$$$

 Scriitorul Mark Twain și Olivia Langdon au trăit împreună vreme de treizeci și șase de ani.

După nuntă, Twain i-a mărturisit unui prieten: „Dacă aș fi știut cât de fericiți sunt oamenii căsătoriți, m-aș fi însurat cu treizeci de ani în urmă, fără să mai pierd vremea cu creșterea dinților”. Pe atunci avea treizeci și doi de ani. Cei doi erau firi foarte diferite. Samuel Clemens — acesta fiind numele adevărat al lui Mark Twain — crescuse într-o familie modestă și, încă din tinerețe, își câștiga singur existența. A lucrat mai întâi la o redacție de ziar, apoi a devenit pilot pe Mississippi, a încercat chiar și norocul în minele de argint.

După ce a suferit un eșec, a început să scrie povestiri, iar succesul a venit fulgerător, răsunând în toată America. Atunci s-a îndrăgostit de fermecătoarea Olivia, fiica unui bogat industriaș. Fascinația lui s-a născut mai întâi dintr-un portret: un prieten i-a arătat un medalion cu chipul surorii sale și l-a invitat la ei acasă. În a doua săptămână de cunoștință, Twain i-a cerut mâna Oliviei. Tânăra îl plăcea, dar era stingherită de diferența de vârstă — el era cu zece ani mai mare — și de manierele lui simple, departe de rafinamentul aristocratic.

Mai mult, Twain nu avea nici un ban. Totuși, Olivia nu putea tăgădui că poseda un har literar remarcabil. Cu toate acestea, i-a refuzat cererea. El a insistat din nou, primind același răspuns. De această dată, motivul era lipsa lui de seriozitate în privința religiei. Twain i-a răspuns că, pentru ea, ar deveni un creștin adevărat.

În adâncul sufletului, Olivia era deja pregătită să-i devină soție, dar el nu bănuia. Crezându-și soarta pecetluită, Twain a părăsit casa. Pe drum însă, trăsura i s-a răsturnat. A simulat răni grave și a fost adus înapoi. Olivia s-a oferit să-l îngrijească, iar la o nouă cerere în căsătorie, s-a lăsat convinsă.

După nuntă, Twain a făcut tot ce i-a stat în putință să nu-i pricinuiască soției nici o amărăciune. Profund credincioasă, Olivia îl asculta seara citindu-i Biblia, iar înainte de fiecare masă el rostea o rugăciune. Știa că unele povestiri nu i-ar fi pe plac, așa că nu le-a arătat editorilor, lăsând nepublicate mii de pagini. Olivia era primul său critic și cenzor; ea îi citea manuscrisele, le corecta și, uneori, îi cerea să șteargă expresii nepotrivite. Când Huck Finn a rostit „La dracu!”, Olivia l-a convins să elimine replica. Fiica lor, Susy, spunea adesea: „Mama iubește morala, tata iubește pisicile”.

Twain o asculta în toate. Într-o scrisoare mărturisea: „M-aș lipsi și de șosete, dacă mi-ar spune că purtarea lor e imorală”. Ea îl numea „tânărul cu părul alb” și îl ocrotea ca pe un copil. Iar el era convins că energia, vitalitatea și prospețimea sufletească le datora doar Oliviei.

Livi era mândră de simțul umorului soțului său. Odată, citind o carte, Twain râdea zgomotos prin toată casa. Curioasă, Olivia l-a întrebat ce autor reușise să-l amuze atât. El i-a răspuns că nu știe, dar cartea era savuroasă. Ea a luat volumul și a descoperit pe copertă: „Mark Twain”. Umorul l-a salvat chiar și în clipele de disperare. Când a aflat că soția e bolnavă fără leac, Twain a împânzit casa și grădina cu bilețele hazlii, menite s-o facă să zâmbească. Unele erau „instrucțiuni pentru păsări”: când să cânte și cât de tare. Unul dintre ele fusese agățat chiar lângă fereastra dormitorului Oliviei.

Viața lor nu a fost lipsită de tragedii: pierderea copiilor, falimentul lui Twain. El s-a sprijinit pe optimismul său nativ, ea pe credința creștină. Nu-și puteau închipui existența unul fără celălalt. Se spune că Twain nu a ridicat niciodată vocea la soția lui, iar Olivia nu i-a făcut vreodată o scenă. Twain ar fi fost gata să rupă orice prietenie pentru a-i apăra onoarea, iar ea, lăsând grijile casei, l-a urmat într-o călătorie în jurul lumii, căci „tânărul de șaizeci de ani” avea nevoie de veghere neîncetată.

La un jubileu al Oliviei, Twain i-a scris o scrisoare ce conținea aceste rânduri: „Fiecare zi petrecută împreună mă convinge tot mai mult că nu vom regreta nici o clipă că ne-am unit destinele. Cu fiecare an, iubirea mea pentru tine, draga mea, devine tot mai puternică. Să privim înainte — spre viitoarele aniversări, spre bătrânețea ce ne așteaptă — fără teamă și fără amărăciune.”