$$$

 Cum să mai crești fluturi, când lumea vânează molii?

Sunt profesor.

Am trecut printr-o facultate făcută din nopți albe și cursuri lungi cât drumurile din manuale. Am făcut master, am dat examene de grade, am stat cu sufletul în gât și salariul în buzunarul greșit. N-am cerut mai mult decât o viață decentă, o casă unde să se audă râsete și un trai în care să nu număr monedele la final de lună. Dar viața m-a învățat repede că, în țara mea, onoarea nu ține de foame.

Privesc uneori pe Facebook, văd poze cu oameni cu timp de vacanțe exotice. Eu, între două fișe de lucru și un catalog, îmi pun problema dacă la anul vor mai fi copii. Și-atunci îmi pun întrebarea care mă sfâșie: Cum le mai spun copiilor mei că merită să fii corect?

Lumea pare construită cu susul în jos. Cei care sapă în adâncurile cunoașterii trăiesc la suprafață, cu buzunarele goale. Cei care jonglează cu legile, ocolind regulile, stau în vile albe cu porți de fier.

Eu mi-am crescut demnitatea ca pe o plantă rară, udată cu răbdare și luminată de idealuri. Dar acum, când privesc în jur, văd o pădure de buruieni care cresc mai repede, mai înalte, și mai bogate. Și mă întreb dacă n-am greșit grădina.

Ce le spun elevilor când mă întreabă, sincer, cu ochii mari:

„Domnule profesor, de ce să mai învăț? Când văd că lumea e a șmecherilor?”

Nu îi pot minți. Le spun adevărul, cu nod în gât:

„Pentru că într-o lume plină de șobolani, chiar și o pasăre care zboară scurt, dar drept, e o minune.”

Îi învăț că banii pot cumpăra haine, dar nu respect. Pot aduce like-uri, dar nu prietenie. Că valorile nu se vând la colț de stradă. Că dacă vor să se uite în oglindă fără rușine, trebuie să construiască în ei ceva ce nimeni nu le poate fura.

Adevărul doare: nu trăim ușor. Ne punem visurile la conservat. Ne luăm case cu rate mai mari decât speranțele. Facem navete de zeci de kilometri pentru salarii care par mai degrabă bacșișuri ale unui sistem obosit. Îmbătrânim în bănci, în timp ce unii își plimbă averile prin paradisuri fiscale.

Și totuși, nu plec, că nu pot. Pentru că știu că fiecare cuvânt pe care-l spun în clasă poate fi o scânteie. Că poate, undeva, un copil va învăța nu doar ecuații și adunări, ci curajul de a fi altfel. Că poate, din mâinile mele, va ieși un om care va schimba direcția vântului.

Sistemul nostru are nevoie nu doar de reforme, ci de adevăruri spuse răspicat. De profesori care nu mai acceptă umilința ca pe un preț inevitabil. De părinți care cer, nu cerșesc, respect pentru cei care le formează copiii. De o societate care să-și prețuiască dascălii nu cu aplauze de ocazie, ci cu demnitate reală.

Poate că nu o să am niciodată o vilă, nici nu aș vrea, dar am zidit ceva în mințile copiilor. Poate că n-o să urc pe vreo scenă, dar am aprins lumini în oameni care încă bâjbâiau prin întuneric.

Și poate, doar poate, asta înseamnă, de fapt, să trăiești bine.

Chiar dacă ești profesor.

Chiar dacă ești obosit.

Chiar dacă nu te aplaudă nimeni.

Dar ai fluturi în suflet. Și, cândva, lumea va învăța din nou să-i vadă.