$__

 Margareta Pavel are 81 de ani și stă pe patul de spital, cu telefonul în mână. În mână stângă ține o hârtie - cerere de externare pe proprie răspundere. Doctorul tocmai i-a spus: "Doamnă Pavel, nu puteți pleca acasă singură. Aveți fractură la șold. Aveți nevoie de cineva să vă îngrijească minim două săptămâni. Familie, cineva?"

"Am o fiică."

"Excelent. Ea vă va îngriji?"

"O să sun să întreb."

Doctorul pleacă. Margareta privește telefonul. Trebuie să o sune pe Roxana, singura ei fiică. Roxana, 52 de ani, manager la o corporație, căsătorită, două fete adolescente.

Margareta sună. Roxana răspunde după șase sunete.

"Mamă? Ce s-a întâmplat?"

"Roxana, dragă, sunt la spital. Am căzut acasă. Fractură la șold."

"Doamne! Ești operată?"

"Da. Operația a fost ieri. Acum doctorul zice că trebuie să am pe cineva să mă îngrijească acasă două săptămâni. Poți tu?"

Tăcere lungă.

"Mamă... eu... când trebuie?"

"De mâine. Mă externează mâine."

"Mâine? Mamă, eu am proiect major la serviciu. Prezentare pentru CEO. Nu pot să lipsesc."

"Roxana, am fractură la șold. Nu pot merge. Nu pot sta. Am nevoie de ajutor."

"Mamă, înțeleg. Dar nu pot acum. Poate peste o săptămână?"

"Peste o săptămână? Roxana, eu nu pot sta singură nici măcar o zi! Doctorul a spus clar - risc de complicații dacă nu am îngrijire!"

"Mamă, angajează o îngrijitoare! Plătesc eu! Dar nu pot să vin acum!"

"Nu vreau îngrijitoare străină! Vreau pe fiica mea!"

"MAMĂ! Nu pot! Am proiect care poate face cariera mea! Nu pot să îl sacrific!"

"Dar eu pot să îmi sacrific sănătatea pentru proiectul tău?"

"Nu e același lucru! Mamă, te rog, înțelege..."

"Înțeleg. Înțeleg că proiectul tău e mai important decât mama ta cu fractură la șold."

Roxana închide.

Doar cei care au cerut ajutor copiilor în momentele de vulnerabilitate maximă și au fost refuzați știu că există o durere care depășește fizicul - durerea de a fi considerat mai puțin important decât o prezentare PowerPoint.

Margareta stă cu telefonul în mână și plânge. Asistenta intră. "Doamnă Pavel, ați rezolvat cu familia?"

"Nu. Fiica mea nu poate veni."

"Nimeni altcineva? Rude?"

"Nu am pe nimeni altcineva."

"Atunci trebuie să vă internăm la recuperare. Spital de lungă durată. Acolo aveți îngrijire constantă."

"Cât costă?"

"120 lei pe zi. Pentru două săptămâni, 1.680 lei."

Margareta calculează. Pensia ei e 1.950 lei. După chirie și facturi, îi rămân 700 lei pentru tot restul. "Nu am banii ăștia."

"Atunci... fiica dumneavoastră poate plăti?"

Margareta sună din nou. "Roxana, spitalul de recuperare costă 1.680 lei pentru două săptămâni. Poți să plătești?"

"MAMĂ! Tocmai mi-ai cerut să vin să te îngrijesc! Acum îmi ceri și bani?"

"Nu am unde altă să mă duc! Fie vii tu să mă îngrijești, fie plătești spitalul!"

"Mamă, nu am 1.680 lei în plus acum! Am rate, școală privată pentru fete, vacanță planificată..."

"VACANȚĂ PLANIFICATĂ? Roxana, eu am fractură la șold și tu îmi vorbești despre vacanță?"

"Mamă, nu e vina mea că ai căzut! Nu pot să îmi schimb toată viața pentru asta!"

"Nu îți cer să îți schimbi toată viața! Îți cer două săptămâni! Sau 1.680 lei! E prea mult?"

"Pentru mine acum, da!"

Închide.

Margareta rămâne cu telefonul în mână, tremurând. Asistenta revine. "Doamnă Pavel?"

"Nu am soluție. Nu pot plăti spitalul. Fiica mea nu poate veni sau plăti."

"Atunci trebuie să semnați cererea de externare pe proprie răspundere. Înțelegeți riscurile?"

"Ce riscuri?"

"Dacă vă externați singură, fără îngrijire, riscați complicații grave - tromboză, infecție, căderi repetate. Puteți ajunge înapoi în spital în stare mult mai gravă. Sau mai rău."

"Sau mai rău înseamnă?"

Asistenta nu răspunde. Nu trebuie. Margareta înțelege.

"Nu am altă opțiune. Semnez."

Semnează cererea. A doua zi, un taxi o duce acasă. Urcă scările cu ajutorul șoferului - patru etaje, fără lift. Fiecare treaptă e o tortură.

Acasă, șoferul o ajută să se așeze pe canapea. "Doamnă, aveți pe cineva să vă ajute?"

"Nu."

"Sigur? E periculos să fiți singură în starea asta."

"Știu. Dar nu am pe nimeni."

Șoferul pleacă. Margareta rămâne pe canapea. Nu poate merge la baie. Nu poate ajunge la bucătărie. Nu poate face nimic singură.

Sună la Roxana. "Roxana, sunt acasă. Dar nu mă pot mișca. Te rog, vino măcar astăzi. Ajută-mă să mă aranjez."

"Mamă, sunt la serviciu. Nu pot."

"Roxana, eu nu pot ajunge la baie! Nu pot să îmi iau mâncarea din frigider! Am nevoie de ajutor urgent!"

"Mamă, cere unui vecin!"

"La 81 de ani, după operație, să mă îngrijească vecinii străini în loc de fiica mea?"

"Mamă, nu am ce face! Nu pot să vin! Înțelege!"

Închide.

Vecina de peste hol, doamna Stela, o aude pe Margareta plângând. Bate la ușă. "Doamnă Margareta? Sunteți bine?"

"Nu pot să deschid. Sunt pe canapea, nu mă pot ridica."

Doamna Stela deschide cu cheia pe care o are de la Margareta pentru urgențe. Intră, o găsește pe canapea, în lacrimi.

"Doamne, doamnă Margareta! Ce faceți aici singură? Nu v-a adus nimeni de la spital?"

"Taxiul m-a adus."

"Și familia?"

"Fiica mea e ocupată. Are proiect la serviciu."

Doamna Stela e șocată. "Și v-a lăsat singură? Cu fractură la șold?"

"Nu are timp."

Doamna Stela se enervează. "Nu are timp? Pentru mama ei care nu se poate mișca? Ce fel de fiică e asta?"

În următoarele două săptămâni, doamna Stela vine zilnic. O ajută pe Margareta să meargă la baie. Îi aduce mâncare. O îngrijește. O spală. Face tot ce o fiică ar trebui să facă.

Roxana sună la trei zile. "Mamă, cum ești?"

"Supraviețuiesc. Doamna Stela mă ajută."

"Cine e doamna Stela?"

"Vecina. Ea face ce tu nu poți - mă îngrijește."

"Mamă, nu începe cu reproșurile!"

"Nu sunt reproșuri. Sunt fapte. Tu ești fiica mea. Ea e vecina. Dar ea e aici zilnic, iar tu ai sunat o dată în trei zile."

"Am fost ocupată!"

"Știu. Proiectul tău extraordinar. Sper că a meritat să mă lași să sufăr singură pentru el."

Roxana nu mai sună o săptămână.

După două săptămâni, Margareta se poate mișca ușor. Doamna Stela continuă să vină zilnic. "Doamnă Margareta, cum vă simțiți?"

"Mai bine. Mulțumită dumneavoastră. Nu știu ce aș fi făcut fără dumneavoastră."

"Ați fi suferit. Sau mai rău. Doamnă Margareta, îmi permiteți să vă întreb - de ce fiica dumneavoastră nu a venit?"

"A spus că are proiect important la serviciu."

"Mai important decât mama ei cu fractură la șold?"

"Aparent, da."

"Și acum? Proiectul s-a terminat. A venit?"

"Nu."

"A sunat măcar?"

"O dată. Acum o săptămână."

Doamna Stela scutură din cap. "Doamnă Margareta, îmi pare rău să spun, dar asta nu e fiică. Asta e străină care întâmplător e rudă de sânge."

Margareta nu poate contrazice.

În aprilie, Roxana sună. "Mamă, cum mai ești? Te-ai recuperat?"

"Da. Mulțumită doamnei Stela."

"Mă bucur. Mamă, voiam să te întreb - cumperi cadou pentru Denisa? E ziua ei săptămâna viitoare."

Margareta e șocată. "Roxana, tu mă suni după o lună să îmi ceri să cumpăr cadou pentru nepoata mea?"

"Da. Îți trimit bani, tu cumperi și îi dai ei când vine."

"Roxana, eu am avut fractură la șold. Tu nu ai venit să mă vezi, să mă îngrijești, să mă ajuți. Dar acum vrei ca eu să fac comisioane pentru tine?"

"Mamă, fractură ta s-a vindecat! Nu mai dramatiza!"

"Nu dramatizez. Constat. În momentul când am avut cea mai mare nevoie de tine, tu nu ai fost. Acum când ai nevoie de mine, eu ar trebui să fiu?"

"MAMĂ! Sunt lucruri diferite!"

"Nu sunt. Sunt exact la fel. Eu aveam nevoie de prezența ta. Tu ai nevoie de serviciul meu. Dar nu funcționează unilateral."

"Deci refuzi să cumperi cadou pentru nepoata ta?"

"Refuz să fiu folosită când ești nevoie, dar ignorată când eu sunt în nevoie."

Roxana închide furioasă.

Nu se mai sună trei luni. Margareta nu e surprinsă. Nici tristă. E în pace. Pentru că a învățat că nu poți forța pe nimeni să îți pese - nici măcar propriul copil.

Doamna Stela devine familia ei reală. Vin împreună, mănâncă împreună, vorbesc. Doamna Stela e acolo. Roxana nu e.

Pentru că Margareta a învățat că familia nu e definită de sânge. E definită de prezență în momentele când ai cel mai mult nevoie.

Că poți avea fiică biologică și totuși să fii îngrijită de străini.

Că proiectele de la serviciu se termină, dar neglijența față de părinți lasă răni care nu se vindecă.

Și că cel mai dureros abandon nu e fizic - e emoțional. Când suni cerând ajutor și auzi "nu pot, sunt ocupată" în timp ce știi că pentru orice altceva, ar găsi timp.