$$$

 DE LA ENTUZIASMUL COSMIC LA NOSTALGIA VIITORULUI: PERIFERIA CU VISE STELARE

Undeva, în adâncul memoriei culturale, nostalgia viitorului continuă să pulseze – ca o stea care nu a murit, ci doar s-a ascuns în spatele norilor...

Prologul unei epoci cosmice

În zorii Războiului Rece, când lumea se împărțea între două blocuri ideologice și două viziuni asupra viitorului, cerul nu mai era doar o metaforă. 

În 1957, lansarea Sputnikului a rupt vălul dintre mit și tehnologie, iar în 1961, când Iuri Gagarin a rostit „Pământul este albastru, este atât de frumos !”, omenirea a pășit, simbolic, într-o nouă eră: cea a Entuziasmului Cosmic. 

Acest entuziasm nu a fost doar o reacție la performanțele științifice sovietice, ci o stare de spirit colectivă, un impuls utopic care a reverberat de la Moscova până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, inclusiv într-o țară mică, subdezvoltată și periferică chiar și în lagărul comunist, Republica Populară Romînă.

Nostalgia viitorului – când trecutul visa spre înainte

Există o melancolie aparte în felul în care România a visat cosmosul: nu ca o realitate tangibilă, ci ca o promisiune suspendată. 

Nostalgia viitorului nu e dorul de ceea ce a fost, ci de ceea ce ar fi putut fi. 

În anii ’70 și ’80, viitorul era un orizont luminos, proiectat pe ecrane alb-negru, desenat în manuale, imaginat în cenaclurile SF și la cercurile de fizică aplicată. 

Era un viitor în care rachetele românești zburau alături de cele sovietice și americane, în care orașele aveau cupole de sticlă și mașini zburătoare, în care copiii deveneau ingineri spațiali, nu doar pentru partid, ci pentru umanitate.

Dar acest viitor nu a venit. 

După 1989, entuziasmul cosmic s-a stins treptat, înlocuit de pragmatismul tranziției, de griji cotidiene, de o altă formă de exil – economic, nu imaginar. 

Revistele SF tipărite au dispărut, cinematografele de cartier s-au transformat în săli de bingo, de păcănele și supermarketuri, iar machetele de rachete au fost uitate în dulapuri prăfuite. 

Viitorul, odată idealizat, a devenit o povară.

Și totuși, nostalgia persistă. 

O generație întreagă își amintește cu emoție cum stătea lipită de televizor privind transmisiile rare despre lansări spațiale, cum colecționa insigne cu cosmonauți, cum visa să ajungă pe Marte. 

Această nostalgie nu e simplă tristețe, ci o formă de rezistență culturală: o amintire a unei epoci în care visul era permis, chiar în mijlocul constrângerii.

Tudor Mihăescu surprinde această stare cu o sensibilitate aproape poetică. 

El nu judecă, nu idealizează, ci documentează cu empatie. 

Nostalgia viitorului devine, în lectura sa, o formă de memorie activă – un mod de a păstra vie speranța, chiar și atunci când realitatea pare să o fi abandonat.

Astăzi, când România participă timid la proiecte spațiale europene, când prea puțini tineri redescoperă astronomia prin aplicații și telescopuri digitale, visul cosmic renaște, dar într-o altă formă. 

Nu mai e colectiv, ci individual. 

Nu mai e utopic, ci tehnologic. 

Dar undeva, în adâncul memoriei culturale, nostalgia viitorului continuă să pulseze – ca o stea care nu a murit, ci doar s-a ascuns în spatele norilor.

Cosmosul ca mit politic și cultural

Volumul „Soviet Space Culture. Cosmic Enthusiasm in Socialist Societies” explorează cu o luciditate aproape poetică modul în care U.R.S.S. a transformat prin propagandă cucerirea spațiului într-un mit fondator al bolșevismului.

Spațiul cosmic devine aici o scenă ideologică, unde cosmonautul este noul erou proletar, iar racheta – un simbol al progresului inevitabil. 

Entuziasmul cosmic sovietic n-a fost doar propagandă, ci o formă de religie seculară, în care viitorul era nu doar posibil, ci garantat.

În paralel, „Primul pas pe Lună” de Tudor Mihăescu ne oferă o lentilă intimă și subtilă asupra modului în care acest entuziasm a fost tradus, adaptat și interiorizat în dictatura comunistă din România. 

Departe de epicentrul sovietic, România nu a avut cosmonauți proprii 

(până în 1981 când INturist*-ul spațial Mitică și înaintea lui alți tovarăși rusofoni și rusofili din lagărul comunist și nu numai, au fost plimbați pur propagandistic în afara atmosferei terestre prin intermediul programului sovietic INTERKOSMOS : demonstrația vie a „ajutorului frățesc” al U.R.S.S., al solidarității și unității dintre sovietici și bantustanele bolșevizate, respectiv „țări nealiniate dar simpatizante”, sub stricta supraveghere și controlul Fraților Mai Mari Sovietici: tovarășii Vladimír Remek (CS)-1978, Mirosław Hermaszewski (PL) -1978, Sigmund Jähn (RDG) – 1978, Gheorghi Ivanov/Kakalov pre numele de mirean (BG) - 1979, Bertalan Farkas (H) – 1980, Phạm Tuân (Vietnam)-1980, Arnaldo Tamayo Méndez (Cuba) – 1980, Jügderdemidiin Gürragchaadar (Mongolia) -1981, Aleksandr Aleksandrov (Bulgaria) – 1988, Muhammed Ahmed Faris (Siria) – 1987, Abdul Ahad Mohmand (Afganistan) - 1988), etc.,

dar a avut visători și fani SF, reviste de popularizare, C.P.S.F., filme SF și lecții de fizică și observatoare astronomice, prin care care spațiul devenea o promisiune.

 

Tudor Mihăescu surprinde cu finețe cum acest entuziasm a fost simultan autentic și instrumentalizat, cum a fost trăit de elevi, studenți, profesori, ingineri, tehnicieni și de alte categorii ale „oamenilor muncii” dar și de aparatul ideologic.

Luna – apogeul și ruptura

1969. Primul om pe Lună: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire!”

Evenimentul care a transformat întreaga planetă într-un spectator al imposibilului devenit realitate. 

Dacă Sputnikul și Gagarin au fost triumfuri sovietice, aselenizarea a fost victoria globală a umanității – dar și începutul sfârșitului pentru entuziasmul cosmic bolșevic. 

Trimiterea unui om pe Lună s-a transformat dintr-o realizare a NASA și a poporului american la o realizare a întregii omeniri. 

Aproximativ 650 de milioane de oameni din întreaga lume au urmărit transmisiunea în direct a momentului aselenizării – un record de audiență pentru acea vreme.

O aventură a umanității: această schimbare de percepție, aceasta trecere subtilă, dar foarte evidentă de la „americanii au ajuns pe lună” la „omenirea a ajuns pe lună”, a fost exprimată foarte clar în presa comunistă din România acelor ani:

„Doi oameni, doi pământeni de-ai noștri, vor călca pe Lună. Noi toți, semenii lor, vom privi în clipa aceea televizoarele răspândite pe tot globul și îi vom vedea.” ; 

„Astăzi începe marea odisee cosmică. În năzuința lor milenară de cunoaștere, ridicând la limita extremă perfecțiunea tehnicii epocii noastre, oamenii își trimit primii semeni în misiunea de cucerire a Lunii”; 

„Un moment istoric în dezvoltarea civilizației umane – Primii oameni în drum spre Lună” ; 

„Pentru prima dată, trei oameni au părăsit Terra îndreptându-se spre un alt corp ceresc, Luna, aceasta experiență spațială, care va dura 8 zile, 3 ore și 17 minute, deschide o noua pagină în istoria cosmosului și a umanității.”; 

„O strălucită victorie a Omului: Sosirea pământenilor pe Lună – fapt împlinit !”; 

„Un moment epocal în istoria civilizației – Primii oameni au aselenizat. Visul milenar al omenirii – sosirea primilor oameni pe Lună – s-a înfăptuit !”

Deși România se afla în plină dictatură comunistă, informațiile despre eforturile americanilor de a trimite un om pe Lună abundau în ziarele din vara lui 1969. 

România și Iugoslavia au fost singurele țări din lagărul comunist care au preluat în direct transmisiunea televizată de NASA. 

Celelalte țări din blocul sovietic au transmis doar înregistrări ale momentului.

Tudor Mihăescu arată cum România a reflectat acest moment cu o fascinație sinceră, dar și cu disonanță ideologică: cum să celebrezi performanța americană într-un stat comunist?

În 1970, România devenea prima țară din blocul estic care primea vizita unor astronauți americani ce călătoriseră pe Lună (este vorba despre vizita la București a echipajului Apollo 12). 

Din punct de vedere politic, acest lucru reprezenta încă un semnal că România ducea, în acei ani, o politică externă de deschidere față de Occident.

În contrast, volumul de studii „Soviet Space Culture” analizează cum URSS a încercat să contracareze acest moment cu propriile mituri – Lunahod, Mir, planurile pentru Marte. 

Dar ceva se frânsese. Entuziasmul cosmic începea să se stingă, înlocuit treptat de o nostalgie a viitorului care nu mai venea.

România – periferie cu vise stelare

Într-o țară în care libertatea era supravegheată, iar viitorul era dictat de planuri cincinale, cosmosul devenea un spațiu al imaginației neîngrădite. 

În paginile revistei „Știință și Tehnică” și ale C.P.S.F., copiii și tinerii din anii ’60 și ’70 descopereau galaxii, planete și tehnologii care păreau desprinse dintr-un alt timp – unul mai generos, mai deschis, mai uman. 

Fiecare articol despre cosmonauți sau despre stația orbitală era citit nu doar ca o informație, ci ca o promisiune: că și ei, într-o zi, ar putea privi Pământul de sus.

În cinematografele de cartier, filmele SF sovietice se proiectau alături de producții occidentale rare, strecurate cu grijă în programul cultural. 

Copiii ieșeau din sală cu ochii larg deschiși, visând la nave interstelare și la lumi unde nu exista cenzură și frică și propagandă, ci doar curiozitate. 

Chiar și în lipsa unei industrii spațiale proprii, România și-a cultivat o mitologie cosmică proprie, în care viitorul era o destinație accesibilă prin educație, imaginație și vis.

În școli, lecțiile de fizică și astronomie erau printre puținele momente în care profesorii puteau vorbi cu entuziasm autentic. 

Nu despre realizările partidului unic-totalitar, ci despre stele, gravitație, traiectorii orbitale, aventură, visuri și libertate.

Machetele de rachete construite de pionieri în cercurile tehnico-aplicative nu erau doar exerciții de îndemânare, ci simulacre ale unei participări la marea aventură cosmică. 

Într-un regim care controla totul, cosmosul rămânea singurul teritoriu unde imaginația putea zbura liber.

Tudor Mihăescu surprinde cu o finețe rară această tensiune: între control și vis, între ideologie și evadare. 

El arată cum cultura cosmonauticii în România comunistă nu a fost doar o prelungire obedientă a modelului sovietic, ci o formă de adaptare creativă, de negociere simbolică. 

Într-un spațiu cultural limitat, românii au reușit să construiască o fereastră spre stele – și, prin ea, să respire.

Mai mult decât atât, Tudor Mihăescu ne invită să vedem cum acest entuziasm cosmic a fost trăit nu doar de elitele tehnice, ci și de oamenii obișnuiți: de bibliotecari care organizau expoziții despre spațiu, de radioamatori care urmăreau semnalele sateliților, de părinți care cumpărau cărți pentru copiii lor. 

Era un vis colectiv, difuz, dar persistent – un vis care, în ciuda constrângerilor, a reușit să modeleze o generație întreagă.

România nu a fost nici pionier, nici lider în cursa spațială. 

Dar a fost un laborator cultural al visului cosmic. 

De la revistele „Știință și Tehnică”, la „Colecția Povestiri Științifico-Fantastice”, la filmele SF difuzate la cinematografele de cartier, de la lecțiile de astronomie la machetele de rachete construite de pionieri, entuziasmul cosmic a fost trăit cu o intensitate care sfida geografia și politica. 

Tudor Mihăescu reconstituie această lume cu o tandrețe analitică, arătând cum chiar și într-un regim totalitar, visul spațial putea fi o formă de evadare, de speranță, de libertate interioară.

Epilog: Nostalgia Viitorului

Astăzi, când rachetele sunt lansate de corporații și astronauții postează pe Instagram, entuziasmul cosmic de altădată pare o relicvă romantică. 

Dar tocmai această nostalgie este dovada că acel vis a fost real, că a atins suflete și a modelat generații. 

Volumele analizate nu sunt doar studii culturale, ci capsule de memorie, care ne amintesc că viitorul nu este doar o direcție în timp, ci o stare de spirit.

Într-o lume tot mai cinică, poate că avem nevoie din nou de entuziasmul cosmic – nu ca propagandă, ci ca poezie a posibilului.

România nu a trimis oameni pe Lună, dar a trimis suflete în cosmos. 

Iar acea călătorie, deși imaginară, a fost poate mai profundă decât orice misiune spațială reală.

*INTOURIST: Agenția sovietică de turism înființată în 1929, singura agenție sovietică care gestiona turismul internațional.