$$$

 FUMATUL CA FLACĂRĂ INTERIOARĂ, GROAZA O FORMĂ DE LUCIDITATE ÎN PROZA MARIANEI ENRÍQUEZ

„Lumea Marianei Enríquez e o lume de coșmar. 

O lume în care violența, macabrul, lucrurile ce țin de partea întunecată a firii sunt dominante. 

Copii uciși în ritualuri satanice, fantome care bântuie camerele hotelului pe urmele violențelor din anii trecuți, femei mutilate prin incendiere de bărbați geloși care transformă violența în automutilare ducând la un val nesfârșit de autoincendieri. 

Fete tinere care aud voci ce le spun să-și smulgă unghiile și să-și sfâșie carnea, case părăsite care răpesc vizitatorii, tururi ale orașului pe urmele criminalilor celebri, pe urmele crimelor macabre cum sunt cele ale piticului clăpăug care prefera copiii cât mai mici, polițisti care ucid și torturează tineri de dragul amuzamentului pentru a trezi monstrul adormit al râului, boli psihice, fantome, copii ținuți înlănțuiți, cu dinții piliți pentru a devora carnea crudă.” – Valentin Derevlean

Mariana Enríquez nu doar scrie proză macabră — ea o transfigurează într-o artă viscerală, lucidă și profund empatică.

 

Volumul „Pericolul de a fuma în pat” (Los peligros de fumar en la cama, 2009), tradus cu finețe și fidelitate de Marin Mălaicu-Hondrari (Editura Art, 2024), se impune ca o bijuterie sumbră în literatura contemporană argentiniană, o colecție de povestiri ce fuzionează goticul urban, psihodrama feminină și trauma colectivă într-un stil narativ de o originalitate frisonantă.

Groaza socială: spectrele nu bântuie case, ci conștiințe

Mariana Enríquez nu se mulțumește să orchestreze scene de groază, ci își ancorează ficțiunea în realitatea violentă a Argentinei post-dictatură, unde traumele istorice devin palpabile — și uneori devoratoare. 

Fantomele ei nu sunt simboluri abstracte, ci extensii vii ale unor dureri ignorate. 

Fiecare povestire din acest volum devine o incursiune în spațiul liminal al existenței, între starea de veghe și coșmar, între femininul marginalizat și grotescul transformativ.

Originalitatea narativă: confesiunea ca un catharsis

Ce face proza Marianei Enríquez să iasă din tiparele horror-ului convențional este alegerea naratoarelor — femei tinere, instabile emoțional, ruinate psihic sau fizic, dar de o sinceritate brutală. 

Fiecare voce feminină din acest volum pare ruptă din interiorul unei cicatrice sufletești, adesea fără nume, adesea în derivă, dar cu o forță confesivă care sfidează granițele „verosimilității” literare. 

Mariana Enríquez nu scrie dintr-o dorință de a reconforta, ci de a expune până la sânge.

Dualitatea stilistică: frumusețea în dezgust și luciditate în haos

Proza ei navighează abil între lirismul decadent și realismul crunt,  

scriitoarea combinând estetica lui Poe, cruzimea lui King și ludicul lui Cortázar într-un mod personal, argentinian și profund feminin. 

Fiecare povestire este o combustie lentă, în care „fumatul în pat” devine o alegorie pentru arderea interioară a personajului — sinteza dintre tentație, autodistrugere și dorința de eliberare.

Groaza nu are explicații — și tocmai asta este terifianta ei claritate, Mariana Enríquez refuză să închidă cercurile narative. 

Nu oferă dezlegări, ci lasă cititorul suspendat în tensiune, acolo unde granița dintre real și imaginar devine irelevantă. 

În lumea ei, coșmarul nu este o stare tranzitorie, ci o formă alternativă de a percepe existența. 

În această logică a disconfortului perpetuu, „Pericolul de a fuma în pat” este un protest liric împotriva înțelegerii facile a traumei.

Stilul narativ al Marianei Enríquez este profund recognoscibil și greu de uitat — o combinație neliniștitoare de realism brutal, fantastic grotesc și empatie viscerală. 

Iată câteva trăsături definitorii, este confesiv și fragmentar, Mariana Enríquez preferă naratoare feminine care vorbesc la persoana I, deseori provenind din medii marginalizate.

Vocea lor este fragmentată, tensionată, de multe ori nesigură — dar tocmai această incertitudine le dă credibilitate.

Tonul confesiv creează o intimitate stranie între cititor și personaj, ca o mărturisire făcută în șoaptă, la limita nebuniei.

Macabru fără menajamente, dar profund uman

Nu face compromisuri estetice când descrie atrocitățile: mutilări, boli, cadavre în descompunere apar fără eufemisme.

Groaza nu este o mască, ci o realitate. Nu pentru șoc gratuit, ci pentru a expune răni sociale — violență domestică, marginalizare, traume istorice.

Dincolo de grotesc, Mariana Enriquez arată compasiune față de victimele sale — chiar și față de cele corupte, rănite sau monstruoase.

Realism magic sau realism psihotic?

Nu separă clar supranaturalul de real — fantomele, vocile, disparițiile sunt prezentate ca fapte banale, de zi cu zi.

Astfel, cititorul nu este avertizat când realitatea începe să se fisureze. 

Spațiul devine fluid, visul pătrunde în cotidian fără tranziții.

Această ambiguitate nu e doar estetică: ea reflectă instabilitatea psihologică a personajelor, dar și lipsa de coerență a societății în care trăiesc.

Ritm lent, tensiune latentă

Multe dintre povestirile ei nu au acțiuni explozive. În schimb, încarcă spațiul de suspans, până când atmosfera devine insuportabilă.

Folosește detalii aparent banale pentru a construi tensiunea: un miros, o privire, o tăcere.

Finalurile sunt rareori „închise”. 

Cititorul rămâne cu o senzație de neliniște, ca după un vis urât care nu se termină, ci continuă cu ochii deschiși.

Estetica disconfortului

Mariana Enríquez nu încearcă să placă. Stilul ei nu este cuceritor, ci provocator. 

Vrea ca cititorul să se simtă stânjenit, murdar, poate chiar complice.

Scrisul ei refuză catharsisul. 

Personajele nu se vindecă, ci se contorsionează sub greutatea propriei istorii.

Într-un cuvânt, proza Marianei Enríquez este o experiență: un amestec de violență și tandrețe, grotesc și poezie, luciditate și delir. Asta o face nu doar originală, ci și profund relevantă.

Stilul Marianei Enríquez, visceral, întunecat și confesiv, se situează la intersecția dintre horror psihologic, realism magic latino-american și manifest feminist. 

Nu e nici didactică, nici moralizatoare, ci ne invită să privim direct în ochii întunericului — și să rămânem acolo.

Volumul Marianei Enríquez arde lent, ca o țigară uitată pe marginea unei saltele vechi, și transformă literatura într-un spațiu al exorcizării feminine. 

Este un manifest al lucidității crude, o colecție de povești în care groaza e mai mult decât gen — este modalitatea supremă de a spune adevărul.

Mariana Enríquez, „Pericolul de a fuma în pat” (Los peligros de fumar en la cama, 2009), traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Art, 2024.

Mariana Enríquez, „Ce am pierdut în foc” (Las cosas que perdimos en el fuego, 2016), traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Art, 2017.

ROMANE

1995: Bajar es lo peor 

2004: Cómo desaparecer completamente 

2017: Éste es el mar 

2019: Nuestra parte de noche 

CULEGERI DE POVESTIRI

2009: Los peligros de fumar en la cama

2016: Las cosas que perdimos en el fuego

2024: Un lugar soleado para gente sombría

PREMII

2017: Premiul Ciutat de Barcelona

2019: Premiul Herralde

2019: Premiul Kelvin 505 

2019: Premiul Celsius 

2019: Premio de la Crítica en Narrativa 

2022: Grand Prix de l'Imaginaire

2024: Premiul Konex 2024 

2024: Premiul Iberamericano de Letras José Donoso Ibero