***

 Din ce-ai pierdut

M-am regăsit în visuri nevisate,

În spațiul dintre clipă și suspin,

Am atins abisuri neumblate

Cu mâna unui gând ascuns la sân.

Am scris cu inima care nu mai știe

Să bată-n ritmul timpului pierdut,

O rugă ruptă dintr-o poezie,

Un „te iubesc” ce-n mine n-a crescut.

Te-am strâns din umbre reci, înstrăinate,

Te-am adunat în mine ca pe-un vis,

Dar glasul tău, cu șoapte-nfrigurate,

Pe margini de hotar m-a risipit.

Nu m-ai trăit – m-ai tradus în cuvinte,

Un sens pierdut din cărți, în dicționar,

Eram femeia care nu se minte,

Altar și flacără de chihlimbar.

Ți-am fost furtună, rădăcină vie,

M-ai gustat orb, străin și rătăcit,

Mi-ai spus că-s vers și cântec din hârtie,

Dar n-ai știut cât dor te-a adâncit.

Când m-ai iubit, eram constelație

Ce ți-a aprins și cerul și-al tău drum,

Ți-am fost lumină, nu doar comparație,

Ți-am fost întregul, tu doar fum și scrum.

Nu-s vânt să cerșesc o-mbrățișare,

Sunt trupul care nu se lasă înfrânt,

Sunt taina blândă, joc sacru în zare,,

Sărut aprins, topit în dor și cânt.

Iar dacă vii, tu n-ai să mă găsești

În locul unde plânsul m-a zidit,

Am renăscut din tot ce nu rostești,

Din ce-ai pierdut și nu ai prețuit.

Rita Halalau