sâmbătă, 31 mai 2025

$$$

 ÎN VECI , ORTODOCȘI


Adrian PĂUNESCU


De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei

aceasta e credinţa mea creştină,

am învăţat cu tălpile să calc,

cum am aflat că mâna se închină.


Atunci am înţeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.


Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat

credinţa lor pe nici un fel de bunuri,

nici dacă ar fi fost crucificaţi,

nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.


În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu

în fiece istorică furtună,

credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,

prin toţi ai mei, Biserică străbună.


Şi m-am opus căderii în neant

şi celor care dărâmau altare

şi clopote-n Ardeal am construit

şi calendare pentru fiecare.


Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’

eu l-am crezut aducător de leacuri

şi m-am zbătut că să apară iar,

la Alba, dup-aproape patru veacuri.


Şi-am fost convins că nici un leninism

credinţa ortodoxă n-o ajută

ci, dimpotrivă, ateismul crunt

ar vrea să o transforme-n surdomută.


Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?

A început la Bucureşti să crească

un demonism bogat şi indecent,

ce-ameninţă credinţa strămoşească.


Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,

îi tot mânjesc şi culpabilizează,

îi fac răspunzători de bolşevism,

îi umplu de lehamite şi groază.


E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ,

ca să ne cumpere Ortodoxia.


Noi nu putem să devenim mormoni

sau, altceva, conform unei reţete,

noi suntem ortodocşi definitiv

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.


Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,

această fărădelege epocală:

‘Ortodoxia naşte comunism!’

Deci, să fugim de ea ca de o boală.


Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanţi,

să ne retragem din Ortodoxie.


Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte,

noi suntem pe vecie ortodocşi,

cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.


Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mamă în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.


Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,

când ni-i credinţa însăşi în pericol,

îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,

că harul de-a iubi nu e ridicol.


Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini

ce, dincolo de orice paradoxe,

la rândul lor, respectă şi iubesc,

pe credincioşii turlei ortodoxe.


Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,

o comedie pare tragedia,

e în pericol cultul ortodox,

se deromânizează România.


Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzaţii se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de biserica străbună.


Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra

chiar dacă de la fraţi asediul vine,

permite-ne să fim în veci creştini,

ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

***

 Iată peste ce text am dat în ”PRINCIPELE” lui EUGEN BARBU, referitor la mecanismul de a stăpâni țara în epoca fanariotă. 


Adrian NICOLA


”Sunt obosit, puterea de care tot îmi trăncăni m-a obosit. Ce să fac cu ea? Poate nu știi că am dezrădăcinat în țara asta tot ce semăna cu dragostea față de pământul ei. Nenorociții ăștia nu mai știu ce sunt aceia strămoși, i-am corupt, i-am învățat să fure, nu au o armată a lor. Am tocmit mercenari ca să-mi știe de frică. Ce vrei să mai fac decât ticăloșia asta de a-i face să-și uite limba? Din șapte cuvinte trei sunt turcești și două grecești, ce mai rămâne? I-am lipsit de simțul militar ca să pot să-i stăpânesc. Ei mai bine beau decât să se bată și i-am învățat că asta este o virtute. A contempla, nu a face! Cunoști un pact mai frumos cu diavolul decât acesta? Acest neam l-am visat prăbușit în beții și în neputință și-l voi avea. ... Țara, sau ce numim noi țară, este coruptă până în măduva oaselor. Nu se dobândește nici bună ziua fără un bacșiș. Știi ce-i acela bacșiș? Nice cu tunurile, nice cu puscile nu poți face mai mult rău. Atunci când un neam ajunge să creadă că nu se mai poate face nimic cu el este pierdut. Tot ce a fost cinstit în țara asta zace în beciuri, putrezește sau a murit demult. ... Uite, țin între degete un șirag de mătănii, popii au asurzit cu rugăciunile lor poporul care crede că jaful ce-l fac e urgia venită de la Dumnezeu pentru că aici, pe pământ, trebuie ispășit, nu în altă parte. Gura mea fată minciuni fără sfială, cu o mână mângâi și cu alta retez capete. Ai să pricepi ce mare lucru am făcut. Mi-am adus toate neamurile din fanar și le-am zis consilieri. Ei au învățat pe cârcotașii ăștia mici de aici ce-i acela un cârcotaș mai mare. Îi fur și-i pun să-mi ureze de sănătate. ... Le-am tăiat pădurile, le-am gonit minele de sare, de aur și de tot ce are mai bun pământul acesta. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tâmpesc, am vraci ai pivnițelor care amestecă dresurile cu apă și zic că au cules toate viile. Dar vinul merge în altă parte și îmi aduce mie aur și bogăție. Vrei să ridic biserici de marmură aici unde nu ține nimic? E bun și lemnul, că arde repede. ... Văzând norodul ce corupt este clerul său nu mai crede în nimic și eu de asta am nevoie. Vreau să-l dezarmez și l-am dezarmat. Sfinții, chiar dacă ar mai învia pe acest pământ, ar fi uciși cu pietre. ... Orice tiranie se sprijină pe o aristocrație și eu mi-am făcut-o. N-o vezi în jur? Au calești de Viana, au cai, au moșii, au de toate. ... Frica le este nevastă de fiecare noapte. Când se scoală dimineața se miră că nu i-am târât pe cine știe unde. Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morții. Am grijă să trimit prin oamenii mei zvonuri, îi tulbur, îi înfricoșez, îi știu, le cunosc toate faptele, toți frații, ibovnicele și mamele. În timp ce par cu frica lui Dumnezeu, îi defăimez, le trimit ibovnici nevestelor ca să-i am la mână, le cer când nici nu se așteaptă și dacă mârâie le înfățișez teribilele lor fapte de care, de cele mai multe ori, nici nu sunt vinovați. ”

_$$$$##$$

 31 MAI 


 ZIUA GENIŞTILOR MILITARI  !


- ARMA GENIU - denumire generică a unei structuri din compunerea armatei ce cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri, căi ferate, lucrări de artă, și obiective de interes public, alte lucrări. Executanții acestor lucrări se numesc geniști, iar meseria lor e riscul.

În anul 1825, în satul Porcești (în prezent comuna Moldoveni, județul Neamț) se năștea PANAIT DONICI, viitor inginer cu studii la Facultatea Tehnică din Paris. Revenind în țară în anul 1851, tânărul inginer specialist în construcții, se implică în amplul proces de reconstrucție și dezvoltare a serviciilor publice. După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, este remarcat și în luna aprilie a aceluiași an, preia conducerea Ministerului Lucrărilor Publice. Pentru realizarea unei rețele de comunicații terestre moderne între Moldova și Țara Românească, propune domnitorului, constituirea unui "Batalion"  cu lucrători permanenți, organizați militărește și întreținuți din fonduri publice. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, apreciază inițiativa și încuviințează constituirea Primului Batalion de Geniu în armata română. Astfel, la 31 MAI 1859, se consfințește înființarea ARMEI GENIU ÎN ARMATA ROMÂNĂ. Ca inginer, s-a ocupat de realizarea și reabilitarea unor obiective de interes public. Sub administrarea Maiorului inginer PANAIT DONICI, în fostul județ Roman (în prezent județul Neamț), s-au construit podurile de la Giurgeni și Horia - Roman, a contribuit la ridicarea Gimnaziului "Roman Vodă" din orașul Roman.

După 80 de ani de viață, la data de 31 MAI 1905, trece la cele veșnice, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din satul Giurgeni, comuna Valea Ursului, județul Neamț. 

În anul 2019,  la 160 - a aniversare a constituirii primei unități de geniu din armata română, în memoria Maiorului inginer PANAIT DONICI, în curtea Bisericii din comuna Horia județul Neamț, în cadrul unei ceremonii religioase și militare în prezența unui numeros public, a fost dezvelit bustul "părintelui armei geniu".

* În ziua de 29 mai 2022, Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Arma Geniu "General Constantin N. Hârjeu" și Brigada 10 Geniu "Dunărea de Jos" Brăila în colaborare cu primăriile din comunele Horia și Valea Ursului, județul Neamț, vor desfășura activități comemorative dedicate Maiorului inginer PANAIT DONICI - ctitorul Armei GENIU din Armata României.

* La acest eveniment, Filiala județeană Neamț Cultul Eroilor va fi reprezentată de o delegație condusă de președintele filialei, colonel (r) Cătălin Machedon.

 * LA MULȚI ANI STIMAȚI CAMARAZI GENIȘTI ACTIVI,  ÎN REZERVĂ ȘI ÎN  RETRAGERE !

+) RECUNOȘTINȚĂ ETERNĂ, EROILOR MILITARI GENIȘTI CĂZUȚI PE ALTARUL PATRIEI !

$$$

 31 mai 


 ZIUA REZERVISTULUI MILITAR. 


 La data de 31 mai 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost adoptată „Legea asupra poziţiei ofiţerilor”, primul act normativ care dă identitate, valoare şi sens corpului cadrelor militare în rezervă. 


În memoria acestui eveniment şi în semn de respect pentru cei care au făcut din militărie profesia lor de o viaţă a fost instituită Ziua Rezervistului militar prin Hotărârea Guvernului României nr. 467 din 12 mai 2010.


 Prin această hotărâre instituţiile publice din cadrul sistemului de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională pot sprijini, in condiţiile legii, manifestările prilejuite de acest eveniment.


Totodata se sarbatoreste Ziua Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” din Ministerul Apărării Naționale. A.N.C.M.R.R.


Potrivit Art. 67. din Statut, Ziua Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere este 31 mai, data reînfiinţării sale în 1990.


Sa - i felicitam pe cei care fac parte din aceasta categorie care si - au dedicat viata servirii patriei sub drapel , precum si celor care au trecut in retragere , fara a uita sa ne plecam cu piosenie fruntile in memoria celor care nu mai sunt printre noi.

$$$

 LA. MUNCĂ DERBEDEI...


Adrian PĂUNESCU


La muncă, derbedei, că trece anul

Şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.

Făceaţi pe democraţii cei cucernici,

Cristosul mamii voastre de nemernici!

Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine

Şi-apoi convingeţi-vă că e bine.


C-aţi luat o ţară de mai mare dragul

Şi i-aţi distrus averile şi steagul.

S-ajungem colonia de ocară

Care-şi va cere scuze în maghiară.

Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi,

Aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici.


Şi, prin vânzări de ţară infernale,

Aţi omorât cu voia animale.

La greul greu care mereu ne-ncearcă,

Răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.

Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu

Întoarceţi România-n Evul Mediu.


Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,

V-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,

Ci credite din călimări străine.

Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina

Şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.

Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul

S-au compromis negustorind Ardealul.


De unde sunteţi, mă, din ce găoace,

Cum v-au putut părinţii voştri face?

Ce condimente le-au picat în spermă

De e trădarea voastră-atât de fermă?

Aţi pus nenorocita voastră labă

Pe-această tristă ţară basarabă.


Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul

S-o faceţi curva voastră de serviciu.

Mimaţi respectul pentru cele sfinte,

Dar vindeţi şi pământuri şi morminte.

Aţi inventat examene severe,

Supunere poporului spre-a-i cere.


Şi toată zbaterea a fost degeaba

Că-n nas mai marii v-au închis taraba.

Minciuna voastră v-a adus pe scenă,

Actori într-o politică obscenă.

Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară,

Ia cereţi-vă, puţintel, afară.


Decât să vă trimită ţara noastră,

Mai bine mergeţi voi în mama voastră.

Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,

Si nu albanizaţi această ţară.

Băgaţi viteză, că vă trece anul

Si s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.

Şi ce vă pot eu spune la plecare

Decât lozinca lui Fănuş cel mare:


Nenorociţilor, se rupe şnurul,

“La muncă, la bătut ţăruşi cu curul !"

$$$

 Una din cele mai grotești minciuni servite cu lingura propagandei ruse e că URSS a adus civilizația în Moldova. Că fără sovietici n-am fi avut școli, drumuri, fabrici, avioane. În capul lor, Moldova era o glodărie primitivă până a venit armata roșie să ne învețe alfabetul și să ne deschidă ochii spre lumină. Frumos basm... dar e complet fals.


În 1940, Basarabia era una dintre cele mai dezvoltate regiuni din întreaga URSS. Nu datorită Kremlinului, ci pentru că fusese parte dintr-o țară capitalistă modernă, România interbelică. Și nu orice Românie, ci una aflată tehnologic la ani-lumină față de imperiul sovietic. Basarabia avea atunci aeroporturi funcționale, rute aeriene regulate, piloți instruiți, avioane românești, franceze și germane, hărți de zbor și bilete ștampilate. Da, în 1940, când prin Siberia se circula cu sania, iar în Kazahstan oamenii își duceau copiii la spital cu cămila, Basarabia era împânzită de linii aeriene locale.


România a lansat prima companie aeriană din Europa Centrală în 1920: CFRNA, devenită apoi CIDNA și LARES. Înainte de România, companii aeriene de transport marfă și pasageri au avut doar Germania, Franța, Marea Britanie, SUA și Italia. Linia aeriană regulată între București și Chișinău a fost inaugurată la 24 iunie 1926 și includea segmentele București – Galați – Iași – Chișinău. În 1930 Bucureștiul a fost legat de mai multe orașe din Basarabia și Bucovina prin curse aeriene regulate, care atingeau Cernăuți, Hotin, Bălți, Orhei, Cahul, Cetatea Albă, Ismail și Tighina. Nu basme, date oficiale!


Aviația, să fim clari, nu era pe atunci o banalitate, ca autobuzul de azi. Era tehnologia viitorului, ceva atât de spectaculos încât și în Vest era rezervată elitelor. Iar în Moldova se zbura între Chișinău, Bălți, Cahul, Hotin sau Ismail cu o regularitate care ar face invidioase multe regiuni din prezent. Pe scurt: eram cu un picior în secolul XXI, în timp ce URSS trăia cu ambele picioare în feudalismul colectivizat.


La Chișinău primul aeroport a fost construit în anul 1921, în zona unde se află astăzi bulevardul Kiev, iar pista de decolare se întindea aproximativ pe locul actualei străzi Dimo. Aeroportul dispunea de două aerodromuri: unul civil, cu o suprafață de 43 de hectare, și unul militar, de 18 hectare. Aeroportul Cetatea Albă, inaugurat în 1935, era o bijuterie arhitectonică modernistă. Lângă el, aeroporturile din Cernăuți și Ismail rivalizau cu cele din Praga sau Varșovia. Anual, erau programate 240 de zboruri complete pe fiecare rută regională, cu avioane Potez și Junkers, tehnologii de top pentru vremea aceea. Adică, mai pe înțelesul oricui: Moldova avea în anii ’30 ceea ce azi ar însemna rețele de mașini autonome și trenuri de levitație magnetică.


Ce-au făcut sovieticii când au „eliberat” Basarabia? N-au construit nimic. Doar au pus mâna pe ce-au găsit. Au confiscat hangarele, avioanele IAR și Junkers, și-au instruit proprii piloți, îmbrăcați în uniformă sovietică, au lipit eticheta Aeroflot și au început să se laude cu „mărețele realizări” ale comunismului. Practic, au dat buzna într-un avion gata de decolare, au schimbat steagul și au strigat că ei l-au inventat.


Realitatea era prea incomodă: Moldova era mai civilizată decât marea parte a URSS-ului. Drumuri pavate, sate iluminate, curse aeriene scurte dar frecvente, în timp ce prin republicile „veterane” oamenii mergeau cu trenul mii de kilometri, sau cu trăsura prin noroi.


Sovieticii nici măcar n-au fost în stare să întrețină ceea ce au moștenit. Până în anii ’70, majoritatea rutelor aeriene locale au fost închise pe motiv că erau „neeconomice”. În traducere: prea moderne și civilizate pentru gustul lor. Moldova era prea occidentală, prea românească, prea greu de digerat. Așa că au dat cu var peste tot și au rescris istoria.


Niciun manual sovietic n-a pomenit vreodată că Moldova zbura când URSS se târa. Ar fi însemnat să recunoască un adevăr rușinos: că n-au adus civilizația, ci au confiscat-o. Și că „eliberarea” n-a fost decât o operațiune de preluare a unei lumi pe care n-o înțelegeau.


Așa că, dragi moldoveni, dacă vi se spune că sovieticii ne-au învățat să zburăm, trebuie să cunoasteți: când au intrat în Basarabia, avionul era deja pe pistă. Ei doar au sărit la manșă, au făcut poză cu steagul roșu și s-au dat constructori. În realitate, erau doar niște pasageri clandestini ai progresului pe care nu-l meritau.

$$$

 Un interviu CUTREMURĂTOR!

 Câți dintre noi știm aceste lucruri?


 Nelu Bălănesc


Ioan Sabău Pop, Prof. Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, imembru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial, într-un interviu pentru Formula As: 

„Este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei”.


“Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi”


– Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri publice, clădiri istorice sau particulare, mii de hectare de pădure sau chiar sate întregi sunt restituite fără ca statul să intervină… Ce se întâmplă?

– Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tuturor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. După părerea mea, este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

– Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să primească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?

– Lăsând deoparte faptul că în Ungaria, de exemplu, indiferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să primească ceea ce este al lor – peste 200000 de proprietăţi, situaţia la noi a fost posibilă din cauza ignorării voite a unor înţelegeri şi tratate internaţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că persoanele imperiului pot opta pentru ce cetăţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Acestora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul român a avut mai multe procese pe această temă, inclusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost reprezentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost reprezentată de contele Apponyi. Din moment ce optanţii alegeau cetăţenia maghiară, ei îşi pierdeau proprietăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu condiţia ca România să le plătească optanţilor maghiari despăgubiri pentru părţile expropriate.. Deci, optanţii care alegeau cetăţenia maghiară renunţau la proprietăţile lor din România şi statul îi despăgubea. România era foarte bogată pe atunci, şi Brătianu, ca să fie sigur că acest conflict se va şterge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, România va da încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Pentru asta, România a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imense către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 tone de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de dolari ce trebuiau primiţi de statul român ca despăgubiri de război şi pe care România nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plăţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, “Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi proprietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţăranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi contra unei sume şi s-a redistribuit către ţăranii români. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui proces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optanţilor şi recuperează de la statul român – ceva ce nu le mai aparţine de drept.

– Dar românii, împroprietăriţi prin reforma agrară, nu şi-au făcut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?

– Din păcate, cei împroprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea majoritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, imposibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cunoscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.

“Samsarii sunt de aici, din România”

– Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optanţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?

– La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o restituire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.

– Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?

– Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date compensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: “Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în România! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, sprijiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au întâmplat lucrurile. La Sovata, un composesorat primeşte, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plângere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o restituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, prezent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.

“Familiei lui Banffy i se restituie păduri de zeci de mii de hectare”

 – Ce spuneţi aduce a crimă împotriva statului…

– Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl revendică în întregime familia Kemeny. La Târnăveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă… Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribunalului militar. Şi totuşi, familiei sale i s-au restituit proprietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, altele în proces încă. Un caz clasic de restituire dubioasă este al familiei Urmanzi din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar astăzi vine fostul viceprimar al oraşului, strânge documente şi se dă nepotul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hectare şi câteva clădiri. Apoi, sunt cazurile celebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retrocedarea a 43.000 de hectare în judeţul Bacău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii – n.red.), sau deputatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Ungaria, fiind urmărit pentru retrocedări abuzive. E de subliniat faptul că multe dintre aceste retrocedări au la bază un fals.

– Şi autorităţile române, guvernul, parlamentarii nu reacţionează în niciun fel?

– Reacţia este indiferenţa şi amorţirea.. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa unor astfel de catastrofe, nu pot decât să bănuiesc o complicitate.

“Ce se poate pentru maghiari şi germani, pentru români nu se poate!”

– În aceste retrocedări abuzive sunt implicate şi instituţii?

– Da. E vorba despre biserica catolică, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să vă explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun există o documentare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două categorii: cele pioase – icoane, cărţi sfinte etc. şi cele civile – păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio problemă cu cele pioase, ci cu cele civile. În 1942, printr-o convenţie între “Grupul Etnic German” şi bisericile evanghelică şi lutherană, toate bunurile civile ale acestora sunt trecute în proprietatea “Grupului Etnic”, cele două biserici identificându-se cu el. “Grupul Etnic German” era o mişcare hitleristă, cum erau în România legionarii, însă cu membri mai duri chiar şi decât naziştii. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată. După 1944, toate bunurile de pe teritoriul statului român aparţinând inamicilor statului român şi ai aliaţilor săi se preiau de către stat în administrare, mai puţin soldaţi, efecte de război şi altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiinţat CASBI – Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deţinea “Grupul Etnic German”, dar şi tot ce deţineau legionarii. Numai că după revoluţia din 1989, se înfiinţează “Forumul Democrat German” la Sibiu şi ei se consideră urmaşii “Grupului Etnic German”. Ca urmare, revendică tot ceea ce le-a aparţinut. Aşadar, ignorăm convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1948, care nu a fost o lege abuzivă a comuniştilor, ci o lege dată pentru clarificarea situaţiei după cel de-al doilea război mondial, la nivel internaţional, şi începem să retrocedam în mod aberant. Atunci, de ce nu le retrocedăm şi legionarilor ceea ce au avut? Cumva, pe acelaşi model s-a acţionat şi în cazul “Statusului Romano Catolic”, desfiinţat în anii ’30, care nu a fost persoană juridică cu drept de proprietate asupra clădirilor din Transilvania. Cu toate acestea, în 2002 se înfiinţează o Asociaţie a Statusului Romano Catolic şi se auto-proclamă continuatoarea şi moştenitoarea vechiului Status, pe baza unei hotărâri judecătoreşti false şi cu un procuror fie cumpărat, fie adormit. Această nouă asociaţie revendică aproximativ 2000 de clădiri din Transilvania, printre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept de proprietate a vechiului Status. În acelaşi timp s-a reînfiinţat societatea “Astra” din Sibiu. “Astra” a avut foarte multe proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare băneşti imense, pentru că înainte de Marea Unire, au fost relaţii extraordinare între românii de dincolo şi dincoace de Carpaţi. Dar spre deosebire de cazul Statusului, noua societate “Astra” nu este recunoscută şi nu i se retrocedează NIMIC! Şi acelaşi lucru se întâmplă cu “Fundaţia Gojdu”. Deci, astăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pentru maghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost făcute cu contribuţia românilor, după cum a descoperit în arhive domnul istoric Lechinţan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcţii, brânză, carne, susţineau românii cu ce puteau… Colegiul Unirea şi Bolyai din Târgu Mureş au fost construite cu mai multă contribuţie românească, si astăzi am ajuns ca statul român să plătească acolo chirie 20 de mii de euro pe lună!

– D-le profesor, acest interviu ar trebui marcat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al jafului faţă de proprietăţile româneşti, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor instituţii ale statului, care “favorizează” infractorii împotriva intereselor ţării. Nu suntem în faţa unui caz de trădare naţională (că tot îi place guvernului actual să vorbească de ea)?

– Este o nevoie urgentă de corelare a instituţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se specializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revizuiască toate restituirile. Dacă există voinţă, într-un an se poate reglementa situaţia în Transilvania. Dar timpul contează mai puţin: orice nedreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se îndreaptă.

– O întrebare de tip Bucureşti: aveţi o problemă cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Transilvania, bucată cu bucată?

– Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o problemă cu dreptatea.

$$$

 

Marele Goethe avea propriul său plan de supraviețuire. Un plan născut din voința arzătoare de a trăi.


Voința de a trăi poate vindeca omul și-i poate prelungi zilele până la adânci bătrâneți. Marele Goethe s-a născut aproape mort – învinețit, fără glas. Mama lui s-a chinuit trei zile să-l aducă pe lume, și el însuși credea că de vină era luna plină. L-au readus la viață cu greu, prin frecții și îngrijiri.


Sănătatea lui a fost slabă dintotdeauna. A fost răpus de tuberculoză, iar la doar 21 de ani a avut prima hemoragie pulmonară. Tânărul bolnăvicios părea lipsit de orice șansă – nu avea, probabil, niciun organ sănătos. Cu toate acestea, nu a fost străin de excesele tinereții: bea vin, se duela, s-a îndrăgostit nefericit, fără a-i fi împărtășite sentimentele. A fost atât de zdrobit, încât s-a gândit la sinucidere.


Și totuși, în acel moment de cumpănă, când moartea părea aproape, Goethe a simțit o dorință arzătoare de a trăi. Să mori tânăr – cât de înfricoșător! Viața era prea frumoasă. Dar sănătatea nu-l ajuta… Ce putea să facă?


A făcut ceva care nu doar că i-a redat sănătatea, dar l-a condus la o viață lungă și împlinită. A trăit peste optzeci de ani – ani plini de creație, de bucurii, de faimă și de împlinire.


Ce a făcut?


– În primul rând, a renunțat la excese. A devenit cumpătat cu alcoolul, aproape că nu mai bea vin.

– A urmat o dietă proprie, un regim disciplinat. Respecta cu strictețe rutina zilnică, se culca la timp, fără abateri.

– Simțind că oboseala îl doboară, a plecat în călătorie – a petrecut doi ani în Italia. Nu toți își pot permite, desigur, dar esența e clară: schimbă decorul, caută impresii noi, folosește orice prilej pentru a călători.

– A muncit neîntrerupt, și nu oricum – ci creativ. A scris, a publicat, și-a vândut lucrările. Nu și-a oferit munca gratuit. Aceasta i-a adus motivație și inspirație.

– A evitat certurile și intrigile, deși trăia într-o epocă marcată de ele. A fost curajos și demn, dar nu polemiza fără rost. Vorbea cu respect despre alți oameni talentați, nu era invidios și nici perfid.

– A iubit și a fost iubit. Cu pasiune, sinceritate, cu admirație. Și era iubit tocmai pentru că știa să iubească.

– Și-a învins fricile. Făcea intenționat ceea ce îl speria. Nu suporta sunetul tobelor – se forța să-l asculte. Avea amețeli – urca pe turnuri înalte ca să le înfrunte.


A făcut tot ce i-a stat în putere ca să trăiască. Și a reușit: a devenit un om puternic și sănătos, sfidând diagnosticele sumbre ale medicilor.


Iubea nespus violetele. A plantat cu ele întregul Weimar, orașul său natal – și înfloresc acolo și astăzi. Ca o amintire despre un om măreț. Și ca un simbol că viața poate fi înfrântă doar dacă omul renunță.


Iubirea și munca – acestea dau forța de a trăi mult, spunea Freud. Și micile bucurii – precum florile. Și pasiunile – Goethe a învățat să picteze și a strâns o colecție impresionantă de minerale.


Și-a dorit cu tot sufletul să fie sănătos și să trăiască. Dar dorința nu e de ajuns – e nevoie de un plan de acțiune, de neabătut. Și de voință. Pe lângă cărțile sale geniale, Goethe a lăsat lumii un mod genial de a trăi.


Pentru a trăi mult, spunea el, îți trebuie curaj. Și un plan de supraviețuire de la care să nu te abați niciodată.


©️ A. V. Kirianova

$$$

 ●ȘTIAȚI CĂ :

    ●Sunetul scos de rate n-are ecou.? Nimeni nu stie de ce.

    ● Laptele de camila nu se strica pentru ca este adaptat la caldura desertului.

    ●Singura felina care nu-si poate retrage ghearele este ghepardul.

    ●Cucuveaua e singura pasare din lume care vede culoarea albastra.

    ●Limba cameleonului raportata la corp este de 5:1

    ●Albinele,  broastele testoase si termitele sunt complet surde.

    ●Panza de paianjen are o rezistanta remarcabila. Firul de grosimea unui creion ar putea opri un Boeing 747 din zbor.

    ●Sobolanii rezista mai mult fara apa decat camilele.

    ●Exista 2 animale care pot vedea spatiul din spatele lor fara sa-si intoarca capul: iepurele si papagalul.

    ●O vaca se imbata daca mananca prea multe mere.

    ●Pielea hipopotamului are o grosime de 6,5 cm asa ca il apara impotriva multor arme de foc. Acest animal fuge mai repede ca omul desi are 4 tone

    ●Stiati ca liliecii sunt singurele mamifere capabile sa zboare?

    ●Stiati ca cel mai otravitor animal din lume este o broasca? Ea secreta prin piele o substanta neurotoxina suficienta pentru a ucide 10 oameni?

****

Nu le vom ști niciodată pe toate 🤔

****

vineri, 30 mai 2025

$$$

 

Dacă 1,2% din suprafața Deșertului Sahara ar fi acoperită cu panouri solare, s-ar produce 600 gigawați de energie. Un studiu estimează că asta ar satisface 50% din nevoile energetice globale, un proiect pilot fiind testat în Maroc.


Ideea că o zonă aridă, aparent lipsită de viață, ar putea deveni sursa principală de energie a umanității pare la prima vedere o utopie științifică. Însă, în contextul actual al crizei climatice și al tranziției energetice globale, Deșertul Sahara – cel mai mare și mai fierbinte deșert din lume – se conturează tot mai clar ca o soluție reală, spectaculoasă și viabilă pentru alimentarea lumii cu energie verde.


Potrivit unui studiu amplu realizat de cercetători de la Universitatea Technische Universität Lappeenranta din Finlanda, dacă doar 1,2% din suprafața totală a Saharei ar fi acoperită cu panouri solare, ar putea fi generată o cantitate impresionantă de energie – aproximativ 600 gigawați. Această valoare nu este doar simbolică sau teoretică: estimările arată că echivalează cu aproximativ 50% din consumul global de electricitate, ceea ce înseamnă că jumătate din planeta Pământ ar putea funcționa alimentată de soarele care dogorește zi de zi peste dunele africane.


📐 Cifre care par incredibile, dar sunt reale


Suprafața totală a Deșertului Sahara este de aproximativ 9,2 milioane de kilometri pătrați. Așadar, 1,2% din aceasta înseamnă în jur de 110.000 km², o zonă echivalentă cu teritoriul Bulgariei sau al Islandei. La scară globală, acest procent pare infim, însă când vorbim despre un teren unde soarele strălucește 3000 de ore pe an, potențialul devine uriaș. Într-o singură oră, Sahara primește mai multă energie solară decât întreaga umanitate consumă într-un an întreg.


Studiile arată că dacă s-ar instala panouri fotovoltaice pe doar o fracțiune din această zonă, s-ar putea asigura nu doar autonomia energetică a Africii, ci și alimentarea masivă a Europei, Asiei și chiar a unor zone îndepărtate, cu ajutorul rețelelor moderne de transport al energiei.


⚙️ Marocul – pionierul unui vis solar transcontinental


Această viziune grandioasă nu a rămas doar pe hârtie. Un exemplu concret este proiectul solar Noor Ouarzazate din Maroc, considerat deja una dintre cele mai mari centrale solare din lume. Complexul, situat în marginea Saharei, se întinde pe o suprafață de peste 3.000 de hectare și are capacitatea de a produce energie pentru peste 1 milion de locuințe.


Ceea ce este cu adevărat remarcabil este că acest complex folosește nu doar panouri fotovoltaice clasice, ci și tehnologii de stocare a energiei termice, permițând furnizarea de energie electrică chiar și pe timp de noapte. Noor Ouarzazate este mai mult decât un experiment – este o demonstrație funcțională că visul Saharei solare poate deveni realitate.


🔌 Probleme și provocări – de la nisip la geopolitică


Desigur, implementarea unui astfel de megaproiect la scară globală nu este lipsită de provocări. Deșertul Sahara, cu toate avantajele sale solare, este și un teritoriu dificil: temperaturi extreme, furtuni de nisip, lipsă de apă și infrastructură slabă în unele regiuni. În plus, instabilitatea politică din anumite zone africane poate afecta investițiile și mentenanța proiectelor energetice de amploare.


Mai mult, transportul energiei electrice pe distanțe foarte mari (de exemplu, din Sahara până în Europa de Nord) necesită investiții masive în rețele de înaltă tensiune și sisteme inteligente de distribuție. Tehnologia există, dar costurile și colaborările internaționale necesare transformă acest vis într-un proiect de anvergură geopolitică, nu doar tehnologică.


🌍 Un pas uriaș pentru viitorul energetic al planetei


Cu toate acestea, avantajele sunt prea mari pentru a fi ignorate. Proiectele solare din Sahara oferă o cale clară către decarbonizarea globală, oferind o sursă de energie curată, constantă și abundentă. Prin dezvoltarea unor astfel de inițiative, se pot crea zeci de mii de locuri de muncă locale, se pot stimula economiile africane și se poate reduce dependența mondială de combustibilii fosili.


De asemenea, Sahara ar putea deveni un simbol al transformării ecologice globale – de la o regiune percepută ca sterpă și neospitalieră, la una care susține viața, tehnologia și echilibrul climatic. Poate părea paradoxal, dar tocmai în unul dintre cele mai aride locuri de pe Pământ se găsește cheia către un viitor mai verde.


Concluzie: soarele Saharei, energia unei lumi întregi


Proiecțiile privind utilizarea energiei solare din Sahara nu mai sunt scenarii de science-fiction. Ele reprezintă o alternativă realistă și necesară într-o lume aflată în criză climatică. Dacă doar o mică parte din deșert ar fi acoperită cu panouri, umanitatea ar avea la dispoziție o sursă regenerabilă, nepoluantă și aproape inepuizabilă de energie.


Iar proiectul început în Maroc nu este decât începutul. Cu voință politică, colaborare internațională și respect pentru mediu, Sahara ar putea deveni centrala solară a planetei – una care nu doar luminează, ci inspiră.

$$$

 

Cafeaua se recoltează în continuare manual în multe părți ale lumii, deși este una dintre cele mai consumate băuturi la nivel global. Culesul este doar începutul unui proces complex care transformă un fruct roșu mic într-o băutură aromată și revigorantă.


• Recoltarea cu grijă a cireșelor de cafea

Boabele de cafea sunt, de fapt, semințele din interiorul unor fructe numite cireșe. Acestea nu se coc toate simultan, motiv pentru care în regiunile cu plantații tradiționale, precum Columbia sau Etiopia, culegătorii aleg manual doar cireșele perfect coapte. Acest pas este esențial pentru calitatea finală a cafelei.


• Procesarea: uscare sau spălare

După recoltare, cireșele de cafea sunt procesate pentru a extrage boabele. Există două metode principale: uscată (fructele sunt lăsate la soare până se stafidesc) sau umedă (pulpa este îndepărtată mecanic, apoi boabele sunt fermentate și spălate). Fiecare metodă influențează gustul final.


• Prăjirea, momentul în care aroma prinde viață

După uscare și sortare, boabele sunt prăjite la temperaturi ridicate. În această etapă, ele capătă culoarea maronie și dezvoltă aromele specifice – de la note florale, până la ciocolată sau nuci, în funcție de origine și stilul de prăjire.


• Măcinarea și prepararea

Boabele prăjite sunt măcinate în funcție de metoda de preparare dorită – espresso, filtru, ibric etc. O măcinare corectă influențează extracția și gustul.


• Din fermă în cana ta

Fiecare ceașcă de cafea este rezultatul unei munci migăloase, care începe pe plantații aflate la mii de kilometri distanță. De la cules până la preparare, totul contează – iar un singur detaliu poate schimba complet aroma pe care o simțim în fiecare dimineață...


Sursa: Atlas Geografic ...

$$_

 

Tăciunele de porumb, numit huitlacoche, are gust de ciuperci sălbatice și fum, cu o textură cremoasă, perfectă pentru preparate unice.


Tăciunele de porumb – cunoscut științific sub numele de Ustilago maydis – a fost, timp de secole, considerat un blestem al culturilor agricole. Fermierii îl priveau ca pe o boală periculoasă care deforma știuleții de porumb, îi umplea de umflături gri-albăstrui și îi făcea aparent inutilizabili. În multe părți ale lumii, infecția era asociată cu pierderi de recoltă și era eliminată imediat ce era detectată. Și totuși, în mod paradoxal, ceea ce era văzut cândva ca o molimă agricolă a devenit, în timp, o delicatesă culinară prețuită în cele mai rafinate restaurante din lume.


În Mexic, acest fenomen ciudat este cunoscut sub numele de huitlacoche, un termen provenit din limba nahuatl care înseamnă aproximativ „excrementele corbului” – o denumire dură, dar fidelă aspectului neobișnuit al infecției fungice. Cu toate acestea, mexicanii au învățat de secole să aprecieze savoarea unică a acestei ciuperci parazite, care transformă boabele de porumb într-o pastă moale, neagră și aromată, cu un gust profund, pământiu, ușor afumat, asemănător cu trufele sau ciupercile sălbatice gătite pe jar.


Astăzi, huitlacoche este un ingredient vedetă în bucătăria gourmet – și nu doar în Mexic. Chefii din restaurante cu stele Michelin din SUA, Franța, Germania sau Japonia îl integrează în preparate sofisticate: tacos fine cu cremă de huitlacoche, risotto negru cu arome de fum, omlete cremoase sau chiar paste artizanale umplute. Textura lui catifelată îl face ideal pentru preparate care doresc să atingă acel echilibru dintre rustic și rafinat, dintre pământ și lux.


Surprinzător, în epoca agriculturii industrializate, fermierii din anumite regiuni ale Mexicului și chiar din Statele Unite au început să cultive porumb special pentru a încuraja apariția tăciunelui – inversând complet logica agricolă tradițională. De la distrugerea forțată, la cultivarea deliberată, tăciunele a devenit un ingredient valoros pe piața internațională, cu un preț care poate depăși 30-50 de dolari pentru 250 de grame în formă proaspătă. Unele surse afirmă chiar că în forma lui uscată sau conservată, poate ajunge să valoreze până la 1.000 de dolari/kg, în funcție de raritate și calitate.


Pe lângă gustul special, huitlacoche este bogat în aminoacizi esențiali, fibre și antioxidanți, motiv pentru care unii nutriționiști îl consideră un superaliment. Se remarcă prin prezența lizinei – un aminoacid rar în cereale – dar și prin proprietăți antiinflamatorii datorate pigmenților naturali de culoare închisă.


Mai mult decât o simplă ciupercă, tăciunele de porumb este o lecție despre cum natura ne oferă comori ascunse în cele mai neașteptate forme. Este o poveste despre transformare: un dăunător devine o delicatesă, o greșeală a pământului devine o revelație gastronomică. Într-o lume tot mai atentă la sustenabilitate și resurse locale, reabilitarea tăciunelui ne amintește că uneori, răspunsurile nu vin din laboratoare sterile, ci din revalorificarea cunoștințelor străvechi și a curiozității culinare.


Astăzi, când intri într-un restaurant care servește preparate cu huitlacoche, nu guști doar o ciupercă rară – ci și o istorie fascinantă despre supraviețuire, adaptare și frumusețea neașteptată a imperfecțiunii naturale.

$$$

 Un vis de iarnă 

(Rêvé pour l'hiver) 

       À *** Elle

                                Arthur Rimbaud 

                                    (trad. Nicolae Mușa) 

.


În iarnă, în vagonul roz cu perne albastre

Noi vom pleca şi vom fi bine doar noi doi

Acolo unde-n toate colțurile moi

Vor face cuib săruturile noastre. 


Şi vei închide ochii când prin noapte duşi

Vom traversa tărâmuri depărtate

Cu monştri şi cu demoni populate

Ce pot privi prin geamuri ca intruşi. 


Apoi tu vei simți pe-obraz o gâdilare,

Un mic sărut, ca un păianjen care

Îți va fugi apoi pe gât... 


Şi îmi vei zice înclinându-ți capul :

- Să căutăm de-a lungul şi de-a latul

Insecta mică, vinovatul, chiar dacă va dura oricât..


.

&&&

 

Grigore Gheba s-a născut pe 15 august 1912 la Poienița, județul Râmnicu-Sărat.

A fost general de armată și profesor de matematică.

A scris peste 30 de culegeri de probleme de matematică, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Prima culegere sub semnătura sa a apărut în 1948; a fost o culegere de nivel elementar și mediu, în special de algebră și geometrie.


„Interesantă este povestea cu micul Grigore care până la 12 ani a rezolvat toate problemele de matematică din manuale împrumutate, iar atunci mama sa l-a luat de mână şi l-a dus la un cunoscut liceu din Râmnicu Sărat, unde după cum era îmbrăcat a stârnit hohote de râs printre elevii de aici. Când directorul unităţii l-a întrebat cum se scrie trei milionimi şi a văzut cum micul ţăran a scrijelit la tablă fără ezitare 0,000.003, a rămas impresionat, iar toţi elevii care se umflau de râs până atunci au rămas fără grai, uimiţi de talentul zdrenţărosului”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.


Mai târziu, acesta urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău, devenind sublocotenent, din această calitate înrolându-se pe front, ca militar al Armatei Române. Grigore Gheba a participat la luptele de la cotul Donului, cea mai tragică operaţiune militară din istoria Armatei Române, unde au murit peste 150.000 de soldaţi. El a scăpat cu viaţă, dar a fost capturat de ruşi şi ţinut prizonier un an.


Cu siguranţă, nu există român din generaţia după anul 1950 să nu fi auzit de ilustrul matematician Grigore Gheba, omul despre care se spune că a scos la tablă toţi elevii din ţară, datorită excepţionalei sale culegeri de matematică pentru învăţământul gimnazial.


Au fost vremuri când toţi profesorii de matematică din România îşi desfăşurau orele prin intermediul culegerii, elevii ajungând să viseze şi noaptea problemele din culegerea de „Gheba”.


„Am vrut ca elevii să înţeleagă matematică. Să o înţeleagă că pe un exerciţiu al minţii. Şi creierul are nevoie de gimnastică. Altfel, nu asimilezi nimic. Asta am învăţat-o de la savantul Moisil, care mi-a fost sfătuitor”, mărturisea Grigore Gheba.


Grigore Gheba a fost profesor la Şcoala Generală Nr. 146 din Bucureşti şi, începând din 2001, este înfiinţat concursul care-i poarta numele, pentru elevii claselor a IV-IX-a. Pentru întreaga sa activitate depusă în slujba învăţământului, marele creator de culegeri de matematica, Grigore Gheba, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.


Grigore Gheba a plecat ... în anul 2004 pe 6 septembrie, la vârsta de 92 de ani, în urma unui atac de cord, pe biroul său de lucru rămânând neterminată o altă culegere.

$$$

 Cum a aflat 

CIOARA secretul FERICIRII


"Nu degeaba se spune ca cioara este cea mai inteligenta pasare de pe planeta… Ea a aflat secretul fericirii.

O poveste interesanta si plina de morala care ne invata cel mai simplu secret al fericirii: sa fim multumiti cu ceea ce avem.

In loc sa ravnim la viata si la fericirea altora, sa ne bucuram de propria viata si fericirea va veni de la sine.

O cioara traia in padure si era absolut multumita de viata sa.

Insa intr-o zi a vazut o lebada…

“Aceasta lebada este atat de alba”, s-a gandit cioara. “

Si eu sunt atat de neagra. Aceasta lebada trebuie sa fie cea mai fericita pasare din lume.” Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gandea.

“De fapt”, i-a raspuns lebada. “Simteam ca sunt cea mai fericita pasare din imprejurimi pana cand am vazut un papagal care avea doua culori. Acum cred ca papagalul este cea mai fericita pasare care a fost creata”.

Apoi cioara l-a abordat pe papagal. Papagalul i-a explicat: 

“Am trait o viata foarte fericita pana cand am vazut un paun. 

Eu am doar doua culori, insa paunul are o multitudine de culori.”

Mai tarziu, cioara a vizitat un paun de la gradina zoologica si a vazut ca sute de oameni s-au adunat ca sa il vada. 

Dupa ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de paun. 

“Draga paun”, a spus cioara. “Esti atat de frumos, in fiecare zi mii de oameni vin sa te vada. Cand oamenii ma vad pe mine, imediat ma gonesc. Cred ca esti cea mai fericita pasare de pe planeta.”

Paunul a raspuns: “Am crezut dintotdeauna ca sunt cea mai frumoasa si fericita pasare de pe planeta. Insa din cauza frumusetii mele, sunt inchis in aceasta gradina zoologica .

Am cercetat cu atentie gradina zoologica si am realizat ca cioara este singura pasare care nu este inchisa intr-o cusca. Asa ca zilele trecute m-am gandit ca daca as fi o cioara, as putea sa hoinaresc fericit pretutindeni.”

Morala:

Aceasta este si problema noastra. Ne comparam in mod zadarnic cu altii si ne intristam. Nu pretuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat ceea ce duce la ciclul vicios al nefericirii!.

Invata sa fii fericit cu ceea ce ai in loc sa te agati de ceea ce nu ai!!

Intotdeauna va exista cineva care va avea mai mult sau mai putin decat ai tu!

Persoana care este multumita cu ceea ce are este cea mai fericita persoana din lume!"

Text preluat net

$__$$__

 „Cum a scris Nicolae Labiș poezia „Moartea Căprioarei”? 

Care a fost adevărata poveste a „frumoasei jertfe”?


"Nicolae Labiș, poetul sucevean care și-a pierdut viața la numai 21 de ani, a fost, conform criticilor, unul dintre cei mai talentați poeți români. Una dintre capodoperele sale este poezia „Moartea căprioarei” publicată pentru prima dată în iunie 1954, cu doi ani înainte de moartea scriitorului.

Puțini sunt cei care știu că poezia este inspirată dintr-un fapt real, iar copilul Nicolae Labiș a fost cel care și-a însoțit tatăl la vânătoare.


În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia Labiș a fost nevoită să se mute din Moldova lângă Câmpulung Muscel. La întoarcerea în satul Mălini, județul Suceava, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă și au reușit să-și încropească gospodăria cu ajutorul oamenilor din sat. Aceștia trăiau clipe grele, iar hrana era o adevărată problemă, cu atât mai mult cu cât familia Labiș a fost nevoită să facă față secetei din anul 1946.


„Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia”, avea să rememoreze peste ani Marga (Margareta), sora lui Nicolae Labiș.

Aceasta și-a amintit clar episodul la care fratele ei a fost martor: moartea celei mai celebre căprioare din literatura română: „Tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: ‘Avem carne’ (…)

N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară”. Într-adevăr, moartea căprioarei a fost scrisă acasă, la Mălini.


Se pare că fabuloasa poezie a fost scrisă la Mălini, într-una dintre desele vizite pe care Nicolae Labiș le făcea familiei sale. Scriitorul voia să publice manuscrisul pe timp de vară, când cenzura comunistă era mai puţin vigilentă. Doar că, în graba plecării, tânărul Nicolae a uitat poezia acasă. Poetul a realizat că nu are poezia pe drum, a încercat s-o rescrie, dar n-a reuşit. În cele din urmă, poezia i-a fost trimisă de către Margareta, prin poştă la Bucureşti şi Labiș a reuşit s-o publice în octombrie 1954.”


MOARTEA CAPRIOAREI NICOLAE LABIȘ


Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

și brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.


Pornim amândoi vânătoarea de capre,

vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

planetă, imensă, străină şi grea

așteptăm într-un loc unde încă mai sună,

din strunele undelor line, izvoarele.


Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

aici vor veni în şirag să se-adape

una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

la ceas oprit de lege şi de datini.


Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

și stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

frumoasă jertfă a pădurii mele!


Ea s-arătă săltând şi se opri

privind în jur c-un fel de teamă,

și nările-i subţiri înfiorară apa

cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

știam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit.

Cu fața prefăcută-n căprioară.


De sus, lumina palidă, lunară,

cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

își ridicase capul, îl clătină spre stele,

îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

fugare roiuri negre de mărgele.


O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

și viaţa căprioarei spre zările târzii

zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

și-am tresărit tăcut şi alb când tata

mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!


Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

la ceas oprit de lege şi de datini...

dar legea ni-i deşartă şi străină

când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

iar datina şi mila sunt deşarte,

când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.


Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

un clopoţel cu clinchet argintiu...

de pe frigare tata scoate-n unghii

inima căprioarei şi rărunchii.


Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Sursa: Claudiu Petrișor

$_$

 POVESTE CU TÂLC


"O pildă înțeleaptă despre cum să răspundem la invidia și mânia celorlalți.


Un samurai bătrân locuia într-unul dintre satele japoneze. În Japonia, samuraii erau considerați cei mai curajoși, mai drepți și mai înțelepți oameni. A fost o adevărată onoare să port acest titlu.

Odată, un tânăr luptător care auzise de acest bătrân samurai a venit la el. Tânărul era considerat cel mai rău și mai crud din mediul său. Îi plăcea să folosească acțiuni provocatoare și îi înfuria mereu pe cei din jurul său.

După ce a auzit de bătrânul samurai, s-a gândit că ar trebui să-l provoace și să-i arate cât de puternic este. S-a apropiat de bătrân și a început să arunce cu pietre în el, dar bătrânul și-a văzut de învățăturile lui și nu s-a mișcat. Furios, tânărul a început să i se adreseze cu cuvinte oribile, bătrânul nici nu l-a ascultat.

Dacă vedea că tot nu-l poate face pe bătrân să reacționeze, a plecat. Elevii bătrânlui samurai au fost surprinși că mentorul lor nu a reacționat. S-au dus la el și l-au întrebat:

- De ce nu ai reactionat? Ți-a fost frică să pierzi?

Bătrânul și-a ridicat capul din cărți și a răspuns zâmbind:

- Dacă cineva vine la tine cu un cadou și tu nu îl accepți, cine va deține acel dar?

- Darul se va întoarce celui care l-a trimis, au răspuns câțiva ucenici.

- La fel pentru invidie, ură și blesteme. Până nu le accepți, ele aparțin celui care le-a adus.

Acest lucru este valabil și pentru insulte și furie. Până nu le accepți, ele nu îți aparțin. Ele aparțin oricui le spune, așa că nu vă pot afecta viața, sănătatea, emoțiile și gândurile.

MORALA:

Lasă oamenii răi să spună ce vor, să nu spună nimic despre tine, ci despre propriul său caracter. Pacea ta este mult mai importantă decât răutățile unor oameni." 

Preluare net

$$$

 MEMORIE CULTURALA VOLTAIRE 


"Se împlinesc azi 247 de ani de la moartea lui Voltaire, simbolul iluminismului francez, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris – d. 30 mai 1778 la Paris), a fost poet, filosof, dramaturg și istoric, polemist în sprijinul drepturilor civile.

Ideile sale îndrăznețe și spiritul critic la adresa religiei, libertăților omului și eticii, i-au cauzat deseori probleme de-a lungul vieții dar, în același timp, au atras de partea lui și foarte mulți admiratori.


10. Originea pseudonimului lui (Voltaire) este neclară

Având o relație tensionată cu tatăl său care nu l-a încurajat niciodată în direcția literară ba chiar aproape l-a forțat să îmbrățișeze o carieră în domeniul juridic, scriitorul s-a dezis de numele familiei adoptând acest pseudonim – Voltaire cu care a semnat prima sa operă în 1718. Pentru că nu a explicat vreodată de ce a ales acest nume, teoriile pe tema aceasta sunt doar speculative.


“E bine să te înduioșezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii în ajutor.”


9. A stat închis în Bastilia, cea mai cunoscută închisoare franceză, aproape un an. Felul său sarcastic i-a cauzat problem, astfel că în mai 1716, a fost trimis pentru un an de zile după zidurile Bastiliei drept pedeapsă pentru poeziile pe care le scrisese și în rândurile cărora ironiza familia regentului francez, sugerând că acesta ar fi avut o relație incestuoasă cu fiica lui. Dar nu a fost singura dată când autoritățile l-au trimis după gratii. În aprilie 1726, Voltaire a ajuns din nou într-o celulă a Bastiliei după ce s-a aflat că plănuiește un duel cu un aristocrat care-l bătuse și-l insultase.


“Valoarea omului se măsoară după greutățile pe care el le învinge.”


8. A devenit extrem de bogat după ce a speculat o slăbiciune în sistemul loteriei franceze. În 1729, făcând echipă cu matematicianul Charles Marie de La Condamine (plus alte câteva persoane), Voltaire s-a folosit de niște scăpări în administrația Loteriei Naționale Franceze, arată History.


Guvernul lansase niște programe prin care se ofereau premii substanțiale de bani, în fiecare lună, însă în urma unei erori de calcu trecută neobservată, premiile erau mult mai mari decât valoarea tuturor biletelor puse în circulație.


Astfel, folosindu-se de această eroare, Voltaire, La Condamine și sindicat celorlalți jucători la loto au făcut în așa fel încât au reușit să obțină venituri masive, în urma cărora, Voltaire, de exemplu, și-a cumpărat o casă în valoare de aproximativ 500 de mii de franci. Averea dobândită l-a ajutat, de asemenea, în viitoarele sale proiecte literare.


“M-am hotărât să fiu fericit, pentru că îmi face bine sănătăţii.”


7. A fost un scriitor prolific

Voltaire a scris peste 50 de piese de teatru, zeci de tratate științifice, politice și filosofice, plus câteva cărți de istorie cuprinzând toate temele universale, de la informații despre Imperiul Rus până la dezvăluiri legate de Parlamentul Francez. De-a lungul vremii, a scris, de asemenea, extreme de multe poezii și a adunat o corespondență generoasă de scrisori realizate între el și prieteni ai lui sau membri ai familiei.


Corespondența a numărat aproximativ 20.000 de scrisori. Pentru a face față acestui volum imens de muncă scriitoricească, se spune că Voltaire consuma până la 40 de cești de cafea pe zi și petrecea în jur de 18 ore scriind sau dictându-le asistentelor lui ceea ce avea nevoie să scrie.


“Vrei să plictiseşti pe cineva? Spune-i tot ce ştii.”


6. Multe dintre cele mai faimoase opere ale sale au fost cenzurate

Având în vedere faptul că prin scrierile sale Voltaire denigra orice formă de organizare, de la religie la sistemul juridic, a fost deseori cenzurat de guvernul francez, autoritățile ordonând ca multe dintre cărțile lui să fie arse. Astfel că pentru a combate cenzura care-I îngenunchea lucrările literare, Voltaire a fost nevoit să-și tipărească și publice în străinătate o bună parte dintre cărțile lui și, de asemenea, să le semneze cu un pseudonim.


Celebra nuvelă “Candide” a fost publicată sub numele de “Dr. Ralph”. Și chiar dacă nu-și semna operele cu propriul nume, Voltaire trăia într-un continuu stres psihic din cauza fricii de a nu fi arestat. După publicarea “Letters Concerning the English Nation” (“Scrisori privind națiunea engleză”), în 1734, acesta s-a retras undeva la țară, după care, mare parte din ultimii săi ani de viață și-a petrecut-o în exil, în Elveția.


“Daţi-ne legi clare şi precise, de neschimbat; a interpreta legile este aproape acelaşi lucru cu a le corupe.”


5. A ajutat în popularizarea celebrului mit al lui Isaac Newton și a mărului acestuia. Deși cei doi nu s-au cunoscut niciodată personal, Voltaire era un mare admirator al remarcabilului fizician și matematician englez, Sir Isaac Newton. Se spune că după ce a primit o copie a lucrării „Principia Mathematica” a lui Newton, Voltaire ar fi făcut o reverență în fața ei. Și pentru că aprecia mult ideile lui Newton, a făcut tot posibilul pentru a le promova, inclusiv scriind despre ele. În „Eseu despre poezia epică” (1727), Voltaire a menționat că „Newton s-a gândit la teoria gravitației în momentul în care a văzut un măr căzând din copac”.


„Scrisori scurte şi prietenie lungă, aceasta este lozinca mea.”


4. A lucrat pentru scurt timp ca spion pentru guvernul francez

La finalul anilor 1730, Voltaire a fost implicat într-o corespondență cu monahul prusac Frederic cel Mare (și chiar l-a întâlnit personal de câteva ori), prin această legătură încercând reabilitarea reputației sale la curtea franceză. Voltaire furniza guvernului francez informații legate de politica externă dusă de Frederic și despre situația lui financiară, dar la scurt timp a trezit suspiciunile monahului astfel că rolul lui de spion s-a încheiat odată cu deconspirarea planurilor de către Frederic.

Cu toate astea, cei doi au rămas prieteni, bănuindu-se chiar că ar fi fost amanți (mai ales după ce Voltaire s-a mutat în Prusia, ocupând o funcție importantă la curtea lui Frederic). Însă această prietenie a luat sfârșit în 1753, odată cu plecarea lui Voltaire de la Curtea lui Frederic, cauzată de niște scrieri satirice și atacuri la adresa Academiei de Științe a Prusiei.


“Este mai uşor să înjuri decât să judeci.”


3. Nu s-a căsătorit niciodată și nici nu a avut copii

Voltaire a murit burlac, viața sa personală a fost un șir nesfârșit de relații amoroase și de aventuri mai mult sau mai puțin trecătoare, printre care s-a numărat și relația de 16 ani cu matematiciana și fiziciana franceză Émilie du Châtelet (de altfel, femeie căsătorită), relație care a durat până la moartea lui Voltaire.


„Viaţa este prea scurtă, timpul prea preţios ca să spui lucruri nefolositoare.”


2. S-a ocupat de o afacere de succes cu ceasuri

În timpul existenței sale în Elveția (în anii 1770), Voltaire s-a alăturat unui grup de ceasornicari elvețieni demarând împreună o afacere cu ceasuri.

În cadrul business-ului, deținea funcția de director financiar, compania ajungând în scurt timp a fi una de mare succes, printre client numărându-se Catherina cea Mare a Rusiei și regele Ludovic al XV-lea al Franței.

“Noi nu trăim niciodată, ci aşteptăm să trăim.”

1. Personalitate controversată chiar și după moarte

Voltaire s-a stins din viață la Paris, în anul 1778, la câteva luni după revenirea sa în capitala franceză, după o absență de 28 de ani. În ultimele zile înaintea morții sale, oficialii Bisericii Catolice l-au vizitat de mai multe ori în ideea de a-l convinge să-și schimbe părerile despre biserică (pe care o criticase deseori în timpul vieții) și să-și exprime părerea de rău pe patul de moarte.

Dar scriitorul a fost de neclintit, și-a menținut poziția critică spunându-le preoților: “lăsați-mă să mor în pace”. Inflexibilitatea lui a fost egală cu refuzul bisericii catolice de a-l îngropa. Cu toate astea, prieteni buni ai săi, alături de câțiva membri ai familiei lui Voltaire, au reușit să organizeze o înhumare secretă în regiunea franceză Champagne.

“Suntem vinovaţi de binele pe care nu-l facem.”


Sursa: https://www.descopera.ro/cultura/20283808-10-lucruri-de-stiut-despre-voltaire-nu-esti-bun-pentru-nimic-daca-esti-bun-doar-pentru-tine/amp

Preluare net

$$_

 Micul cerșetor


El e „Radu cel frumos”, poreclit așa cu drag,

un orfan bun și sfios, n-are casă, n-are prag!

Stă în pragul altor porți cerând milă orișicui,

ajutând pe unde poate, după puterile lui!


Mama i-a murit demult, tată... nu știe ce-nseamnă,

spune c-are zece ani, și-i născut așa... prin toamnă!

Suflet bântuit de temeri, trup de zdrențe-acoperit,

uneori plângând în noapte se întreabă ce-a greșit...


De ce-a fost ales de soartă să n-aibă pace nici tihnă,

să n-aibă căsuța lui cât de mică... cu grădină...

Să nu-l trezească măicuța spunând „leneșule scoală,

soarele-i deja pe cer, hai că-ntârziem la școală!”


Uneori lacrimi fierbinți răcoresc ai lui obraji,

ar fi mers desculț la școală, ar fi știut scrie azi!

De-ar fi fost cât de sărac, mamă doar de-ar fi avut,

fericirea lumii toată-n pieptul lui ar fi-ncăput!


Se visează uneori stând în bancă... lângă ea...

Fata cea cu plete negre, cu ochi dulci de catifea!

Cea care-i zâmbește zilnic în rochița-i albăstrie,

i-a promis să îl învețe, să citească și să scrie!


El e „Radu cel frumos”, poreclit așa cu drag,

un orfan bun și sfios... n-are casă, n-are prag!


- Zenovia -

$$$

 Aruncarea în valuri

Adrian Păunescu


Iubita mea, să ne-aruncăm în mare 

împleticiţi în sare şi guvizi 

Să fie marea templul nunţii noastre 

Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi. 


Iubita mea, te-ai îmbrăcat în alge 

Şi te sărut cu univers cu tot 

Pe zarea sfâşiată de păcate 

Plutim râzând şi ne iubim înot. 


Iubita mea, să ne-aruncăm în mare 

Şi să trăim în mare neînfrânt 

Să ne luăm dacă voieşti la vară 

Trei săptămâni concediu pe pământ. 


Ţi-am spus demult că pe pământ sunt rele, 

Ti-am spus că marea-i căpătâiul meu, 

Ţi-am pregătit o flotă scufundată 

Şi-o nuntă pe-un vapor de minereu. 


Iubita mea, să devenim acvatici, 

Pământul care suntem ni-i destul, 

Sătulă eşti de cele pământene, 

De cele pământene sunt sătul. 


Ne vor privi prin sute de binocluri, 

Se vor uita ca la un alt prăpăd 

Mirându-se că doi fusesem parcă 

Şi ei pe mare numai unul văd. 


Dar nu-i nimic, le vom plăti aceasta, 

Vom reveni în anul 2000 

Cu plete-ncărunţite mult de sare 

Şi-n braţe cu o mare de copii.

$$$

 

RUSIA-STATUL CU CEA MAI MARE SUPRAFAȚĂ.

Și tot nu le-ajunge, tot nu se satură!

- Federația Rusă este statul cu cea mai mare suprafață din lume, teritoriul său ocupând 17,1 milioane de kilometri pătrați.

 - Aproximativ 30% din teritoriul Federației Ruse

se află în Europa, iar restul de 70% se regăsește pe continentul asiatic. 

 - Aproximativ 78% din populație trăiește în partea vestică, europeană, a țării.

 - Rusia are granițe terestre cu 16 state: Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia, Coreea de Nord (inclusiv parțial recunoscutele state Abhazia și Osetia de Sud) și frontiere maritime cu Japonia și SUA. 

 - Cea mai mare parte a țării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât și în cea asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. 

 - Lanțurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, așa cum sunt Munții Caucaz, Munții Altai, Munții Verhoiansk și vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munții Ural, un lanț muntos care se întinde de la nord la sud și care împarte în mod convențional Eurasia în două continente, cel european și asiatic.

 - Cel mai mare lac cu apă dulce al Rusiei este Baikalul, care este şi cel mai adânc lac de pe glob. 

 - În Rusia există circa 75% din rezervele mondiale de gaze naturale, 18% din rezervele mondiale de petrol, 10% din rezervele de uraniu, circa 40% din rezervele de nichel și circa 30% din rezervele mondiale de cărbune. 

 - Simbolurile naționale specifice Rusiei sunt: mesteacănul, mușețelul, ursul, matrioșka, samovarul, pâslarii și balalaika (un instrument muzical național rusesc cu 3 corzi).

$$$

 

--Cele mai periculoase animale din România. Pot ucide o persoană în doar câteva secunde..


Acestea sunt animalele din România care pot ucide un om în doar câteva momente, fără prea mare efort.  Trăind foarte aproape de case, ele sunt foarte periculoase și imprevizibile..


În pădurile din frumoasa noastră țară există numeroase animale mai mult sau mai puțin periculoase.    Însă, printre acestea, sunt și cele care pot ucide o persoană în doar câteva secunde.   Iar, printre animalele din România periculoase pentru om, care trăiesc foarte aproape de case, se numără și ursul.


Urs:

Răspândit în mai multe păduri de la noi din țară, urșii ajung cu ușurință, de multe ori, în apropierea caselor oamenilor sau chiar în interiorul acestora.   Mai multe specii de urși sunt periculoase pentru oameni, mai ales în zonele în care s-au obișnuit cu aceștia, pe care îi atacă atunci când sunt luați prin surprindere, pentru a-și apăra puii sau hrana sau din motive de prădător..


Fiind foarte protectoare cu puii, acestea își dedică mulți ani doar pentru a-i proteja și a-i învăța să vâneze, tocmai de aceea, când o ursoaică percepe omul drept o amenințare la adresa micilor urși, ea reacționează în mod imprevizibil..


Șacal:

Printre animalele periculoase pentru om din România se află și șacalul. Fiind un mamifer carnivor sălbatic din familia Canidae ce se aseamănă cu lupul, el preferă alimentația carnivoră.   Șacalul este un intermediar între lup și vulpe și se hrănește, în general, cu insecte, șoareci, păsări și alte rozătoare, cu porumb, struguri etc., fiind, totodată, și necrofag, iar activitatea sa este preponderent nocturnă.    Fiind o specie destul de rară la noi în țară, apariția sa a fost semnalată doar în Banat, Muntenia, Oltenia și Dobrogea..


În general, șacalii nu atacă oamenii, ajung să facă acest lucru doar pentru că se simt înfometați și disperați.   De asemenea, pot fi agresivi dacă un animal sălbatic ajunge pe teritoriul lor, fiind animale teritoriale și periculoase, și pot ataca și transfera rabia la pisici și câini domestici..


Viperă cu corn :

Răspândită în sud-estul Europei, inclusiv la noi în țară, vipera cu corn bănățeană este o subspecie de șerpi veninoși din familia viperide și este considerat cel mai periculos de la noi din țară, mai ales din cauza veninului injectat în cantități mai mari, care poate fi fatal pentru om..


Fiind cea mai mare dintre viperele europene, masculii ajungând până la 90 cm lungime, în timp ce femelele sunt mai mici, ea trăiește pe pantele stâncoase cu arbuști, cel mai des aproape de malul apelor, dar și în pădurile de foioase. Această viperă are capul lat, triunghiular, fiind bine separat de gât, acoperit cu solzi mici, botul ascuțit, prevăzut cu un corn nazal moale, acoperit cu trei (mai rar cu 2 sau 4) rânduri de solzi, potrivit Fanatik.ro..


În România, această viperă este întâlnită în sud-vestul țării, pe un areal discontinuu, de la Munții Banatului până la Cozia, în Carpații Olteniei și sud-vestul Transilvaniei, până la nord de Mureș, Săcărâmb, Zlatna, fiind semnalată și pe dealul cetății Deva, în Munții Retezat până la altitudinea de 2.184 m, dar și pe dealurile din jurul municipiului Reșița si valea Domanului..


Sursa :click.ro!..

$__&

 

🌙 Regina nopții – floarea cu parfum divin care trezește grădina la viață după apus


Regina nopții (Nicotiana alata) nu este doar o floare frumoasă – este o experiență. O prezență discretă în timpul zilei, cu petale albe și frunze catifelate, dar care prinde cu adevărat viață abia după ce soarele apune. Atunci începe spectacolul: florile se deschid tăcut, ca într-un ritual misterios, iar aerul se umple de un parfum dulce, profund, amețitor.


Această plantă, originară din America de Sud și adusă de secole și în grădinile din România, este cultivată nu pentru aspectul spectaculos – deși poate fi și ea decorativă – ci pentru mirosul ei inconfundabil, divin, care plutește ca o vrajă peste grădini, curți și balcoane.


🌌 Ceea ce o face unică este ritmul ei nocturn. În timp ce alte flori dorm, regina nopții abia atunci se trezește. Petalele ei lungi și subțiri se deschid larg, eliberând o aromă care amintește de iasomie, tuberoze și flori de portocal, dar cu o notă aparte, de mister și nostalgie. Parfumul ei nu e doar frumos – e memorabil. Îți rămâne în minte ca o amintire din copilărie, ca o poveste spusă în șoaptă, sub lună.


👃 Parfumul său este atât de intens, încât poate fi simțit de la câțiva metri distanță, mai ales în nopțile calde de vară. Este una dintre puținele flori care au capacitatea de a parfuma o întreagă grădină, fără ajutorul vântului. Iar cei care o cultivă spun adesea că atunci când înfloresc toate odată, ai impresia că ai intrat într-un templu floral, o biserică a miresmelor, unde fiecare respirație e un act de reverență.


🦋 Atrage în întuneric fluturi de noapte și insecte polenizatoare care se hrănesc cu nectar, dând astfel viață ecosistemului în orele tăcerii. Este o floare care trăiește noaptea, într-o lume în care totul pare să doarmă, dar în care ea strălucește în tăcere, necerând priviri, dar răsplătind simțurile.


🏡 Mulți oameni aleg să o planteze lângă ferestre, terase sau pe alei, tocmai pentru ca parfumul ei să pătrundă în casă în serile liniștite, aducând un sentiment de calm, visare și romantism. Nu degeaba i se spune „regina nopții” – pentru că într-adevăr domină universul floral al întunericului, fără să concureze cu nimeni, dar eclipsând totul prin simpla ei prezență parfumată.


🌙 Regina nopții nu are nevoie de lumină pentru a fi frumoasă. Ea ne învață că unele comori ale naturii nu se arată în plină zi, ci se dezvăluie doar celor care știu să le aștepte în tăcerea serii. Este o floare a răbdării, a discreției, a feminității absolute.


Și poate că tocmai de aceea, în grădinile unde înflorește, noaptea nu mai este niciodată doar întuneric.

Este parfum.

Este magie.

Este regină.


Sursa: Inefabil ...

&&&

 

Kirk Douglas și Anne Buydens au format unul dintre cele mai durabile cupluri de la Hollywood, atât personal, cât și profesional. Douglas, născut Issur Danielovitch pe 9 decembrie 1916, a devenit faimos ca una dintre vedetele principale ale Epocii de Aur de la Hollywood. Prezența sa intensă, carismatică a ecranului și performanțele puternice în filme precum Spartacus (1960) și Paths of Glory (1957) i-au consolidat locul în istoria filmului. Anne Buydens, o producătoare de film americană de origine belgiană, l-a întâlnit pe Douglas în 1953, iar cei doi s-au căsătorit în 1954. Buydens, un fost director de relații publice, a jucat un rol crucial în gestionarea carierei și vieții personale a lui Douglas, fiind adesea consilier și partener de afaceri al său.

Căsnicia lor a fost o poveste rară de succes la Hollywood, care a durat peste șase decenii. În timp ce Kirk Douglas era cunoscut pentru etica sa intensă a muncii și personalitatea mai mare decât viața, Anne Buydens a fost esențială în împământarea lui și menținerea echilibrului în relația lor. Împreună, au avut doi copii, iar Buydens a susținut demersurile filantropice ale lui Douglas, inclusiv implicarea sa în crearea Fundației Douglas, care sprijină diverse cauze caritabile. Cuplul a colaborat și la mai multe proiecte, Anne jucând un rol cheie în producția unora dintre filmele lui Kirk. Parteneriatul lor a fost unul de respect reciproc, dragoste și angajament comun atât față de familie, cât și carieră.

Moștenirea lui Kirk Douglas ca actor și contribuțiile Annei Buydens ca producător și filantrop au lăsat o urmă de neșters la Hollywood. După un accident vascular cerebral în 1996, cariera de actor a lui Kirk a fost limitată, dar a rămas o voce activă în industrie și în cauze sociale. Cuplul și-a sărbătorit cea de-a 60-a aniversare a căsătoriei înainte de moartea lui Kirk în februarie 2020, la vârsta de 103 Anne Buydens, o figură esențială în viața și cariera lui Douglas, a continuat să-i onoreze moștenirea prin muncă caritabilă, lăsând în urmă o poveste puternică de dragoste, perseverență și parteneriat la Hollywood. 

    WIKIPEDIA.

&&&

 

In Memoriam

ROMY SCHNEIDER 

   ⭐⭐⭐⭐⭐


    ◆ROMY SCHNEIDER, una dintre cele mai fascinante actrițe ale secolului XX, a avut o viață marcată de succes, dar și de tragedii. Născută pe 23 septembrie 1938 în VIENA, AUSTRIA, într-o familie de artiști, a fost destinată scenei încă de la o vârstă fragedă. Mama ei, MAGDA SCHNEIDER, a fost o actriță celebră, iar influența artistică a fost puternică în viața tinerei ROMY.


    ◆Debutul său cinematografic a avut loc la doar 15 ani, dar adevărata consacrare a venit odată cu rolul împărătesei ELISABETA DE AUSTRIA în trilogia „SISSI ”, care a cucerit EUROPA. 


    ◆Frumusețea angelică și grația sa naturală au transformat-o într-un star internațional, deși această imagine de „împărăteasă” avea să o urmărească și să o limiteze artistic mult timp. Pentru a scăpa de această etichetă, ROMY SCHNEIDER a părăsit GERMANIA și s-a mutat în FRANȚA, unde a colaborat cu regizori celebri și și-a demonstrat versatilitatea în producții precum „PISCINA ” și „IMPORT-EXPORT ”.


    ◆Viața sa a fost însă marcată de suferințe profunde. Relația tumultuoasă cu ALAIN DELON, pierderea tragică a fiului ei și depresia care a urmat au afectat-o profund. 


    ◆Fiul lui ROMY SCHNEIDER, DAVID, a fost centrul universului ei. Născut în 1966, din căsătoria cu HARRY MEYEN, DAVID a crescut într-un mediu artistic, dar viața lui a fost marcată de o tragedie devastatoare. În 1981, la doar 14 ani, și-a pierdut viața într-un accident cumplit, căzând peste un gard ascuțit. Această pierdere a fost un șoc imens pentru ROMY, care nu și-a mai revenit complet din durerea sufletească


    ◆Pe 29 mai 1982, la doar 43 de ani, ROMY SCHNEIDER a fost găsită fără suflare în apartamentul ei din Paris.  


    ◆Oficial, moartea sa a fost considerată un stop cardiac, dar circumstanțele rămân neclare.


     ❤O femeie de o frumusețe rară, un talent incontestabil și o sensibilitate profundă, ROMY SCHNEIDER rămâne un simbol al fragilității și forței în lumea cinematografiei.


RESPECT SI ADMIRATIE!


Colaj Mary Flory 

CULTURA  CURIOZITATI  GANDURI

&&&

 

Liam Neeson este un actor irlandez a cărui carieră se întinde pe zeci de ani și a inclus roluri atât în dramele apreciate de critic, cât și în blockbuster-urile pline de acțiune. Născut pe 7 iunie 1952, în Ballymena, Irlanda de Nord, Neeson a studiat inițial la Universitatea Queen din Belfast înainte de a urma actoria la Abbey Theatre. Și-a făcut debutul în film în anii 1980, apărând în roluri minore în filme precum Excalibur (1981) și The Dead Pool (1988), dar rolul său din Lista lui Schindler (1993) l-a propulsat cu adevărat în lumina reflectoarelor. Regizat de Steven Spielberg, portretizarea lui Neeson a lui Oskar Schindler, omul de afaceri german care a salvat peste o mie de evrei în timpul Holocaustului, i-a adus aprecieri critice și câteva nominalizări la premii, inclusiv nominalizarea la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.

Cariera lui Neeson după Schindler's List l-a văzut preluând o gamă largă de roluri, de la roluri romantice în Love Actually (2003) la roluri pline de acțiune în franciza Taken, unde a devenit cunoscut pentru interpretarea lui Bryan Mills, un agent CIA pensionat, al cărui set special de abilități îl ajută să-și salveze Fiica răpită. Acest rol în Taken (2008) a marcat o schimbare în cariera lui Neeson, transformându-l într-un actor îndrăgit, deși avea în jur de 50 de ani. Capacitatea sa de a interpreta un erou dur, dar emoțional, a rezonat cu publicul, ducând la câteva continuări de succes și cimentându-și locul în genul de acțiune.

Dincolo de rolurile sale de acțiune, Neeson a continuat să fie un actor de o imensă versatilitate, preluând roluri diverse în filme precum The Grey (2011), Non-Stop (2014) și A Monster Calls (2016). Cunoscut pentru prezența sa comandantă și vocea sa distinctivă, cariera lui Neeson s-a întins pe genuri, de la thrillere la drame istorice și rămâne unul dintre cele mai respectate și durabile talente de la Hollywood. Viața sa personală, inclusiv moartea tragică a soției sale, actrița Natasha Richardson, în 2009, a adăugat, de asemenea, un strat de profunzime și reziliență personalității sale publice. Munca lui Neeson continuă să inspire și să distreze audiențele din întreaga lume. 

   WIKIPEDIA.

&&&

 

Denzel Washington s-a născut pe 28 decembrie 1954, în Mount Vernon, New York. Crescut într-o gospodărie religioasă de un tată ministru penticostal și o mamă proprietară de salon de înfrumusețare, primii ani ai lui Denzel au fost disciplinați, dar deschiși creativ. După ce a obținut o diplomă în dramă și jurnalism de la Universitatea Fordham, a studiat actoria la Teatrul American Conservatory din San Francisco. Și-a început cariera în teatru și curând a trecut la televiziune, câștigând faimă timpurie pentru rolul său ca Dr. Philip Chandler. Echilibrul, inteligența și gravitația lui l-au diferențiat de colegii săi, iar Hollywood-ul a observat rapid.

Cariera lui Washington a luat avânt la sfârșitul anilor 1980 cu performanțe puternice în Cry Freedom and Glory, acesta din urmă aducându-i primul său Oscar. În anii 1990 și 2000, el a devenit o forță dominantă la Hollywood, jucând în filme precum Malcolm X, The Hurricane, Training Day și Man on Fire. Portretizarea sa a figurilor din viața reală și a personajelor complexe a afișat o gamă și o intensitate remarcabilă. El a câștigat un al doilea Oscar pentru Training Day (2001), cimentându-și reputația de unul dintre cei mai versatili actori din filmul american. Cunoscut pentru prezența pe ecran, Washington ar putea trece fără probleme între roluri în genurile dramă, acțiune și thriller.

Dincolo de actorie, Washington a regizat filme precum Fences and A Journal for Jordan, arătând un angajament profund față de povestire. El este, de asemenea, un susținător major al Cluburilor Boys & Girls din America. Un familist devotat căsătorit din 1983, Washington evită scena petrecerii de la Hollywood și se concentrează pe moștenirea asupra celebrității. Cu o carieră de peste patru decenii, el este văzut nu doar ca actor, ci ca un icon cultural și model de urmat. Influența Washingtonului depășește filmul, inspirând generații de actori negri și dovedind că talentul, integritatea și munca asiduă pot duce la măreție durabilă. 

    WIKIPEDIA.

$$$

 1. Divorțată? — Nu poate păstra un bărbat!  2. Hărțuită sexual? — Era îmbrăcată prea provocator!  3. Căsătorită, dar fără copii? — Ea este ...