$$_

 

În 1992, în timpul audițiilor pentru Lista lui Schindler, Ralph Fiennes a intrat în cameră în liniște. Era un actor britanic încă puțin cunoscut, politicos, cu o voce blândă și o privire blândă. Nu părea deloc potrivit să joace un monstru.

Dar a durat doar câteva minute.

De îndată ce a început să joace rolul lui Amon Göth, comandantul lagărului de la Plaszów, camera s-a schimbat.

Respirația i-a încetinit, privirea i s-a golit. Nu țipa, nu gesticula.

Totuși, un calm teribil, o violență tăcută, emana din el.

Steven Spielberg, care participa la audiție, a rămas nemișcat.

Nu a aplaudat. A părăsit camera în tăcere.

S-a întors după câteva minute, palid, și a spus simplu:

„Cred că tocmai am întâlnit răul.”

Fiennes nu a vrut să accepte rolul.

Ani mai târziu, a mărturisit:

„Mi-era frică de el. Nu voiam să-i pătrund în minte. Era un om gol, iar a trăi în acel gol te consumă.”

Pentru a se pregăti, a vizionat ore întregi de documentare, a citit biografii și reportaje originale despre procesele de la Nürnberg.

Nu voia să creeze o caricatură, ci să arate latura sa cea mai tulburătoare: banalitatea răului, așa cum scria Hannah Arendt.

Își dorea ca Göth să pară uman, de zi cu zi, capabil de gesturi banale între o crimă și alta - și, tocmai din acest motiv, chiar mai teribil.

Spielberg, impresionat de această dăruire, a cerut departamentului de costume să reproducă uniforma lui Göth cu o precizie absolută.

Când Mila Pfefferberg, una dintre adevărații supraviețuitori, l-a văzut pe Fiennes îmbrăcat ca ofițer pentru prima dată, a pălit și a izbucnit în lacrimi.

Asemănarea era stranie. Pentru mulți, a-l vedea din nou în uniformă însemna să se întoarcă cincizeci de ani înapoi, la un coșmar care nu se terminase niciodată cu adevărat.

Din acea zi, Fiennes a devenit din ce în ce mai tăcut pe platourile de filmare.

Mergea încet, vorbea puțin. Rămânea singur între scene, ca și cum ar fi vrut să țină acel întuneric departe de ceilalți.

Și echipa de filmare simțea asta: de fiecare dată când își punea uniforma, atmosfera se schimba. Aerul părea mai rece, mai tensionat.

Pentru rol, a trebuit să se îngrașe și el aproape treisprezece kilograme, bând bere în fiecare seară pentru a-i da corpului său greutatea fizică a personajului.

Voia ca Göth să pară real: un om solid, obișnuit, cu o față obișnuită.

Nu un monstru fictiv, ci o dovadă că răul poate purta o față obișnuită.

În timpul filmărilor, tensiunea era constantă.

Mulți membri ai echipei - în special cei de origine evreiască - aveau probleme în a se regăsi în fața lui.

Fiecare gest, fiecare privire evocau ceva care depășea limita actoriei.

Unii spuneau că, atunci când Fiennes intra în scenă, chiar și păsările păreau să se oprească din cântat.

Când filmul Lista lui Schindler a fost lansat în 1993, interpretarea sa a uimit publicul.

A fost lăudat ca fiind una dintre cele mai realiste și tulburătoare portretizări văzute vreodată pe ecran.

A fost nominalizat la Oscar și a câștigat premiul BAFTA, dar ceea ce a rămas în memoria colectivă nu a fost premiul - a fost sentimentul de a fi văzut chipul răului de aproape.

Nu cel care țipă, ci cel care tace. Nu cel care înnebunește, ci cel care se supune.

Un chip pe care Ralph Fiennes l-a umanizat, mult prea uman - și, prin urmare, de neuitat.