..."

"Nu e prea târziu niciodată."

"Ba e. Sunt proastă. Capul nu-mi mai merge."

"Nu ești proastă. Ești neînvățată. E diferență."

S-a uitat la mine cu ochii roșii.

"Ce diferență?"

"Prosta nu poate învăța. Tu poți. Doar că nu ai avut șansa."

"Și ce să fac acum? Am trei joburi. Dimineața curăț la dumneavoastră și la încă patru case. Dupăamiază spăl scări în blocuri. Seara ajung acasă la 9. Când să învăț?"

Am gândit.

"Duminica. Ești liberă duminica?"

"Da, dar..."

"Duminica, de acum înainte, vii la mine. La 10 dimineața. Îți fac cafea. Și te învăț să citești."

A clipit.

"Ce?"

"Ai auzit bine. Duminica, două ore. Îți învăț literele, cuvintele, tot."

"Dar de ce? De ce ați face asta pentru mine?"

"Pentru că mama mea a fost profesoară 40 de ani. Și mi-a spus mereu: cea mai mare crimă e să lași pe cineva în întuneric când poți să-i dai lumină."

A început să plângă mai tare.

"Nu am bani să vă plătesc."

"Nu vreau bani. Vreau să vii duminica. Asta e tot."

A venit duminica următoare. Cu un caiet nou și un pix. Le cumpărase din banii ei.

Am început cu literele. A, B, C. Scria tremurând. Literele erau strâmbe, ca ale unui copil.

"E greu," murmura. "Mâna nu mă ascultă."

"E normal. Nu ai scris niciodată. Hai din nou."

Am continuat. Duminică de duminică. Litere. Silabe. Cuvinte simple.

După două luni, a scris primul ei cuvânt complet, fără ajutor: "MAMA".

A privit foaia și a plâns.

"Nu am scris niciodată asta. Mama a murit acum cinci ani. Nu i-am putut scrie niciodată o scrisoare."

"Acum poți să-i scrii una. Chiar dacă nu o mai citește nimeni, tu o scrii. Pentru tine."

A scris pe o foaie întreagă. Cu litere strâmbe, cu greșeli, dar a scris. "MAMA DRAGĂ, ÎȚI MULȚUMESC PENTRU TOT. ÎȚI YER YERTARE CĂ NU AM ÎNVĂȚAT CARTE. ACUM ÎNVĂȚ. PENTRU COPII MEI. CA SĂ-I AJUT LA TEME."

Am corectat "yer" și "yertare". Ea a rescris.

După șase luni, citea titlurile din ziare. După un an, citea rețete. După un an și jumătate, citea povești copiilor ei în fiecare seară.

Ieri, la doi ani de la prima lecție, Flori a venit cu ceva în mână.

"Doamna Ionescu, am ceva pentru dumneavoastră."

Mi-a dat o foaie. Era o scrisoare. Scrisă de ea. Cu o caligrafie frumoasă, clară.

"Dragă doamna Ionescu,

Azi Claudiu, fiul meu cel mic, a luat 10 la limba română. Când a venit acasă, mi-a dat tema să o citesc. Am citit-o cu voce tare. El s-a uitat la mine și a zis: 'Mami, tu citești mai bine ca tata.'

Am plâns. Pentru că acum trei ani, când îmi aducea temele, eu îi spuneam: 'Du-te la tata, eu nu pricep.' Mințeam. Îmi era rușine să-i spun că nu știu să citesc.

Acum îi citesc povești. Îi ajut la teme. Îi învăț că nu e niciodată prea târziu să înveți.

Mulțumesc că nu m-ați lăsat în întuneric. Mulțumesc că ați avut răbdare. Mulțumesc că m-ați văzut ca pe un om, nu ca pe o femeie de serviciu proastă.

Cu respect și recunoștință,

Florentina Munteanu"

Am citit scrisoarea de trei ori. Prin lacrimi.

"Flori, asta e cea mai frumoasă scrisoare pe care am primit-o vreodată."

"Am scris-o singură. Fără ajutor. Doar un coleg de la scara blocului m-a ajutat cu 'recunoștință'. Nu știam cum se scrie."

Am îmbrățișat-o.

"Sunt atât de mândră de tine."

"Și eu sunt mândră de mine. Prima dată în viață."

Astăzi Flori nu mai lucrează la mine ca femeie de serviciu. Am ajutat-o să-și ia un certificat de competențe. Acum lucrează ca îngrijitoare la o grădiniță. Le citește povești copiilor. În fiecare zi.

Uneori educația nu începe pe băncile școlii. Ci pe scaunul din bucătăria cuiva care crede în tine când tu nu mai crezi.