$$$

 Viorica Dumitrescu are 76 de ani și pregătește masa de Anul Nou. E 31 decembrie, ora 20:00. Pe masă, o față de masă albă curată, o farfurie, un pahar, un set de tacâmuri. Pentru una.

În oala de pe aragaz, sarmale - zece bucăți, făcute cu grijă după rețeta ei veche. În tigaie, o bucată mică de friptură de porc. Pe tavă, o salată de boeuf - porție pentru una. În frigider, o sticlă mică de șampanie ieftină, 15 lei de la magazinul din colț.

Viorica are trei copii. Andrei, 48 de ani, locuiește în București, la 15 kilometri distanță. Mirela, 45 de ani, locuiește tot în București, la 20 de kilometri. Daniel, 42 de ani, locuiește în Ploiești, la 60 de kilometri.

Niciun nu vine de Anul Nou. Pentru al șaptelea an consecutiv.

Doar cei care petrec sărbătorile singuri în case pregătite pentru petreceri ce nu vor avea loc știu că cel mai dureros nu e singurătatea - e pregătirea pentru oameni care nu vin.

Acum o lună, Viorica îi sunase pe toți trei. "Copii, veniți de Anul Nou? Fac sarmale, cozonac, tot ce vă place."

Andrei: "Mamă, mergem la munte cu prietenii. E planificat de luni. Poate la Paște."

Mirela: "Mamă, părinții soțului meu ne-au invitat la ei. Nu pot refuza. Știi cum e."

Daniel: "Mamă, am petrecere la firmă. E obligatoriu, nu pot lipsi. Îmi pare rău."

"Dar copii, sunt singură de Anul Nou. Puteți veni măcar una-două ore? Să fim împreună?"

Andrei: "Mamă, plecăm în 30 decembrie. Nu pot."

Mirela: "Mamă, e la Constanța petrecerea la socri. E prea departe să vin și la tine."

Daniel: "Mamă, petrecerea e fix pe 31, de la 8 seara. Nu am cum."

"Atunci poate pe 1 ianuarie? Să veniți la prânz?"

Andrei: "Mă întorc de la munte pe 2. Sunt distrus după drum."

Mirela: "Stau la socri până pe 2."

Daniel: "Am chef de mahmureală. Nu o să fiu în stare."

"Deci... niciun nu vine?"

Toți trei, în cor nevoit: "Îmi pare rău, mamă. Anul viitor sigur!"

Anul viitor. Ca și anul trecut. Ca și acum doi ani. Ca întotdeauna.

Acum, Viorica stă la masa pentru unul și servește. O sarmalică. O bucată de friptură. Două linguri de salată. Își toarnă un pahar de șampanie ieftină.

Televizorul e deschis - program de Revelion, oameni fericiți, familii, petreceri. Viorica îl închide. E prea dureros.

Mănâncă în tăcere. Fiecare înghițitură e amară. Nu pentru că mâncarea e rea - e delicioasă, ca întotdeauna. Ci pentru că o mănâncă singură.

La 23:45, telefonul sună. E Andrei. "Mamă! La mulți ani!"

"Mulțumesc, dragul meu. Și ție. Te distezi la munte?"

"Da! E super! Zăpadă multă, prietenii sunt grozavi! Tu ce faci?"

"Stau acasă. Am gătit puțin."

"Cu cine petreci?"

Viorica ezită. "Singură, dragul meu."

"Singură? Mamă, de ce nu ai chemat pe cineva? Vecini, prieteni?"

"Pentru că voiam să petrec cu copiii mei. Dar ei au alte planuri."

"Mamă, nu începe cu reproșurile. Ți-am spus că merg la munte. Nu pot să îmi anulez planurile pentru că tu ești singură."

"Nu cer să îți anulezi planurile, Andrei. Îți cer să mă incluzi în planurile tale. Să fiu prioritate, nu gândire ulterioară."

"Mamă, sunt adult. Am viața mea. Nu pot să îmi planific totul în jurul tău."

"Nu îți cer să planifici totul în jurul meu. Îți cer o seară pe an. O singură seară de Anul Nou. Împreună."

"Mamă, trebuie să închid. Prietenii mă cheamă. La mulți ani! Te iubesc!"

Închide.

Mirela sună la 23:50. "Mamă! Un an nou fericit!"

"Mulțumesc, dragă. Și vouă. Cum e la Constanța?"

"Minunat! Socrii au făcut o petrecere uriașă! Sunt vreo 30 de oameni! Mâncare, băutură, distracție! E extraordinar!"

"Mă bucur pentru tine, dragă."

"Tu ce faci?"

"Stau acasă. Singură."

"Mamă, de ce nu ai mers la vreo vecină? Sau la vreo prietenă?"

"Pentru că nu vreau să fiu invitata milei. Vreau să fiu cu familia mea. Dar familia mea are alte priorități."

"Mamă, nu face drama! Noi te iubim! Dar nu putem fi cu tine tot timpul!"

"Nu cer tot timpul. Cer o seară pe an. Dar nici asta nu pot avea."

"Mamă, trebuie să mă duc. Soțul mă caută. Te pup! La mulți ani!"

Închide.

Daniel nu sună. Viorica așteaptă până la 00:15. Nimic. Îl sună ea.

"Daniel, dragul meu?"

"Mamă! La mulți ani! Scuze că nu am sunat, a fost nebunie la petrecere!"

"Nu-i nimic, dragul meu. Mă bucur că te distezi."

"Da! E super! Firma a închiriat un restaurant întreg! Mâncare, băutură, DJ! E fantastic!"

"Daniel, pot să te întreb ceva?"

"Sigur, mamă."

"De ce petrecerea de la firmă e mai importantă decât mama ta singură de Anul Nou?"

Tăcere.

"Mamă, nu e mai importantă. Dar e obligatoriu. Dacă nu vin, arăt rău în fața șefilor."

"Și dacă nu vii la mine, arăți rău în fața cui?"

"Mamă, nu e același lucru..."

"Ba da, e același lucru. Tu alegi să arăți bine în fața șefilor, dar nu îți pasă cum arăți în fața mamei tale."

"Mamă, nu începe..."

"Nu încep nimic, Daniel. Doar constat. Pentru al șaptelea an consecutiv, petrec Anul Nou singură pentru că copiii mei au priorități mai importante."

"Mamă, trebuie să închid. Muzica e prea tare, nu aud. Vorbim mâine!"

Nu sună mâine.

Viorica stă la masa pentru unul și plânge. Nu de milă. De realizare. Realizarea că pentru copiii ei, ea nu e prioritate. E o obligație amânată. "Anul viitor sigur vin, mamă!" Dar anul viitor nu vine niciodată.

Vecinul, nea Ilie, bate la ușă la 00:30. "Doamnă Viorica, la mulți ani! V-am adus cozonac!"

"Mulțumesc, nea Ilie. La mulți ani!"

"Vă deranjez? Aveți invitați?"

"Nu. Sunt singură."

Nea Ilie e șocat. "Singură? De Anul Nou? Dar copiii dumneavoastră?"

"Au alte planuri. Munte, petreceri, socri."

"Și v-au lăsat singură?"

"Da."

Nea Ilie scutură din cap. "Doamnă Viorica, dacă știam, vă chemam la mine. Am petrecut cu sora mea și familia ei. Ați fi fost binevenită."

"Mulțumesc, nea Ilie. E amabil din partea dumneavoastră. Dar nu vreau să fiu invitata milei. Vreau să fiu dorită de proprii mei copii."

"Și nu sunteți?"

"Se pare că nu."

Pe 1 ianuarie, dimineața, Viorica privește masa. Sarmalele rămase - opt bucăți din zece. Friptura - trei sferturi neîncătate. Salata - aproape toată. Șampania - jumătate din sticlă.

A gătit pentru familie. Dar familia nu a venit.

Pe 2 ianuarie, Andrei sună. "Mamă, cum ai petrecut?"

"Singură."

"Mamă, trebuie să încetezi cu victimizarea. Noi te iubim. Dar nu putem fi cu tine tot timpul."

"Andrei, o seară pe an nu e tot timpul."

"Mamă, anul viitor cu siguranță vin. Promit."

"Ai promis și anul trecut. Și acum doi ani. Și acum trei. La un moment dat, promisiunile tale devin minciuni."

"MAMĂ! Cum poți spune așa ceva?"

"Pentru că e adevărat. Tu nu vrei să vii. Vrei să crezi că vrei să vii. Dar când vine momentul, găsești o scuză. Muntele, prietenii, oboseala. Întotdeauna ceva mai important decât mama ta."

"Nu e corect ce spui!"

"E exact corect. Și știi ce, Andrei? Am luat o decizie. Anul viitor nu vă mai invit. Nu mai gătesc. Nu mai aștept. Pentru că am obosit să sper în ceva care nu se întâmplă."

"Mamă, nu zice asta!"

"O zic. Pentru că după șapte ani de Anul Nou singură, am înțeles - nu sunt prioritate pentru voi. Și asta e ok. Dar nu mai vreau să mă prefac că sunt."

Închide.

Mirela și Daniel sună în zilele următoare. Aceleași conversații. Aceleași scuze. Aceleași promisiuni. "Anul viitor sigur!"

Viorica nu mai crede.

Pe 15 ianuarie, Viorica sună la un centru pentru vârstnici. "Bună ziua, aveți activități de grup pentru Anul Nou?"

"Da, doamnă. Organizăm petrecere de Revelion pentru vârstnici singuri. E gratuit, cu mâncare, muzică, companie. Doriți să vă înscrieți?"

"Da. Vă rog."

Pentru că a învățat că e mai bine să petreci cu străini care te vor acolo decât să aștepți copii care nu vin.

Că masa pentru unul pregătită cu dragoste e mai tristă decât masa comună cu oameni care apreciază prezența ta.

Că promisiunile repetate și neîmplinite nu sunt promisiuni - sunt minciuni politicoase.

Și că după șapte ani de așteptare zadarnic, singura opțiune demnă e să încetezi să mai aștepți. Să îți faci propria sărbătoare. Cu oameni care chiar vor să fie acolo.

Pentru că familia nu e definită de sânge. E definită de prezență. Și absența repetată e cel mai clar mesaj - nu ești prioritate. Nu ești dorită. Ești tolerată la distanță, dar nu inclusă în viețile lor reale.

Masa pentru unul rămâne simbolul - nu al singurătății ei, ci al alegerii lor.