$$$

 Miroase cerul a tămâie 

Miroase cerul a tămâie veșnică, ca și cum Dumnezeu ar fi răsturnat o cădelniță nevăzută peste lume și fumul ei alb s-ar fi revărsat în răscrucea aerului, desenând cercuri de lumină în jurul inimilor deschise. Acel miros nu vine din pământ, ci dintr-un văzduh al rugăciunii care curge neîntrerupt în sus, ca un râu de slavă purtat parcă de către serafimi de lumină.

Câmpul de sub cer, o catapeteasmă de ierburi și flori, strigă cu glasuri mute: flăcări înmugurite din lut, sânge vegetal în straie de soare. Macii ard ca niște candele roșii, iar sânzienele, galbene ca veșmintele heruvimilor, miros a feciorie tămâiată. Lavanda șoptește întru sine, ca o bătrână Sfântă care rostește acatiste cu buze închise.

Iar norii… nu mai sunt nori. Sunt petale imense de crini cerești, plutind într-un Duh alb, ca niște gânduri ale Sfinților ce se lasă pe lume fără cuvânt, doar cu mireasmă. Fiecare nor e o rugă în formă de floare, o tăcere scrisă în aer. Pe sub ei, sufletul nu merge, ci plutește, topindu-se în miros și lumină, ca o lacrimă în apă Sfințită.

Lumea de jos se destramă în umbră, ca o icoană veche din care culorile se retrag înapoi în gândul zugravului. În sus însă, Raiul curge viu: flori de Duh îmbătate de har, culori care se închină, și lumina; nu cea a soarelui, ci o lumină care crește dinăuntru, ca un mugur de lumină în pieptul unei rugăciuni.

Și-n acest câmp ceresc, pacea prinde glas. Nu un glas omenesc, ci o vibrație fină, ca muzica unei raze prin vitraliul timpului. E cântecul unei inimi în care Duhul Sfânt a pus o floare albă; o floare vie care nu se veștejește, ci înflorește mereu întru izbândă.

Tot ce e viu aici țâșnește dintr-o tăcere biruitoare: iarba crește dintr-un gând al Domnului, florile răsar din lacrimile Maicii Domnului, iar vântul... vântul e doar respirația îngerilor care trec din slavă în slavă.

Culoarea nu se vede, se simte. Se leagănă în aer ca un spic de aur pe umeri de lumină. Se aude, se miroase, se trăiește. E o culoare care atinge sufletul cu degete delicate, pictând icoane vii în inima omului.

Și din zenit, din miezul albastrului cel mai adânc, coboară îngerii. Nu cu aripi, ci cu parfum. Nu cu vuiet, ci cu smerenie. Ce-și lasă pașii peste lume ca niște petale Sfinte și, unde ating pământul, cerul cade în adânc precum o ploaie de tămăduire, Sfințind până și umbra.

Acolo, în acel loc fără loc, unde timpul se roagă și spațiul tace, inima tresaltă. Pentru că în acea mireasmă albă și caldă, Dumnezeu nu mai e un nume... e o Prezență. E răspunsul din mireasmă la o întrebare nespusă.

Și atunci știi: ai fost acolo unde florile nu mor, unde norii se roagă și unde sufletul e în sfârșit acasă.

În cerul care miroase a tămâie.

Și a Sfințenie.

Cînepă Ștefan