$__

 Traian Moldovan are 84 de ani și stă în fața porții casei fiului său, Andrei. E o poartă nouă, metalică, înaltă de doi metri, cu yală electronică. Unde era poarta veche de lemn, joasă, pe care o putea deschide singur, acum e această fortăreață.

Traian apasă butonul de la interfon. Așteaptă. Nimeni nu răspunde. Apasă din nou. Din nou. Nimic.

Scoate telefonul și sună la Andrei. Răspunde după cinci sunete.

"Tată?"

"Andrei, sunt în fața porții tale. Nu răspunde nimeni la interfon."

"Tată? Nu mi-ai spus că vii."

"Nu trebuia. Veneam mereu fără să anunț. De ce ar fi diferit acum?"

"Tată, am pus poartă nouă. Nu mai funcționează ca înainte. Trebuie să deschid de la telefon sau de la telecomandă."

"Deschide, te rog. Sunt afară."

"Tată, nu pot acum. Sunt la serviciu. Vin acasă la 6."

"Andrei, sunt ora 2. Să aștept patru ore în fața porții?"

"Tată, nu te-am invitat azi. Nu pot să îți deschid de la distanță. Sistemul nu funcționează așa."

"Andrei, e casa ta! Poți deschide de pe telefon!"

"Nu pot, tată! Trebuie să fiu în raza Bluetooth! Și nu sunt! Vino la 6 când sunt acasă!"

"Dar am venit special din Ploiești! Două ore cu trenul!"

"Atunci trebuia să mă întrebi mai întâi! Nu poți doar să apari!"

Închide.

Doar cei care au stat în fața porților închise ale propriilor copii știu că fiecare minut de așteptare în stradă e o confirmare - nu mai ești binevenit fără preaviz, nu mai ești familie care intră liber, ești vizitator nedorit care trebuie să ceară permisiune.

Traian se așază pe bordură, în fața porții. Vecinul de alături, domnul Radu, îl vede.

"Nea Traian? Ce faceți acolo?"

"Aștept pe Andrei. Am venit în vizită dar poarta e închisă."

"Și nu vă deschide?"

"E la serviciu. Spune că vine la 6."

"Și stați în stradă până atunci?"

"Nu am altă opțiune."

Domnul Radu scutură din cap. "Nea Traian, veniți la mine. Vă fac o cafea, stați în casă până vine fiul dumneavoastră."

"Mulțumesc, dar aștept aici. Poate vine mai devreme."

Nu vine mai devreme.

La ora 4, începe să plouă. Ploaie rece de noiembrie. Traian nu are umbrelă. Se refugiază sub un copac, dar ploaia bate pieziș. Se udă.

La ora 5:30, apare o mașină. E Simona, soția lui Andrei. Vede pe Traian ud, tremurând.

"Tată Traian! Ce faceți aici? De când?"

"De la 2. Am venit în vizită dar Andrei e la serviciu."

"Și ați stat în ploaie patru ore?"

"Nu avea cine să deschidă poarta."

Simona deschide poarta cu telecomanda. "Intrați repede! O să vă îmbolnăviți!"

Înăuntru, Traian se așază pe canapea, ud, tremurând. Simona îi aduce un prosop și ceai cald.

"De ce nu ați sunat pe Andrei să vă deschidă?"

"Am sunat. A spus că nu poate deschide de la distanță. Că trebuie să fie acasă."

Simona se înfurie. "POATE deschide! Aplicația funcționează de oriunde! L-am rugat să o instaleze exact pentru astfel de situații!"

"Atunci de ce nu a deschis?"

Simona ezită. "Pentru că... pentru că nu a vrut. Pentru că i-ai venit fără să anunți."

Traian simte durerea cuvintelor. "Nu mai pot veni fără să anunț?"

"Tată Traian, Andrei... el e diferit acum. De când am pus poarta nouă, el vrea control total. Vrea să știe cine vine, când vine. Nu mai suportă surprize."

"Dar eu nu sunt surpriză. Sunt tatăl lui."

"Știu. Dar pentru el, oricine care vine neanunțat e surpriză nedorită."

La 6:15, Andrei ajunge. Vede pe Traian pe canapea.

"Tată. Ai intrat."

"Simona m-a lăsat. Am stat patru ore în ploaie afară."

"Ei și? Ți-am spus să vii la 6."

"Andrei, sunt tatăl tău! Am stat în ploaie patru ore pentru că nu ai vrut să deschizi o poartă!"

"Pentru că ai venit NEANUNȚAT! De câte ori trebuie să îți spun - trebuie să mă întrebi înainte!"

"De ce? Când am pus eu poarta aia?"

"Acum o lună. Pentru securitate."

"Securitate contra cui? Contra tatălui tău?"

"Contra ORICUI care vine fără să întrebe!"

"Andrei, veneam la tine de ani de zile fără să întreb! De ce acum e diferit?"

Andrei explodează: "PENTRU CĂ NU MAI VREAU! Pentru că vreau intimitate în casa mea! Pentru că nu vreau ca oricine să poată intra când vrea!"

"Oricine? ANDREI, EU TE-AM CRESCUT! Eu ți-am dat bani pentru casa asta! Eu am plătit avansul la ea!"

"Și ți-am mulțumit! Dar asta nu îți dă drept să intri când vrei! E CASA MEA! Și stabilesc EU regulile!"

Traian se ridică, tremurând - de frig, de furie, de durere. "Înțeleg. Casa ta. Regulile tale. Eu, tatăl care a plătit avansul, sunt vizitator care trebuie să ceară permisiune."

"DA! Exact!"

"Bine. Atunci nu mai vin. Nu voi mai cere permisiune să îmi văd fiul. Nu voi mai aștepta în ploaie în fața porților tale. Nu mai vin deloc."

"Mamă, nu dramatiza!"

"Nu dramatizez. Accept. Tu ai vrut poartă închisă, ai poartă închisă. Și eu rămân în afară. Permanent."

Pleacă ud, tremurând.

Simona aleargă după el. "Tată Traian, vă rog, nu plecați așa! Andrei nu gândea ce spune!"

"Ba da, gândea. Și am înțeles. Nu mai sunt bienvenit fără programare. Deci nu mai vin."

În săptămânile următoare, Andrei nu sună. Nu se scuză. Traian nu sună nici el.

După o lună, Simona îl sună pe Traian. "Tată, vă rog, veniți de Crăciun. Copiii vă întreabă."

"Trebuie să întreb pe Andrei permisiunea să vin?"

"Nu... adică... Andrei spune că sunteți bienvenit."

"Spune sau gândește?"

Simona tace.

"Simona, nu vin unde trebuie să cer permisiune. Unde poarta e închisă pentru mine. Unde pot sta în ploaie patru ore pentru că nu merit să fiu lăsat înăuntru."

"Dar copiii..."

"Spuneți-le că bunicul e bătrân și bolnav. Nu mințiți. După ce am stat patru ore în ploaia aia, chiar sunt bolnav."

De Crăciun, Traian e singur. Andrei nu sună. Nu invită. Poarta rămâne închisă.

În februarie, Traian se îmbolnăvește grav. Pneumonie. E internat. Simona află și vine la spital.

"Tată Traian! De ce nu ne-ați spus că sunteți bolnav?"

"Pentru că ar fi trebuit să cer permisiune să vă deranjez?"

"Nu e așa!"

"Ba da. De când Andrei a pus poarta aia, totul trebuie cu permisiune. Deci nu am cerut."

"Andrei nu știe că sunteți aici. Să îl sun?"

"Nu. Dacă vrea să știe, poate întreba. Dacă nu întreabă, înseamnă că nu vrea să știe."

Simona îl sună pe Andrei. "Andrei, tatăl tău e în spital. Pneumonie. Stare gravă."

Andrei vine a doua zi. Traian e în pat, slab, palid.

"Tată..."

"Andrei. Ai cerut permisiune să intri în spital?"

"Tată, nu începe..."

"Nu încep. Termin. Andrei, am 84 de ani. Am stat patru ore în ploaie în fața porții tale pentru că nu ai vrut să deschizi. Acum am pneumonie din cauza aia. Și am realizat ceva - nu vreau să mai cer permisiune să îmi văd fiul. Prefer să nu îl văd deloc."

"Tată, îmi pare rău pentru ziua aia!"

"Nu îți pare. Îți pare rău că am ajuns în spital. Dar pentru poartă, pentru regulile tale, pentru tratamentul tău - nu îți pare rău."

"Nu e adevărat!"

"Ba da. Și asta e ok. E casa ta. Poarta ta. Regulile tale. Dar viața mea e a mea. Și aleg să o trăiesc fără să mai cer permisiune să intru în ea."

Andrei pleacă șocat.

Traian se vindecă. Iese din spital. Nu sună la Andrei. Nu vizitează.

Poarta metalică înaltă rămâne - un simbol nu al securității, ci al excluderii. Nu împotriva hoților, ci împotriva tatălui care voia doar să îl vadă pe fiul său.

Pentru că Traian a învățat că porțile înalte nu protejează familii. Le despart.

Că "securitate" poate însemna securitate împotriva dragostei, împotriva familiei, împotriva celor care te iubesc dar nu mai sunt doriți.

Și că atunci când pui o poartă atât de înaltă încât tatăl tău trebuie să ceară permisiune să intre, nu construiești o casă. Construiești o închisoare - în care tu ești prizonierul propriului control, iar cei care te iubesc rămân afară, în ploaie, nedoriți.