$$$

 

Tocmai am găsit telefonul tatălui meu mort, în podul casei. Era plin cu mesaje nevăzute. Dar nu către cine credeam.

Mama vândea casa din Brașov. M-a chemat să iau ce mai vreau înainte să vină cumpărătorii. Am urcat în pod - scări vechi de lemn, miros de mucegai și amintiri.

Printre cutii cu haine și cărți vechi, am văzut o pungă de plastic. În ea, telefonul lui tata. Un Samsung vechi, cu tastatura fizică. L-am pornit din curiozitate. Bateria încă funcționa, 12%.

Avea 47 de mesaje trimise. Toate către același număr. Toate în ultimele șase luni înainte să moară.

Am deschis conversația. Mâinile îmi tremurau.

"Bună dimineața, Alexandra. Astăzi am văzut o femeie care semăna cu tine. Mi-ai lipsit."

"Alexandra, sper că ești fericită. Oriunde ai fi."

"Astăzi e ziua ta. 28 de ani. Îmi amintesc când te-am ținut prima dată în brațe."

Alexandra. Numele nu-mi spunea absolut nimic.

Am coborât scările în fugă, inima bătându-mi nebunește. Mama era în bucătărie, împachetând farfurii în ziare vechi.

"Mama, cine e Alexandra?"

S-a înțepenit. O farfurie aproape i-a căzut din mână. A privit-o fix, ca și cum ar fi fost cel mai important lucru din lume.

"De unde... de unde știi numele ăsta?"

"Am găsit telefonul lui tata. E plin de mesaje către ea. Cincizeci de mesaje. Cine naiba este Alexandra?"

Mama s-a așezat greu pe scaun. A răsuflat lung. Apoi a început să plângă - un plâns tăcut, obosit, ca și cum îl ținuse înăuntru prea mult timp.

"E sora ta."

Pământul s-a mișcat sub mine.

"CE?!"

"Din prima căsătorie a tatălui tău. S-a căsătorit la 22 de ani cu o femeie din Spania, Elena. Au avut-o pe Alexandra. Dar căsătoria a durat doar trei ani. Când au divorțat, Elena s-a întors în Valencia și a luat-o pe Alexandra cu ea. Tatăl tău a încercat să o vadă. Ani de zile. Dar Elena... ea l-a îndepărtat. I-a spus Alexandrei că tatăl ei nu o vrea. Că a abandonat-o."

"Și tu ai știut? Tot timpul?"

"Da. Mi-a spus când ne-am cunoscut. A fost sincer. Dar am decis împreună... să nu-ți spunem. Pentru că Alexandra nu voia contact cu el. Și nu voiam să-ți complic viața cu o soră care te ura pentru că exiști."

"Mă ura? De ce?"

"Pentru că pentru ea, tu erai copilul din familia nouă. Cea pe care tatăl ei a preferat-o. Nu înțelegea că el nu a plecat de bună voie. Că a fost îndepărtat."

Am privit telefonul. Mesajele lui tata continuau:

"Alexandra, dacă vezi vreodată asta, vreau să știi că nu te-am uitat niciodată. Nici măcar o zi."

"Am cancer. Doctorul mi-a dat șase luni. Aș vrea să te văd o dată înainte. Doar o dată."

"Te rog. Răspunde-mi. Măcar spune-mi că ești vie și sănătoasă. Atât."

Ultimul mesaj era din martie 2019. Cu o lună înainte să moară.

"Plec în pace știind că am încercat. Te iubesc, fetiță. Chiar dacă nu m-ai iubit înapoi."

Am început să plâng.

"Numărul ăsta... mai e activ?" am întrebat.

"Nu știu, Andreea. Au trecut șase ani."

Am apelat. A sunat. Odată. De două ori. Trei ori. Apoi voicemail.

"Mesajul dumneavoastră către numărul solicitat nu poate fi livrat..."

Am încercat din nou. Același lucru.

"E un număr mort," am șoptit. "Probabil l-a schimbat acum ani de zile."

Mama a venit lângă mine.

"Îmi pare rău, iubita mea. Tatăl tău a încercat. A încercat atât de mult..."

"Nu e suficient să încerci dacă mesajele nu ajung niciodată."

Am stat în bucătăria aia rece, cu telefonul mort în mână, simțind greutatea a 47 de mesaje care pluteau în eter către nimeni.

Dar apoi m-am gândit la ceva.

"Mama, tu știi numele mamei ei? Elena cum?"

"Elena Ruiz. De ce?"

Am deschis Facebook. Am căutat. Elena Ruiz, Valencia. Treizeci de rezultate. Am început să trec prin ele. A cincea - o femeie în jur de 60 de ani, cu păr cărunt și zâmbet blând. În poza de profil, lângă ea, o femeie tânără. Brună, ochi verzi, genele lungi.

Sub poză scria: "Con mi hija Alexandra. Mi orgullo."

Am găsit-o.

Cu mâinile tremurând, am dat click pe profilul Alexandrei. Privat. Dar avea poze publice. Pictoriță. Expunea în galerii din Valencia. Avea un copil - o fetiță mică cu păr negru.

Am dat click pe "Trimite mesaj".

Am stat zece minute cu degetele pe tastatură. Ce scrii unei surori pe care nu ai știut niciodată că o ai? Cum îi spui că tatăl vostru comun a murit încercând să o contacteze?

În cele din urmă, am scris:

"Bună, Alexandra. Numele meu e Andreea Dumitrescu. Sunt fiica lui Mihai Dumitrescu, tatăl tău. Știu că asta o să sune șocant, dar astăzi am găsit un telefon vechi al lui. E plin de mesaje trimise către tine. Mesaje pe care nu le-ai primit niciodată. A murit acum șase ani. Dar până în ultima zi, a încercat să ia legătura cu tine. Dacă vrei să știi ce ți-a scris... îți pot trimite totul. Fără nicio așteptare. Doar pentru că mi se pare corect să știi."

Am apăsat "Trimite" înainte să-mi pierd curajul.

Mama m-a privit.

"Ce ai făcut?"

"I-am scris. Pe Facebook. Probabil nu o să răspundă niciodată."

Am urcat din nou în pod. Am luat telefonul tatălui meu. L-am pus la încărcat acasă și am făcut capturi de ecran la fiecare mesaj.

Trei zile nu s-a întâmplat nimic.

Apoi, joi seara, la 23:47, telefonul a vibrat.

Mesaj de la Alexandra Ruiz.

"Deschide conversația."

Am deschis-o. Inima îmi bătea atât de tare încât auzeam sângele în urechi.

"Nu pot să cred că mi-ai scris. Am plâns toată noaptea. Mama mi-a spus acum doi ani, pe patul de moarte, adevărul. Că tata nu m-a părăsit. Că ea l-a îndepărtat. Că el a încercat ani de zile să mă vadă și ea l-a blocat mereu. Mi-a cerut iertare. Mi-a dat un număr de telefon vechi - al lui, din anii 2000. Mi-a spus că dacă vreau vreodată să-l caut, acolo să încep. Dar când am încercat... era deconectat. Am crezut că e prea târziu. Că nu o să-l mai găsesc niciodată."

Am citit mesajul de trei ori.

"Nu e prea târziu," am scris înapoi. "Eu sunt aici. Și am toate mesajele lui."

"Poți să mi le trimiți?"

"Toate 47."

"Vreau să le citesc. Pe toate. Te rog."

Am petrecut următoarele două ore trimițindu-i fiecare captură de ecran. Fiecare mesaj. Fiecare "Te iubesc" pe care tata l-a scris în gol, sperând că undeva, cumva, ea îl aude.

La 2 dimineața, Alexandra mi-a răspuns:

"Vin în România. Vreau să văd mormântul lui. Și vreau să te cunosc. Dacă ești de acord."

"Sunt foarte de acord."

"Am o fiică. Are patru ani. Se numește Mihaela. După bunicul ei pe care nu l-a cunoscut niciodată. Mama mi-a spus că acesta era numele tatălui meu - Mihai. Am vrut ca măcar așa să fie legată de el."

Am început să plâng.

"Tata ar fi fost atât de fericit să știe asta."

"Pot să te întreb ceva?"

"Orice."

"Cum era el? Ca tată? Pentru că eu... eu nu am amintiri cu el. Doar poze vechi. Și mesajele astea."

Am stat în întunericul camerei mele și i-am povestit totul. Cum tata mă învăța să joc șah pe masa din bucătărie. Cum râdea cu lacrimi când îi povesteam glume proaste. Cum plângea ascuns în baie când a aflat că are cancer, pentru că nu voia să mă sperie. Cum ultima lui dorință a fost să termin facultatea, chiar dacă nu mai apuca să mă vadă absolventă.

"Sună ca un om bun," a scris ea.

"A fost cel mai bun. Și cel mai trist lucru e că nu ai apucat să îl cunoști."

"Dar măcar acum te cunosc pe tine. E ceva. E mai mult decât aveam acum o săptămână."

Peste trei săptămâni, Alexandra a aterizat pe Otopeni. Am luat-o cu mașina. Era ciudat - ne semănăm. Același nas, aceleași mâini lungi, același mod de a râde.

Am dus-o la mormântul tatălui. A pus flori. Și a citit cu voce tare mesajul 47:

"Plec în pace știind că am încercat. Te iubesc, fetiță. Chiar dacă nu m-ai iubit înapoi."

Apoi a adăugat încet:

"Te-am iubit înapoi, tată. Doar că nu am știut cum să ajung la tine. Îmi pare rău că am ajuns prea târziu."

Ne-am îmbrățișat acolo, în cimitir, două surori care nu și-au petrecut nicio zi împreună, dar care împărțeau aceeași durere.

Uneori mesajele ajung prea târziu. Dar persoanele potrivite le găsesc oricum - exact când era nevoie.