$$_

 Pavel Grigorescu are 82 de ani și privește ecranul telefonului mobil cu confuzie. Încearcă să sune pe fiica sa, Adriana. Apasă pe numele ei. Telefonul afișează: "Acest număr nu este disponibil."

Încearcă din nou. Același mesaj.

Verifică contactul - da, e numărul corect. Numărul pe care l-a sunat de sute de ori în ultimii ani.

Trimite mesaj pe WhatsApp: "Adriana, dragă, telefonul tău nu funcționează? Nu pot să te sun."

Mesajul nu se livrează. Rămâne cu un singur bifă. Nu două. Mesajul nu a ajuns.

Încearcă să o caute pe Facebook. Scrie "Adriana Popescu" în căutare. Profilul ei nu apare. A dispărut complet.

Pavel simte o anxietate crescândă. Ceva nu e în regulă.

Sună pe ginerele său, Marius, de pe telefonul fix. Răspunde după trei sunate.

"Alo?"

"Marius, sunt Pavel. Nu pot să o sun pe Adriana. Telefonul ei nu funcționează."

Tăcere lungă.

"Marius? Ești acolo?"

"Da, nea Pavel. Sunt aici."

"Ce s-a întâmplat cu telefonul Adrianei?"

"Nea Pavel... nu e telefonul. Adriana... ea v-a blocat."

Pavel simte cum lumea se oprește. "M-a blocat? Ce înseamnă asta?"

"Înseamnă că... înseamnă că nu puteți să o sunați sau să îi trimiteți mesaje. Ea a blocat numărul dumneavoastră."

"De ce? Ce am făcut?"

Marius ezită. "Nea Pavel, poate e mai bine să vorbesc cu ea..."

"NU! Spune-mi tu! De ce m-a blocat?"

"Pentru că... pentru că s-a săturat. A spus că o sunați prea des. Că nu îi dați pace. Că trebuie să aibă spațiul ei."

"Prea des? Marius, o sun o dată pe zi! Doar să întreb cum e!"

"Știu. Dar pentru ea, asta e prea des. A spus că se simte sugrumată."

"Sugrumată? De un telefon pe zi de la tatăl ei?"

"Da. Îmi pare rău, nea Pavel. Eu nu sunt de acord, dar e decizia ei."

"Când m-a blocat?"

"Acum trei zile."

Doar cei care au fost blocați de propriii copii știu că există o moarte digitală - să fii șters din viața cuiva printr-un simplu click, să devii inexistent în universul lor electronic, să fii eliminat mai ușor decât spam-ul.

Pavel închide. Stă pe canapea, ținând telefonul în mână. Trei zile. Adriana l-a blocat de trei zile și nu i-a spus nimic. L-a șters pur și simplu.

Încearcă să înțeleagă. O suna zilnic, da. Dimineața, după ce lua micul dejun. "Adriana, dragă, bună dimineața. Cum ai dormit? Totul bine?" Conversații de cinci minute. Uneori mai puțin.

Pentru el, erau cele mai importante cinci minute din zi. Conexiunea cu fiica lui. Confirmarea că ea există, că e bine, că încă fac parte din viața celuilalt.

Pentru ea, erau "sugrumare".

Vecinul, domnul Ion, vine în vizită. Vede pe Pavel trist.

"Nea Pavel, ce s-a întâmplat?"

Pavel îi povestește. Domnul Ion e șocat.

"V-a blocat? Pe dumneavoastră, tatăl ei?"

"Da. Pentru că o sun prea des."

"Cât de des?"

"O dată pe zi. Cinci minute."

"Și asta e prea des?"

"Pentru ea, da."

Domnul Ion scutură din cap. "Nea Pavel, eu vorbesc cu fiica mea de trei ori pe zi! Dimineața, la prânz, seara! Ea îmi sună ea pe mine! Și ne bucurăm amândoi!"

"Adriana nu se bucură. Se simte sugrumată."

"Asta e cruzime, nea Pavel. Să blochezi telefonul tatălui tău pentru că te sună o dată pe zi..."

Pavel încearcă alte căi. Creează cont nou de Facebook. Caută pe Adriana. O găsește. Îi trimite mesaj: "Adriana, sunt tata. Te rog, deblochează-mă. Vreau doar să știu că ești bine."

Mesajul e citit. Dar nu primește răspuns. Apoi, contul lui nou e și el blocat.

Încearcă să o sune de pe telefonul vecinului. Adriana răspunde.

"Alo?"

"Adriana, sunt tata."

Tăcere. Apoi: "Tată? De unde suni?"

"De la vecin. M-ai blocat. Nu am cum altfel să te sun."

"Tată, tocmai asta e ideea. Că nu vreau să mă suni."

"De ce, Adriana? Ce am făcut?"

"Mă suni CONSTANT! În fiecare zi! Nu pot să am o zi fără să mă suni!"

"O dată pe zi, Adriana! Doar să aud că ești bine!"

"E PREA MULT! Nu înțelegi? Nu vreau să vorbesc cu tine în fiecare zi! Am viața mea! Am serviciu, familie, stres! Nu pot să mai suport și telefonul tău zilnic!"

"Dar Adriana, sunt tatăl tău! Am 82 de ani! Telefonul ăla e singura mea legătură cu tine!"

"Ba nu! Există și alte modalități! Poți să îmi scrii email o dată pe săptămână! Sau să ne vedem o dată pe lună! Dar nu telefon zilnic!"

"Dar vreau să știu că ești bine! În fiecare zi!"

"NU E NEVOIE! Dacă nu sunt bine, eu te sun! Altfel, presupune că sunt bine și nu mă mai suna!"

"Deci... deci doar dacă ai o problemă?"

"DA! Exact!"

"Adriana, așa funcționează familia? Doar când e problemă?"

"Pentru mine, da! Nu toată lumea are nevoie de contact zilnic!"

"Eu am!"

"Atunci găsește pe altcineva! Eu nu pot fi persoana aia!"

Închide.

Pavel rămâne cu telefonul vecinului în mână, șocat. Vecinul, care a auzit totul, îl îmbrățișează.

"Nea Pavel, îmi pare atât de rău."

"Ea... ea nu vrea să vorbească cu mine zilnic. Consideră că e prea mult."

"Nu e prea mult. E normal. E dragoste."

"Pentru ea nu e dragoste. E sugrumare."

În lunile următoare, Pavel nu mai încearcă să o contacteze. Nu sună, nu scrie. Respectă dorința ei - să fie lăsat în pace.

Dar fiecare zi fără să îi audă vocea e o tortură. Se trezește dimineața, ia telefonul din obișnuință, apoi își amintește - e blocat. Nu poate suna.

După trei luni, Adriana îl sună ea. De pe număr necunoscut, ca să poată trece de blocare.

"Tată?"

"Adriana! Ești bine? Ce s-a întâmplat?"

"Nimic. Doar... am realizat că nu am mai vorbit de trei luni. Voiam să văd cum ești."

"Sunt... sunt bine. Tu?"

"Bine. Tată, de ce nu ai mai sunat?"

"M-ai blocat. Și mi-ai spus să nu te mai sun zilnic."

"Știu. Dar... trei luni e mult. Puteai să încerci măcar o dată pe săptămână."

"Adriana, tu m-ai blocat. Mi-ai spus clar că nu vrei contact. Cum puteam să încerc?"

"Puteai să găsești o cale! Eu am găsit acum!"

"Pentru că TU ai vrut! Dar eu nu am voie să vreau? Eu trebuie să aștept permisiunea ta?"

"Nu e așa..."

"Ba da! Tu stabilești regulile! Tu decizi când vorbim! Tu mă blochezi când ți se pare prea mult! Eu sunt doar un păr

inte pe care îl deblochezi când îți convine!"

"TATĂ!"

"Nu, Adriana! Am tăcut trei luni. Acum vorbesc. Tu m-ai blocat pentru că o sun o dată pe zi. Cinci minute. Pentru că voiam doar să știu că ești bine. Pentru tine, asta e sugrumare. Pentru mine, era singura mea bucurie zilnică."

Adriana tace.

"Adriana, am 82 de ani. Nu știu câți ani mai am. Fiecare zi contează pentru mine. Și voiam să petrec măcar cinci minute din fiecare zi auzindu-ți vocea. Dar pentru tine, asta e prea mult."

"Tată, poate putem găsi un compromis..."

"Nu. Nu mai vreau compromis. Pentru că compromisul înseamnă că tu decizi când și cât vorbim. Și eu trebuie să accept. Dar nu mai accept. Dacă vrei să vorbim, sună tu. Când vrei tu. Cât vrei tu. Eu nu mai cer nimic."

"Tată, nu face așa..."

"Nu fac nimic. Accept realitatea. Realitatea că telefonul meu e blocat de fiica mea. Că eu am fost șters din viața ei digitală. Și probabil și din cea reală."

Închide.

Adriana nu mai sună trei săptămâni. Apoi sună din nou.

"Tată, îmi pare rău. Am greșit. Te deblochez. Sună-mă când vrei."

Pavel ezită. "Nu. Mulțumesc."

"De ce?"

"Pentru că am învățat. Am învățat că telefonul meu e o povară pentru tine. Că vocea mea zilnică te sugrumă. Și nu vreau să fiu povară. Prefer să nu sun deloc decât să fiu tolerat cu supărare."

"Nu e așa!"

"Ba da. Și dovada e că m-ai blocat. Când blochezi pe cineva, mesajul e clar - nu te vreau în viața mea. Eu l-am primit."

Acum, șase luni mai târziu, Pavel nu mai sună la Adriana. Ea sună la el o dată pe lună, din obligație. Conversații reci, scurte.

Telefonul lui Pavel stă pe noptieră, simbolul unei legături rupte. Nu de distanță. De click. Un simplu click de "blocare" care i-a spus că dragostea lui, expresată prin telefoane zilnice, era nedorită.

Pentru că Pavel a învățat că poți fi șters din viața cuiva mai ușor decât spam-ul. Că un telefon zilnic de la tată poate fi "sugrumare" pentru copil. Și că atunci când cineva te blochează - literal - mesajul e imposibil de ignorat: nu te vreau.