$$_

 Constantin Radu are 80 de ani și stă pe patul din camera de oaspeți a fiicei sale, Alina, privind valizele pe care tocmai le-a împachetat. Două valize vechi, cu tot ce mai are: haine, câteva cărți, fotografii, documentele importante.

Alina intră în cameră. "Tată, ai terminat bagajele?"

"Da. Sunt gata."

"Bine. Mașina vine în 30 de minute."

"Alina, ești sigură? Nu pot să mai rămân puțin?"

Alina oftează. "Tată, am vorbit despre asta. Nu mai merge. Ai fost aici patru luni. E prea mult. Adrian se plânge constant. Copiii au nevoie de cameră pentru birou online. Nu putem continua așa."

"Dar Alina, nu am unde să mă duc."

"Ba da. La azil. E un azil bun în Berceni. Am verificat. Au loc, au îngrijire, ai tot ce ai nevoie."

"Nu vreau să merg la azil. Vreau să rămân cu familia mea."

"Tată, TU nu ai familie aici. Eu am familie - Adrian, copiii. TU ești... ești povară."

Constantin simte cuvântul ca o lovitură. "Povară."

"Nu am vrut să sune așa, dar... da. Ești povară. Ocupi spațiu, costă bani, Adrian e stresat constant. Nu mai putem."

"Alina, am stat patru luni. Cum am devenit povară în patru luni?"

"Pentru că nu ai contribuit cu nimic! Stai în cameră, mănânci ce gătesc eu, folosești curent, apă, tot! Și nu dai nimic!"

"Alina, eu îți dau 500 lei pe lună din pensia mea de 1.900 lei! Asta e tot ce îmi pot permite!"

"500 lei? Tată, chiria pentru camera asta e mai mult! Plus mâncare, plus utilități! Ne costă mai mult decât dai!"

"Atunci spune-mi cât vrei! Îți dau mai mult!"

"Nu vreau mai mult! Vreau spațiul meu înapoi! Vreau viața mea înapoi! Vreau să nu mai am grijă de un bătrân de 80 de ani!"

Doar cei care au fost numiți "poveri" de propriii copii știu că există cuvinte care ucid mai sigur decât orice boală - cuvintele care îți spun că nu mai ești dorit, că existența ta e un inconvenient.

Constantin ia valizele. Coboară scările în tăcere. Alina merge după el, verificând telefonul.

La ușă, Constantin se oprește. "Alina, mama ta ar fi fost dezamăgită de tine."

"Nu amesteca pe mama în asta!"

"Ba da. Pentru că ea te-a crescut să fii om. Să ai compasiune. Să îți respecti părinții. Dar tu mă trimiți la azil pentru că ocupi o cameră."

"Nu e doar despre cameră! E despre viața mea! Despre familia mea! Tu nu te potrivești aici!"

"Pentru că sunt bătrân și bolnav și costisitor?"

"Pentru că ești o povară constantă!"

Mașina sosește. E Uber, comandat de Alina. Șoferul îl ajută cu bagajele.

"La azilul din Berceni, vă rog," spune Alina șoferului.

Constantin se uită o ultimă dată la fiica lui. "Alina, o să regreți. Într-o zi, când o să fii bătrână, copiii tăi o să te trateze exact cum tu mă tratezi pe mine acum. Și o să înțelegi."

"Poate. Dar azi nu e ziua aia. Azi e ziua când îmi recuperez casa."

Mașina pleacă. Constantin privește pe fereastră blocul fiicei sale dispărând.

În mașină, șoferul încearcă conversație. "Domnule, vă duc la azil?"

"Da."

"Familie nu mai poate avea grijă?"

"Nu mai vrea."

"Îmi pare rău să aud."

"Și mie."

La azil, o asistentă îl întâmpină. "Domnul Radu? Vă așteptam. Veniți, vă arăt camera."

Camera e mică - un pat, un dulap, o masă mică, o baie proprie. Fereastră spre curte. Pereți albi, sterili.

"Aici o să fiți. Masa e la 12:00, 18:00 și 20:00 în sala de mese. Activități zilnice sunt afișate pe tablă. Dacă aveți nevoie de ceva, sunați."

Asistenta pleacă. Constantin rămâne singur în camera sterilă. Dezface valizele - puține haine, câteva cărți, o fotografie cu soția moartă, una cu Alina când era copil.

Privește fotografia cu Alina - patru ani, zâmbitoare, în brațele lui. "Tata e cel mai tare!" scrisese pe spatele pozei cu creion colorat.

Acum "tata cel mai tare" e o povară care trebuie eliminată.

Prima noapte la azil e chinuitoare. Pat necunoscut, sunete necunoscute, oameni necunoscuți. Constantin nu doarme.

Dimineața, la micul dejun în sala comună, sunt vreo 30 de bătrâni. Unii în scaune cu rotile, alții cu baston, majoritatea singuri, uitați.

Se așază lângă o doamnă de vreo 75 ani. "Bună dimineața."

"Bună dimineața. Sunteți nou?"

"Da. Am venit ieri."

"Și de cât timp sunteți aici... adică de când v-au adus?"

"De ieri. Fiica mea m-a trimis."

Doamna zâmbește trist. "Și pe mine fiul meu. Acum trei ani. A spus că e temporar, până își rezolvă problemele. Nu a mai venit niciodată să mă ia."

"Niciodată?"

"Vine o dată pe an, de ziua mea. Stă 20 de minute. Apoi pleacă. Asta e familia mea."

Constantin privește în jurul sălii. Fiecare bătrân are aceeași poveste. Copii care i-au trimis aici și i-au uitat. Vizite rare. Telefoane și mai rare. Uitare sistematică.

După o săptămână, Alina sună. "Tată, cum ești? Te-ai acomodat?"

"Alina, te rog, ia-mă înapoi. Nu vreau să fiu aici."

"Tată, nu pot. Am vorbit despre asta."

"Alina, aici e trist. Oamenii sunt uitați. Mor singuri. Nu vreau să mor aici."

"Tată, nu o să mori! Ai îngrijire, ai mâncare, ai tot!"

"Nu am familie! Nu am pe nimeni! Alina, te rog!"

"Tată, trebuie să mă duc. Te sun săptămâna viitoare."

Nu sună săptămâna viitoare. Sună după două săptămâni. Conversație de cinci minute.

Lunile trec. Constantin se adaptează la rutină. Masă la ore fixe. Activități pentru bătrâni. Televizor în sala comună. Mers în curte când e vreme bună. Viață fără scop, fără sens, fără dragoste.

Alina vine în vizită după trei luni. Stă 30 de minute. Aduce fructe. "Tată, cum ești?"

"Supraviețuiesc. Alina, pot să mă iau acasă?"

"Tată, am vorbit despre asta. Nu e posibil."

"De ce? Ce s-a schimbat în trei luni?"

"Nimic. Și fix asta e problema. Nimic nu s-a schimbat. Eu încă am nevoie de spațiu, Adrian încă e stresat, copiii încă au nevoie de cameră. Tu încă ești povară."

"Deci o să rămân aici pentru totdeauna?"

"Tată, nu dramatiza. E un azil bun. Ai grijă. Ce vrei mai mult?"

"Vreau familie. Vreau să nu mor singur într-o cameră sterilă."

"Nu o să mori singur! Eu sunt aici!"

"Ești aici 30 de minute la trei luni. Asta nu e familie."

Alina pleacă jenată.

În decembrie, Constantin se îmbolnăvește grav. Pneumonie. E internat în spital. Starea e critică.

Azilul sună la Alina. "Doamnă Radu, tatăl dumneavoastră e în stare gravă. Ar trebui să veniți."

"Cât de gravă?"

"Foarte gravă. Doctorul zice că... că ar trebui să veniți urgent."

Alina vine seara. Constantin e în pat, conectat la aparate, greu respirând.

"Tată?"

Constantin deschide ochii. "Alina. Ai venit."

"Bineînțeles că am venit. Cum te simți?"

"Mor, Alina. Știu că mor."

"Nu vorbi prostii! O să fii bine!"

"Nu o să fiu bine. Și știi ce? Nu îmi pare rău că mor. Îmi pare rău cum am trăit ultimele luni. În azil. Singur. Uitat. Ca o povară eliminată."

"Tată, nu ai fost uitat..."

"BA DA! Ai venit o dată în trei luni! M-ai sunat de câteva ori! M-ai uitat exact cum uitași o problemă rezolvată!"

"Nu e adevărat!"

"Ba da! Alina, am trăit 80 de ani. Ultimele patru luni au fost cele mai triste. Pentru că am petrecut la azil, știind că fiica mea m-a trimis acolo ca să scape de mine."

"Tată, te rog, nu vorbi așa..."

"De ce? Pentru că e adevărul și te doare? Bine. Îți spun altceva - te iert. Te iert pentru că vreau să mor în pace. Dar vreau să știi - într-o zi, o să fii bătrână. Și copiii tăi o să te trateze exact cum tu m-ai tratat. Și o să înțelegi."

Constantin moare a doua zi dimineață. Singur. Alina nu era acolo - plecase seara pentru că "trebuia să ia copiii de la școală."

La înmormântare, vin 15 oameni. Prieteni din azil, vecini vechi, rude îndepărtate. Alina stă în față, plângând.

Un bătrân de la azil vine la ea. "Dumneavoastră sunteți fiica?"

"Da."

"Nea Constantin vorbea des despre dumneavoastră. Spunea că îl iubește, chiar dacă dumneavoastră nu îl mai iubești pe el."

"Eu îl iubeam!"

"Atunci de ce l-ați trimis la azil? De ce l-ați vizitat o dată în trei luni? De ce nu ați fost lângă el când a murit?"

Alina nu poate răspunde.

Pentru că nu are răspuns. Nu are justificare. Are doar alegerea pe care a făcut-o - confortul ei în loc de tatăl ei.

Și acum tatăl e mort. Și ea rămâne cu vinovăția. Vinovăția care nu se șterge, care nu se vindecă, care o va bântui până la sfârșitul vieții.

Pentru că a învățat prea târziu - că un părinte nu e povară. E responsabilitate. E dragoste. E datorie morală.

Și că atunci când îl trimiți la azil și îl uiți, nu doar pe el îl condamni la moarte tristă. Te condamni și pe tine la viață cu regrete de neiertat.