$$$

 Octavian Stanciu are 80 de ani și se plimbă prin piața de vechituri din Obor, căutând ceva ieftin pentru apartament - poate un obiect decorativ, poate o carte veche. E o duminică însorită de mai.

La un taraba cu lucruri diverse - cărți, vaze, tablouri, bibelouri - ceva îi atrage atenția. Un ceas de perete. Un ceas frumos, cu ramă de lemn masiv, cu mecanism elvețian.

Un ceas pe care îl recunoaște. Pentru că el l-a cumpărat. Acum doi ani. Cadou pentru fiul său, Tudor, de ziua lui.

Octavian se apropie, inima bătându-i tare. Ia ceasul în mână. Pe spatele cadrului, o inscripție gravată: "Pentru Tudor, cu dragoste de la Tată. 15 aprilie 2023."

E ceasul lui. Cadoul lui. Aici. La piața de vechituri. De vânzare.

Doar cei care și-au găsit propriile cadouri de vânzare la piețe sau magazine second-hand știu că există o trădare care depășește cuvintele - să descoperi că ceea ce ai dat cu dragoste a fost vândut ca pe un lucru fără valoare.

"Cât costă ceasul?" întreabă Octavian cu voce tremurândă.

Vânzătorul, un bărbat de vreo 50 de ani, îl privește. "150 de lei. E elvețian, vechi, bun."

"De unde l-ați luat?"

"L-am cumpărat de la un tânăr acum două săptămâni. Avea câteva chestii de vândut. Mi-a zis că nu îl mai folosește."

Octavian simte cum nu mai poate respira. "Cum arăta tânărul?"

"Înalt, păr șaten, pe la 35 de ani. De ce?"

Tudor. Fiul lui. 37 de ani, păr șaten, înalt.

"Pentru că... pentru că ceasul ăsta e cadoul pe care l-am dat eu fiului meu."

Vânzătorul se uită confuz. "Serios? Și cum ați ajuns să îl găsiți aici?"

"Nu am căutat. Am dat peste el. Din întâmplare."

"Îmi pare rău să aud. Vreți să îl cumpărați înapoi?"

Octavian privește ceasul. Cumpără înapoi propriul cadou? Plătește pentru ceva pe care l-a dat din dragoste?

"Da. Dați-mi-l."

Plătește 150 de lei. Ia ceasul și pleacă.

Acasă, Octavian pune ceasul pe masă și îl privește lung. E un ceas frumos. L-a ales cu grijă. A plătit 800 de lei pentru el - aproape jumătate din pensia lui de atunci. L-a gravat personal cu mesajul. L-a împachetat cu grijă. L-a dus la Tudor de ziua lui.

"Tată, ce frumos! Mulțumesc!" spusese Tudor atunci, îmbrățișându-l.

Acum, două săptămâni în urmă, Tudor l-a dus la piața de vechituri și l-a vândut pentru probabil 50-100 lei.

Octavian ia telefonul și sună la Tudor.

"Tată? Ce s-a întâmplat?"

"Tudor, pot să te întreb ceva?"

"Sigur."

"Ceasul pe care ți l-am dat de ziua ta acum doi ani. Unde e?"

Tăcere lungă.

"Tudor?"

"Tată... eu... l-am vândut."

"Știu. L-am găsit azi la piața de vechituri. L-am cumpărat înapoi. 150 de lei."

"Tată, îmi pare rău! Nu știam că o să îl găsești!"

"Deci problema nu e că l-ai vândut. E că am găsit?"

"Nu... adică... tată, nu îl foloseam. Stătea în dulap. Am avut nevoie de bani. L-am vândut."

"Ai avut nevoie de bani? Tudor, tu câștigi 8.000 de lei pe lună!"

"Știu, dar am cheltuieli! Și ceasul stătea acolo nefolosit!"

"Era cadou de la tatăl tău."

"Știu! Și apreciez! Dar nu îl foloseam! Ce rost are să stea în dulap?"

"Rostul e că era cadou. Cu însemnătate. Cu dragoste. Cu sacrificiu."

"Tată, nu dramatiza! E un ceas! Un obiect!"

"Nu, Tudor. Nu e un obiect. E 800 de lei din pensia mea. E două săptămâni în care am mâncat paste fără nimic ca să economisesc pentru el. E gravura pe care am plătit-o extra. E dragostea cu care l-am ales. Și tu l-ai vândut pentru probabil 50 de lei la piață."

"Mai mult! Am luat 100!"

"DOAR 100? Tudor, costă 800! Tu l-ai vândut pentru 100?"

"Tată, piața e piață! Nu puteai să ceri mult! Și oricum, aveam nevoie urgent de bani!"

"Pentru ce?"

"Pentru... pentru ieșit cu prietenii. Aveam o petrecere."

Octavian simte cum i se rupe ceva înăuntru. "Pentru o petrecere. Ai vândut cadoul tatălui tău pentru o petrecere."

"Nu e doar petrecere! E networking! E important pentru cariera mea!"

"Mai important decât respectul pentru tatăl tău?"

"Nu e despre respect! E despre practicalitate! Nu foloseam ceasul! De ce să îl țin?"

"Pentru că era AL MEU! Pentru că venea de la MINE! Pentru că avea ÎNSEMNĂTATE!"

"Tată, nu toată lumea păstrează toate cadourile primite! Oamenii adulți vând lucruri pe care nu le folosesc! E normal!"

"Nu e normal să vinzi cadoul tatălui tău la piața de vechituri!"

Octavian închide.

Vecinul, domnul Petre, îl aude plângând. Vine. "Nea Octavian?"

Octavian îi arată ceasul. Îi povestește totul. Domnul Petre e șocat.

"V-a vândut cadoul? La piață?"

"Da. Pentru 100 de lei. Pentru o petrecere."

"Nea Octavian, asta e lipsă de respect totală!"

"Nu e lipsă de respect. E lipsă de valoare. Pentru el, ceasul nu avea valoare. Deci eu, tatăl care l-a dat, nu am valoare."

În săptămânile următoare, Octavian nu mai sună la Tudor. Tudor sună o dată.

"Tată, încă ești supărat?"

"Nu sunt supărat. Sunt dezamăgit."

"E același lucru."

"Nu. Supărarea trece. Dezamăgirea rămâne."

"Tată, ce vrei? Să îți cer scuze?"

"Scuzele nu schimbă faptul că ai vândut cadoul meu pentru 100 de lei pentru o petrecere."

"Atunci ce vrei?"

"Vreau să înțelegi că ceea ce ai făcut nu e despre ceas. E despre mesaj. Mesajul că ceea ce vine de la mine nu are valoare pentru tine. Că poate fi vândut când ai nevoie de bani de petrecere."

"Nu e așa!"

"Ba da. Și acum știu. Știu să nu îți mai dau cadouri. Pentru că oricum le vinzi."

"TATĂ!"

"Nu. Am înțeles lecția. Tu nu prețuiești ce vine de la mine. Deci nu mai dau."

De ziua lui Tudor, în aprilie, Octavian nu trimite cadou. Trimite un mesaj: "La mulți ani. Sănătate și fericire."

Tudor sună furios. "Tată, de ce nu mi-ai dat cadou?"

"Pentru că ultimul cadou l-ai vândut la piață. Nu vreau să îți dau ceva ce o să ajungă tot acolo."

"Tată, a fost o dată! O greșeală!"

"O greșeală repetată devine alegere. Și aleg să nu mai risc."

"Deci mă pedepsești?"

"Nu. Mă protejez. Pe mine și pe dragostea mea. Care nu merită să fie vândută pentru 100 de lei."

De Crăciun, același lucru. Fără cadou. Doar mesaj.

Tudor vine în vizită. "Tată, chiar nu îmi dai niciun cadou niciodată?"

"Nu."

"De ce?"

Octavian scoate ceasul. Îl pune pe masă. "Ăsta e de ce. Ceasul pe care l-am cumpărat înapoi de la piața de vechituri. Îl păstrez ca amintire. Amintire că ceea ce dau cu dragoste poate fi vândut pentru bani de petrecere."

Tudor privește ceasul. Pentru prima dată, pare să înțeleagă.

"Tată... îmi pare rău. Nu am gândit..."

"Ba da, ai gândit. Ai gândit: 'Nu folosesc ceasul, îl vând, iau bani.' Nu ai gândit: 'E cadou de la tata, îl păstrez chiar dacă nu îl folosesc.' Alegerea spune totul."

"Pot să îl iau înapoi? Ceasul?"

"Nu."

"De ce?"

"Pentru că acum e al meu. L-am cumpărat. Cu 150 de lei. Mai mult decât ai luat tu pe el. Și îl păstrez. Ca amintire. Nu a cadrului dat. A lecției învățate."

Tudor pleacă fără ceas. Fără cadou. Cu lecția.

Pentru că Octavian a învățat că nu tot ce dai din dragoste e prețuit. Că unii oameni văd cadourile ca pe obiecte care pot fi vândute când e convenabil.

Că poți da din suflet, dar dacă primește cu indiferență, cadoul tău ajunge la piața de vechituri, vândut pentru fracțiune din valoare, pentru bani de distracție.

Ceasul stă pe peretele lui Octavian acum. Nu în casa lui Tudor. În casa lui. Cumpărat înapoi. Cu banii lui. După ce a fost vândut de fiul lui.

Ticketul de la piață e lipit pe spate, lângă gravură. Două inscripții: "Cu dragoste de la Tată" și "150 lei, Piața Obor". Prima vorbește despre dragoste. A doua despre valoarea pe care o are pentru cei care o primesc.