$$$

 "Era vara anului 1998, nimeni nu mai dansa macarena, iar Turnurile Gemene din Manhattan încă existau."

Liviu G. Stan demonstrează, dacă mai era nevoie, că imaginația sa e un motor V12, fără urme de rugină, turat la maxim prin mahalalele prăfoase ale Brăilei. 

"Regele apei", recentul său roman publicat la Editura Curtea Veche, te surprinde încă de la cuprins cu o structură inedită. Astfel, povestea este împărțită nu pe capitole, ci în ordinea cronologică a meciurilor disputate de naționala de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1998: România-Columbia/România-Anglia/România-Tunisia/România-Croația.

Tematic, aș grupa aceste patru părți în două mari secvențe spațio-temporale, deși granița dintre ele, după cum veți vedea, este permeabilă și fluidă. Prima secvență este un delicios periplu cinematografic prin copilăria brăileană a lui Costin Rogojanu zis Libanezu (când zic cinematografic, am în vedere o corcitură între "Amarcordul" lui Fellini și "Pisică albă, pisică neagră" a lui Emir Kusturica). Sufletul lui Liviu e ca un burete îmbibat în miere aici și asta se simte la fiecare pagină de un haz descătușaț. O mare bilă albă pentru autor, fiindcă va reuși să impună în literatura română, alături de caragialeștii Farfuridi și Brânzovenescu și mai puțin cunoscuții Lache și Mache, un alt cuplu de personaje masculine trăsnite, și anume Parașchiopu și Motopârț.

Însă granița dintre umor și violență în acest roman este străvezie precum aripa de libelulă. Și iată-l pe Libanezu - șarpele care se descotorește de pielea copilăriei pentru a-și face ucenicia ca mercenar de război - îmbrăcând o piele permanentă de această dată, fiindcă "răul se imprimă pe suflet ca un tatuaj". M-a surprins a doua secvență narativă, care, deși fragmentată, a scos la iveală și partea neplăcută, ascunsă sub preș, a naturii umane. Liviu pendulează aici între analepse și prolepse, între narațiunea la persoana a doua și narațiunea la persoana a treia, între Brăila și Milano, cu încrederea unui înotător profesionist călit de apele Dunării.

"Cei ca mine au în fișa postului asigurarea inconștienței acestor orbi. Cei ca mine sunt mandatați la marginile civilizației și încasează tot sângele adevărat, ca să nu ajungă în concediile lor, în aparatele de aer condiționat, în voucherele lor. [...] Un grangur ucis la Jakarta nu moare pe gresia propriei băi, ci-n dressingul unui dezvoltator de software din Lyon. Mortul e acolo, în viața ta, chiar dacă nu-l vezi. Și nu-l vezi, pentru că eu sunt angajat ca să nu-l vezi, eu sunt cenzura care îți protejează familia de adevărul speciei umane."

Am făcut eforturi să fiu cât mai obiectiv, să trec peste prietenia care mă leagă de autor, pentru a găsi cusururi cărții și, ce să vezi, în afara câtorva scene grotești (dar justificate în context), m-am enervat: nu am găsit niciunul! Colac peste pupăză, finalul vine ca un Big Bang plin de haos și adrenalină.

Șut, bară, gol, calificare! Bravo, Regele apei!